SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 61401/12 M.D. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 28 august 2018 într-un comitet compus din Mārti După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, M.D., este o resortisantă franceză născută în 1967 și rezidentă la Rodez. Ea a sesizat Curtea la 19 septembrie 2012. Președinta secțiunii a accesat cererea de nedivulgare a identității sale formulată de recurentă [art. 47 alineatul (4) din Regulamentul de procedură]. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul măsurilor de spitalizare Recurenta este funcționar de poliție. În 2003, în timp ce aceasta a fost victima unei agresiuni, ca urmare a căreia i s-a prescris mai multe opriri de muncă pentru boală. Ea pretinde că a fost apoi victima unei hărțuiri morale și a violenței fizice din partea unuia dintre superiorii săi superiori, obținând transferul la secția de poliție Rodez, unde și-a preluat funcția la 1 ianuarie 2005. La 1 iulie 2005, i s-a notificat o sancțiune pentru fostul ei serviciu, și anume un avertisment, în termenii unui arestat din 5 iulie 2005. Iunie 2005 de la prefectul poliției din Paris, pentru că a omis să predea ierarhiei sale în timp util un buletin de reluare a activității și pentru că a contestat ratingul său fără a trece pe calea ierarhică. La 2 august 2005, superiorul său superior la secția de poliție Rodez, comandantul R.C., i-a notat ratingul anual, în scădere față de anul precedent, care ținea cont în special de această sancțiune. La 18 august 2005, comandantul R.C. a întocmit un raport care arăta că recurenta manifesta o fragilitate mentală crescândă și că o monitorizare psihologică cea mai serioasă părea acum să fie impusă, dar pe care o refuza. Arma sa de serviciu i-a fost retrasă. La 31 august 2005, reclamanta a primit o cerere până la 16 September 2005 o oprire de lucru care a fost ulterior reînnoită. Din dosar reiese că comisarul A. a luat legătura cu fratele și sora reclamantei în vederea unei spitalizări la cererea unei terțe părți, dar că acestea din urmă au refuzat din nou. La 19 octombrie 2005, în timp ce ea era în concediu medical, comisarul A. a fost numit primarul orașului Rodez o o cerere din oficiu din partea recurentei, care a fost motivată astfel în urma unui litigiu cu fostul său departament, D. a manifestat intenții sinucigașe prin telefonarea unității de sprijin care o urmărea la Paris. Această persoană și-a retras arma administrativă și s-a aflat în poziție de concediu medical din septembrie, ca urmare a unui comportament îngrijorător și a unei degradări a stării ei de sănătate atestate de medic (...) Cu câteva zile în urmă, M. D. a recidivat amenințându - i din nou fostul serviciu, indicând că urma să se urce la Paris pentru a se sinucide. În această dimineață, un funcționar de poliție care a avut un contact recent cu persoana respectivă a anunțat din nou starea sa critică și afirmația că intenționa să-l ucidă pe ofițerul de poliție care l-ar fi hărțuit la Paris (...) atât medicul de prevenire, cât și medicul autorizat de administrație și-au exprimat îngrijorarea cu privire la acest funcționar. Având în vedere agravarea situației și riscul crescut de pericol pentru ea însăși și pentru alții, este esențial să se procedeze la plasarea din oficiu a persoanei în cauză. Din dosar reiese că, întrucât recurenta nu putea fi anexată prin telefon, colegii sau superiorii săi trebuiau să se deplaseze la domiciliul ei pentru a o contacta. La 15 noiembrie 2015, aceasta s-a dus la cabinetul D C., medic generalist autorizat al poliției naționale, pentru o examinare în vederea reluării activităților sale profesionale, stabilită la 30 noiembrie 2005. În partea de jos a clădirii, la cererea comisarului A., trei dintre colegii săi au mers la secția de poliție unde DT a întocmit un certificat medical conform căruia avea nevoie de spitalizare din oficiu. Această pacientă are idei de persecuție cu dorința de a ucide pe cineva care o hărțui, apoi se sinucide. Necazurile ei fac imposibilă consimțământul ei la îngrijire și pun în pericol siguranța persoanelor. Ea necesită spitalizare din oficiu într-o instituție specializată în conformitate cu art. L. 3213-2 din Codul sănătății publice. În aceeași zi, primarul din Rodez a luat un ordin de arestare provizoriu: la internare din oficiu a reclamantei, pe motiv că prezenta probleme mentale grave, de natură să pună în pericol viața lui și propria sa viață. Comandanții R.C. și B.C. au condus-o la centrul spitalicesc spitalicesc Saint-Marie din Rodez, unde a rămas în spital până la 1 decembrie 2005. În momentul admiterii ei, ea a fost primită de către D R., care ulterior a semnat din starea sa de agitație psihică făcând dificilă comunicarea. Fratele ei a mers la spital, unde a putut să o întâlnească și să se întâlnească cu D R. D. concluzionează că este necesar să se mențină spitalizarea din oficiu din cauza dificultății de a aprecia starea reclamantei. 10. În decembrie 2005, se arată că, într-o primă etapă, constatarea unei personalități complexe a făcut delicată aprecierea stării psihologice a recurentei, dar că negarea amenințărilor sale auto și hetero-agresive a justificat menținerea spitalizării din oficiu până la o analiză mai subtilă a situației. O nouă examinare psihologică a recurentei, efectuată la 18 decembrie 2005, În noiembrie 2005, Comisia a concluzionat că a recunoscut caracterul inadecvat al amenințărilor la adresa ei și a celor din jur și că, din moment ce nu a exprimat niciun astfel de argument în 72 de ore și nici nu a manifestat nicio tulburare de comportament, echipa medicală a optat pentru transformarea măsurii de la spitalizare din oficiu într-o spitalizare la cererea unei terțe părți. 11. În aceeași zi, fratele recurentei a indicat cererea de admitere sub regimul de internare la cererea unei terțe părți și reclamanta a fost plasată sub acest regim în două tranșe de probă în perioada 24-27 noiembrie 2005 și între 28 noiembrie și 1 noiembrie. La sfârșitul celei de-a doua ieșiri de pe piață, la 1 decembrie 2005, spitalizarea la cererea unei terțe părți a fost ridicată; din raportul D.D. reiese, de asemenea, că reclamanta a acceptat o monitorizare psihologică. 