SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Adresele nr. 30687/05 și 45630/05 Aysel TUδLUK și alții împotriva Turciei și Türkan ASLAN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 4 septembrie 2018 ca Cameră compusă din: Robert Spano, Președintele Julia Laffranque, Ișıl Karakaș, Paul Lemmens, Jon Fridrik Kjølbro, Stéphanie Mourou-Vikström, Ivana Jelić, judecători și Stanley Naismith, grefierul secțiunii Având în vedere cererile depuse la 23 august 2005 și, respectiv, la 18 noiembrie 2005, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE O listă a reclamanților este prezentată în apendice. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul evenimentelor, reclamanții erau avocați ai Abdullah Öcalan, care la 29 iunie 1999 a fost condamnat la moarte pentru a efectua acte destinate să sedeze o parte din teritoriul Turciei și să formeze și să conducă o organizație armată ilegală în acest scop, și anume PKK (Partiul lucrătorilor din Kurdistan). Curtea a constatat că, după deciziile luate de dl Öcalan, și după ordinele și instrucțiunile sale, PKK a efectuat mai multe atacuri armate, atacuri cu bombe, acte de sabotaj și jafuri armate, și că în cursul acestor acte de violență mii de civili, soldați, ofițeri de poliție, gardienii de sat și funcționarii publici au fost uciși. În urma amendamentelor la Constituție și la legislația din 2001 și 2002, condamnarea dlui Öcalan a fost comutată la închisoarea pe viață la 3 octombrie 2002. El este în prezent reținut în închisoarea İmralı. În momentul material, deținuții din Turcia au fost în general capabili să se întâlnească cu avocații lor în zilele lucrătoare în timpul orelor de muncă, fără restricții privind frecvența pe o perioadă specifică. Întrucât accesul la insula İmralı este posibil doar prin intermediul navetei de mare furnizate de conducerea închisorii İmralı, în practică vizitele avocaților reclamantului au avut loc miercuri, atunci când transportul a fost disponibil. Din rapoartele vizitelor avocaților la Abdullah Öcalan rezultă că conversațiile au început foarte adesea cu un plan al avocaților de evoluții recente cu privire la PKK. Dl Öcalan îi va consulta cu privire la schimbările de personal la diferite nivele ale structurii organizației, la diferitele activități și întâlniri organizate de organismele PKK (la nivel regional sau național sau în străinătate), la linia politică urmată de liderii partidului, concurența dintre liderii și pierderile suferite de militantii armați în lupta împotriva forțelor de securitate. Prezentul sine ca „leader al poporului kurd”, dl Öcalan va comenta toate răspunsurile date de avocați și le va spune să-și transmită ideile și instrucțiunile sale în vederea reformulării politicii urmărite de PKK în Turcia (în general, el susține ideea de recunoaștere a drepturilor minorității kurde într-o Turcie democratică integrală) sau în străinătate. Öcalan ar aproba sau respinge numirea executivă în cadrul diferitelor organisme PKK și ar da consiliere la organizația internă a partidului. El a susținut, de asemenea, abandonul armelor de către PKK odată ce guvernul a pus capăt ostilităților și a îndeplinit cererile PKK. Rapoartele vizitelor au fost publicate în zilele următoare în anumite ziare, în care acestea au fost prezentate ca reflectând avizele dlui Öcalan cu privire la situația actuală sau instrucțiunile sale adresate PKK. Procedura penală împotriva reclamanților Într-un acuzare depusă la 22 martie 2002 procurorul public Yalova a acuzat reclamanții. El i-a acuzat că au abuzat de biroul lor ca avocați, acționând în calitate de purtători de cuvânt al lui Abdullah Öcalan, transmitând instrucțiuni de la aceasta din urmă către fosta sa organizație și difuzând-le prin presa. În sprijinul acuzației, procurorul a publicat articole publicate în mai multe ziare între 8 ianuarie și 3 iunie 2000, precum și o veste de televiziune difuzată începând cu 14 ianuarie 2000, divulgând comentariile dlui Öcalan cu privire la politica care urmează să fie urmărită de PKK. Articolele de presă au raportat observațiile dlui Öcalan, astfel cum au remarcat avocații săi după vizita lor, în sensul că lipsa de progrese în relațiile guvernului cu PKK ar putea declanșa protest popular reînnoit și o reluare a luptei armate în viitorul apropiat. Editorii articolelor în cauză descriu în general astfel de comentarii ca amenințări împotriva autorităților de stat. La 6 noiembrie 2002, Curtea Bursa Assize a susținut că nu are competența de a auzi cazul, având în vedere faptul că presupusele acte ar putea constitui infracțiunile de a ajuta o organizație penală și că evaluarea acestor acte intră sub jurisdicția Curții Naționale de Securitate. După aceea, procedurile penale instituite împotriva reclamanților în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea privind prevenirea terorismului din 1991 (Legea nr. 3713) au început în Curtea Națională de Securitate din Istanbul. 10. La 3 august 2004, șeful Forțelor Armate Generale a trimis un bilet Ministerului Justiției în care a declarat că avocatii lui Abdullah Öcalan au comis acte ilegale, până la transmiterea instrucțiunilor organizației ilegale prin publicarea conversațiilor cu clientul lor. Notă a fost însoțită de documente referitoare la presupusele acte ale avocaților și a fost prezentată autorităților judiciare competente pentru evaluare. 11. În urma eliminării Curților de Securitate Națională prin o lege din 30 iunie 2004, procedura penală a continuat în Curtea de la Istanbul Assize. 