SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 28750/11 Andrei VERSILOV împotriva Republicii Moldova și Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 18 septembrie 2018 într-un comitet compus din Paul Lummens, președinte, Valeriu Grițeco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVUL, dl Andrei Versilov, este un resortisant moldovean născut în 1980 și rezident în Bender. Guvernele moldovenești și rusești au fost reprezentate de agenții lor respectivi. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează: la 9 martie 2010, autoritățile din Republica Moldova din Transnistria ( Ulterior, tribunalele din RMT mai târziu l-au pus pe reclamant în arest provizoriu până la 2 noiembrie 2010, data la care acesta a fost eliberat.
La 26 noiembrie 2010, Parchetul Bender din Republica Moldova a deschis, la plângerea reclamantului, o anchetă penală pentru privarea ilegală de libertate a acestuia din urmă. La 10 decembrie 2012, reclamantul a fost recunoscut drept parte vătămată și parte civilă în cadrul acestei anchete. Apoi, autoritatea de urmărire penală din Moldova a primit de la reclamant și de la partenera sa. ; de asemenea, a contactat o ONG specializată în apărarea drepturilor persoanelor care locuiesc în Transnistria și cu misiunea OSCE în Republica Moldova pentru a obține orice informații cu privire la o cauză de la aceasta. La 13 iunie 2011, Parchetul din Bender al Republicii Moldova a suspendat ancheta pe motiv principal că autoritățile din RMT În conformitate cu art. 5 alineatul (1) din Convenție, reclamantul a afirmat că deținerea sa de către autoritățile din RMT era ilegală.
Invocând art. 5 alin. (5) din Convenție, el se plânge că nu a putut obține despăgubiri pentru detenția sa pe care o consideră ilegală. Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă faptele denunțate de reclamant intră sub incidența jurisdicției statelor pârâte în sensul art. 1 din Convenție. Teza părților 10. Reclamantul susține că faptele în cauză intră sub incidența jurisdicției celor două state pârâte. 11. Guvernul Moldovei adoptă aceeași poziție.
12. La rândul său, guvernul rus susține că faptele la origine ale obiecțiunilor invocate de reclamant nu intră sub incidența jurisdicției sale și că, prin urmare, cererea trebuie declarată inadmisibilă rațional personae rațional loci în ceea ce privește Federația Rusă.Recuperare a Curții 13. Curtea ia notă de faptul că, în ceea ce privește instanța, părțile din prezenta cauză au poziții identice cu cele adoptate de părți în cauzele Catan și altele c. Republica Moldova și Rusia ([GC], n 43370/04, 8252/05 și 18454/06, §§ 83-101, CEDO 2012 (extracturi) și Mozer c. Republica Moldova și Rusia ([GC], n 11138/10, §§ 81-95, CEDO 2016).În special, reclamantul și guvernul moldovenesc susțin că faptele se află sub jurisdicția celor două state pârâte, în timp ce guvernul rus susține că Federația Rusă nu exercită nicio jurisdicție.
14. Curtea amintește că principiile generale referitoare la chestiunea instanței în sensul articolului 1 din Convenția privind actele și faptele care au avut loc în regiunea transnistrică a Republicii Moldova au fost stabilite în Hotărârile Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia ([GC], n 48787/99, § 311-319, CEDH 2004-VII), Catania și altele (citată la §§ 103-107), precum și, mai recent, Mozer (citată la §§ 98). În ceea ce privește Republica Moldova, Curtea, în cauzele Ilașcu și altele Catan și alte Mozer (preciși), estimat că, deși acest stat nu a exercitat nicio autoritate asupra regiunii transnistriene, acesta a rezultat din faptul că Moldova era statul teritorial în care se aflau persoanele aflate în această regiune aflate sub jurisdicția sa.
Obligația Republicii Moldova, în temeiul articolului 1 din convenție, de a recunoaște tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile garantate prin convenție se limita însă la aceea de a lua măsurile care erau în puterea sa și în conformitate cu dreptul internațional, indiferent dacă acestea sunt de ordin diplomatic, economic, judiciar sau de altă natură ( Ilașcu și alții, citată anterior, punctul 333, Catan și alții, citată anterior, punctul 109, și Mozer, citată anterior, punctul 100). Obligațiile Republicii Moldova în temeiul articolului 1 din convenție au fost descrise ca obligații pozitive (Ilașcu și altele, citată anterior, § 322 și 330-311, Catan și altele, citată anterior, §§ 109-110, și Mozer, citată anterior, punctul 99). Curtea nu vede niciun motiv pentru a distinge această specie de cauzele menționate mai sus.