12. Recurenta a depus mai multe plângeri cu constituirea unei părți civile pe lângă decanul judecătorilor de la Tribunalul de Mare Instanță din Rodez: la 22 aprilie 2008, împotriva superiorilor săi superiori, de la șeful de culpă arbitrară la libertatea individuală de către persoana depozitară a autorității publice, la 23 aprilie 2008 împotriva D T., al șefului de stabilire a unui certificat care indică fapte inexacte din punct de vedere material și la 19 ianuarie 2009 în privința centrului spitalicesc Sfânta Maria, a șefului responsabil cu libertatea individuală. 14. Judecătorul judecător de judecată a emis joncțiunea acestei activități cu cea deschisă în urma plângerilor cu constituirea de părți civile ca D T. depunea, la rândul său, împotriva reclamantei șefilor de denunțare calomnioasă și de hărțuire morală. Judecătorul judecător a adresat audierile celor reclamați, reclamantei, D-lui și mai multor martori, precum și confruntărilor. De asemenea, a dispus o expertiză psihiatrică a reclamantei pentru care desemna doi experți. În raportul lor din 2 decembrie 2009, aceștia au indicat că examinarea recurentei nu dezvăluia o boală mintală, ci trăsături obsesive de personalitate și o experiență de hărțuire. În cazul în care ea ar fi putut face amenințări împotriva ei și în mod voal împotriva altora în situație acută ca un mijloc de presiune, potențialul de a trece la un act hetero sau auto-agresiv nu a fost caracterizat. Ei au concluzionat că internarea din oficiu a fost disproporționată. 15. Judecătorul judecător a dat o ordonanță de non-locul 6 În ceea ce privește faptele legate de libertatea individuală de către persoanele custode ale autorității publice, acesta încheie în acest sens procedura de spitalizare din oficiu a fost respectată, reclamanta fiind vizitată de un medic, dr. T. care a eliberat un certificat medical [în vederea spitalizării din oficiu a persoanei în cauză. Vizionată de doctorul R. în momentul admiterii sale, [rectoreasa] a fost preluată de serviciile spitalicești. Măsura de spitalizare din oficiu a fost confirmată și a evoluat în spitalizare la cererea unei terțe părți. Din lipsa unui tratament medicamentat nu se poate deduce că măsura de spitalizare nu era necesară în momentul pronunțării acesteia. În ceea ce privește condițiile de punere în aplicare a acestei proceduri, dacă putem regreta faptul că a fost acționată de superiorii ierarhici ai [solicitantei], cu care se afla în conflict, riscând în mod inevitabil să genereze acasă o confuzie și un sentiment de nedreptate, rezultă din investigațiile pe care [reclamanta] a fost de acord să le urmeze în mod liber pe colegii săi până la secția de poliție și că nu a fost impusă nicio constrângere fizică. În cazul în care experții ajung la concluzia că măsura de spitalizare din oficiu era disproporționată, cuvintele auto și hetero agresive rostite în repetate rânduri de către [rectorată] sau care au putut fi interpretate ca atare și că comunicarea cu superiorii săi erau de natură să-l atragă pe comisarul A. Pe de altă parte, instanța judecătorească a pronunțat, de asemenea, un refuz al șefilor de denunțare calomnioasă și hărțuire morală denunțate de DT împotriva reclamantei, precum și al șefului de stabilire a unui certificat care indică fapte inexacte din punct de vedere material împotriva acesteia din urmă 17. Prin hotărârea din 8 noiembrie 2011, camera de l'inginerie a Tribunalului de apel din Montpellier a confirmat ordinul de nejudiciare, după ce a constatat că comandantul C. a decedat, acțiunea publică era oprită împotriva sa și că, în statul de drept în momentul faptelor, răspunderea centrului spitalicesc nu putea fi pusă în discuție. Hotărârea a fost astfel motivată. Așteptând ca, spre deosebire de ceea ce este menționat în memoria părții civile, nu s-a efectuat nicio arestare, deoarece nu a fost utilizată nicio metodă coercitivă împotriva sa; pe care a fost invitată să o viziteze la secție pentru a răspunde la o convocare a șefului său de departament, reclamanta a urmat în mod liber poliția care i-a notificat această convocare. Prevăzut că rezultă din documentele de procedură că comisarul A. a respectat procedura de spitalizare din oficiu, astfel cum se prevede în Codul de sănătate publică în vigoare în momentul faptelor ;că declarațiile sinucigașe ale subordonaților săi, amenințările sale de a aduce atingere integrității fizice a funcționarului aflat la originea problemelor profesionale ale acestuia din urmă, despre care a avut cunoștință prin mai multe depoziții, izolarea în care se afla [rectora] care refuza contactele telefonice, era de natură să stârnească temerile de trecere la acțiune care legitimau punerea în aplicare în regim de urgență a oricărui mijloc care permitea reținerea riscului menționat anterior Cu excepția stării de agitație psihică din ziua în care a fost spitalizat [a fost] constatat de Dr. T. și confirmat de Dr. R., care a examinat [reclamanta] în termen de 48 de ore de la internare, chiar dacă a posteriori și în dosarul medical măsura de spitalizare din oficiu ar fi disproporționată (...) 18. Recurenta a formulat un recurs în casare și a solicitat beneficiul asistenței judiciare, care i-a fost refuzat printr-o decizie a biroului de asistență judiciară notificată la 25 februarie 2012. La 21 martie 2012, primul președinte al Curții de Casație a respins acțiunea formulată de recurentă împotriva acestei decizii. Tribunalul de Primă Instanță din Toulouse a formulat o acțiune în anulare în fața tribunalului administrativ din Toulouse, la data de 30 noiembrie 2011, în fața Tribunalului Administrativ din Toulouse, la data de 15 noiembrie 2005 (punctul 8 de mai sus 20). Prin hotărârea din 17 iunie 2014, tribunalul a închis la data de: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Într-adevăr, în cazul în care acest decret indica faptul că recurenta prezenta grave tulburări mentale de natură să pună în pericol viața lui și a sa, el nu preciza considerațiile de fapt care constituiau baza acestora și vizau, de asemenea, un raport al poliției și un certificat medical al cărui motiv nu îl avea și al cărui motiv nu era stabilit că acestea erau anexate la decizie. La 20 noiembrie 2008, Comitetul Medical Interdepartamental și-a recunoscut incompetența definitivă în ceea ce privește ocuparea forței de muncă în cadrul poliției naționale, dar a emis un aviz favorabil cu privire la decizia de pensionare din oficiu 21. În decembrie 2008, recurenta a reluat activitatea pe un post administrativ, fără port cu armă. 22. O expertiză psihiatrică ordonată de Tribunalul Administrativ din Toulouse și efectuată în iunie 2009 concluzionează că recurenta prezenta o structurare obsesivă, o personalitate senzorială care nu suportă nici o frustrare și o deviere spre tot mai multe conflicte și proceduri. În acest caz, ar fi benefică o activitate administrativă fără contact cu publicul, iar reclamanta nu ar trebui să-și recapete posibilitatea de a purta o armă. 23. 