12. La 9 octombrie 2012, Curtea de Assize din Istanbul a anulat cazul după expirarea termenului legal de urmărire penală. art. 151 § § § 3 și 4 din noua versiune a Codului de Procedură Penală, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, prevede că avocații care au fost urmăriți pentru infracțiuni legate de terorism pot fi discalificați pentru o perioadă specifică de la reprezentarea persoanelor care au fost condamnate pentru activități teroriste. Această dispoziție este menită să împiedice liderii organizațiilor teroriste, odată condamnate, să continue să își conducă organizațiile din locurile lor de detenție prin intermediul avocaților lor. 14. La 6 iunie 2005, biroul procurorului public din Istanbul a solicitat Curtea de Assize din Istanbul să impună o discalificare temporară a acestui tip reclamanților. 15. Într-o hotărâre din 7 iunie 2005, Curtea din Istanbul a hotărât să privească 12 avocați, inclusiv reclamanții, de statutul lor de avocat pentru Abdullah Öcalan pentru o perioadă de un an. În acest sens, a observat că reclamanții sunt în prezent urmăriți pentru infracțiunile pedepsite în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 și clientul lor au fost condamnați la închisoare pe viață în temeiul art. 125 din Codul Penal pentru o infracțiune legată de terorism. 16. La 16 și 17 iunie 2005, reclamanții au depus obiecție împotriva deciziei din 7 iunie 2005. Acestea au argumentat în fața Curților de Justiție din Istanbul că decizia se plângea nu numai de motive insuficiente și se bazează pe dispoziții juridice ambigube, ci a fost, de asemenea, contrar principiului egalității în fața legii (în măsura în care măsura în cauză se aplică numai reprezentanților persoanelor condamnate pentru infracțiuni politice), principiul presunției de inocence (în măsura în care aceasta constituie o penalitate auxiliară în plus față de procedurile penale) și principiul aplicării neretrospective a normelor de drept penal. Reclamanții au solicitat, de asemenea, Curtea Assize să se pronunțe la Curtea Constituțională din cauza faptului că dispozițiile Codului de Procedură Penală aplicabile în cazul lor sunt neconstituționale. 17. La 20 iunie 2005, Curtea Istanbul a respins obiecția reclamanților. După ce a observat că ambele infracțiuni (care a fost acuzată de solicitanți și care a fost condamnat de Abdullah Öcalan) au fost explicit legate de terorism, aceasta a susținut că măsura impusă este legală. Din aceleași motive, Curtea din Istanbul a respins cererea de trimitere a cazului la Curtea Constituțională, declarând că cererea nu avea perspective de succes. 18. În hotărârile din 20 iunie 2006 și, respectiv, din 27 decembrie 2007, Curtele din Istanbul, al 9-lea și al 11-lea, au hotărât, din aceleași motive menționate mai sus, să se prelungească cu șase luni măsura de discalificare a reclamanților de la reprezentarea Abdullah Öcalan. Legea internă relevantă privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713) 19. Prima teză a articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 prevede: „Celui care diseminează propagandă în favoarea unei organizații teroriste ... este condamnat la un termen de închisoare cuprins între un și cinci ani. ...” Codul de procedură penală 20. Partele relevante ale art. 151 din Codul de procedură penală se citesc după cum urmează: „... ... un avocat instruit să apere sau să reprezinte persoane care au fost reținute sau condamnate în legătură cu infracțiunile prevăzute la articolele 220 și 314 din Codul Penal sau infracțiunile de terorism poate fi discalificat de a acționa ca avocat sau reprezentant în cazul în care este urmărit pentru infracțiunile enumerate în prezentul alineat. Curtea în care se desfășoară procedurile penale împotriva avocatului dă o decizie rapidă cu privire la cererea procurorului public de dezqualificare. O obiecție poate fi depusă împotriva deciziei. În cazul în care decizia de dezqualificare a avocatului este respinsă în urma objecției, avocatul își reluează atribuțiile. O decizie privind dezqualificarea drept avocat de apărare se limitează la infracțiunea urmărită și la o durată de un an. Cu toate acestea, în funcție de natura urmăririi judiciare, această perioadă poate fi prelungită de două ori mai mult cu o nouă șase luni. În cazul în care o altă decizie decât condamnarea este pronunțată la sfârșitul procedurii, decizia privind dezqualificarea se anulează automat.Decizia de a disqualifica avocatul de la îndeplinirea sarcinilor sale se transmite imediat deținutului și președintelui asociației de avocate relevante, astfel încât să poată fi numit un nou avocat de apărare. În timp ce este dezqualificat, avocatul sau reprezentantul nu poate vizita persoana pe care îl apără sau reprezintă în închisoare sau în centrele de corecție.” COMPLAINTE 21. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plângeau că nu au primit un proces echitabil de către un tribunal independent și imparțial, în măsura în care acuzațiile de a ajuta o organizație penală, aduse împotriva acestora în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713), au fost bazate în principal pe articolele de presă ale căror precizie nu a fost confirmată. De asemenea, au susținut că abordarea făcută de șeful forțelor armate de personal general în cadrul Ministerului Justiției a fost probabil să influențeze instanța penală care se ocupă de cazul lor. 22. De asemenea, în temeiul articolului 6 din Convenție, reclamanții au susținut că nu au primit un proces echitabil în cadrul procedurii care au dus la discalificarea lor temporară, susținând că deciziile judiciare în acest sens nu conțin motive suficiente și că nu au primit o copie a opiniei procurorului public. 