În plus, aceasta constată că guvernul moldovenesc nu emite o decizie cu privire la adoptarea în speță a unei abordări similare. Prin urmare, Comisia concluzionează că reclamantul se afla în speță în jurisdicția Republicii Moldova în sensul articolului 1 din convenție, dar că responsabilitatea acestui stat în actele denunțate trebuie să fie stabilită în lumina obligațiilor pozitive menționate anterior (Ilașcu și altele, citată anterior, § 335 17. Curtea va stabili mai jos dacă a trebuit să suporte o încălcare a drepturilor sale protejate de Convenția de natură să angajeze răspunderea Republicii Moldova (Mozer, citată anterior, § 112). 18. În ceea ce privește Federația Rusă, Curtea ar trebui, în mod normal, să analizeze mai întâi dacă faptele intră sub incidența jurisdicției statului respectiv.
Cu toate acestea, Comisia consideră că, având în vedere circumstanțele speciale ale prezentei cauze, nu este necesar să se soluționeze această întrebare, deoarece cererea trebuie, în orice caz, declarată inadmisibilă în partea sa îndreptată împotriva Rusiei din motivele menționate mai jos (a se vedea, în același sens, Pocasovschi și Mihaila c. Republica Moldova și Rusia 1089/09) § 47, 29 mai 2018).În ceea ce privește respectarea termenului de șase luni în ceea ce privește obiecțiunile îndreptate împotriva Federației Ruse 19. Guvernul rus ridică o excepție de la întârzierea cererii. 20. Curtea face trimitere la principiile generale referitoare la termenul de șase luni, astfel cum sunt rezumate în cauza Sabri Güneșc.
Turcia ([GC], n 27396/06, § 39-42 și 54, 29 iunie 2012). 21. Îndreptându-se spre situația din RMT, Curtea constată că, în trecut, Curtea a ajuns deja la concluzia încălcării articolului 13 din Convenția Federației Ruse, neputând stabili existența în această țară de recurs efectiv pentru a se plânge de încălcarea convenției comise de autoritățile RMT (Mozer, menționat anterior, §§ 211 și 218).În consecință, Comisia consideră că, în lipsa oricărei acțiuni efective în Rusia, termenul de șase luni pentru obiecțiile aduse acestui stat cu privire la faptele care au avut loc pe teritoriul controlat de RMT, începe să curgă de la data la care încălcarea în cauză a avut loc sau la data la care această încălcare a încetat.
22. În speță, Curtea constată că reclamantul a fost eliberat la 2 noiembrie 2010 și că, prin urmare, presupusa încălcare s-a încheiat la această dată. Prin urmare, indiferent dacă faptele intră sau nu sub incidența jurisdicției Federației Ruse, aceasta consideră că obiecțiunile împotriva acestei țări sunt întârziate și că trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Recurentul susține că deținerea sa de către autoritățile din RMT mai devreme era contrară articolului 5 alineatul (1) din convenție și consideră că drepturile sale garantate prin art. 5 alineatul (5) din convenție au fost ignorate. 24. Guvernul moldova retorcă că este achitat de obligațiile sale pozitive de a garanta drepturile reclamantului.
25. Curtea amintește că, în cauza Mozer, până în iulie 2010, nu exista un sistem care să reflecte o tradiie judiciară în conformitate cu Convenia (Mozer, citată anterior, § 148). Prin urmare, nici instanele din RMT arestat și deținut [regular] în sensul art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție; prin urmare, deținerea acestui solicitant, care se baza pe ordonanțe pronunțate de instanțele de la RMT, nu era legală în sensul acestei dispoziții (ibidem, § 150). 26. În lipsa unei noi informări relevante care să demonstreze contrariul, Curtea consideră că constatările formulate în Hotărârea Mozer, menționate la alineatul precedent, rămân valabile în ceea ce privește perioada la care se referă prezenta cauză.
Prin urmare, detenția reclamantului era contrară articolului 5 alineatul (1) din Convenție. 27. În continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a garanta reclamantului drepturile care decurg din Õ art. 5 alineatul (1) din Convenție (punctul 16 de mai sus).
