SECȚIUNEA A TREIA DECIZII RĂSPUNSURI n 15625/09 și 56889/10 Alberto ZOPPI împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 septembrie 2018 într-un comitet compus din Pere Pastor Vilanova, președinte, Helen Keller, María Elósegui, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secțiune, având în vedere cererile sus-menționate depuse la 10 martie 2009 și 30 august 2010, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Alberto Zoppi, este un resortisant elvețian născut în 1955 și rezident în Agno. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Zoppi Agustoni, cu reședința în Agno. Guvernul elvețian ( A fost reprezentat de agentul său, dl F. Schürmann, de la Oficiul Federal pentru Justiție. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. O procedură penală și o procedură administrativă au fost deschise împotriva reclamantului, angajat în cadrul administrației cantonale Tessinoise ca jurist de la 1 Aprilie 1981. Acestea au dus la condamnarea sa penală pentru denunțarea calomnioasă și încălcarea repetată a secretului funcției și a destituirii sale. 1. Cererea nr 15625/09 a) Faza inițială La 24 august 2000, reclamantul a fost arestat în cadrul unei cauze de corupție care implică, printre altele, președintele Curții și un comerciant italian de tutun. El i se reproșase că, în timpul iernii 1999, a trimis doi magistrați italieni și Ministerului Public ( Ministero pubblico) din cantonul Tessin ( O scrisoare anonimă care denunță prietenia dintre judecător și comerciantul de tutun, precum și faptul că a adresat, în vara anului 2000, diverselor personalități elvețiene, alte scrisori anonime care dezvăluie presupuse disfuncții în cadrul serviciilor cantonale responsabile cu acordarea permiselor de ședere. Nouă capete de acuzare au fost luate în considerare de procurorul general. : tentativă de fraudă și extorcare, calomnie, calomnie, amenințare, încălcare a secretului funcției, corupție activă și pasivă și denunțare calomnioasă. La o lună după arestarea sa, reclamantul a fost eliberat în timp ce Ministerul Public își continua ancheta. b) Începutul și suspendarea procedurii administrative Tot la 24 august 2000, Consiliul de Stat (Consiglio di Stato) ) din Cantonul Tessin (inclusiv Consiliul de Stat) a inițiat o procedură administrativă împotriva reclamantului, a dispus o anchetă disciplinară și l-a suspendat din funcție cu o reducere la jumătate a salariului său. Investigația disciplinară a fost suspendată imediat după încheierea procedurii penale. La 20 decembrie 2000, Consiliul de Stat a decis să reia procedura administrativă. La 12 ianuarie 2001, reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei decizii și a solicitat anularea acesteia, susținând că: în principiu, autoritatea administrativă trebuia să își suspende decizia până la hotărârea definitivă. Prin Hotărârea din 17 ianuarie 2001, Tribunalul cantonal administrativ a declarat acțiunea inadmisibilă. 10. Ulterior, la 29 ianuarie 2001, reclamantul a solicitat suspendarea procedurii administrative pe lângă Consiliul de Stat. Această cerere a fost respinsă de Consiliul de Stat prin decizia din 15 mai 2001 11. La 4 septembrie 2001, pe baza noilor informații transmise de procurorul general, Consiliul de Stat privind destituirea cu efect imediat a reclamantului pentru încălcarea gravă a obligațiilor sale de loialitate și loialitate față de administrație. 12. La 12 septembrie 2001, reclamantul a recurs împotriva acestei decizii în instanța cantonală administrativă ( Tribunalul cantonal amministrativo ) din cantonul Tessin ( 94 de pagini pe care le-a adresat în octombrie 2001 unui comitet administrativ însărcinat cu monitorizarea funcționării anumitor sectoare ale administrației cantonale. În acest document, printre numeroasele cazuri de funcționare defectuoasă, reclamantul a formulat acuzații împotriva unui judecător care a funcționat în cantonul Tessin, judecătorul X. 13. (c) Procedura penală 14. În cadrul procedurii penale, reclamantul a formulat, la 27 septembrie 2004, o acțiune de negare a justiției. La 3 noiembrie 2004, judecătorul în justiție și în detenție (închisoarea dell ) a acceptat parțial acțiunea, întrucât principiul celității fusese încălcat cu privire la o parte a procedurii. 15. La 24 mai 2005, procurorul general l-a trimis pe reclamant în fața Tribunalului Penal de Primă Instanță (Pretura penală 16. La 6 octombrie 2005, Tribunalul Penal de Primă Instanță l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de încălcări repetate ale secretului funcției și l-a condamnat la cinci zile de detenție cu un termen limită de doi ani. încălcarea principiului celerității nu justifică, prin intensitatea sa, încetarea procedurii penale sau scutirea de la plata oricărei pedepse, ci mai degrabă o reducere a acesteia. 17. La 12 decembrie 2006, Curtea de Casație și de revizuire penală a Tribunalului de apel (Corte di Cassazione e direvizione penale del Tribunale da A recunoscut acuzatul vinovat de calomnie și l-a condamnat la zece zile de închisoare cu o perioadă de doi ani în urmă, în special că timpul petrecut de la deschiderea anchetei penale era excesiv și că, dacă sentința pentru calomnie ar fi fost pronunțată rapid, pedeapsa ar fi putut fi mult mai mare. 18. Prin hotărârea din 21 august 2007, Curtea de Casație Penală a Tribunalului Federal a anulat hotărârea Curții de Casație a Tribunalului de Primă Instanță și i-a trimis cauza. 19. La 20 septembrie 2007, Curtea de Casație a Tribunalului de Primă Instanță a recunoscut reclamantul vinovat de denunțare calomnioasă și de încălcare repetată a secretului funcției și a trimis dosarul Tribunalului Penal de Primă Instanță în vederea stabilirii definitive a pedepsei. 20. La 12 februarie 2008, președintele Tribunalului Penal de Primă Instanță l-a condamnat pe solicitant la o pedeapsă pecuniară de 10 zile-o amendă de 30 de franci elvețieni (CHF) (aproximativ 25 EUR) cu suspendare, cu o perioadă de probă de doi ani. El a precizat că pedeapsa a fost stabilită după deducerea detenției înainte de pronunțarea hotărârii de 30 de zile și că nici una dintre părți nu a solicitat motivarea scrisă a acestei decizii și nici nu a formulat o declarație de recurs. d) Reluarea și încheierea procedurii administrative 21. La 11 iulie 2008, instanța administrativă cantonală a respins acțiunea reclamantului din 12 iulie 2008 La 18 august 2008, reclamantul a contestat această decizie și a solicitat anularea acesteia. Printre obiecțiile sale, acesta susținea, printre altele, o încălcare a principiului celerității, susținând că autoritățile chemate să se pronunțe au arătat în repetate rânduri că principiul celerității fusese încălcat în cadrul procedurii penale și că președintele Tribunalului Penal de Primă Instanță luase în considerare acest lucru la stabilirea pedepsei. El susținea că problema nu era legată de faptul că tribunalul cantonal a fost așteptat