DOĞANȘAHİN c. TURQUIE

DOĞANȘAHİN c. TURQUIE (CtEDO, 2018)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZII RĂSPUNSURI nr. 68245/11 și 73729/11 Sinan DOÂN împotriva Turciei și Kifaye DO Având în vedere cererile sus-menționate depuse la 2 septembrie 2011 și la 13 octombrie 2011, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie: 73729/11), sunt cetățeni turci născuți în 1940, 1951, 1988 și 1971 și reședinți în Malatya. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul Karabulut, avocat în Ankara. Dl Sinan Do La 20 martie 2008, rudele reclamanților, Selevuk Do.anșahin, care își desfășura serviciul militar la comanda jandarmeriei din districtul Hani din Diyarbakr, s-au plâns de superiorii săi de starea sa de sănătate și, printre altele, de o slăbiciune generală, de dureri de burtă și dificultăți la urinare. Superiorul său, Ö.S., l-a pus în stare de boală. La 24 martie 2008, Selevuk Do mainșahin a fost transferat la dispensarul Brigăzii de Inginerie din același district, unde medicul S.S. diagnosti a avut o infecție a tractului urinar, a fost chemat la tratament pentru spasme și i-a administrat ser și vitamine B și C. Apoi a fost ținut sub observație la sediul clinicii. A doua zi, și anume 25 martie 2008, Seléguk Do.anșahin a început să vomite în jur de 18 ore înainte de a leșina în jurul anului 2030. El a fost internat în spital de urgență, cu un diagnostic de sepsis, la spitalul militar din Diyarbakr, unde a fost tratat timp de două zile. La 27 martie 2008, starea sa de sănătate nu s-a îmbunătățit încă, fiind transferat la spitalul militar Gülhane din Ankara ( La 5 mai 2008, reclamantul, Sinan Do.anșahin, fratele defunctului, a solicitat comanda generală a jandarmeriei ( CGG i-a adresat un răspuns care explica procesul de spitalizare a lui Seléguk Do mainșahin și care declara că nu a fost comisă nici o greșeală de către cei care l-au tratat. La 27 august 2008, reclamantul a depus o plângere la procurorul Republicii Diyarbakýr împotriva întregului personal medical și administrativ militar implicat în cauză, pentru neglijența care a dus la moartea fratelui său. 10. Procurorul Republicii s-a declarat incompetent și s-a retras în favoarea procurorului militar din Diyarbakr. 11. Procurorul militar a dispus o expertiză judiciară pe lângă institutul medico-legal pentru a stabili cauza morții lui Selevuk Do mainșahin. 12. La 11 noiembrie 2009, un consiliu de specialiști din institutul medico-legal a făcut un raport în care experții au declarat în unanimitate că Decesul a fost cauzat de meningită, encefalită, septicemie și alte complicații (...) 13. La cererea procurorului, la 28 mai 2010, trei consilii de specialiști din institutul medico-legal au făcut la rândul său un raport de expertiză medicală. În acest document, el se pronunța în acest sens cu privire la existența sau nu a unei greșeli comise de persoanele puse în discuție Tratamentul administrat de medicul S.S. a fost în conformitate cu regulile medicale necesare. Tratamentele pe care le-a primit Selevek Do.anșahin în perioada cuprinsă între boala sa și moartea sa au fost tratamente adecvate, și nu a fost efectuat nici un diagnostic sau tratament defectuos sau .14. La 19 octombrie 2010, pe baza concluziilor celor două expertize, procurorul a respins această opoziție. 15. Reclamantul a formulat o opoziție împotriva acestui refuz. 16. La 4 ianuarie 2011, instanța din cadrul forțelor armate de l'air din Diyarbakr a respins această opoziție. În acest scop, instanța s-a bazat pe raportul institutului medico-legal din 28 mai 2010. La 21 mai 2009, reclamanții au depus o cerere prealabilă de despăgubire la Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Afacerilor Interne. 18. La 2 iulie 2009, Ministerul de Interne a respins această cerere. 19. Ministerul Apărării Naționale a făcut același lucru, tacerea sa valorând respingerea implicită. 20. La 28 august 2009, reclamanții au sesizat Curtea Administrativă Militară Înaltă ( La 13 aprilie 2010, un comitet de experți format din trei profesori specialiști în neurologie și boli infecțioase de la Facultatea de Medicină a Universității Gazi și-a dat concluziile, care se citesc astfel Boala Seléquek Do În cazul în care boala sa a existat înainte de a fi chemat la serviciul militar, ar fi fost imposibil să nu o detecteze în timpul examenului medical anterior. Cu siguranță ar fi fost detectată, deoarece aceasta este o boală ale cărei simptome sunt fulgerătoare, care evoluează rapid (...) În cazul în care boala nu apare înainte de serviciul militar, este probabil ca această boală care a cauzat moartea să fi fost contractată în timpul serviciului militar. Nu a existat nici o întârziere, neglijență sau eroare în ceea ce privește intervențiile medicale, examinările și tratamentele medicamentoase administrate (...) nu se pune problema nici întârzierii operațiunilor de transfer spitalicesc (...) Boala care este la originea morții nu a fost nici declanșată, nici dezvoltată din cauza sau prin efectul condițiilor serviciului militar. 22. La data de 20 mai 2010, reclamanții au contestat concluziile la data de 23 mai 2010, la 26 mai 2010, Înalta Curte a respins această cerere, precum și acțiunea reclamanților în toate ramurile sale, asumându-și responsabilitatea pentru concluziile la care se face referire în decizia de inițiere a procedurii. 