, Curtea a afirmat că obligațiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului său pe teritoriul transnistrian, în calitate de exprimare a jurisdicției sale, cât și la măsurile destinate să asigure respectarea drepturilor reclamanților individuali (Mozer, citată anterior, punctul 151). 28. În ceea ce privește primul aspect al obligațiilor Republicii Moldova, și anume restabilirea controlului său pe teritoriul național, Curtea a statuat în cauza Mozer că, de la începutul ostilităților în 1991 1992 până în luna iulie 2010, statul luase toate măsurile care îi erau în putere (Mozer) , citată anterior, punctul 152). În speță, părțile nu au prezentat niciun argument care să indice faptul că guvernul moldovean și-a modificat poziția cu privire la Transnistria în perioada la care se referă prezenta cauză.
Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în speță (ibidem 29. În ceea ce privește al doilea aspect al obligațiilor pozitive ale Republicii Moldova, și anume asigurarea respectării drepturilor reclamantului, Curtea consideră că autoritățile moldovenești au depus în acest caz eforturi pentru a proteja interesele acestuia. În special, Parchetul moldovean a inițiat, ca urmare a plângerii depuse de către persoana interesată, proceduri penale privind acuzațiile de privare ilegală de libertate și a întreprins demersurile procedurale care par să fi fost în puterea sa (punctul 6 de mai sus). 30. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că Republica Moldova nu a eșuat să-și îndeplinească obligațiile față de solicitant.
Prin urmare, art. 5 alin. (1) din Convenția împotriva acestui stat este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 31. Din aceleași motive, cauzate de art. 5 alineatul (5) din Convenția împotriva Republicii Moldova trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
DÉCISION Requête n o 28750/11 Andrei VERSILOV contre la République de Moldova et la Russie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 18 septembre 2018 en un comité composé de : Paul Lemmens, président, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, juges, et de Hasan Bakırcı, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 3 mai 2011, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
1.Le requérant, M. Andrei Versilov, est un ressortissant moldave né en 1980 et résidant à Bender.
2.Les gouvernements moldave et russe ont été représentés par leurs agents respectifs.
3.Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.Le 9 mars 2010, les autorités de la « République moldave de Transnistrie » (« RMT »), autoproclamée comme telle, arrêtèrent le requérant. Elles reprochaient à ce dernier d’avoir fait des inscriptions sur des murs et collé des affiches de nature politique pendant les élections locales.
5.Par la suite, les tribunaux de la « RMT » placèrent le requérant en détention provisoire jusqu’au 2 novembre 2010, date à laquelle il fut remis en liberté. 6 . Le 26 novembre 2010, le parquet de Bender de la République de Moldova ouvrit, sur plainte du requérant, une enquête pénale pour privation illégale de liberté de ce dernier. Le 10 décembre 2012, le requérant fut reconnu comme partie lésée et partie civile dans le cadre de cette enquête. Ensuite, l’autorité de poursuite moldave entendit le requérant ainsi que sa compagne ; elle prit également contact avec une ONG spécialisée dans la défense des droits des personnes habitant en Transnistrie et avec la mission de l’OSCE en République de Moldova afin d’obtenir d’éventuelles informations sur l’affaire de l’intéressé. Le 13 juin 2011, le parquet de Bender de la République de Moldova suspendit l’enquête au motif principal que les autorités de la « RMT » refusaient de coopérer. GRIEFS
7.Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant allègue que sa détention par les autorités de la « RMT » était illégale.
8.Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention, il se plaint également de ne pas avoir pu obtenir réparation pour sa détention qu’il estime illégale. EN DROIT A. Sur la juridiction
9.La Cour doit d’abord déterminer si les faits dénoncés par le requérant relèvent de la juridiction des États défendeurs au sens de l’article 1 de la Convention. 1. Thèses des parties
10.Le requérant soutient que les faits en cause relèvent de la juridiction des deux États défendeurs.
11.Le gouvernement moldave adopte la même position.