la sfârșitul procedurii penale, ci de interpretarea condamnării penale; pe de altă parte, reclamantul nu a formulat nicio cerere de recuzare în recursul său. 23. Prin hotărârea din 12 februarie 2009, prima instanță de drept public a Tribunalului Federal, hotărând cu trei judecători, a respins această acțiune, abordând în același timp chestiunea duratei procedurii în acești termeni (traducere de către Curte) Încălcarea principiului celerității a fost luată în considerare în mod corespunzător în cadrul procedurii penale, în special la stabilirea pedepsei, dar problema nu face obiectul prezentei hotărâri. În ceea ce privește durata procedurii administrative, [convocatorul] admite că a solicitat, desigur, în scris continuarea acesteia numai după hotărârea definitivă de condamnare din 12 februarie 2008. Prin urmare, acesta a acceptat, cel puțin implicit, suspendarea procedurii de recurs, care nu a fost stabilită, este adevărat, printr-o decizie formală, până la încheierea procesului penal. : ca urmare a hotărârii din 14 aprilie 2008, hotărârea a fost pronunțată la 11 iulie 2008 și, în primul rând, ca urmare a consimțământului persoanei care face apel să aștepte încheierea procesului penal, nu se poate reproșa autorității anterioare de a fi decis cu întârziere împotriva deciziei de destituire. Unul dintre membrii colegiului Tribunalului Federal care a pronunțat în speță era judecătorul X. Cererea nr. 56889/10 24. La 3 decembrie 2009, camera de recursuri penale a Tribunalului pendinte (camera dei ricorsi penali del Tribunale d maipenlo) a cantonului Tessin a respins o cerere de despăgubire a unei sume de 869 914 CHF (aproximativ 726 552 EUR) prezentată de reclamant împotriva Cantonului Tessin pentru că a fost supusă unui proces nedrept; aceasta a presupus că reclamantul nu a fost achitat de toate acuzațiile. 25. Prin acțiunea din 22 ianuarie 2010, reclamantul a contestat această decizie. El a solicitat recuzarea președintelui Camerei de recurs a Tribunalului de apel și, dacă este cazul, a instanței X. 26. Prin hotărârea din 22 aprilie 2010, Curtea de Drept Penală a Tribunalului Federal a respins acțiunea, precizând că cererea de recuzare referitoare la președintele Camerei de recurs a Tribunalului de Primă Instanță era tardivă și că cea referitoare la judecătorul Tribunalului Federal era lipsită de obiect, întrucât instanța în cauză nu era membră a colegiului 27. La 31 mai 2010, recurentul a prezentat Tribunalului Federal o cerere de revizuire a hotărârii din 22 aprilie 2010, susținând că Tribunalul nu a pronunțat cu privire la unele dintre concluziile sale și că nu a luat în considerare anumite fapte. 28. Prin hotărârea din 10 iunie 2010, Curtea de Drept Penală a Tribunalului Tribunalul Federal a respins cererea de revizuire. Tribunalul Federal a considerat că nu a fost suficient de motivat, în principal din cauza lipsei oricăror argumente referitoare la presupusele deficiențe ale hotărârii din 22 aprilie 2010. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul intern 29. Dispozițiile relevante ale Constituției federale a Confederației Elvețiane din 18 aprilie 1999 (□ Cst. mai jos, RS 101) prevăd următoarele articole 29: Garanții generale de procedură Orice persoană are dreptul, într-o procedură judiciară sau administrativă, să fie tratată în mod echitabil și judecat într-un termen rezonabil. (...) art. 30: Garanții de procedură judiciară Orice persoană a cărei cauză trebuie judecată într-o procedură judiciară are dreptul ca cauza sa să fie adusă în fața unei instanțe stabilite prin lege, competentă, independentă și imparțială. Excepțiile sunt interzise. (...) 30. Articolele relevante din Legea privind Tribunalul Federal din 17 iunie 2005 ( Judecătorii și grefierii se recuză: a. dacă au un interes personal în cauză; b. si . au acționat în aceeași cauză cu un alt titlu, în special ca membru al unei autorități, ca consilier al unei părți, ca expert sau ca martor; sunt legate de legăturile căsătoriei sau ale parteneriatului înregistrat sau fac curățenie în comun pe termen lung cu o parte, cu reprezentantul său autorizat sau cu o persoană care a acționat în aceeași cauză ca membru al autorității anterioare; sunt rude sau aliați direct sau, până la al treilea grad inclus, în linie securizată cu o parte, reprezentantul său autorizat sau o persoană care a acționat în aceeași cauză ca membru al autorității anterioare; e. dacă aceștia puteau fi informați în orice alt mod, în special din cauza unei prietenii strânse sau a unei dușmani personale cu o parte sau cu reprezentantul său autorizat. Participarea la o procedură anterioară în fața Tribunalului Federal nu constituie în sine un motiv de recuzare. art. 36 : Cerere de recuzare Partea care solicită recuzarea unui judecător sau a unui grefier trebuie să prezinte o cerere scrisă Tribunalului Federal imediat ce are cunoștință de motivul de recuzare. (...) art. 37: Decizia În cazul în care motivul de recuzare este contestat de judecătorul sau grefierul vizat sau de un alt membru al instanței, aceasta se pronunță în absența judecătorului sau a grefierului vizat. (...) art. 38: Încălcarea dispozițiilor privind recuzarea Operațiunile la care a participat o persoană care are obligația de a se recuza se anulează în cazul în care o parte solicită acest lucru în termen de cel mult cinci zile de la cunoașterea motivului de recuzare. Măsurile probatorii neregenerabile pot fi luate în considerare de către autoritatea de decizie. În cazul în care se constată un motiv de recuzare care nu este descoperit după încheierea procedurii, se aplică dispozițiile privind revizuirea. art. 121 : Încălcarea normelor de procedură Revizuirea unei hotărâri a Tribunalului Federal poate fi solicitată: a. dacă nu au fost respectate dispozițiile privind componența instanței judecătorești sau recuzarea; (...) art. 124 : Termenul limită Cererea de revizuire trebuie depusă în fața Tribunalului Federal: a. pentru încălcarea dispozițiilor privind recuzarea, în termen de 30 de zile de la descoperirea motivului de recuzare; (...) art. 128: Hotărârea În cazul în care Tribunalul Federal admite motivul de revizuire invocat, acesta anulează hotărârea și pronunță din nou. (...) 31. La art. 69 din Codul penal elvețian din 21 decembrie 1937 ( În versiunea sa în vigoare în momentul faptelor în litigiu, art. 69 prevede următoarele: "Imputarea detenției preventive" Judecătorul va deduce detenția preventivă a pedepsei privative de libertate, în măsura în care sentința nu va fi provocată, prin conduita sa după ce a încălcat legea, de către judecător. Chiar și detenția preventivă sau prelungirea acesteia. 2013 publicat în Codul Hotărârilor principale ale Tribunalului Federal ( 3.2.1 (...) Potrivit unui principiu general, partea care are cunoștință de un motiv de recuzare trebuie să fie imediat, sub pedeapsa de a fi înălțată de dreptul de sine prevalează ulterior. Într-adevăr, este contrar normelor bunei credințe să se păstreze în rezervă motivul întemeiat pe compunerea neregulamentară a instanței, astfel încât să nu se poată ajunge decât la un rezultat nefavorabil al procedurii. 