27 august 2010, prefectul delegat pentru apărare și securitate în zona de apărare sud-vest a pus-o la pensie din oficiu pentru invaliditate care nu a fost imputată serviciului începând cu 1 noiembrie 2010, pe motiv că a fost considerată că a refuzat această retragere. Prin hotărârea din 18 decembrie 2012, Tribunalul Administrativ din Toulouse a respins acțiunea în anulare a recurentei împotriva acestei decizii. Prin hotărârea din 9 septembrie 2014, Curtea Administrativă din Bordeaux a anulat hotărârea din 18 decembrie 2012 și decizia din 27 august 2010, pe motiv că administrația nu a constatat că a efectuat cercetări serioase de adaptare la postul recurentei sau al recurentei și nu a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul textelor aplicabile. Dreptul și practica internă relevante 25. La momentul faptelor, spitalizarea fără consimțământul persoanei spitalizate putea lua forma unei spitalizări din oficiu sau a unei spitalizări la cererea unei terțe părți. 26. La spitalizare din oficiu se referea fie la arestarea prefectului pronunțat cu privire la un certificat medical, fie, în caz de pericol iminent pentru siguranța persoanelor, atestat printr-un aviz medical sau, în absența acestuia, printr-o notorietate publică, la arestarea provizorie a primarului cu o durată de 48 de ore. La internare la cererea unei terțe părți a intervenit ca urmare a unei cereri de admitere, prezentată de un membru al familiei bolnavului sau de o persoană care ar putea acționa în interesul acestuia și însoțită de două certificate medicale. 27. Dispozițiile relevante ale Codului de sănătate publică privind spitalizarea din oficiu în vigoare în momentul faptelor, precum și căile de atac interne aplicabile sunt expuse în Hotărârile Baudoin c. France 35935/03, §§ 66-69, 18 noiembrie 2010) și Patoux c. Franța 35079/06, § 45, 14 aprilie 2011). În cazul în care o persoană care suferă de tulburări mintale este internată fără consimțământul său (...), restricțiile privind exercitarea libertăților sale individuale trebuie să se limiteze la cele necesare stării sale de sănătate și punerii în aplicare a tratamentului său. În orice situație, demnitatea persoanei spitalizate trebuie respectată și reinserția sa căutată. Aceasta trebuie să fie informată imediat după admitere și ulterior, la cererea sa, cu privire la situația sa juridică și la drepturile sale (...) GRIEFS 29. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge că a suferit o încălcare arbitrară a libertății sale. Aceasta vizează, pe de o parte, (sub unghiul articolului 3 din Convenție) interpelarea pe care ar fi făcut-o din partea colegilor săi și, pe de altă parte, spitalizarea din oficiu pe care o consideră arbitrară, motivele pe care comisarul de poliție le-ar fi premeditat fără a justifica urgența unei asemenea măsuri și în timp ce nu prezenta probleme mentale. 30. Invocând art. 13 din Convenție, Comisia se plânge că nu a fost informată cu privire la drepturile sale în timpul spitalizării sale din oficiu și că nu a fost astfel privată de posibilitatea de a sesiza rapid justiția. 31. Aceasta susține că a fost supusă, în context profesional, unei hărțuiri morale, bătăi, presiuni morale și ulterior a fost privată de muncă și de venituri, citând art. 3 din convenție. 32. Ea consideră că durata procedurii penale a depășit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție. Griefs din art. 5 din Convenția Griefs din art. 5 alin. (1) din Convenția 33. Recurenta se plânge că a suferit o încălcare arbitrară a libertății sale. Aceasta vizează atât (sub unghiul art. 3 din Convenție), cât și interpelarea pe care ar fi făcut-o din partea colegilor săi (punctul 7 de mai sus) și spitalizarea sa din oficiu. 34. Curtea va examina ansamblul acestor obiecții sub aspectul articolului 1 litera (e) din Convenție, care se citește astfel Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în funcție de căile legale: (...) sieil se referă la detenția regulată (....) un alien (...) Curtea face trimitere la principiile generale, astfel cum au fost expuse în special în Hotărârile Stanev c. Bulgaria ([GC], n 36760/06, § 115 117 și 145-147, CEDH 2012) și Creanga c. România ([GC], n 29226/03, §§ 91-93, 23 februarie 2012). 36. În măsura în care recurenta se plânge că a făcut obiectul unei interpelări arbitrare, Curtea arată că instanța de judecată și camera de laminare au ajuns la concluzia că, după examinarea și luarea în considerare a tuturor elementelor faptice și juridice, reclamanta nu a fost interpelată, ci a fost de acord să își urmeze în mod liber colegii la secia de poliie (punctele 15 și 17 mai). Acest lucru reiese, de asemenea, din formularul de cerere în care recurenta însăși a indicat: mai exact (...) eu sunt colegii mei de la secția de poliție Rodez. 37. În aceste condiții, Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune în discuție abordarea instanțelor interne, la care ea subscrie (a se vedea a contra Creanga) , citată anterior, § 100). Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului (a) și al articolului 4 din Convenție. În ceea ce privește spitalizarea reclamantei 38. Recurenta se plânge că a fost privată de libertatea sa într-un mod arbitrar, de motivele pe care nu le prezenta nici o tulburare mentală și că măsura de la spitalizare nu era justificată de urgenă. 39. Curtea amintește în special următoarele ( Stanev , citată anterior, § 145 și jurisprudența citată): Un individ nu poate să treacă drept mai departe și să sufere o privare de libertate decât în cazul în care sunt îndeplinite cel puțin următoarele trei condiții: în primul rând, alienarea sa trebuie să fi fost stabilită în mod probabil ; în al doilea rând, tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o magnitudine legislațională la internare; în al treilea rând, internarea nu se poate prelungi în mod valabil fără persistența unei astfel de tulburări. 