12.Pour sa part, le gouvernement russe soutient que les faits à l’origine des griefs soulevés par le requérant ne relèvent pas de sa juridiction et que, par conséquent, la requête doit être déclarée irrecevable ratione personae et ratione loci à l’égard de la Fédération de Russie. 2. Appréciation de la Cour
13.La Cour note que, au sujet de la juridiction, les parties dans la présente affaire ont des positions identiques à celles adoptées par les parties dans les affaires Catan et autres c. République de Moldova et Russie ([GC], n os 43370/04, 8252/05 et 18454/06, §§ 83-101, CEDH 2012 (extraits)) et Mozer c. République de Moldova et Russie ([GC], n o 11138/10, §§ 81-95, CEDH 2016). En particulier, le requérant et le gouvernement moldave soutiennent que les faits relèvent de la juridiction des deux États défendeurs, alors que le gouvernement russe soutient que la Fédération de Russie n’exerçait aucune juridiction.
14.La Cour rappelle que les principes généraux relatifs à la question de la juridiction au sens de l’article 1 de la Convention à l’égard des actes et faits ayant eu lieu dans la région transnistrienne de la République de Moldova ont été établis dans les arrêts Ilașcu et autres c. Moldova et Russie ([GC], n o 48787/99, §§ 311-319, CEDH 2004-VII), Catan et autres (précité, §§ 103-107), ainsi que, plus récemment, Mozer (précité, §§ 97 ‑ 98). 15 . Pour ce qui est de la République de Moldova, la Cour a, dans les affaires Ilașcu et autres , Catan et autres et Mozer (précitées), estimé que, même si cet État n’exerçât aucune autorité sur la région transnistrienne, il découlait du fait que la Moldova était l’État territorial que les personnes se trouvant dans cette région relevaient de sa juridiction. L’obligation incombant à la République de Moldova, en vertu de l’article 1 de la Convention, de reconnaître à toute personne relevant de sa juridiction les droits et libertés garantis par la Convention se limitait toutefois à celle de prendre les mesures qui étaient en son pouvoir et en conformité avec le droit international, qu’elles fussent d’ordre diplomatique, économique, judiciaire ou autre ( Ilașcu et autres , précité, § 333, Catan et autres , précité, § 109, et Mozer , précité, § 100). Les obligations de la République de Moldova en vertu de l’article 1 de la Convention furent décrites comme des obligations positives ( Ilașcu et autres , précité, §§ 322 et 330-331, Catan et autres , précité, §§ 109-110, et Mozer , précité, § 99). 16 . La Cour ne voit aucune raison de distinguer la présente espèce des affaires mentionnées ci-dessus. Elle observe, par ailleurs, que le gouvernement moldave n’émet pas d’objection quant à l’adoption en l’espèce d’une approche similaire. Elle conclut donc que le requérant relevait en l’espèce de la juridiction de la République de Moldova au sens de l’article 1 de la Convention, mais que la responsabilité de cet État dans les actes dénoncés doit s’établir à la lumière des obligations positives précitées ( Ilașcu et autres , précité, § 335).
17.La Cour déterminera ci-après si l’intéressé a eu à subir une violation de ses droits protégés par la Convention de nature à engager la responsabilité de la République de Moldova ( Mozer , précité, § 112).
18.Quant à la Fédération de Russie, la Cour devrait normalement se pencher d’abord sur la question de savoir si les faits relèvent de la juridiction de cet État. Cependant, elle considère que, compte tenu des circonstances particulières de la présente affaire, il n’est pas nécessaire de trancher cette question, car la requête doit en tout état de cause être déclarée irrecevable dans sa partie dirigée contre la Russie pour les motifs indiqués ci-dessous (voir, dans le même sens, Pocasovschi et Mihaila c. République de Moldova et Russie , n o 1089/09 , § 47, 29 mai 2018). 2. Sur l’observation du délai de six mois à l’égard des griefs dirigés contre la Fédération de Russie
19.Le gouvernement russe soulève une exception tirée de la tardiveté de la requête.
20.La Cour renvoie aux principes généraux relatifs au délai de six mois tels que résumés dans l’affaire Sabri Güneș c. Turquie ([GC], n o 27396/06, §§ 39-42 et 54, 29 juin 2012).
21.Se tournant vers la situation dans la « RMT », la Cour note qu’elle a déjà conclu dans le passé à la violation de l’article 13 de la Convention par la Fédération de Russie, n’ayant pas pu établir l’existence dans ce pays de recours effectifs pour se plaindre des violations de la Convention commises par les autorités de la « RMT » ( Mozer , précité, §§ 211 et 218). Elle juge dès lors que, en l’absence de tout recours effectif en Russie, le délai de six mois, pour les griefs dirigés contre cet État à l’égard des faits ayant eu lieu sur le territoire contrôlé par la « RMT », commence à courir à la date où la violation alléguée a eu lieu ou à la date où cette violation a cessé.