33. Tribunalul federal a precizat următoarele aspecte cu privire la posibilitatea de a avea acces la numele judecătorilor în Hotărârea 6F_8/2015 din 30 aprilie 2015 4.1.1. (...) în care aceasta este invocată în sprijinul unei cereri de recuzare, necunoașterea numelui judecătorilor Tribunalului Federal nu constituie un motiv de revizuire. Lacund federal sau site-ul internet al autorităților federale constituie surse suficiente de informații pentru justițiar, chiar dacă nu este asistat de un avocat. Situația se prezintă în mod diferit atunci când o instanță suplinitoare este chemată să își asume funcția, deoarece justițiabilul poate să pornească de la ideea că instanța va acționa în componența sa obișnuită. În acest caz, motivul de recuzare nu va fi cunoscut decât la dezbaterile sau la primirea hotărârii și apoi se află în ipoteza vizată de art. 38 al. 3 LTF. GRIFS 34. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la o instanță imparțială, având în vedere prezența judecătorului X în formarea Tribunalului Federal care a pronunțat hotărârea din 12 februarie 2009 cu privire la procedura administrativă care a dus la destituirea reclamantului. 35. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul afirmă că durata procedurilor penale și administrative a încălcat principiul termenului rezonabil ÎN Grief întemeiat pe dreptul la o instanță imparțială 37. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. Reamintind că, potrivit jurisprudenței Tribunalului, Guvernul federal, motiv de recuzare trebuia invocat imediat după ce a luat cunoștință de acest lucru, guvernul a susținut că reclamantul, care ar fi avut cunoștință de motivele de recuzare invocate cu mult înainte de pronunțarea hotărârii Tribunalului Federal din 12 februarie 2009, ar fi putut invoca aceste motive de recuzare la timp. Pe de altă parte, acesta a explicat că a fost probabil ca Tribunalul Federal să facă această hotărâre în componență ordinară și, prin urmare, cu participarea posibilă a judecătorului X și că părțile puteau lua cunoștință de componența obișnuită a organelor judiciare ale Tribunalului Federal publicată pe site-ul internet al Tribunalului Federal, în anuarul federal, precum și în anuarul cantonului Tessin. 39. Recurentul respinge teza guvernului. El susține că a fost contrar principiului bunei credințe de a judeca cu întârziere cererea sa de recuzare a judecătorului X. 40. Curtea reamintește în primul rând că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea tuturor căilor de atac interne. Orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca această dispoziție să aibă ca scop, în principiu, evitarea sau corectarea presupuselor încălcări ale acestora (a se vedea, printre altele, McFarlane c. Irlanda [GC], nr 31333/06, § 107, 10 septembrie 2010, Parrillo c. Italia [GC], n 46470/11, § 87, CEDH 2015 și Karácsony și alții, precum și Ungaria [GC], nr. 42461/13 și 44357/13, § 76, 17 mai 2016). 41. În speță, Curtea arată că recurentul avea cunoștință de motivul de recuzare pe care îl susține împotriva judecătorului X atunci când a clasat acțiunea sa la 18 august 2008 la Tribunalul Federal. Pe de o parte, reclamantul formulase deja, în 2001, afirmații împotriva judecătorului X, adică cu șapte ani în urmă. Pe de altă parte, reclamantul putea cu ușurință, prin intermediul diferitelor surse accesibile public, cum ar fi cartea de telefon federală și site-ul internet al Tribunalului Federal, cu privire la componența posibilă a colegiului Tribunalului Federal solicitat să își judece cauza. Or, nu a formulat nici o cerere de recuzare împotriva judecătorului X în acțiunea sa. Astfel, acesta nu este conform cu normele stabilite în mod clar pe această temă (punctele 30, 32 și 33 de mai sus). Curtea subliniază încă că aceasta putea fi solicitată de către reclamant, un avocat, pe care îl informează cu privire la normele în vigoare în ceea ce privește procedura în fața Tribunalului Federal. 42. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a respectat formele prevăzute de dreptul intern (Gäfgen c. Germania [GC], nr 22978/05, § 142, CEDH 2010, Ankerl Elveția, 23 octombrie 1996, § 34, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 V și Carlson c. Elveția, 49492/06, § 45, 6 noiembrie 2008). 43. În consecință, acest litigiu trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Grief întemeiat pe dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil 44. Reclamantul se plânge de durata procedurilor penale și administrative care au dus la condamnarea sa pentru denunțarea calomnioasă și încălcarea repetată a secretului funcției și a destituirii sale. Cu privire la procedura penală 45. În ceea ce privește procedura penală care a dus la condamnarea reclamantului, guvernul susține că reclamantul nu mai este victimă. În opinia sa, încălcarea principiului celității a fost recunoscută și remediată de autoritățile elvețiene. 46. Reclamantul respinge teza guvernului. 47. Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă. (Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 66, seria A n 51, Spordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 180-181, CEDH 2006 V și Helmut Blum c. Austria, n 33060/10, § 82, 5 aprilie 2016).În ceea ce privește repararea adecvată și suficientă pentru a remedia la nivel intern încălcarea dreptului garantat prin convenție, Curtea consideră în general că aceasta depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, în special în ceea ce privește natura încălcării Convenției care se află în joc (Gäfgen) În plus, luarea în considerare a duratei procedurii de acordare a unei reduceri a pedepsei în mod expres și măsurabil poate constitui o redresare adecvată a încălcării (scordino, citată anterior, punctul 186). 48. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 24 august 2000, cu arestarea recurentului, și sa . s ê a încheiat la 12 februarie 2008, cu decizia președintelui Tribunalului Penal de Primă Instană de stabilire a pedepsei aplicate reclamantului. Prin urmare, a durat aproximativ 7 ani și 6 luni. 49. Curtea constată că, în decizia sa din 3 februarie 2012, judecătorul a luat act de faptul că, noiembrie 2004, recunoscut în mod explicit o încălcare a principiului celerității și pe care Curtea de Casație a Tribunalului a, în hotărârea sa din 20 noiembrie 2004, Septembrie 2007, precizează că judecătorul competent ar trebui, în cadrul stabilirii pedepsei, să ia în considerare în favoarea reclamantului durata lungă de la faptele în cauză. Ulterior, președintele Tribunalului Penal de Primă Instanță a stabilit pedeapsa reclamantului la 10 zile de amendă la 30 CHF cu suspendare, cu o perioadă de probă de doi ani. 50. Curtea subliniază încă că reclamantul nu a solicitat nici motivarea scrisă a deciziei președintelui Tribunalului Penal de Primă Instanță, nici nu a formulat o declarație de recurs. Comisia este de părere că, în cazul în care reclamantul intenționa să se prevaleze de o încălcare a principiului celității în legătură cu procedura penală, era de competența sa să conteste decizia de stabilire a pedepsei în fața autorității de recurs. Comisia subliniază, de asemenea, că reclamantul a recunoscut el însuși că, în cadrul acțiunii sale în materie de drept public din 18 august 2008 (punctul 22 de mai sus), precum și în cursul procedurii pe lângă Curte (punctul 54 de mai jos) că încălcarea principiului celității în legătură cu procedura penală a fost constatată și remediată. 