40. Curtea arată în primul rând că, potrivit certificatului medical al D.T. pe care se baza primarul, recurenta prezenta idei de persecuție cu dorința de a ucide pe cineva care o are De asemenea, certificatul de 24 de ore eliberat la centrul spitalicesc de către D D. a concluzionat menținerea spitalizării din oficiu (punctul 9 de mai sus) și contul a fost redactat ulterior de către acest medic și a precizat că personalitatea recurentei a făcut delicat aprecierea stării sale, ținând seama în special de negarea amenințărilor pe care le-ar fi putut face (punctul 10 de mai sus). 41. Curtea constată că, în cazul în care instanța judecătorească din statul membru a considerat că spitalizarea din oficiu era disproporționată (punctul 14 de mai sus), o altă expertiză efectuată la cererea instanței administrative a concluzionat că recurenta prezenta o personalitate patologică de tip psihoza din Khresmer Prin urmare, Curtea concluzionează că starea mentală a recurentei a fost stabilită în mod clar. 42. În al doilea rând, în ceea ce privește gravitatea și amploarea acestor tulburări, din dosar reiese că starea psihologică a recurentei era îngrijorată de superiorii săi superiori, care i-au retras arma de serviciu, și că aceasta este ca urmare a unor discuții raportate de mai mulți interlocutori, potrivit cărora ea a amenințat să se deplaseze în serviciul său anterior pentru a-l ucide pe fostul său superior ierarhic și pentru a pune capăt zilelor pe care le-a fost internată la 15 noiembrie 2005 (punctul 5-6 litera (c). 43. În sfârșit, în ceea ce privește cel de al treilea criteriu, Curtea arată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Au fost respectate în speță. 45. Curtea arată apoi că instanțele penale au statuat că dispozițiile Codului de sănătate publică în materie de sănătate publică în materie de spitalizare din oficiu au fost respectate și că nu s-a constituit în mod arbitrar cu privire la libertatea de exprimare, având în vedere amenințările prezentate de recurentă și temerile de trecere la acțiune pe care le puteau avea superiorii săi și care legitimau punerea în aplicare de urgență a măsurii (a se vedea paragrafele) 46. Curtea nu găsește în dosar niciun element care să justifice faptul că ajunge la o concluzie diferită. 47. În plus, Curtea arată că recurenta nu a sesizat instanțele judiciare cu privire la o acțiune în răspundere a statului care ar fi permis să se judece temeinicia spitalizării sale din oficiu și să se obțină eventuala despăgubire pentru orice prejudiciu (a se vedea repartizarea în momentul faptelor competențelor între cele două ordine de instanțe, Baudoin, citată anterior, §§ 69). 48. În cele din urmă, Comisia observă că, în cazul în care instanța administrativă, chemată să aprecieze, în sfera sa de competență, legalitatea externă a dreptului la internare din oficiu luat de primar, a anulat data de 17 iunie 2014 pe motiv că a fost insuficient motivat, recurenta poate solicita despăgubiri pentru la ui constatat și pentru eventualul prejudiciu cauzat prin luarea în considerare a instanței judiciare (punctul 47 de mai sus). 49. În aceste condiții, cu condiția ca recurenta să se poată pretinde victimă și să fi epuizat căile de atac interne, Curtea nu identifică nicio aparență de încălcare a articolului 5 alineatul (1) din Convenție. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului (a) și al articolului 4 din Convenție. Recurenta se plânge, citând art. 13 din Convenție, că nu a fost informată cu privire la drepturile sale în timpul spitalizării sale din oficiu și că nu a fost astfel lipsită de posibilitatea de a sesiza rapid justiția. 51. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor, consideră că este oportun să se examineze acest aspect din unghiul articolului 5 §§ 2 și 4 din Convenție, care se citește astfel Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la motivele arestării sale și la orice acuzație adusă împotriva ei (...) Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. 52. Presupunând că acest motiv este justificat, Curtea constată că recurenta nu a prezentat în fața instanțelor interne, în special în fața instanței judiciare care ar fi putut cunoaște în mod corespunzător o acțiune în răspundere a statului (a se vedea punctul 47 de mai sus). 53. În consecință, aceasta trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. Alte obiecții 54. Recurenta se plânge că a suferit într-un context profesional hărțuire morală, bătăi și presiuni morale și că a fost ulterior privat de munca sa și de venituri. Aceasta citează art. 3 din Convenție, care dispune de Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. 55. În primul rând, Curtea arată că reclamanta nu a depus nicio plângere penală pentru faptele de hărțuire și de lovire pe care le-a comis. 56. Pe de altă parte, presupunând că retragerea din oficiu de care se plânge recurenta intră în domeniul de aplicare al articolului 3 menționat anterior, Curtea constată că decizia prefectului a fost anulată pe motiv că administrația nu a declarat că și-a îndeplinit obligațiile în ceea ce privește cercetarea pe scară largă de adaptare a postului recurentei sau a celui restant (punctul 24 de mai sus) și că recurenta are posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru lacuiul constatat. 57. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. 58. Recurenta se plânge de durata excesivă a procedurii penale și mai puțin decât art. 6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 59. Curtea constată că reclamanta nu și-a exercitat acțiunea întemeiată pe articolul L. 141-1 (fostul articol L 781-1) din Codul de organizare judiciară, care permite justițiabilului d VIII). Prin urmare, acest aspect trebuie respins și pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 20 septembrie 2018. Milano Blaško Mārti
Requête no 61401/12
M.D.
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 28 août 2018 en un comité composé de
:
Mārtiņš Mits,
président,
André Potocki,
Lado Chanturia,
juges,
et de Milan Blaško,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 septembre 2012,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
M.D., est une ressortissante française née en 1967 et résidant à Rodez. Elle a saisi la Cour le 19 septembre 2012. La présidente de la section a accédé à la demande de non
‑
divulgation de son identité formulée par la requérante (article 47 § 4 du règlement).