23. În baza articolului 6 § 2 din Convenție, reclamanții au afirmat că dezqualificarea lor temporară de la reprezentarea Abdullah Öcalan a încălcat principiul presunției de nevinovăție, deoarece măsura în cauză nu s-a bazat pe orice condamnare penală care indică abuz de partea lor. 24. În baza articolului 7 din Convenție, reclamanții s-au plâns de aplicarea retrospectivă a Codului de Procedură Penală și au remarcat că legea în cauză a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, în timp ce se spune că actele lor presupuse au fost comise în 2000. 25. În baza articolului 10 din Convenție, reclamanții s-au plâns de încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare, deoarece acestea au fost discalificate de la apărarea și reprezentarea clientului lor pentru o perioadă de timp specifică, din cauza unei măsuri restrictive temporare bazate pe procedurile penale introduse împotriva lor din cauza declarațiilor care, în opinia lor, nu conțin niciun element penal. 26. Considerând art. 13 din Convenție în legătură cu art. 6 § 1, reclamanții se plângeau că nu exista niciun remediu eficace prin care să fi putut contesta măsura restrictivă pe care le-a impus și să le revizuiască constituționalitatea dispozițiilor juridice pe care s-a bazat măsura în cauză. 27. Având în vedere art. 14 din Convenție, reclamanții se plângeau că au fost discriminați, deoarece măsura în cauză le-a fost impusă din cauza statutului de avocați pentru Abdullah Öcalan. 28. În baza articolului 17 din Convenție, reclamanții au susținut că Statul pârât a impus limitări în cazul lor într-o măsură mai mare decât cea prevăzută în Convenție. 29. În baza articolului 18 din Convenție, reclamanții se plângeau că limitarea drepturilor lor nu a urmărit un obiectiv legitim și au încălcat principiul bunei credințe într-un mod incompatibil cu dispozițiile Convenției. 30. În baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții au susținut că discalificarea lor temporară de la reprezentarea clientului lor le-a privat de dreptul de a practica profesia lor ca avocați. Având în vedere că cele două cereri se referă la fapte și plângeri similare și pun probleme identice în temeiul Convenției, Curtea decide să se alăture acestora, în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curții. Reclamanții au susținut că dezqualificarea lor temporară de la reprezentarea Abdullah Öcalan, astfel cum autoritățile judiciare le ordona să împiedice să divulge declarațiile clientului lor către presă, a constituit o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare în temeiul articolului 10 din Convenție. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere; acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică. Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” 33. Presupunând că măsura se plângea de a constitui o interferență cu libertatea de exprimare a reclamanților, Curtea observă că aceasta a fost clar prescrisă de lege (art. 151 din Codul de Procedință Penală) și a urmărit obiectivele de prevenire a tulburărilor sau a infracțiunii. 34. Rămâne de stabilit dacă interferența în cauză a fost necesară într-o societate democratică, în special dacă aceasta corespunde unei nevoi sociale presante și este proporțională cu obiectivul legitim urmărit. 35. În primul rând, Curtea reiterează principiile stabilite în jurisprudența sa aplicabile cazului în cauză, în sensul că statutul special al avocaților le oferă o poziție centrală în administrarea justiției ca intermediari între public și instanțe. Prin urmare, ele joacă un rol esențial în asigurarea faptului că instanțele, ale căror rol este fundamental într-o democrație bazată pe statul de drept, își desfășoară încrederea publică (a se vedea, printre altele, Schöpfer v. Elveția , 20 mai 1998, §§ 29-30, Raporturi de hotărâri și decizii 1998-III; Nikula v. Finlanda , nr. 31611/96, § 45, ECHR 2002-II; și André și Altul v. Franța , nr. 18603/03, § 42, 24 Iulie 2008). Acest rol special al avocaților în administrarea justiției implică o serie de atribuții, în special în ceea ce privește comportamentul lor (a se vedea Van der Mussele c. Belgia , 23 noiembrie 1983, Serie A nr. 70; Casado Coca c. Spania , 24 februarie 1994, § 46, Serie A nr. 285-A; Veraart c. Olanda , nr. 10807/04 , § 51, 30 noiembrie 2006; și Coutant c. Franța (dec.), nr. 17155/03, 24 ianuarie 2008). Deși beneficiază de drepturile și privilegiile exclusive care pot varia de la o jurisdicție la alta, acestea sunt, de asemenea, supuse restricțiilor asupra comportamentului lor profesional, care trebuie să fie discrete, cinstite și demn (a se vedea, în mod similar, Morice v. France [GC], nr. 29369/10, § 133, CEDH 2015). 36. În al doilea rând, Curtea observă că a examinat fapte similare cu cele ale prezentului caz în cele două hotărâri anterioare Öcalan c. Turcia [GC] (nr. 46221/99, CEDH 2005 IV) și Öcalan c. Turcia (nr. 2) (nr. 24069/03 și alți 3 din 18 martie 2014), în ceea ce privește condițiile de detenție a lui Abdullah Öcalan (art. 3 din Convenție) și comunicarea sa cu lumea exterioară (art. 8 din Convenție). În momentul evenimentelor, dl Öcalan a fost clientul avocaților, inclusiv actualii solicitanți. Curtea a susținut că normele privind contactul cu lumea exterioară pentru prizonieri de viață într-o închisoare de înaltă securitate au scopul de a restrânge legăturile dintre aceste deținuți și antecedentele lor penale, pentru a reduce la minimum riscul de a menține contactul personal cu organizațiile criminale. De asemenea, Curtea a considerat bine fundamentat îngrijorările guvernului că dl Öcalan ar putea profita de comunicarea cu lumea exterioară pentru a reînnoi contactul cu membrii mișcării separatiste armate ale căror lider a fost (a se vedea Öcalan [GC], citat mai sus, §§ 192 și 195 și Öcalan (n. 2) , citat mai sus, §§ 132 și 160). 