24. La 1 iulie 2010, reclamanții au introdus o acțiune în rectificare. 25. La 20 octombrie 2010, Înalta Curte a dat curs acestei cereri, cenzura decizia din 26 mai 2010 și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Condițiile de viață în comunitate în cadrul armatei pot juca un rol în răspândirea virușilor. Dar nu este posibil să se știe dacă aceste virusuri vor fi la originea meningitei în toată lumea. Aceasta este însăși natura bolilor. Este posibil să se constate o gamă largă de boli la persoanele cu un sistem imunitar normal. Ele se pot vindeca fără simptome sau pot deveni o boală gravă (...) Meningita este o boală care se declanșează brusc, motiv pentru care este normal să nu fi fost diagnosticată înainte de serviciul militar (...) Nu este posibil să se fi spus că serviciul militar are o legătură sigură cu declanșarea bolii (...) Nu a existat nici o eroare în tratamentele efectuate. 27. La 14 ianuarie 2011, reclamanții au contestat concluziile acestui raport de expertiză. 28. La 9 martie 2011, Înalta Curte s-a bazat integral pe concluziile menționate și a respins în continuare acțiunea reclamanților. Hotărârea sa le-a fost notificată la 18 aprilie 2011. 29. La 29 aprilie 2011, reclamanții au formulat o acțiune prin rectificarea hotărârii. 30. Prin hotărârea din 29 iunie 2011, notificată părților interesate la 22 iulie 2011, Înalta Curte a respins, de asemenea, această acțiune. 68245/11, Sinan Doćanșahin susține că fratele său a decedat din cauza întârzierilor nejustificate în îngrijirea medicală și spitalizarea sa, precum și a greșelilor și neglijențelor comise ulterior de personalul medical militar, încălcându-i dreptul la viață, astfel cum este protejat prin art. 2 din convenție. 32. În același sens, acesta pune sub semnul întrebării concluziile rapoartelor de competență ale institutului medico-legal stabilit în cadrul anchetei Parchetului Militar. 33. În cele din urmă, el denunță lipsa de diligență și de promptitudine cu privire la ancheta privind circumstanțele referitoare la decesul fratelui său și menționează în acest sens art. 13 din Convenție. 34. În cererea lor n 73729/11, cei patru reclamanți, invocând art. 6 din Convenție, denunță lipsa de independență și de imparțialitate a Înaltei Curți Administrative Militare. 35. În continuare pe teren, aceștia susțin că dreptul lor la un proces echitabil a fost încălcat deoarece concluziile expertizei judiciare pe care se întemeiază Înalta Curte Administrativă Militară ar fi contradictorii. Guvernul consideră că, contrar afirmațiilor reclamanților, dispozițiile convenției nu au fost ignorate în circumstanțele din speță și solicită Curții să declare cererile inadmisibile. 37. Având în vedere similitudinea cererilor, Curtea consideră că este adecvat să le examineze împreună într-o singură decizie. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 2 DIN CONVENȚIA 38. Curtea consideră că obiecțiile reclamanților referitoare la circumstanțele decesului celui apropiat necesită o examinare pe teren exclusiv a articolului 2 din Convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă în speță Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. 39. Curtea amintește că prima teză a articolului 2, care se situează printre articolele principale ale convenției în acest sens consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei, impune statului obligația nu numai de a se abține de la a da moartea De asemenea, trebuie luate măsurile necesare pentru protejarea vieții persoanelor aflate sub jurisdicția sa ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 48, CEDH 2002 I și Vo. Franța [GC], n 53924/00, § 88, CEDH 2004 VIII). 40. În domeniul serviciului militar obligatoriu, este necesar să fie instituit de către organismele de sănătate relevante ale armatei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5192/99, 3 iulie 2001), având în vedere că actele și omisiunile corpului medical militar în această privință pot, în anumite circumstanțe, să își asume responsabilitatea. 41. În acest caz, Curtea arată că autoritățile militare au luat în considerare în mod corespunzător starea de sănătate a apropiatului solicitant. El a fost inițial pus în concediu medical, apoi a consultat un medic de la dispensar care i-a prescris medicamente și, în cele din urmă, având în vedere deteriorarea bruscă a stării sale de sănătate, a fost internat în spital. În acest sens, nu există nicio lipsă de bunăvoință pentru autoritățile militare. 42. Curtea dorește să sublinieze că nu este de competența sa să revină asupra faptului că profesioniștii din domeniul sănătății au făcut un pacient decedat sau asupra deciziilor lor cu privire la tratamentul care ar fi trebuit să i se administreze (Glass c. Marea Britanie (dec.), nr 61827/00, 18 martie 2003). Aceste evaluări și decizii clinice au fost efectuate și luate în funcție de starea de sănătate a pacientului în momentul și, respectiv, de concluziile personalului medical cu privire la măsurile care trebuie luate în cadrul tratamentului. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că tratamentul medical acordat lui Selevuk Do.anșahin a făcut obiectul unui control la nivel intern și că instanțele judiciare sesizate cu acuzațiile formulate de .n. au încheiat, în cele din urmă, cu orice greșeală în tratamentul medical care i-a fost acordat. În plus, niciuna dintre expertizele medicale nu a stabilit în mod concludent că o neglijență medicală a fost comisă în cadrul tratamentului apropiat al reclamanților. 43. În această privință, Curtea amintește că, cu excepția cazurilor de arbitrare sau de erori vădite, aceasta nu are ca sarcină să pună sub semnul întrebării constatările de fapt efectuate de autoritățile interne (Lops de Soura Fernandes c. Portugalia [GC], nr. 56080/13, § 199, CEDO 2017. Acest lucru este valabil în special pentru expertiza științifică, care, prin definiție, necesită o cunoaștere specială și aprofundată a subiectului (Počkajevs c. Letonia, (dec.), nr. 76774/01, 21 octombrie 2004). 44. În speță, reclamanții susțin că rudele lor au fost supuse unui tratament defectuos deoarece medicii care l-au tratat au fost neglijați. Or, Curtea consideră că nici o presupusă eroare de diagnosticare care întârzie administrarea unui tratament corect, nici caracterul presupus a fi cu întârziere al unei intervenții medicale speciale nu poate justifica în sine punerea prezentei specii pe același plan ca și cazurile referitoare la refuzul îngrijirii (Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, alineatul 200). 45. De asemenea, nu s-a demonstrat nici faptul că vina comisă de profesioniștii din domeniul sănătății a depășit o simplă eroare sau neglijență medicală, nici faptul că persoanele care au participat la îngrijirea rudelor reclamanților nu i-au acordat un tratament medical de urgență, cu respectarea obligațiilor lor profesionale, în timp ce știau în mod corespunzător că o astfel de absență a tratamentului i-ar pune viața în pericol. 46. În cele din urmă, Curtea nu dispune de niciun element de probă sau de altă informație care să-i permită să facă referire la constatarea sau la concluzia că există o situație de disfuncție structurală sau sistemică în serviciile de sănătate în care rudele reclamanților fuseseră tratați. 47. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că circumstanțele cauzei nu sunt de natură să antreneze răspunderea statului pârât în ceea ce privește partea materială a articolului 2 din convenție. Astfel, rezultă că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată. 48. În ceea ce privește partea de procedură a articolului 2 din convenție, Curtea face trimitere la hotărârea în cauză. Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, 214-221, pentru a reaminti principiile generale care reglementează materia. 49. Ea observă că instanțele naționale au dispus mai multe expertize medicale înainte de a se pronunța asupra fondului cauzei și s-au bazat pe concluziile acestora. Experții au concluzionat în special următoarele (a se vedea punctele 12-13 și 21-26 de mai sus) Moartea [de Selevek Do mainșahin] se datorează meningitei, encefalitei, sepsisului și altor complicații. Tratamentul [pacientului] a fost în conformitate cu regulile medicale necesare. nu a existat nici o întârziere, neglijență sau eroare în ceea ce privește intervențiile medicale, examinările și tratamentele medicamentoase administrate (...) nu este vorba nici despre întârzierea operațiunilor de transfer spitalicesc (...) Boala care este la originea morții nu a fost nici declanșată, nici dezvoltată din cauza sau prin efectul condițiilor serviciului militar. nu a existat nicio eroare în ceea ce privește tratamentele acordate. 50. Prin urmare, în circumstanțele cauzei, Curtea consideră că motivarea instanțelor naționale nu pare nerațională sau arbitrară. În plus, aceasta constată că acestea din urmă au exercitat un control asupra calității expertizei (a se vedea punctele 16, 25-28 de mai sus). Comisia observă, de asemenea, că reclamanții și-au putut prezenta observațiile într-un mod care nu era situat într-o situație de dezavantaj în raport cu administrația. În această privință, contrar afirmațiilor părților interesate, Curtea consideră, pe lângă instanțele interne, că concluziile expertizei nu erau contradictorii, ci că acestea erau similare. 51. Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că obiecțiunile reclamanților întemeiate pe partea de procedură a articolului 2 din convenție sunt în mod clar greșit întemeiate. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 52. De asemenea, reclamanții se plâng de lipsa de independență și de imparțialitate a judecătorilor Înaltei Curți Administrative Militare. 53. Curtea indică faptul că a examinat deja o cauză identică în decizia sa de principiu O mai Baysal c. Turcia 29698/11, 22 mai 2018) și că aceasta a încheiat la acu art. 6 alineatul (1) din Convenție pe motiv că legea nr. 7103 din 21 martie 2018 prevedea în prezent posibilitatea unui nou proces în cauzele privind independența și imparțialitatea Înaltei Curți Administrative Militare (O Prin urmare, Curtea declară acest motiv inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile Declară cererile inadmisibile. Făcut în franceză și comunicat în scris la 11 octombrie 2018. Hasan Bakurc