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
1.
Le contexte des mesures d’hospitalisation
3.
La requérante est fonctionnaire de police. En 2003, alors qu’elle exerçait ses fonctions à Paris, elle fut victime d’une agression, à la suite de laquelle elle se vit prescrire plusieurs arrêts de travail pour maladie. Elle dit avoir été ensuite victime d’un harcèlement moral et de violences physiques de la part de l’un de ses supérieurs hiérarchiques. Elle obtint sa mutation au commissariat de police de Rodez, où elle prit ses fonctions le 1
er
janvier
2005.
4.
Le 1
er
juillet 2005, une sanction de son ancien service lui fut notifiée, à savoir un avertissement, aux termes d’un arrêté du 5
juin 2005 du préfet de police de Paris, pour avoir omis de remettre à sa hiérarchie en temps utile un bulletin de reprise de travail et pour avoir contesté sa notation sans passer par la voie hiérarchique. Le 2 août 2005, son supérieur hiérarchique au commissariat de Rodez, le commandant R.C., lui notifia sa notation annuelle, en baisse par rapport à l’année précédente, qui tenait notamment compte de cette sanction.
5.
Le 18 août 2005, le commandant R.C. rédigea un rapport indiquant que la requérante manifestait une fragilité mentale grandissante et qu’un suivi psychologique des plus sérieux paraissait désormais s’imposer mais qu’elle le refusait. Son arme de service lui fut retirée.
6.
Le 31 août 2005, la requérante se vit prescrire jusqu’au 16
septembre 2005 un arrêt de travail qui fut reconduit par la suite. Il ressort du dossier que le commissaire A. prit contact avec le frère et la sœur de la requérante en vue d’une hospitalisation à la demande d’un tiers, mais que ces derniers refusèrent d’intervenir. Le 19
octobre 2005, alors qu’elle était en congé maladie, le commissaire A. adressa au maire de la ville de Rodez une
demande d’hospitalisation d’office de la requérante, qui était ainsi motivée
:
«
Suite à un contentieux avec son ancien service, M
me
Il y a quelques jours, M
me
Ce matin, un fonctionnaire de police ayant eu un contact récent avec l’intéressée m’a fait part à nouveau de son état critique et de propos selon lesquels elle envisageait de tuer le fonctionnaire de police qui l’aurait harcelée à Paris (...)
Tant le médecin de prévention que le médecin agréé par l’administration m’ont fait part de leur inquiétude concernant ce fonctionnaire.
Compte tenu de l’aggravation de la situation et du risque accru de danger pour elle
‑
même et pour autrui, il apparaît indispensable de procéder au placement d’office de l’intéressée. »
Le commissaire joignit à sa demande un certificat médical du D
r
T.
2.
L’hospitalisation de la requérante
7.
Il ressort du dossier que, la requérante ne pouvant être jointe par téléphone, ses collègues ou supérieurs devaient se déplacer à son domicile pour la contacter. Le 15 novembre 2015, elle se rendit au cabinet du D
r
C., médecin généraliste agréé de la police nationale, pour un examen en vue de la reprise de ses activités professionnelles, fixée au 30 novembre 2005. Au bas de l’immeuble, sur demande du commissaire A., trois de ses collègues l’attendaient et l’accompagnèrent au commissariat de police où le D
r
:
«
Cette patiente présente des idées de persécution avec envie de tuer quelqu’un qui la «
harcèlerait
», et ensuite se suicider. Ses troubles rendent impossible son consentement aux soins et mettent en danger la sûreté des personnes. Elle nécessite une hospitalisation d’office dans un établissement spécialisé conformément à l’article L. 3213-2 du code de la santé publique. »
8.
Le même jour, le maire de Rodez prit un arrêté provisoire ordonnant l’hospitalisation d’office de la requérante, au motif qu’elle présentait de graves troubles mentaux de nature à mettre en danger la vie d’autrui et sa propre vie. Les commandants R.C. et B.C. la conduisirent au centre hospitalier psychiatrique Sainte-Marie de Rodez où elle resta hospitalisée jusqu’au 1
er
décembre 2005.
9.
Lors de son admission, elle fut reçue par le D
r
R., qui attesta ultérieurement de son état d’agitation psychique rendant difficile la communication. Son frère se rendit à l’hôpital, où il put la rencontrer et s’entretenir avec le D
r
de vingt-quatre heures
» établi par le D
r
D. conclut à la nécessité de maintenir l’hospitalisation d’office en raison de la difficulté d’apprécier l’état de la requérante.
10.
Le compte-rendu d’hospitalisation du D
r
D., rédigé le 30
décembre 2005, indique que, dans un premier temps, le constat d’une personnalité complexe avait rendu délicate l’appréciation de l’état psychologique de la requérante, mais que son déni de ses menaces auto et hétéro-agressives avait justifié le maintien de l’hospitalisation d’office jusqu’à une analyse plus subtile de la situation. Un nouvel examen psychologique de la requérante, pratiqué le 18
novembre 2005, avait permis de conclure qu’elle reconnaissait le caractère inadéquat des menaces proférées contre elle-même et l’entourage et, dès lors qu’elle n’avait exprimé en 72h aucun propos de ce type ni manifesté aucun trouble du comportement, l’équipe médicale avait opté pour une transformation de la mesure d’hospitalisation d’office en une hospitalisation à la demande d’un tiers.
11.
L’hospitalisation d’office fut levée par arrêté du préfet de l’Aveyron du 21 novembre 2005. Le même jour, le frère de la requérante signa la demande d’admission sous le régime de l’hospitalisation à la demande d’un tiers et la requérante fut placée sous ce régime. Elle bénéficia de deux sorties d’essai du 24 au 27
novembre 2005 et du 28
novembre au 1
er
décembre 2005. À l’issue de la seconde sortie d’essai, le 1
er
décembre 2005, l’hospitalisation à la demande d’un tiers fut levée. Il ressort également du compte-rendu du D
r
12.
Elle engagea ultérieurement plusieurs procédures.
3.
La procédure pénale
13.