37. Aceste considerații se aplică și în acest caz. Curtea consideră că rolul jucat de solicitanți ca avocați și intermediari între clientul lor Abdullah Öcalan și instanțele penale le-a impus o serie de obligații în ceea ce privește comportamentul lor. Cu toate acestea, el observă că conferințele de presă oferite de reclamanții după vizita clientului lor nu se referă la apărarea sa și nici nu au făcut parte din exercitarea dreptului de a informa publicul despre funcționarea sistemului justiției; mai degrabă, acestea ar putea fi considerate ca transmiterea opiniilor dlui Öcalan cu privire la aspecte precum strategia care urmează să fie adoptată de fosta sa organizație armată, PKK (a se vedea punctele 5 și 6 de mai sus și contrastul) Morie , citat mai sus § 153). Curtea consideră că măsurile luate de autoritățile naționale au încercat să împiedice reclamanții să profite de vizitele lor la dl Öcalan pentru a stabili contactul între el și fosta sa organizație armată și că acestea au îndeplinit o necesitate socială urgentă, și anume prevenirea recurgării la violență și la acte teroriste. 38. Curtea consideră, de asemenea, că impunerea unei măsuri procedurale temporare asupra reclamanților a fost proporțională cu obiectivul urmărit, în special ca, deși perioada pentru care au fost suspendate de la reprezentarea unuia dintre clienții lor nu poate fi considerată nesemnificativă, nu poate fi considerată nici excesivă. În opinia Curții, această sancțiune moderată, care, în plus, nu a avut repercusiuni asupra activităților profesionale ale reclamanților în ceea ce privește altele decât dl Öcalan, nu constituie un răspuns disproporționat la acțiunile lor, având în vedere că comportamentul acestora contravine normelor care reglementează biroul lor. 39. În consecință, această parte a cererii nu dezvăluie încălcarea articolului 10 din Convenție și trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Alte plângeri ale reclamanților 40. În măsura în care reclamanții au plâns că procedura penală inițiată împotriva lor pentru abuz de biroul de avocat și pentru a ajuta o organizație penală a fost nedrept, Curtea remarcă că urmărirea penală a fost în cele din urmă închisă. În lipsa condamnării și, prin urmare, a interferenței cu exercitarea drepturilor de apărare ale reclamanților menționate în plângerile menționate mai sus, Curtea respinge această parte a cererii ca fiind manifestament nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție (a se vedea Eğinlioğlu c. Turcia , nr. 31312/96 , Hotărârea Comisiei din 21 octombrie 1998; Stamoulakatos c. Grecia (dec.), nr. 42155/98, 9 noiembrie 1999; și Osmanov și Husseinov c. Bulgaria (dec.), nr. 54178/00 și nr. 59901/00, 4 septembrie 2003). 41. În ceea ce privește procedurile care au rezultat în dezqualificarea lor temporară de a acționa ca avocați ai lui Abdullah Öcalan timp de un an (un an și jumătate în cazul doamnei Hatice Korkut), reclamanții au susținut, în general și în plus față de plângerile acestora în temeiul articolului 10, că au existat o încălcare a articolelor 1, 6, 7, 13, 14, 17 și 18 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția. 42. Curtea a examinat plângerile prezentate de solicitanți. Având în vedere toate dovezile deținute și, în măsura în care este competentă să examineze aceste acuzații, nu a constatat nicio apariție a încălcării drepturilor și libertăților garantate de Convenția sau de protocolele acestuia. 43. În special, fără a intra în chestiune dacă art. 6 din Convenție se aplică acestor proceduri, Curtea reiterează că dreptul la procedurile adversare înseamnă, în principiu, posibilitatea părților la un proces de a avea cunoștință și de a observa toate dovezile aducute sau observațiile prezentate în vederea influenței hotărârii instanței (a se vedea, printre multe alte autorități, Meftah și alții c. Franța [GC], nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, § 51, CEDH 2002-VII. Cu toate acestea, un astfel de drept nu este absolut și domeniul său de aplicare poate varia, în special în funcție de caracteristicile specifice ale procedurii în cauză (a se vedea, de exemplu, Bacchetti v. Franța , nr. 22584/06, § 30, 18 februarie 2010). Curtea reiterează, de asemenea, că principiul egalității armelor, în sensul aceluiași articol, impune ca fiecare parte să primească o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul în condiții care nu îl pună într-un dezavantaj substanțial în raport cu partea opusă (a se vedea, printre altele, Regner c. Republica Cehă [GC], nr. 35289/11, §§ 146-49, 19 septembrie 2017). În cazul în cauză, Curtea constată că procesul în cauză constă în două etape care erau inextricabil legate: o etapă preliminară urgentă, în care instanța în cauză, la cererea procurorului public, a dat o hotărâre „speedy” privind discalificarea temporară a reclamanților și o fază adversară, în care instanța competentă a examinat argumentele reclamanților împotriva măsurii în cauză. În ultima fază, Curtea din Istanbul a examinat argumentele prezentate de către reclamanții cu privire la legalitatea măsurilor luate împotriva acestora, înainte de a-și exprima motivele. Prin urmare, Curtea consideră că procedurile interne au fost corecte în ansamblul său, în special deoarece reclamanții au putut prezenta argumente în apărarea lor în cadrul procedurilor adversare. 44. În plus, Curtea consideră, în special, că plângerile reclamanților că nu au fost furnizate motive suficiente pentru deciziile judiciare referitoare la măsurile temporare în cauză trebuie respinse, având în vedere că, în măsura în care aceste decizii pot fi citite în lumina argumentelor relativ detaliate prezentate în acuzația din 22 martie 2002 la care au fost prezentate deciziile menționate, acestea conțin o raționare extinsă. 