51. Prin urmare, Curtea consideră că încălcarea principiului celității în legătură cu procedura penală a fost recunoscută de autoritățile interne și că aceasta a fost reparată în mod satisfăcător și adecvat. 52. , vădit nefondat, trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. (2) În ceea ce privește procedura administrativă 53. În ceea ce privește procedura administrativă care a dus la destituirea reclamantului, guvernul susține că cauza reclamantului este în mod evident neîntemeiată. Guvernul susține că reclamantul a solicitat el însuși suspendarea procedurii administrative și că a reieșit din hotărârea Tribunalului Federal din 12 februarie 2009 că reclamantul a admis, deși acest lucru nu a fost consemnat în scris, că a solicitat continuarea procedurii numai după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare. Guvernul susține că reclamantul a susținut cel puțin implicit suspendarea procedurii administrative în așteptarea hotărârii definitive din 12 februarie 2008. De asemenea, acesta arată că suspendarea unei proceduri administrative are ca scop evitarea dublei impuneri în momentul stabilirii faptelor, precum și evitarea riscului de a lua decizii contradictorii și afirmă că o acțiune imediată a autorităților administrative nu era obligatorie în acest caz, ținând cont de natura cauzei. În cele din urmă, guvernul subliniază că, după pronunțarea hotărârii penale din 12 februarie 2008, procedura administrativă a fost efectuată fără întârziere. 54. Recurentul contestă teza guvernului și arată că autoritățile elvețiene au subliniat în repetate rânduri că principiul celerității a fost încălcat în cadrul procedurii penale și că această încălcare l-a determinat pe președintele Tribunalului Penal de Primă Instanță să pronunțe pedeapsa pecuniară de 10 zile-amendă la 30 CHF. afirmă că problema privind încălcarea principiului celerității a fost totuși subestimată de Tribunalul Federal în hotărârea sa din 12 februarie 2009. El subliniază că durata procedurii penale nu a fost rezonabilă și susține că a suferit o diferență de tratament față de alți funcționari acuzați de infracțiuni mai grave. În ceea ce privește procedura administrativă ca atare, reclamantul susține că Tribunalul Federal a tolerat întârzieri nejustificate din partea instanței cantonale administrative, care, după suspendarea procedurii, nu se pronunță decât după 6 ani și 10 luni. În cele din urmă, susține că a întâmpinat mari dificultăți ca urmare a pierderii locului său de muncă. 55. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. De asemenea, aceasta reamintește că o atenție specială este necesară pentru soluționarea muncii (Ruotolo c. Italia, Hotărârea din 27 februarie 1992, seria 230-D, p. 39, § 17, și Roduit c. Elveția, nr 6586/06, § 41, 3 septembrie 2013). 56. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 24 august 2000, cu inițierea anchetei disciplinare și suspendarea reclamantului și se încheie la 12 februarie 2009, cu hotărârea Tribunalului Federal și, prin urmare, a durat aproximativ opt ani și șase luni, pentru trei instanțe. 57. Curtea precizează că este vorba numai despre durata procedurii administrative și că, în consecință, argumentele reclamantului referitoare la durata procedurii penale nu sunt relevante. 58. Curtea constată că cauza are o anumită complexitate din cauza suprapunerea procedurilor penale și administrative deschise împotriva reclamantului. Comisia observă că reclamantul a solicitat în mod repetat suspendarea procedurii administrative atunci când aceasta era încă în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat. În această privință, Comisia subliniază că reclamantul putea să se plângă în orice moment de durata procedurii în fața instanței cantonale administrative, la fel ca și ceea ce a făcut în cadrul procedurii penale (punctul 14 de mai sus), ceea ce s-a abținut în speță. Curtea subliniază că reclamantul însuși a precizat, în acțiunea sa din 18 august 2008 pe lângă Tribunalul Federal, că suspendarea procedurii de către tribunalul cantonal administrativ în așteptarea încheierii procedurii penale nu era problematică. În plus, în cazul în care Curtea este de părere că suspendarea procedurii administrative se justifica prin necesitatea de a coordona procedurile penale și administrative, aceasta consideră totuși că a fost de dorit ca tribunalul cantonal administrativ să informeze reclamantul cu privire la suspendare. Curtea arată, în sfârșit, că, după încheierea procedurii penale, la 12 În februarie 2008, procedura administrativă s-a desfășurat cu celeritate, întrucât tribunalul cantonal administrativ, la 11 iulie 2008, și Tribunalul Federal, la 12 februarie 2009, s-au pronunțat în lac de un an. 59. Având în vedere complexitatea cauzei și comportamentul părților, Curtea consideră că durata totală a procedurii nu este prelungită dincolo de ceea ce poate fi considerat rezonabil, având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei. 60. Prin urmare, este necesar să se respingă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție, o încălcare a principiului celității în ceea ce privește procedura administrativă, în mod vădit nefondată. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească instanțele Declară cererile inadmisibile. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 octombrie 2018. Stephen Phillips Părinte Pastor Vilanova Premier
Requêtes n
os
15625/09 et 56889/10
Alberto ZOPPI
contre la Suisse
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 11 septembre 2018 en un comité composé de
:
Pere Pastor Vilanova,
président,
Helen Keller,
María Elósegui,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier de section
,
Vu les requêtes susmentionnées introduites respectivement le 10
mars
2009 et le 30 août 2010,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Alberto Zoppi, est un ressortissant suisse né en 1955 et résidant à Agno. Il a été représenté devant la Cour par M
me
V.
Zoppi
‑
Agustoni, résidant à Agno.
2.
Le gouvernement suisse («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. F. Schürmann, de l’Office fédéral de la justice.