La requérante déposa plusieurs plaintes avec constitution de partie civile auprès du doyen des juges d’instruction du tribunal de grande instance de Rodez
: les 22 avril 2008 à l’encontre de ses supérieurs hiérarchiques, du chef d’atteinte arbitraire à la liberté individuelle par personne dépositaire de l’autorité publique, le 23 avril 2008 à l’encontre du D
r
T., du chef d’établissement d’un certificat faisant état de faits matériellement inexacts
et le 19 janvier 2009 à l’encontre du centre hospitalier Sainte
‑
Marie, du chef d’atteinte à la liberté individuelle.
14.
Le juge d’instruction ordonna la jonction de cette instruction avec celle ouverte à la suite des plaintes avec constitution de partie civile que le D
r
r
15.
Le juge d’instruction rendit une ordonnance de non
‑
lieu le 6
juin 2011. S’agissant des faits d’atteinte à la liberté individuelle par personnes dépositaires de l’autorité publique, il conclut en ces termes
:
«
La procédure d’hospitalisation d’office a été respectée,
[
la requérante] ayant été visitée par un médecin, le docteur T. qui a délivré un certificat médical [en] vue de l’hospitalisation d’office de l’intéressée. Visitée par le docteur R. lors de son admission, [la requérante] a été prise en charge par les services de l’hôpital. La mesure d’hospitalisation d’office a été confirmée puis a évolué en hospitalisation à la demande d’un tiers. Il ne peut être déduit de l’absence de traitement médicamenteux que la mesure d’hospitalisation n’était pas nécessaire lors de son prononcé.
Concernant les conditions de mise en œuvre de cette procédure, si on peut regretter qu’elle ait été diligentée par les supérieurs hiérarchiques de la [requérante], avec lesquels elle était en conflit, risquant immanquablement de générer chez elle une confusion et un sentiment d’injustice, il ressort des investigations que [la requérante] a accepté de suivre librement ses collègues jusqu’au commissariat de police et qu’aucune contrainte physique n’a été exercée.
Si les experts concluent que la mesure d’hospitalisation d’office était disproportionnée, les propos auto et hétéro agressifs proférés à plusieurs reprises par [la requérante] ou qui ont pu être interprétés comme tels et l’impossibilité de communiquer avec ses supérieurs hiérarchiques étaient de nature à amener le commissaire A. à s’interroger sur le potentiel de dangerosité de l’intéressée (...) »
16.
Par ailleurs, le juge d’instruction prononça également un non-lieu des chefs de dénonciation calomnieuse et harcèlement moral dénoncés par le D
r
17.
Par arrêt du 8 novembre 2011, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Montpellier confirma l’ordonnance de non-lieu, après avoir constaté que le commandant C. étant décédé, l’action publique était éteinte à son encontre et qu’en l’état de la législation au moment des faits la responsabilité du centre hospitalier ne pouvait être mise en cause. L’arrêt était ainsi motivé
:
«
Attendu que contrairement à ce qui est mentionné dans le mémoire de la partie civile, il n’a pas été procédé à son interpellation, aucune méthode coercitive n’ayant été utilisée à son encontre
; qu’invitée à se rendre au commissariat pour répondre à une convocation de son chef de service, la plaignante a suivi librement les policiers qui lui avaient notifié cette convocation
;
Attendu qu’il résulte des pièces de procédure que le commissaire A. a respecté la procédure d’hospitalisation d’office telle que prévue aux dispositions du code de la santé publique en vigueur au moment des faits
; que les déclarations suicidaires de sa subordonnée, ses menaces de porter atteinte à l’intégrité physique du fonctionnaire à l’origine des ennuis professionnels de cette dernière, dont il avait eu connaissance par plusieurs témoignages, l’isolement dans lequel s’était confinée [la requérante] qui refusait les contacts téléphoniques, était de nature à susciter des craintes de passage à l’acte légitimant la mise en œuvre en urgence de tout moyen permettant de conjurer ledit risque
;
Qu’au demeurant l’état d’agitation psychique le jour de l’hospitalisation a [été] constaté par le Dr T. et confirmé par le Dr R., qui a examiné [la requérante] dans les 48 heures de son internement, quand bien même
a posteriori
et sur dossier médical la mesure d’hospitalisation d’office apparaîtrait disproportionnée (...)
»
18.
La requérante forma un pourvoi en cassation et sollicita le bénéfice de l’aide juridictionnelle, qui lui fut refusé par une décision du bureau d’aide juridictionnelle notifiée le 25 février 2012. Le 21
mars 2012, le premier président de la Cour de cassation rejeta le recours formé par la requérante contre cette décision.
4.
Les procédures administratives
a)
Recours contre l’arrêté d’hospitalisation d’office
19.
Le 30 novembre 2011, la requérante saisit le tribunal administratif de Toulouse d’un recours en annulation contre l’arrêté d’hospitalisation d’office pris à son égard le 15
novembre 2005 par le maire de Rodez (paragraphe 8 ci-dessus).
20.
Par jugement du 17 juin 2014, le tribunal annula l’arrêté, au motif qu’il n’était pas suffisamment motivé au regard des textes applicables. En effet, si cet arrêté indiquait que la requérante présentait de graves troubles mentaux de nature à mettre en danger la vie d’autrui et la sienne, il ne précisait pas les considérations de fait qui en constituaient le fondement et visait par ailleurs un rapport de police et un certificat médical dont il ne s’appropriait pas les motifs et dont il n’était pas établi qu’ils étaient joints à la décision.
b)
Recours contre la décision de mise à la retraite d’office
21.
La requérante fut placée à compter du 31 août 2005 en congé de longue maladie, puis congé de longue durée. Le 20 novembre 2008, le comité médical interdépartemental reconnut son inaptitude définitive à un emploi actif dans la police nationale, mais émit un avis favorable à son reclassement. Le 1
er
décembre 2008, la requérante reprit le travail sur un poste administratif, sans port d’arme.
22.
Une expertise psychiatrique ordonnée par le tribunal administratif de Toulouse et effectuée en juin 2009 conclut que la requérante présentait une structuration obsessionnelle, une personnalité sensitive ne supportant pas la moindre frustration et une dérive vers toujours plus de conflits et de procédures. L’expert conclut à une «
personnalité pathologique de type psychose de Khresmer
», qui nécessitait des soins réguliers et présentait un caractère invalidant. Il estima qu’un travail administratif sans contact avec le public serait bénéfique et que la requérante ne devrait pas recouvrer la possibilité de porter une arme.