45. Rezultă că aceste plângeri trebuie, de asemenea, respinse vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture cererilor; declară că cererile sunt inadmisibile. Efectuate în franceză și notificate în scris la 27 septembrie 2018. Stanley Naismith Robert Spano Președintele Registrului Aplicația nr. 30687/05 Aysel TUδLUK este un național turc născut în 1965, locuiește în Istanbul și a fost reprezentată de Ö. KILIÇ İrfan DÜNDAR este un național turc născut în 1972, locuiește în Istanbul și a fost reprezentată de Ö. KILIÇ Doğan ERBAȘ este un național turc născut în 1964, locuiește în Istanbul și a fost reprezentată de Ö. KILIÇ Hatice KORKUT este un național turc născut în 1966, locuiește în Istanbul și a fost reprezentat de Ö. KILIÇ Aydın ORUÇ este un național turc născut în 1974, locuiește în Denizli și a fost reprezentat de Ö. KILIÇ Mahmut ȘAKAR este un național turc care locuiește în Diyarbakır și a fost reprezentat de Ö. KILIÇ Cererea nr. 45630/05 Türkan ASLAN este un național turc născut în 1972 și locuiește în İzmir.
Applications nos. 30687/05 and 45630/05
Aysel TUĞLUK and others against Turkey
and Türkan ASLAN against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4
September 2018 as a Chamber composed of:
Robert Spano,
President
,
Julia Laffranque,
Ișıl Karakaș,
Paul Lemmens,
Jon Fridrik Kjølbro,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Ivana Jelić,
judges
,
and Stanley Naismith,
Section Registrar
,
Having regard to the above applications lodged on 23 August 2005 and 18 November 2005 respectively,
Having deliberated, decides as follows:
1.
A list of the applicants is set out in the appendix.
A.
The circumstances of the case
2.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
1.
Background to the case
3.
At the time of the events, the applicants were lawyers for Abdullah Öcalan, who on 29 June 1999 was sentenced to death for carrying out acts designed to bring about the secession of part of Turkey’s territory and forming and leading an illegal armed organisation for that purpose, namely the PKK (Workers’ Party of Kurdistan). The courts had found it established that, following decisions taken by Mr Öcalan, and on his orders and instructions, the PKK had carried out several armed attacks, bomb attacks, acts of sabotage and armed robberies, and that in the course of those acts of violence thousands of civilians, soldiers, police officers, village guards and public servants had been killed. Following amendments to the Constitution and to legislation in 2001 and 2002, Mr Öcalan’s sentence was commuted to life imprisonment on 3 October 2002. He is currently detained in İmralı Prison.
4.
At the material time, prisoners in Turkey were generally able to meet their lawyers on working days during working hours, without any restrictions on frequency over a specified period. Since access to the island of İmralı is only possible using the sea shuttle provided by the İmralı Prison management, in practice the visits by the applicant’s lawyers took place on Wednesdays, when transport was available.
5.
It appears from the reports of the lawyers’ visits to Abdullah Öcalan that the conversations very often began with an outline by the lawyers of recent developments concerning the PKK. Mr Öcalan would consult them about changes in personnel at different levels of the organisation’s structure, the various activities and meetings organised by PKK bodies (at regional or national level or abroad), the political line followed by the party’s leaders, competition between the leaders and losses suffered by armed militants in their fight against the security forces. Presenting himself as the “leader of the Kurdish people”, Mr Öcalan would comment on all the answers given by the lawyers and tell them to pass on his ideas and instructions with a view to reshaping the policy pursued by the PKK in Turkey (in general, he supported the idea of recognition of the rights of the Kurdish minority in a fully democratic Turkey) or abroad. In addition, Mr
Öcalan would approve or reject executive appointments within the various PKK bodies and give advice on the party’s internal organisation. He also advocated the abandonment of weapons by the PKK once the government had brought the hostilities to an end and satisfied the PKK’s demands.
6.
The reports of the visits were published during the following days in certain newspapers, where they were presented as reflecting Mr Öcalan’s opinions on the current situation or his instructions to the PKK.
2.
The criminal proceedings against the applicants
7.
In an indictment filed on 22 March 2002 the Yalova public prosecutor charged the applicants. He accused them of having abused their office as lawyers by acting as Abdullah Öcalan’s spokespersons, transmitting instructions from the latter to his former organisation and disseminating them through the press. In support of the charge, the prosecutor produced articles published in several newspapers between 8 January and 3 June 2000, as well as a television news broadcast from 14 January 2000 disclosing Mr Öcalan’s comments about the policy to be pursued by the PKK. The press articles reported Mr Öcalan’s comments as noted down by his lawyers following their visits, to the effect that a lack of progress in the government’s relations with the PKK might trigger renewed popular protest and a resumption of the armed struggle in the near future. The editors of the articles in question generally described such comments as threats against the State authorities.