22.En l’espèce, la Cour observe que le requérant a été remis en liberté le 2 novembre 2010 et que, dès lors, la violation alléguée a pris fin à cette date. Elle observe ensuite que l’intéressé a introduit sa requête le 3 mai 2011, soit un jour après l’expiration du délai de six mois. Par conséquent et indépendamment de la question de savoir si les faits relèvent ou non de la juridiction de la Fédération de Russie, elle juge que les griefs dirigés contre ce pays sont tardifs et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Sur les griefs dirigés contre la République de Moldova
23.Le requérant soutient que sa détention par les autorités de la « RMT » était contraire à l’article 5 § 1 de la Convention. Il estime en outre que ses droits garantis par l’article 5 § 5 de la Convention ont été méconnus.
24.Le gouvernement moldave rétorque qu’il s’est acquitté de ses obligations positives consistant à garantir les droits du requérant.
25.La Cour rappelle avoir jugé dans l’affaire Mozer que, jusqu’en juillet 2010, il n’existait pas dans la région transnistrienne un système reflétant une tradition judiciaire conforme à la Convention ( Mozer , précité, § 148). Dès lors, ni les tribunaux de la « RMT » ni, par implication, aucune autre autorité de la « RMT » ne pouvaient ordonner que le requérant dans cette affaire fût « arrêté et détenu [régulièrement] » au sens de l’article 5 § 1 c) de la Convention ; par conséquent, la détention de ce requérant, qui était fondée sur des ordonnances rendues par les tribunaux de la « RMT », n’était pas régulière aux fins de cette disposition ( ibidem , § 150).
26.En l’absence d’information pertinente nouvelle prouvant le contraire, la Cour considère que les constatations formulées dans l’arrêt Mozer , évoquées au paragraphe précédent, demeurent valables en ce qui concerne la période à laquelle se rapporte la présente cause. Partant, la détention du requérant était contraire à l’article 5 § 1 de la Convention.
27.La Cour doit ensuite déterminer si la République de Moldova s’est acquittée en l’espèce de son obligation positive de prendre des mesures appropriées et suffisantes pour garantir au requérant les droits découlant de l’article 5 § 1 de la Convention (paragraphe 16 ci-dessus). Dans l’arrêt Mozer , la Cour a dit que les obligations positives incombant à la République de Moldova concernaient tant les mesures nécessaires au rétablissement de son contrôle sur le territoire transnistrien, en tant qu’expression de sa juridiction, que les mesures destinées à assurer le respect des droits des requérants individuels ( Mozer , précité, § 151).
28.Concernant le premier aspect des obligations de la République de Moldova, à savoir le rétablissement de son contrôle sur le territoire national, la Cour a jugé dans l’affaire Mozer que, du début des hostilités en 1991 ‑ 1992 jusqu’au mois de juillet 2010, l’État avait pris toutes les mesures qui étaient en son pouvoir ( Mozer , précité, § 152). En l’espèce, les parties n’ont présenté aucun argument indiquant que le gouvernement moldave ait modifié sa position sur la Transnistrie pendant la période à laquelle se rapporte la présente affaire. Dès lors, la Cour ne voit aucune raison de parvenir à une conclusion différente en l’espèce ( ibidem ).
29.Quant au second aspect des obligations positives de la République de Moldova, à savoir le fait d’assurer le respect des droits du requérant, la Cour estime que les autorités moldaves ont déployé en l’espèce des efforts pour protéger les intérêts de celui-ci. En particulier, le parquet moldave a engagé, à la suite de la plainte déposée par l’intéressé, des poursuites pénales sur les allégations de privation illégale de liberté et a entrepris les démarches procédurales qui semblent avoir été en son pouvoir (paragraphe 6 ci-dessus). 30. À la lumière de ce qui précède, la Cour juge que la République de Moldova n’a pas manqué à satisfaire à ses obligations à l’égard du requérant. Partant, le grief tiré de l’article 5 § 1 de la Convention dirigé contre cet État est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
31.Pour les mêmes motifs, le grief tiré de l’article 5 § 5 de la Convention dirigé contre la République de Moldova doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 11 octobre 2018. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Greffier adjoint Président