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Une procédure pénale et une procédure administrative furent ouvertes à l’encontre du requérant, employé au sein de l’administration cantonale tessinoise en tant que juriste depuis le 1
er
avril 1981. Elles débouchèrent sur sa condamnation pénale pour dénonciation calomnieuse et violation répétée du secret de fonction et sa destitution.
o
15625/09
a) La phase initiale
5.
Le 24 août 2000, le requérant fut arrêté dans le cadre d’une affaire de corruption impliquant, entre autres, le président de la Cour d’assises cantonale et un commerçant de tabac italien. Il lui était reproché d’avoir envoyé, pendant l’hiver 1999, à deux magistrats italiens et au Ministère public (
Ministero pubblico
) du canton du Tessin («
Ministère public
»), une lettre anonyme qui dénonçait l’amitié entre le juge et le commerçant de tabac, de même que d’avoir adressé, durant l’été 2000, à différentes personnalités suisses, d’autres lettres anonymes révélant des prétendus dysfonctionnements au sein des services cantonaux chargés de l’octroi des permis de séjour. Neuf chefs d’accusation furent envisagés par le procureur général
: tentative de fraude et d’extorsion, diffamation, calomnie, menace, violation du secret de fonction, corruption active et passive et dénonciation calomnieuse. Un mois après son arrestation, le requérant fut remis en liberté alors que le Ministère public poursuivait son enquête.
b) Début et suspension de la procédure administrative
6.
Toujours le 24 août 2000, le Conseil d’État (
Consiglio di Stato
) du Canton du Tessin («
Conseil d’État
») ouvrit une procédure administrative à l’encontre du requérant, ordonnant une enquête disciplinaire, et le suspendit de ses fonctions avec une réduction de moitié de son salaire. L’enquête disciplinaire fut tout de suite suspendue dans l’attente de l’issue de la procédure pénale.
7.
Le 20 décembre 2000, le Conseil d’État décida de reprendre la procédure administrative.
8.
Le 12 janvier 2001, le requérant forma un recours contre cette décision et demanda son annulation, faisant valoir qu’en principe, l’autorité administrative devait suspendre sa décision jusqu’au jugement pénal définitif.
9.
Par arrêt du 17 janvier 2001, le Tribunal cantonal administratif déclara le recours irrecevable.
10.
Par la suite, le 29 janvier 2001, le requérant demanda la suspension de la procédure administrative auprès du Conseil d’État. Cette demande fut rejetée par le Conseil d’État par décision du 15 mai 2001.
11.
Le 4 septembre 2001, sur la base de nouvelles informations transmises par le procureur général, le Conseil d’État prononça la destitution avec effet immédiat du requérant pour violation grave de ses devoirs de fidélité et de loyauté vis-à-vis de l’administration.
12.
Le 12 septembre 2001, le requérant recourut contre cette décision au tribunal cantonal administratif (
Tribunale cantonale amministrativo
) du canton du Tessin («
tribunal cantonal administratif
»), exigeant un licenciement avec compensation à la place de la destitution. À l’appui de son recours, le requérant produisit une copie d’un mémoire de
94 pages qu’il avait adressé en octobre 2001 à une commission administrative chargée d’investiguer sur le fonctionnement de certains secteurs de l’administration cantonale. Dans ce document, parmi les nombreux cas de mauvais fonctionnement allégués, le requérant formulait des allégations à l’encontre d’un juge ayant officié dans le canton du Tessin, le juge X.
13.
Il ressort du dossier que la procédure devant le tribunal cantonal administratif fut suspendue dans l’attente de l’issue de la procédure pénale.
c) La procédure pénale
14.
Dans le cadre de la procédure pénale, le requérant forma, le 27
septembre 2004, un recours pour déni de justice. Le 3
novembre 2004, le juge de l’instruction et de la détention (
giudice dell’istruzione e dell’arresto
) admit partiellement le recours, considérant que le principe de célérité avait été violé à l’égard d’une partie de la procédure.
15.
Le 24 mai 2005, le procureur général renvoya le requérant devant le tribunal pénal de première instance (
Pretura penale
).
16.
Le 6 octobre 2005, le tribunal pénal de première instance reconnut le requérant coupable de violation répétée du secret de fonction et le condamna à cinq jours de détention avec un délai d’épreuve de deux ans. Il précisait que
la violation du principe de célérité ne justifiait pas, par son intensité, l’abandon de la procédure pénale ou l’exemption de toute peine, mais plutôt une réduction de celle-ci.
17.
Le 12 décembre 2006, la cour de cassation et de révision pénale du Tribunal d’appel (
Corte di cassazione e di revisione penale del Tribunale d’appello
) du canton du Tessin («
cour de cassation du Tribunal d’appel
») reconnut le requérant coupable de dénonciation calomnieuse et le condamna à dix jours de prison avec un délai d’épreuve de deux ans. Elle
relevait notamment que le temps passé dès l’ouverture de l’enquête pénale était excessif et que, si le jugement pour dénonciation calomnieuse avait été prononcé rapidement, la peine eût pu être bien supérieure.
18.
Par un arrêt du 21 août 2007, la cour de cassation pénale du Tribunal fédéral annula le jugement de la cour de cassation du Tribunal d’appel
et lui renvoya la cause.
19.
Le 20 septembre 2007, la cour de cassation du Tribunal d’appel
reconnut le requérant coupable de dénonciation calomnieuse et de violation répétée du secret de fonction et renvoya le dossier au tribunal pénal de première instance en vue de la fixation définitive de la peine.
20.
Le 12 février 2008, le Président du tribunal pénal de première instance condamna le requérant à une peine pécuniaire de dix jours-amende à 30 francs suisses (CHF) (soit environ 25 euros [EUR]) avec sursis, avec une période d’essai de deux ans. Il précisait que la peine avait été fixée après déduction de la détention avant jugement de 30 jours et qu’aucune des parties n’avait demandé la motivation écrite de cette décision ni formulé de déclaration de recours.
d) Reprise et conclusion de la procédure administrative
21.
Le 11 juillet 2008, le tribunal cantonal administratif rejeta le recours du requérant du 12
septembre 2001 (paragraphe 12 ci-dessus) et confirma sa destitution.
22.
Le 18 août 2008, le requérant contesta cette décision et demanda son annulation. Parmi ses griefs, il faisait notamment valoir une violation du principe de célérité, alléguant que les autorités appelées à se prononcer avaient relevé à plusieurs reprises que le principe de célérité avait été violé dans le cadre de la procédure pénale et que le Président du Tribunal pénal de première instance en avait tenu compte lors de la fixation de la peine. Il alléguait que le problème ne tenait pas au fait que le tribunal cantonal eût attendu l’issue de la procédure pénale, mais à son interprétation de la condamnation pénale. Par ailleurs, le requérant ne formulait aucune demande de récusation dans son recours.