8.
On 6 November 2002 the Bursa Assize Court held that it did not have jurisdiction to hear the case, on the grounds that the applicants’ alleged acts could constitute the offence of aiding a criminal organisation and that the assessment of such acts fell within the jurisdiction of the National Security Court.
9.
Subsequently, the criminal proceedings instituted against the applicants under section 7(2) of the Prevention of Terrorism Act 1991 (Law no. 3713) began in the Istanbul National Security Court.
10.
On 3 August 2004 the Chief of the Armed Forces General Staff sent a note to the Ministry of Justice in which he stated that Abdullah Öcalan’s lawyers had committed unlawful acts, going so far as to transmit instructions to the illegal organisation by making public their conversations with their client. The note was accompanied by documents relating to the lawyers’ alleged acts and was submitted to the competent judicial authorities for assessment.
11.
Following the abolition of the National Security Courts by a law of 30 June 2004, the criminal proceedings continued in the Istanbul Assize Court.
12.
On 9 October 2012 the Istanbul Assize Court struck the case out following the expiry of the statutory time-limit for prosecution.
3.
The applicants’ disqualification from representing Abdullah Öcalan
13.
Article 151 §§ 3 and 4 of the new version of the Code of Criminal Procedure, which came into force on 1 June 2005, provides that lawyers who have been prosecuted for terrorism-related offences may be disqualified for a specified period from representing individuals who have been convicted of terrorist activities. This provision is intended to prevent leaders of terrorist organisations, once convicted, from continuing to run their organisations from their places of detention through their lawyers.
14.
On 6 June 2005 the Istanbul public prosecutor’s office asked the Istanbul Assize Court to impose a temporary disqualification of this kind on the applicants.
15.
In a decision of 7 June 2005 the Istanbul 9th Assize Court decided to deprive twelve lawyers, including the applicants, of their status as counsel for Abdullah Öcalan for a period of one year. It observed in that connection that the applicants were currently being prosecuted for the offence punishable under section 7(2) of Law no. 3713 and their client had been sentenced to life imprisonment under Article 125 of the Criminal Code for a terrorism-related offence.
16.
On 16 and 17 June 2005 the applicants lodged an objection against the decision of 7 June 2005. They argued before the Istanbul 9th and 10th Assize Courts that the decision complained of not only contained insufficient reasons and was based on ambiguous legal provisions, but was also contrary to the principle of equality before the law (since the measure in question was applicable solely to representatives of individuals convicted of political offences), the principle of the presumption of innocence (since it amounted to an ancillary penalty in addition to the criminal proceedings) and the principle of the non-retrospective application of rules of criminal law. The applicants also asked the Assize Court to refer the case to the Constitutional Court on the grounds that the provisions of the Code of Criminal Procedure applicable in their case were unconstitutional.
17.
On 20 June 2005 the Istanbul 10th Assize Court dismissed the applicants’ objection. After noting that both offences (the one of which the applicants were accused and the one of which Abdullah Öcalan had been convicted) were explicitly related to terrorism, it held that the measure imposed was lawful. For the same reasons, the Istanbul 9th Assize Court rejected their request for the case to be referred to the Constitutional Court, finding that the request had no prospects of success.
18.
In decisions delivered on 20 June 2006 and 27 December 2007 respectively, the Istanbul 9th and 11th Assize Courts decided, for the same reasons as mentioned above, to extend by six months the measure disqualifying the applicants from representing Abdullah Öcalan.
B.
Relevant domestic law
1.
The Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713)
19.
The first sentence of section 7(2) of Law no. 3713 provides:
“Anyone who disseminates propaganda in favour of a terrorist organisation ... shall be sentenced to a term of imprisonment of one to five years. ...”
2.
The Code of Criminal Procedure
20.
The relevant parts of Article 151 of the Code of Criminal Procedure read as follows:
“...
3.
... a lawyer instructed to defend or represent individuals who have been detained or convicted in connection with offences provided for in Articles 220 and 314 of the Criminal Code or terrorism offences may be disqualified from acting as defence counsel or representative where he or she is being prosecuted for the offences listed in this paragraph.
4.
The court in which the criminal proceedings against the lawyer are being conducted shall give a speedy decision on the public prosecutor’s application for disqualification. An objection may be lodged against the decision. If the decision to disqualify the lawyer is set aside following the objection, the lawyer shall resume his or her duties. A decision on disqualification from acting as defence counsel shall be limited to the offence being prosecuted and a duration of one year. However, according to the nature of the prosecution, this period may be extended no more than twice by a further six months. Where a decision other than conviction is delivered at the end of the proceedings, the decision on disqualification shall be automatically set aside.
5.
The decision to disqualify the lawyer from performing his or her duties shall be immediately transmitted to the detainee and the Chairman of the relevant Bar Association, so that a new defence counsel can be appointed.
6.
While disqualified, the lawyer or representative may not visit the person he or she is defending or representing in the prison or correctional facility.”
21.
Relying on Article 6 § 1 of the Convention, the applicants complained that they had not been given a fair trial by an independent and impartial tribunal in so far as the charges of aiding a criminal organisation, brought against them under section 7(2) of the Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713), had been based mainly on press articles whose accuracy had not been confirmed. They also argued that the approach made by the Chief of the Armed Forces General Staff to the Ministry of Justice had been likely to influence the criminal courts dealing with their case.