23.
Le
27 août 2010, le préfet délégué pour la défense et la sécurité de la zone défense Sud-Ouest la plaça à la retraite d’office pour invalidité non imputable au service à compter du 1
er
novembre 2010, au motif qu’elle était réputée avoir refusé le reclassement proposé.
24.
Par jugement du 18 décembre 2012, le tribunal administratif de Toulouse rejeta le recours en annulation de la requérante contre cette décision. Par arrêt du 9 septembre 2014, la cour administrative d’appel de Bordeaux annula le jugement du 18 décembre 2012 et la décision du 27 août 2010, au motif que l’administration ne démontrait pas avoir effectué des recherches sérieuses d’adaptation du poste de la requérante ou de reclassement et n’établissait pas qu’elle avait satisfait aux obligations lui incombant en vertu des textes applicables.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
25.
À l’époque des faits, l’hospitalisation sans consentement de la personne hospitalisée pouvait prendre la forme d’une hospitalisation d’office ou d’une hospitalisation à la demande d’un tiers.
26.
L’hospitalisation d’office résultait soit d’un arrêté du préfet prononcé au vu d’un certificat médical circonstancié, soit, en cas de danger imminent pour la sûreté des personnes, attesté par un avis médical ou, à défaut, par la notoriété publique, d’un arrêté provisoire du maire d’une durée de 48 heures.
L’hospitalisation à la demande d’un tiers intervenait à la suite d’une demande d’admission, présentée par un membre de la famille du malade ou par une personne susceptible d’agir dans l’intérêt de celui-ci et accompagnée de deux certificats médicaux.
27.
Les dispositions pertinentes du code de la santé publique relatives à l’hospitalisation d’office en vigueur au moment des faits, ainsi que les voies de recours internes applicables, sont exposées dans les arrêts
Baudoin c.
France
(n
o
35935/03, §§ 66-69, 18
novembre 2010) et
Patoux c. France
(n
o
35079/06, § 45, 14 avril 2011). Celles concernant l’hospitalisation à la demande d’un tiers sont citées dans la décision
Guelfucci c. France
(déc.) [comité], n
o
31038/12, § 20, 26 juillet 2018).
28.
S’agissant du droit à l’information de la personne hospitalisée sans son consentement, l’article L. 3211-3 du code de la santé publique disposait
:
«
Lorsqu’une personne atteinte de troubles mentaux est hospitalisée sans son consentement (...), les restrictions à l’exercice de ses libertés individuelles doivent être limitées à celles nécessitées par son état de santé et la mise en œuvre de son traitement. En toutes circonstances, la dignité de la personne hospitalisée doit être respectée et sa réinsertion recherchée.
Elle doit être informée dès l’admission et par la suite, à sa demande, de sa situation juridique et de ses droits (...) »
29.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, la requérante se plaint d’avoir fait l’objet d’une atteinte arbitraire à sa liberté. Elle vise, d’une part, (sous l’angle de l’article 3 de la Convention) l’interpellation dont elle aurait fait l’objet de la part de ses collègues et, d’autre part, son hospitalisation d’office qu’elle estime arbitraire, aux motifs que le commissaire de police l’aurait préméditée sans justifier de l’urgence d’une telle mesure et alors qu’elle ne présentait pas de troubles mentaux.
30.
Invoquant l’article 13 de la Convention, elle se plaint de ne pas avoir été informée de ses droits lors de son hospitalisation d’office et d’avoir ainsi été privée de la possibilité de saisir rapidement la justice.
31.
Elle allègue avoir été soumise, dans un contexte professionnel, à un harcèlement moral, des coups, des pressions morales et avoir par la suite été privée de son travail et de revenus. Elle cite l’article 3 de la Convention.
32.
Elle considère que la durée de la procédure pénale a dépassé le délai raisonnable prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
A.
Griefs tirés de l’article 5 de la Convention
1.
Griefs tirés de l’article 5 § 1 de la Convention
33.
La requérante se plaint d’avoir fait l’objet d’une atteinte arbitraire à sa liberté. Elle vise à la fois (sous l’angle de l’article 3 de la Convention) l’interpellation dont elle aurait fait l’objet de la part de ses collègues (paragraphe 7 ci-dessus) et son hospitalisation d’office.
34.
La Cour examinera l’ensemble de ces griefs sous l’angle de l’article
5
§
1e) de la Convention, qui se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
: (...)
e)
s’il s’agit de la détention régulière (....) d’un aliéné (...) »
a)
Sur l’interpellation alléguée de la requérante
35.
La Cour renvoie aux principes généraux, tels qu’ils ont été exposés notamment dans les arrêts
Stanev c. Bulgarie
([GC], n
o
36760/06, §§
115
‑
117 et 145-147, CEDH
2012) et
Creangă c. Roumanie
([GC], n
o
29226/03, §§ 91-93, 23 février 2012).
36.
Pour autant que la requérante se plaint d’avoir fait l’objet d’une interpellation arbitraire, la Cour relève que le juge d’instruction et la chambre de l’instruction ont conclu à l’issue des investigations, après avoir examiné et pris en compte tous les éléments factuels et juridiques, que la requérante n’avait pas été interpellée, mais qu’elle avait accepté de suivre librement ses collègues au commissariat de police (paragraphes 15 et 17 ci
‑
dessus). Cela ressort également du formulaire de requête où la requérante elle-même a indiqué : «
stupéfaite (...) je suis mes collègues au commissariat de Rodez.
»
37.
Dans ces conditions, la Cour ne voit aucune raison de mettre en cause l’approche des juridictions internes, à laquelle elle souscrit (voir
a contrario Creangă
, précité, § 100). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35
§§
3
a) et 4 de la Convention.
b)
Sur l’hospitalisation de la requérante
38.
La requérante se plaint d’avoir été privée de sa liberté de manière arbitraire, aux motifs qu’elle ne présentait pas de troubles mentaux et que la mesure d’hospitalisation n’était pas justifiée par l’urgence.
39.
