- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 18 septembrie 2018
- Stat pârât
- MDA
- Concluzia
- Inadmisibil
Bondarenco împotriva Republicii Moldova
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 58144/09 Igor BONDARENCO împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 18 septembrie 2018 într-un comitet compus din Paul Lummens, președinte, Valeriu Grițco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Igor Bondarenco, este un resortisant moldovean, născut în 1967 și rezident în Bender. Guvernul moldovenesc ( mai mult decât) a fost reprezentat de agentul său. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin decizia din 10 septembrie 2007, Curtea Supremă a Republicii Moldova din Transnistria ( La 6 mai 2009, reclamantul a fost eliberat.
GRIEF Invochant la art. 5 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susține că deținerea sa de către autoritățile din Republica Moldova a fost ilegală. În ceea ce privește instanța Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă faptele denunțate de reclamant intră sub incidența instanței Republicii Moldova în sensul articolului 1 din Convenție. Reclamantul susține că faptele în cauză intră sub incidența jurisdicției Republicii Moldova. Guvernul acceptă această teză.
Evaluare a Curții 10. Curtea amintește că principiile generale referitoare la chestiunea instanței în sensul articolului 1 din Convenția privind actele și faptele care au avut loc în regiunea transnistrică a Republicii Moldova au fost stabilite în Hotărârile Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia ([GC], n 48787/99, § 311-319, CEDH 2004-VII), Catania și alte c. Republica Moldova și Rusia ([GC], nr. 43370/04, 8252/05 și 18454/06, § 103-107, CEDO 2012 (extracturi)), precum și, mai recent, Mozer c. Republica Moldova și Rusia ([GC], n 11138/10, § 97-98, CEDO 2016). (preciși), Curtea a considerat că, deși Republica Moldova nu exercită nicio autoritate asupra regiunii transnistriene, aceasta a rezultat din faptul că Moldova era statul teritorial în care se aflau persoanele aflate în această regiune aflate sub jurisdicția sa.
Obligația Republicii Moldova, în temeiul articolului 1 din convenție, de a recunoaște tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile garantate prin convenție se limita însă la aceea de a lua măsurile care erau în puterea sa și în conformitate cu dreptul internațional, indiferent dacă acestea sunt de ordin diplomatic, economic, judiciar sau de altă natură ( Ilașcu și alții, citată anterior, punctul 333, Catan și alții, citată anterior, punctul 109, și Mozer, citată anterior, punctul 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din convenție au fost descrise ca obligații pozitive (Ilașcu și altele, citată anterior, § 322 și 330-311, Catan și altele, citată anterior, §§ 109-110, și Mozer, citată anterior, punctul 99). Curtea nu vede niciun motiv pentru a distinge această specie de cauzele menționate anterior.
Pe de altă parte, Curtea constată că nu există niciun motiv să se facă distincție între această specie și o abordare similară. Prin urmare, Comisia concluzionează că reclamantul se afla în speță în jurisdicția Republicii Moldova în sensul articolului 1 din convenție, dar că responsabilitatea acestui stat în actele denunțate trebuie să fie stabilită în lumina obligațiilor pozitive menționate anterior (Ilașcu și altele, citată anterior, § 335). Reclamantul susține că deținerea sa de către instanțele din RMT, care ar fi create în mod ilegal, era contrară articolului 5 alineatul (1) din convenție.
14. Curtea amintește că mecanismul de plângere în fața sa are un caracter subsidiar față de sistemele naționale de protecție a drepturilor omului și că această subsidiaritate se regăsește la articolele 13 și 35 alineatul (1) din convenție (a se vedea, printre multe altele, Paposhvi c. Belgia [GC], 41738/10, § 184, 13 decembrie 2016. De asemenea, aceasta reiterează faptul că art. 35 alineatul (1) din Convenție, care prevede regula epuizării căilor de atac interne, prezintă afinități strânse cu art. 13 din Convenție (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 152, CEDH 2000 XI).
15. Curtea reamintește că obligația pozitivă pe care o deține Moldova este aceea de a utiliza toate mijloacele juridice și diplomatice în puterea sa pentru a asigura în continuare persoanelor care au reședința în regiunea transnistrică că drepturile și libertățile definite de Convenție (Mozer) , citată anterior, § 214. Pe teren de la art. 13 din Convenție, Comisia a considerat, printre altele, că căile de atac pe care Moldova ar trebui să le ofere reclamantului constau în a oferi autorităților moldovenești posibilitatea de a furniza informații detaliate cu privire la situația sa și de a fi informat cu privire la diferitele demersuri juridice și diplomatice întreprinse de acestea (ibidem 16. În speță, Curtea constată că reclamantul nu și-a adus cauza la cunoștința autorităților moldovenești.
Prin urmare, Comisia subliniază că acestora nu li s-a oferit posibilitatea de a întreprinde demersuri diplomatice și juridice pentru a încerca să își asume obligații pozitive în conformitate cu art. 1 din Convenție. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 octombrie 2018. Hasan Bakurc
DEUXIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 58144/09 Igor BONDARENCO contre la République de Moldova La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 18 septembre 2018 en un comité composé de : Paul Lemmens, président, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, juges, et de Hasan Bakırcı, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 23 octobre 2009, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Le requérant, M. Igor Bondarenco, est un ressortissant moldave, né en 1967 et résidant à Bender.
Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par une décision du 10 septembre 2007, la Cour suprême de la « République moldave de Transnistrie » (« RMT »), autoproclamée comme telle, jugea le requérant coupable de divulgation du secret d’État et le condamna à cinq ans et demi d’emprisonnement. Sur recours du requérant, cette décision fut confirmée par une autre formation de la Cour suprême de la « RMT », le 29 avril 2009.
Le 6 mai 2009, le requérant fut remis en liberté. GRIEF
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant allègue que sa détention par les autorités de la « RMT » était illégale. EN DROIT A. Sur la juridiction
La Cour doit d’abord déterminer si les faits dénoncés par le requérant relèvent de la juridiction de la République de Moldova au sens de l’article 1 de la Convention. 1. Thèses des parties
Le requérant soutient que les faits en cause relèvent de la juridiction de la République de Moldova.
Le Gouvernement admet cette thèse. 2. Appréciation de la Cour
La Cour rappelle que les principes généraux relatifs à la question de la juridiction au sens de l’article 1 de la Convention à l’égard des actes et faits ayant eu lieu dans la région transnistrienne de la République de Moldova ont été établis dans les arrêts Ilașcu et autres c. Moldova et Russie ([GC], n o 48787/99, §§ 311-319, CEDH 2004-VII), Catan et autres c. République de Moldova et Russie ([GC], n os 43370/04, 8252/05 et 18454/06, §§ 103-107, CEDH 2012 (extraits)), ainsi que, plus récemment, Mozer c. République de Moldova et Russie ([GC], n o 11138/10, §§ 97-98, CEDH 2016). 11 . Dans les affaires Ilașcu et autres , Catan et autres et Mozer (précitées), la Cour a estimé que, même si la République de Moldova n’exerçât aucune autorité sur la région transnistrienne, il découlait du fait que la Moldova était l’État territorial que les personnes se trouvant dans cette région relevaient de sa juridiction. L’obligation incombant à la République de Moldova, en vertu de l’article 1 de la Convention, de reconnaître à toute personne relevant de sa juridiction les droits et libertés garantis par la Convention se limitait toutefois à celle de prendre les mesures qui étaient en son pouvoir et en conformité avec le droit international, qu’elles fussent d’ordre diplomatique, économique, judiciaire ou autre ( Ilașcu et autres , précité, § 333, Catan et autres , précité, § 109, et Mozer , précité, § 100). Les obligations de la République de Moldova en vertu de l’article 1 de la Convention furent décrites comme des obligations positives ( Ilașcu et autres , précité, §§ 322 et 330-331, Catan et autres , précité, §§ 109-110, et Mozer , précité, § 99). 12 . La Cour ne voit aucune raison de distinguer la présente espèce des affaires mentionnées ci-dessus. Elle observe, par ailleurs, que le Gouvernement n’émet pas d’objection quant à l’adoption en l’espèce d’une approche similaire. Elle conclut donc que le requérant relevait en l’espèce de la juridiction de la République de Moldova au sens de l’article 1 de la Convention, mais que la responsabilité de cet État dans les actes dénoncés doit s’établir à la lumière des obligations positives précitées ( Ilașcu et autres , précité, § 335). B. Sur le grief tiré de l’article 5 § 1 de la Convention
Le requérant soutient que sa détention ordonnée par les tribunaux de la « RMT », qui seraient illégalement créés, était contraire à l’article 5 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle d’emblée que le mécanisme de plainte devant elle revêt un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de sauvegarde des droits de l’homme et que cette subsidiarité s’exprime dans les articles 13 et 35 § 1 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Paposhvili c. Belgique [GC], n o 41738/10, § 184, 13 décembre 2016). Elle redit également que l’article 35 § 1 de la Convention, qui énonce la règle de l’épuisement des voies de recours internes, présente d’étroites affinités avec l’article 13 de la Convention ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 152, CEDH 2000 ‑ XI).
Se tournant vers la situation dans la « RMT », la Cour rappelle que l’obligation positive qui incombe à la Moldova est celle d’user de tous les moyens juridiques et diplomatiques en son pouvoir pour continuer de garantir aux personnes résidant dans la région transnistrienne la jouissance des droits et libertés définis par la Convention ( Mozer , précité, § 214). Sur le terrain de l’article 13 de la Convention, elle a notamment jugé que les « recours » que la Moldova devait offrir au requérant consistaient à lui donner la possibilité de fournir aux autorités moldaves des informations détaillées sur sa situation et d’être informé des diverses démarches juridiques et diplomatiques entreprises par celles-ci ( ibidem ).
En l’espèce, la Cour constate que le requérant n’a pas porté son affaire à la connaissance des autorités moldaves. Dès lors, elle relève que ces dernières ne se sont pas vu offrir l’occasion de pouvoir entreprendre des démarches diplomatiques et juridiques pour tenter d’intervenir dans le cas de l’intéressé et de s’acquitter ainsi des obligations positives qui leur incombaient, en vertu de l’article 1 de la Convention.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 11 octobre 2018. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Greffier adjoint Président