22.
Also under Article 6 of the Convention, the applicants submitted that they had not been given a fair trial in the proceedings resulting in their temporary disqualification. They argued that the judicial decisions in that regard had not contained sufficient reasons and that they had not received a copy of the public prosecutor’s opinion.
23.
Relying on Article 6 § 2 of the Convention, the applicants alleged that their temporary disqualification from representing Abdullah Öcalan had breached the principle of the presumption of innocence, in that the measure in question had not been based on any criminal conviction indicating abuse on their part.
24.
Relying on Article 7 of the Convention, the applicants complained of the retrospective application of the Code of Criminal Procedure. They noted that the law in question had come into force on 1 June 2005, whereas their alleged acts were said to have been committed in 2000.
25.
Relying on Article 10 of the Convention, the applicants complained of an infringement of their right to freedom of expression in that they had been disqualified from defending and representing their client for a specified period of time because of a temporary restrictive measure based on criminal proceedings brought against them on account of statements which in their view contained no criminal element.
26.
Relying on Article 13 of the Convention in conjunction with Article
6 §
1, the applicants complained that there was no effective remedy by which they could have challenged the restrictive measure imposed on them and secured a review of the constitutionality of the legal provisions on which the measure in question had been based.
27.
Relying on Article 14 of the Convention, the applicants complained that they had been discriminated against, in that the measure in question had been imposed on them because of their status as lawyers for Abdullah Öcalan.
28.
Relying on Article 17 of the Convention, the applicants alleged that the respondent State had imposed limitations in their case to a greater extent than was provided for in the Convention.
29.
Relying on Article 18 of the Convention, the applicants complained that the limitation of their rights had not pursued a legitimate aim and had breached the principle of good faith in a manner incompatible with the provisions of the Convention.
30.
Relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicants alleged that their temporary disqualification from representing their client had deprived them of their right to practise their profession as lawyers.
A.
Joinder of the applications
31.
Given that the two applications concern similar facts and complaints and raise identical issues under the Convention, the Court decides to join them, in accordance with Rule 42 § 1 of the Rules of Court.
B.
Complaint under Article 10 of the Convention
32.
The applicants alleged that their temporary disqualification from representing Abdullah Öcalan, as ordered by the judicial authorities to prevent them from disclosing statements by their client to the press, had amounted to an infringement of their right to freedom of expression under Article 10 of the Convention. This Article reads as follows:
“1.
Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers. This Article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises.
2.
The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.”
33.
Assuming that the measure complained of constituted an interference with the applicants’ freedom of expression, the Court observes that it was clearly prescribed by law (Article 151 of the Code of Criminal Procedure) and pursued the aims of preventing disorder or crime.
34.
It remains to be determined whether the interference in question was necessary in a democratic society, in particular whether it corresponded to a pressing social need and was proportionate to the legitimate aim pursued.
35.
First of all, the Court reiterates the principles established in its case-law as applicable to the present case, to the effect that the special status of lawyers gives them a central position in the administration of justice as intermediaries between the public and the courts. They therefore play a key role in ensuring that the courts, whose role is fundamental in a democracy based on the rule of law, enjoy public confidence (see, among other authorities,
Schöpfer v. Switzerland
, 20 May 1998, §§ 29-30,
Reports of Judgments and Decisions
Nikula v. Finland
, no. 31611/96, § 45, ECHR 2002-II; and
André and Another v. France
, no. 18603/03, § 42, 24
July 2008). That special role of lawyers in the administration of justice entails a number of duties, particularly with regard to their conduct (see
Van der Mussele v. Belgium
, 23 November 1983, Series A no. 70;
Casado Coca v. Spain
, 24 February 1994, § 46, Series A no. 285-A;
Veraart v. the Netherlands
, no. 10807/04, § 51, 30 November 2006; and
Coutant v.
France
(dec.), no. 17155/03, 24 January 2008). While they enjoy exclusive rights and privileges that may vary from one jurisdiction to another, they are also subject to restrictions on their professional conduct, which must be discreet, honest and dignified (see, to similar effect,
Morice v. France
[GC], no.
36.
Secondly, the Court observes that it has examined similar facts to those of the present case in its two previous judgments in
Öcalan v. Turkey
[GC] (no. 46221/99, ECHR 2005
‑
IV) and
Öcalan v.
Turkey (no. 2)
(nos.
24069/03 and 3 others, 18 March 2014), in relation to the conditions of Abdullah Öcalan’s detention (Article 3 of the Convention) and his communication with the outside world (Article 8 of the Convention). At the time of the events, Mr Öcalan was the client of lawyers including the present applicants. The Court held that the rules on contact with the outside world for life prisoners in a high-security prison were aimed at restricting the links between such prisoners and their criminal background, in order to minimise the risk that they might maintain personal contact with criminal organisations. The Court also considered well-founded the Government’s concerns that Mr Öcalan might take advantage of communication with the outside world to renew contact with members of the armed separatist movement of which he was leader (see
Öcalan
[GC], cited above, §§
192 and 195, and
Öcalan (no. 2)
, cited above, §§ 132 and 160).
37.