La Cour rappelle notamment ce qui suit (
Stanev
, précité, §
145 et la jurisprudence citée) :
«
Un individu ne peut passer pour «
aliéné
» et subir une privation de liberté que si les trois conditions suivantes au moins se trouvent réunies
: premièrement, son aliénation doit avoir été établie de manière probante
; deuxièmement, le trouble doit revêtir un caractère ou une ampleur légitimant l’internement
; troisièmement, l’internement ne peut se prolonger valablement sans la persistance de pareil trouble.
»
40.
La Cour relève en premier lieu que, selon le certificat médical du D
r
harcèlerait
», et ensuite se suicider. Le certificat
de vingt-quatre heures établi au centre hospitalier par le D
r
D. a également conclu au maintien de l’hospitalisation d’office (paragraphe 9 ci
‑
dessus) et le compte
‑
rendu rédigé ultérieurement par ce médecin a précisé que la personnalité de la requérante avait rendu délicate l’appréciation de son état, compte tenu notamment de son déni des menaces qu’elle avait pu proférer (paragraphe 10 ci-dessus).
41.
La Cour observe que, si l’expertise ordonnée par le juge d’instruction a considéré que l’hospitalisation d’office était disproportionnée (paragraphe 14 ci-dessus), une autre expertise effectuée à la demande du tribunal administratif a conclu que la requérante présentait une «
personnalité pathologique de type psychose de Khresmer
», qui nécessitait des soins réguliers et présentait un caractère invalidant (paragraphe 22 ci
‑
dessus).
La Cour conclut donc que l’état mental de la requérante a été établi de façon probante.
42.
S’agissant en deuxième lieu de la gravité et de l’ampleur de ces troubles, il ressort du dossier que l’état psychologique de la requérante inquiétait ses supérieurs hiérarchiques, qui lui avaient retiré son arme de service, et que c’est à la suite de propos rapportés par plusieurs interlocuteurs, selon lesquels elle menaçait de se rendre dans son ancien service pour tuer son ancien supérieur hiérarchique et de mettre fin à ses jours qu’elle a été hospitalisée le 15 novembre 2005 (paragraphes 5-6 ci
‑
dessus).
43.
S’agissant enfin du troisième critère, la Cour relève qu’après un nouvel examen le 18 novembre 2005, soit trois jours après l’hospitalisation d’office de la requérante, cette mesure a été transformée le 21 novembre suivant en hospitalisation à la demande d’un tiers, en l’espèce son frère.
44.
La Cour conclut donc que les critères énoncés dans l’arrêt
Stanev
précité ont été respectés en l’espèce.
45.
La Cour relève ensuite que les juridictions pénales ont jugé que les dispositions du code de la santé publique en matière d’hospitalisation d’office avaient été respectées et que le délit d’atteinte arbitraire à la liberté n’était pas constitué, compte tenu des menaces proférées par la requérante et des craintes de passage à l’acte que pouvaient avoir ses supérieurs et qui légitimaient la mise en œuvre d’urgence de la mesure (voir paragraphes
15 et 17 ci-dessus).
46.
La Cour ne trouve dans le dossier aucun élément qui justifierait qu’elle arrive à une conclusion différente.
47.
En outre, la Cour relève que la requérante n’a pas saisi les juridictions judiciaires d’une action en responsabilité de l’État qui aurait permis de juger du bien-fondé de son hospitalisation d’office et d’obtenir éventuellement réparation de tout préjudice (voir sur la répartition au moment des faits des compétences entre les deux ordres de juridictions,
Baudoin
, précité, §§
66
‑
69).
48.
Elle observe enfin que, si le tribunal administratif, appelé à apprécier dans sa sphère de compétence la légalité externe de l’arrêté d’hospitalisation d’office pris par le maire, l’a annulé le 17
juin 2014 au motif qu’il était insuffisamment motivé, la requérante peut demander réparation de l’illégalité constatée et du préjudice éventuellement causé en saisissant le juge judiciaire (paragraphe 47 ci-dessus).
49.
Dans ces conditions, pour autant que la requérante puisse se prétendre victime et ait épuisé les voies de recours internes, la Cour ne décèle aucune apparence de violation de l’article 5 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35
§§
3
a) et 4 de la Convention.
2.
Grief tiré de l’article 5 §§ 2 et 4 de la Convention
50.
La requérante se plaint, en citant l’article 13 de la Convention, de ne pas avoir été informée de ses droits lors de son hospitalisation d’office et d’avoir ainsi été privée de la possibilité de saisir rapidement la justice.
51.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, juge approprié d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 §§ 2 et 4 de la Convention, qui se lit ainsi
:
2.
Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle (...)
4.
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
»
52.
À supposer que ce grief soit étayé, la Cour note que la requérante ne l’a pas soulevé devant les juridictions internes, en particulier devant le juge judiciaire qui aurait pu en connaître à l’occasion d’une action en responsabilité de l’État (voir paragraphe 47 ci-dessus).
53.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
B.
Autres griefs
54.
La requérante se plaint d’avoir subi dans un contexte professionnel harcèlement moral, coups et pressions morales et d’avoir ensuite été privée de son travail et de revenus. Elle cite l’article 3 de la Convention, qui dispose
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
55.
La Cour relève tout d’abord que la requérante n’a pas déposé de plainte pénale pour les faits de harcèlement et de coups qu’elle dénonce.
56.
Par ailleurs, à supposer que la mise à la retraite d’office dont se plaint la requérante rentre dans le champ d’application de l’article 3 précité, la Cour constate que la décision du préfet a été annulée au motif que l’administration ne démontrait pas avoir satisfait à ses obligations en termes de recherches sérieuses d’adaptation du poste de la requérante ou de reclassement (paragraphe 24 ci-dessus) et que la requérante a la possibilité de demander réparation de l’illégalité constatée.
57.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
58.
La requérante se plaint de la durée excessive de la procédure pénale et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
59.
La Cour constate que la requérante n’a pas exercé le recours fondé sur l’article L. 141-1 (ancien article L 781-1) du code de l’organisation judiciaire, qui permet au justiciable d’obtenir un constat de manquement à son droit de voir sa cause examinée dans un délai raisonnable, ainsi que la réparation du préjudice en résultant (
Mifsud c. France
(déc.) [GC], n
o
‑
VIII). Il s’ensuit que ce grief doit également être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 20 septembre 2018.
Milan Blaško
Mārtiņš Mits
Greffier adjoint
Président