23.
Par un arrêt du 12 février 2009, la première cour de droit public du Tribunal fédéral, statuant à trois juges, rejeta ce recours, tout en abordant la question de la longueur de la procédure en ces termes (traduction par la Cour)
:
«
La violation du principe de célérité a été dûment considérée dans le cadre de la procédure pénale, notamment lors de la fixation de la peine, mais la question ne fait pas l’objet du présent jugement. Quant à la durée de la procédure administrative, [le recourant] admet avoir sollicité, certes pas par écrit, sa continuation seulement après le jugement définitif de condamnation du 12 février 2008. Il a partant, à tout le moins implicitement, accepté la suspension de la procédure de recours, suspension qui n’a pas été établie, il est vrai, par une décision formelle, et ce jusqu’à la conclusion du procès pénal. Après le jugement pénal du 12 février 2008, la procédure administrative s’est déroulée sans retard
: à la suite de l’audience du 14 avril 2008, l’arrêt a été rendu le 11 juillet 2008. Au vu de ces circonstances et, en premier lieu, du consentement du recourant à attendre la fin du procès pénal, il ne peut pas être reproché à l’autorité précédente d’avoir décidé avec retard du recours contre la décision de destitution
».
Un des membres du collège du Tribunal fédéral ayant statué en l’espèce était le juge X.
2.
La requête n
o
56889/10
24.
Le 3 décembre 2009, la chambre des recours pénaux du Tribunal
d’appel (
Camera dei ricorsi penali del Tribunale d’appello
) du canton du Tessin rejeta une demande d’indemnisation d’un montant de 869
914 CHF (soit environ
726
552
EUR) présentée par le requérant à l’encontre du Canton du Tessin pour avoir subi un procès injuste. Elle relevait que le requérant n’avait pas été acquitté de toutes les charges.
25.
Par un recours du 22 janvier 2010, le requérant contesta cette décision. Il demandait la récusation du président de la chambre des recours pénaux du Tribunal d’appel et, le cas échéant, celle du juge X.
26.
Par un arrêt du 22 avril 2010 la cour de droit pénal du Tribunal
fédéral rejeta le recours, précisant que la demande de récusation relative au président de la chambre des recours pénaux du Tribunal d’appel était tardive et que celle concernant le juge du Tribunal fédéral était sans objet, puisque le juge intéressé n’était pas membre du collège.
27.
Le 31 mai 2010, le requérant présenta au Tribunal fédéral une demande de révision de l’arrêt du 22 avril 2010, alléguant que ce tribunal n’avait pas statué sur certaines de ses conclusions et qu’il n’avait pas pris certains faits en considération.
28.
Par un arrêt du 10 juin 2010, la cour de droit pénal du Tribunal
fédéral rejeta la demande de révision. Le Tribunal fédéral considérait qu’elle n’était pas suffisamment motivée, essentiellement du fait de l’absence de toute argumentation relative aux prétendues insuffisances de l’arrêt du 22 avril 2010.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Le droit interne pertinent
29.
Les dispositions pertinentes de la Constitution fédérale de la Confédération suisse du 18 avril 1999 (« Cst. », RS 101) prévoient ce qui suit
:
Article 29
: Garanties générales de procédure
«
Toute personne a droit, dans une procédure judiciaire ou administrative, à ce que sa cause soit traitée équitablement et jugée dans un délai raisonnable.
(...)
Article 30
: Garanties de procédure judiciaire
Toute personne dont la cause doit être jugée dans une procédure judiciaire a droit à ce que sa cause soit portée devant un tribunal établi par la loi, compétent, indépendant et impartial. Les tribunaux d’exception sont interdits.
(...)
»
30.
Les articles pertinents de la loi sur le Tribunal fédéral du 17
juin
2005 (« LTF », RS 173.110) prévoient ce qui suit :
Article 34
: Motifs de récusation
«
Les juges et les greffiers se récusent :
a. s’ils ont un intérêt personnel dans la cause ;
b. s’ils ont agi dans la même cause à un autre titre, notamment comme membre d’une autorité, comme conseil d’une partie, comme expert ou comme témoin ;
c. s’ils sont liés par les liens du mariage ou du partenariat enregistré ou font durablement ménage commun avec une partie, son mandataire ou une personne qui a agi dans la même cause comme membre de l’autorité précédente ;
d. s’ils sont parents ou alliés en ligne directe ou, jusqu’au troisième degré inclus, en ligne collatérale avec une partie, son mandataire ou une personne qui a agi dans la même cause comme membre de l’autorité précédente ;
e. s’ils pouvaient être prévenus de toute autre manière, notamment en raison d’une amitié étroite ou d’une inimitié personnelle avec une partie ou son mandataire.
La participation à une procédure antérieure devant le Tribunal fédéral ne constitue pas à elle seule un motif de récusation.
Article 36
: Demande de récusation
La partie qui sollicite la récusation d’un juge ou d’un greffier doit présenter une demande écrite au Tribunal fédéral dès qu’elle a connaissance du motif de récusation. Elle doit rendre vraisemblables les faits qui motivent sa demande.
(...)
Article 37
: Décision
Si le motif de récusation est contesté par le juge ou le greffier visé, ou par un autre membre de la cour, celle-ci statue en l’absence du juge ou du greffier visé.
(...)
Article 38
: Violation des dispositions sur la récusation
Les opérations auxquelles a participé une personne tenue de se récuser sont annulées si une partie le demande au plus tard cinq jours après avoir eu connaissance du motif de récusation.
Les mesures probatoires non renouvelables peuvent être prises en considération par l’autorité de décision.
Si un motif de récusation n’est découvert qu’après la clôture de la procédure, les dispositions sur la révision sont applicables.
Article 121
: Violation de règles de procédure
La révision d’un arrêt du Tribunal fédéral peut être demandée :
a. si les dispositions concernant la composition du tribunal ou la récusation n’ont pas été observées ;
(...)
Article 124
: Délai
La demande de révision doit être déposée devant le Tribunal fédéral :
a. pour violation des dispositions sur la récusation, dans les 30 jours qui suivent la découverte du motif de récusation ;
(...)
Article 128
: Arrêt
Si le Tribunal fédéral admet le motif de révision invoqué, il annule l’arrêt et statue à nouveau.
(...)
»
31.
L’article 69 du Code pénal suisse du 21 décembre 1937 («
CP
», RS), dans sa version en vigueur au moment des faits litigieux,
prévoit ce qui suit :
Article 69
: Imputation de la détention préventive
« Le juge déduira la détention préventive de la peine privative de liberté dans la mesure où le condamné n’aura pas, par sa conduite après l’infraction, provoqué lui
‑
même sa détention préventive ou la prolongation de celle-ci. S’il ne condamne qu’à l’amende, il pourra tenir compte de cette détention dans une mesure équitable ».