These considerations also apply in the present case. The Court considers that the role played by the applicants as lawyers and intermediaries between their client Abdullah Öcalan and the criminal courts imposed a number of duties on them as regards their conduct. However, it observes that the press conferences given by the applicants after their visits to their client did not concern his defence, and nor did they form part of the exercise of the right to inform the public about the functioning of the justice system; rather, they could be seen as conveying Mr Öcalan’s views on such matters as the strategy to be adopted by his former armed organisation, the PKK (see paragraphs 5 and 6 above, and contrast
Morice
, cited above, § 153). The Court considers that the measures taken by the national authorities sought to prevent the applicants from taking advantage of their visits to Mr
Öcalan in order to establish contact between him and his former armed organisation, and that they met a pressing social need, namely the prevention of recourse to violence and terrorist acts.
38.
The Court further considers that the imposition of a temporary procedural measure on the applicants was proportionate to the aim pursued, especially as, although the period for which they were suspended from representing one of their clients cannot be viewed as insignificant, it cannot be regarded as excessive either. In the Court’s view, this moderate sanction, which moreover had no repercussions on the applicants’ professional activities concerning clients other than Mr Öcalan, did not constitute a disproportionate response to their actions, given that their conduct contravened the rules governing their office.
39.
It follows that this part of the application discloses no appearance of a violation of Article 10 of the Convention and must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
C.
The applicants’ other complaints
40.
In so far as the applicants complained that the criminal proceedings brought against them for abusing the office of lawyer and aiding a criminal organisation had been unfair, the Court notes that the prosecution was eventually time-barred. In the absence of a conviction and thus of interference with the applicants’ exercise of their defence rights referred to in the complaints set out above, the Court rejects this part of the application as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention (see
Eğinlioğlu v. Turkey
, no. 31312/96, Commission decision of 21 October 1998;
Stamoulakatos v. Greece
(dec.), no. 42155/98, 9
November 1999; and
Osmanov and Husseinov v. Bulgaria
(dec.), nos.
54178/00 and 59901/00, 4 September 2003).
41.
As regards the proceedings resulting in their temporary disqualification from acting as Abdullah Öcalan’s lawyers for one year (one and a half years in the case of Ms Hatice Korkut), the applicants alleged, in general and in addition to their complaints under Article 10, that there had been a violation of Articles 1, 6, 7, 13, 14, 17 and 18 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
42.
The Court has examined those complaints as submitted by the applicants. Having regard to all the evidence in its possession, and in so far as it has jurisdiction to examine these allegations, it has not found any appearance of a violation of the rights and freedoms guaranteed by the Convention or the Protocols thereto.
43.
In particular, without going into the question whether Article 6 of the Convention applies to those proceedings, the Court reiterates that the right to adversarial proceedings means in principle the opportunity for the parties to a trial to have knowledge of and comment on all evidence adduced or observations presented with a view to influencing the court’s decision (see, among many other authorities,
Meftah and Others v. France
[GC], nos.
32911/96, 35237/97 and 34595/97, § 51, ECHR 2002-VII). However, such a right is not absolute and its scope may vary, in particular according to the specific features of the proceedings in question (see, for example,
Baccichetti v. France
, no. 22584/06, § 30, 18 February 2010). The Court further reiterates that the principle of equality of arms, for the purposes of the same Article, requires each party to be given a reasonable opportunity to present its case under conditions that do not place it at a substantial disadvantage in relation to the opposing party (see, among other authorities,
Regner v. the Czech Republic
[GC], no. 35289/11, §§ 146-49, 19
September 2017).
In the present case, the Court notes that the proceedings in question consisted of two phases which were inextricably linked: an urgent preliminary phase, in which the court concerned, at the request of the public prosecutor, gave a “speedy” decision on the applicants’ temporary disqualification, and an adversarial phase, in which the competent court examined the applicants’ arguments against the measure in issue. In the latter phase, the Istanbul 10th Assize Court examined the arguments put forward by the applicants concerning the lawfulness of the measures taken against them, before addressing them, stating reasons. The Court therefore considers that the domestic proceedings were fair as a whole, in particular as the applicants were able to submit arguments in their defence in adversarial proceedings.
44.
In addition, the Court considers in particular that the applicants’ complaints that insufficient reasons were given for the judicial decisions concerning the temporary measures in issue must be rejected, seeing that in so far as those decisions could be read in the light of the relatively detailed arguments put forward in the indictment of 22 March 2002 to which the decisions referred, they contained extensive reasoning.
45.
It follows that these complaints must likewise be rejected as manifestly ill-founded, in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Decides
to join the applications;
Declares
the applications inadmissible.
Done in French and notified in writing on 27 September 2018.
Stanley Naismith
Robert Spano
Registrar
President
Appendix
Application no.
30687/05
Aysel TUĞLUK is a Turkish national who was born in 1965, lives in Istanbul and was represented by Ö. KILIÇ
İrfan DÜNDAR is a Turkish national who was born in 1972, lives in Istanbul and was represented by Ö. KILIÇ
Doğan ERBAȘ is a Turkish national who was born in 1964, lives in Istanbul and was represented by Ö. KILIÇ
Hatice KORKUT is a Turkish national who was born in 1966, lives in Istanbul and was represented by Ö. KILIÇ
Aydın ORUÇ is a Turkish national who was born in 1974, lives in Denizli and was represented by Ö. KILIÇ
Mahmut ȘAKAR is a Turkish national who lives in Diyarbakır and was represented by Ö. KILIÇ
Application no. 45630/05
Türkan ASLAN is a Turkish national who was born in 1972 and lives in İzmir.