2.
La pratique interne pertinente
32.
S’agissant du moment auquel une demande de récusation doit être formulée, le Tribunal fédéral, dans son arrêt 4A_425/2012 du 26
février
2013 publié au recueil des arrêts principaux du Tribunal fédéral (« ATF » 139 III 120), indiquait ce qui suit
:
«
3.2.1 (...) Selon un principe général, la partie qui a connaissance d’un motif de récusation doit l’invoquer aussitôt, sous peine d’être déchue du droit de s’en prévaloir ultérieurement. Il est, en effet, contraire aux règles de la bonne foi de garder en réserve le moyen tiré de la composition irrégulière du tribunal pour ne l’invoquer qu’en cas d’issue défavorable de la procédure.
»
33.
Le Tribunal fédéral précisait ce qui suit à propos de la possibilité d’avoir accès aux noms des juges dans son arrêt 6F_8/2015 du 30
avril
2015
:
«
4.1.1.
(...) Lorsqu’elle est invoquée à l’appui d’une demande de récusation, la méconnaissance du nom des juges du Tribunal fédéral ne constitue pas un motif de révision. L’Annuaire fédéral ou le site internet des autorités fédérales constituent des sources d’information suffisantes pour le justiciable, même non assisté d’un avocat. La situation se présente différemment lorsqu’un juge suppléant est appelé à siéger, car le justiciable peut partir de l’idée que le tribunal va statuer dans sa composition ordinaire. Dans ce cas, le motif de récusation ne sera connu qu’aux débats ou à réception de l’arrêt et l’on se trouve alors dans l’hypothèse visée par l’art. 38 al. 3 LTF.
»
34.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à un tribunal impartial compte tenu de la présence du juge X dans la formation du Tribunal fédéral ayant rendu l’arrêt du 12 février 2009 concernant
la procédure administrative ayant abouti à la destitution du requérant.
35.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que la durée des procédures pénale et administrative a méconnu le principe du «
délai raisonnable
».
A.
Sur la jonction des requêtes
36.
Compte tenu de la connexité des requêtes quant aux faits et aux questions de fond qu’elles posent, la Cour juge approprié de les joindre en application de l’article 42 § 1 de son règlement.
B.
Grief tiré du droit à un tribunal impartial
37.
Le requérant, sous l’angle du droit à un tribunal impartial, se plaint de la présence du juge X dans la formation du Tribunal fédéral ayant rendu l’arrêt du 12 février 2009.
38.
Le Gouvernement
soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Rappelant que selon la jurisprudence du Tribunal
fédéral, le motif de récusation devait être invoqué aussitôt que l’intéressé en avait eu connaissance, le Gouvernement allègue que le requérant, qui aurait eu connaissance des motifs de récusation allégués bien avant le prononcé de l’arrêt du Tribunal fédéral du 12 février 2009, aurait pu faire valoir ces motifs de récusation à temps. Il expose par ailleurs qu’il était vraisemblable que le Tribunal fédéral rendît cet arrêt en composition ordinaire, et donc avec la participation possible du juge X, et que les parties pouvaient prendre connaissance de la composition ordinaire des organes juridictionnels du Tribunal fédéral publiée sur le site internet du Tribunal fédéral, dans l’annuaire fédéral ainsi que dans l’annuaire du canton du Tessin.
39.
Le requérant
rejette la thèse du Gouvernement. Il fait valoir qu’il serait contraire au principe de la bonne foi de juger tardive sa demande de récusation du juge X.
40.
La Cour rappelle tout d’abord qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après épuisement de toutes les voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux États contractants, à savoir éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, parmi beaucoup d’autres,
McFarlane c. Irlande
[GC], n
o
31333/06, § 107, 10 septembre 2010,
Parrillo c. Italie
[GC], n
o
46470/11, § 87, CEDH 2015, et
Karácsony et autres c. Hongrie
[GC], n
os
42461/13 et 44357/13, § 76, 17 mai 2016).
41.
En l’espèce, la Cour relève que le requérant avait connaissance du motif de récusation qu’il fait valoir à l’encontre du juge X lorsqu’il a interjeté son recours du 18
août 2008 auprès du Tribunal fédéral. D’une part, le requérant avait formulé des allégations à l’encontre du juge X en 2001 déjà, soit sept années auparavant. D’autre part, le requérant pouvait aisément se renseigner, au moyen de diverses sources publiquement accessibles, tels l’annuaire fédéral et le site internet du Tribunal fédéral, sur la composition possible du collège du Tribunal fédéral appelé à juger son affaire. Or, il n’a formulé aucune demande de récusation à l’encontre du juge X dans son recours. Ce faisant, il ne s’est pas conformé aux règles clairement établies à ce sujet (paragraphes 30, 32 et 33 ci
‑
dessus). La Cour souligne encore qu’il pouvait être exigé du requérant, un juriste, qu’il se renseigne sur les règles en vigueur s’agissant de la procédure auprès du Tribunal fédéral.
42.
La Cour considère dès lors que le requérant, en ne demandant pas la récusation du juge X dans son recours du 18 août 2008 interjeté auprès du Tribunal fédéral, n’a pas respecté les formes prescrites par le droit interne (
Gäfgen c. Allemagne
[GC], n
o
Ankerl
c.
Suisse
, 23 octobre 1996, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1996
‑
V, et
Carlson c. Suisse
, n
o
49492/06, § 45, 6 novembre 2008).
43.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non
‑
épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
C.
Grief tiré du droit d’être jugé dans un délai raisonnable
44.
Le requérant se plaint de la durée des procédures pénale et administrative ayant abouti à sa condamnation pour dénonciation calomnieuse et violation répétée du secret de fonction et à sa destitution.
1.
Sur la procédure pénale
45.
Concernant la procédure pénale ayant abouti à la condamnation du requérant, le Gouvernement avance que le requérant n’est plus « victime
» de la violation alléguée de l’article 6 § 1. Il fait valoir que la violation du principe de célérité a été reconnue et réparée par les autorités suisses.
46.
Le requérant
rejette la thèse du Gouvernement.
47.
La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (
Eckle c. Allemagne
, 15
juillet 1982, § 66, série A n
o
51,
Scordino c. Italie (n
o
1)
[GC], n
o
‑
V, et
Helmut Blum c. Autriche
, n
o
33060/10, § 82, 5
avril
2016). En ce qui concerne la réparation adéquate et suffisante pour remédier au niveau interne à la violation du droit garanti par la Convention, la Cour considère généralement qu’elle dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (
Gäfgen
, précité, § 116). Par ailleurs, la prise en compte de la durée de la procédure pour octroyer une réduction de la peine de façon expresse et mesurable peut constituer un redressement approprié de la violation (
Scordino
, précité, §
186).
48.
La période à considérer a débuté le
24 août 2000, avec l’arrestation du requérant, et s’est terminée le 12 février 2008, avec la décision du Président du Tribunal pénal de première instance fixant la peine infligée au requérant. Elle a donc duré approximativement 7 ans et 6 mois.
49.
La Cour note que le juge de l’instruction et de la détention a, dans sa décision du 3
novembre 2004, explicitement reconnu une violation du principe de célérité et que la cour de cassation du Tribunal d’appel a, dans son arrêt du 20
septembre 2007, précisé que le juge compétent devrait, dans le cadre de la fixation de la peine, tenir compte en faveur du requérant de la longue durée écoulée depuis les faits en cause. Par la suite, le Président du Tribunal pénal de première instance a fixé la peine du requérant à dix
jours
‑
amende à 30 CHF avec sursis, avec un délai d’épreuve de deux
ans.
50.
La Cour relève encore que le requérant n’a ni demandé la motivation écrite de la décision du Président du tribunal pénal de première instance ni formulé de déclaration de recours. Elle est d’avis que si le requérant entendait se prévaloir d’une violation du principe de célérité en lien avec la procédure pénale, il lui appartenait de contester la décision de fixation de la peine devant l’autorité de recours. Elle souligne en outre que le requérant a lui-même reconnu – dans le cadre de son recours en matière de droit public du 18 août 2008 (paragraphe 22 ci-dessus) ainsi que durant la procédure auprès de la Cour (paragraphe 54 ci-dessous) – que la violation du principe de célérité en lien avec la procédure pénale avait été constatée et réparée.
51.
Partant, la Cour considère que la violation du principe de célérité en lien avec la procédure pénale a été reconnue par les autorités internes et qu’elle a été réparée de manière suffisante et adéquate.
52.
Il s’ensuit que le
grief tiré d’une violation du principe de célérité concernant la procédure pénale
, manifestement mal fondé, doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
2.Sur la procédure administrative
53.
Concernant la procédure administrative ayant abouti à la destitution du requérant, le Gouvernement soutient que le grief du requérant est manifestement dénué de fondement. Le Gouvernement fait valoir que le requérant a lui-même demandé la suspension de la procédure administrative et qu’il ressort de l’arrêt du Tribunal fédéral du 12 février 2009 que le requérant avait admis, bien que cela ne fût pas consigné par écrit, qu’il avait sollicité la continuation de la procédure seulement après le prononcé du jugement de condamnation définitif. Le Gouvernement soutient que le requérant a au moins implicitement soutenu la suspension de la procédure administrative dans l’attente du jugement pénal définitif du 12 février 2008. Il expose par ailleurs que la suspension d’une procédure administrative vise à éviter des doublons lors de l’établissement des faits ainsi qu’à éviter le risque d’aboutir à des décisions contradictoires et affirme qu’une action immédiate des autorités administratives n’était pas obligatoire en l’espèce compte tenu de la nature de l’affaire. Enfin, le Gouvernement souligne que, après le prononcé du jugement pénal du 12 février 2008, la procédure administrative avait été menée sans retard.
54.
Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il expose que les autorités suisses ont relevé à plusieurs reprises que le principe de célérité avait été violé dans le cadre de la procédure pénale et que ce manquement a conduit le Président du Tribunal pénal de première instance à prononcer la peine pécuniaire de dix jours-amende à 30 CHF. Il
affirme que le problème relatif à la violation du principe de célérité a cependant été sous-évalué par le Tribunal fédéral dans son arrêt du 12 février 2009. Il souligne que la durée de la procédure pénale n’était pas raisonnable et allègue avoir subi une différence de traitement par rapport à d’autres fonctionnaires accusés de crimes plus graves. S’agissant de la procédure administrative en tant que telle, le requérant fait valoir que le Tribunal fédéral a toléré des retards injustifiables de la part du tribunal cantonal administratif, qui, après avoir suspendu la procédure, ne s’est prononcé qu’après 6 ans et 10 mois. Il fait enfin valoir qu’il a rencontré de grandes difficultés suite à la perte de son emploi.
55.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
Elle rappelle également qu’une diligence particulière s’impose pour le contentieux du travail (
Ruotolo c. Italie
, arrêt du 27 février 1992, série
A
n
o
230-D, p. 39, § 17, et
Roduit c. Suisse
, n
o
6586/06, § 41, 3
septembre 2013).
56.
La période à considérer a débuté le
24 août 2000, avec l’ouverture de l’enquête disciplinaire et la suspension du requérant, et s’est terminée le 12
février 2009, avec l’arrêt du Tribunal fédéral. Elle a donc duré
approximativement huit ans et six mois, pour
trois instances.
57.
La Cour précise d’emblée qu’il est ici uniquement question de la durée de la procédure administrative et que, en conséquence, les arguments du requérant se rapportant à la durée de la procédure pénale ne sont pas pertinents.
58.
La Cour constate que l’affaire revêtait une certaine complexité du fait de la superposition des procédures pénale et administrative ouvertes à l’encontre du requérant. Elle note que le requérant a demandé à plusieurs reprises la suspension de la procédure administrative lorsqu’elle était encore pendante devant le Conseil d’État. À cet égard, elle relève que le requérant pouvait à tout moment se plaindre de la durée de procédure devant le tribunal cantonal administratif, à l’instar de ce qu’il a fait dans le cadre de la procédure pénale (paragraphe 14 ci-dessus), ce dont il s’est pourtant abstenu en l’espèce. La Cour souligne que le requérant a lui-même précisé, dans son recours du 18 août 2008 auprès du Tribunal fédéral, que la suspension de la procédure par le tribunal cantonal administratif dans l’attente de l’issue de la procédure pénale n’était pas problématique. En outre, si la Cour est d’avis que la suspension de la procédure administrative se justifiait par la nécessité de coordonner les procédures pénale et administrative, elle considère toutefois qu’il eût été souhaitable que le tribunal cantonal administratif informe le requérant de la suspension. La Cour relève enfin que, une fois la procédure pénale terminée, le 12
février 2008, la procédure administrative a été menée avec célérité. En effet, le tribunal cantonal administratif, le 11
juillet 2008, et le Tribunal fédéral, le 12 février 2009, se sont tous deux prononcés en l’espace d’exactement une année.
59.
Se livrant à une appréciation globale de la complexité de l’affaire et du comportement des parties, la Cour estime que la durée totale de la procédure ne s’est pas prolongée au-delà de ce qui peut passer pour raisonnable au vu des circonstances particulières de la cause.
60.
Il s’ensuit que le grief tiré d’une violation du principe de célérité concernant la procédure administrative, manifestement mal fondé, doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de joindre les requêtes
;
Déclare
les requêtes irrecevables.
Fait en français puis communiqué par écrit le 4 octobre 2018.
Stephen Phillips
Pere Pastor Vilanova
Greffier
Président