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requêtes n

os

68245/11 et 73729/11

Sinan DOĞANȘAHİN contre la Turquie

et Kifaye DOĞANȘAHİN et autres contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 18 septembre 2018 en un comité composé de

:

Ledi Bianku,

président,

Jon Fridrik Kjølbro,

Ivana Jelić,

juges,

et de Hasan Bakırcı,

greffier adjoint de section

,

Vu les requêtes susmentionnées introduites le 2 septembre 2011 et le 13

octobre 2011,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Les requérants, M

me

Kifaye Doğanșahin et MM. Cumali Doğanșahin, Hacı Ahmet Doğanșahin et Sinan Doğanșahin (requête n

o

73729/11), sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1940, en 1951, en 1988 et en 1971 et résidant à Malatya. Ils ont été représentés devant la Cour par M

e

K.

Karabulut, avocat à Ankara. M.

Sinan Doğanșahin a introduit une autre requête (n

o

68245/11), dans le cadre de laquelle il a été représenté par M

e

Y.

İmrek, avocat à Istanbul.

Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

2.

Le 20 mars 2008, le proche des requérants, Selçuk Doğanșahin, qui effectuait son service militaire au commandement de la gendarmerie du district de Hani à Diyarbakır, se plaignit auprès de ses supérieurs de son état de santé et, notamment, d’une faiblesse générale, de maux de ventre et de difficultés à uriner. Son supérieur, Ö.S., le mit en arrêt de maladie.

3.

Le 24 mars 2008, Selçuk Doğanșahin fut transféré au dispensaire de la brigade d’infanterie motorisée du même district, où le médecin

S.S. diagnostiqua une infection des voies urinaires, mit l’appelé sous traitement contre les spasmes et lui administra du sérum ainsi que des vitamines

B et

C. Il fut ensuite gardé en observation dans les locaux du dispensaire.

4.

Le lendemain, à savoir le 25 mars 2008, Selçuk Doğanșahin se mit à vomir vers 18 heures avant de perdre connaissance aux alentours de 20

h

5.

Le 27 mars 2008, son état de santé ne s’étant toujours pas amélioré, il fut transféré à l’hôpital militaire Gülhane à Ankara («

le GATA

»), avec un diagnostic de méningite.

6.

Le 2 juin 2008, Selçuk Doğanșahin décéda des suites d’une encéphalopathie hypoxique, malgré les soins qui lui avaient été prodigués pendant soixante-sept jours.

1.

La plainte au pénal (requête n

o

68245/11)

7.

Le 5 mai 2008, le requérant, Sinan Doğanșahin, frère du défunt, sollicita le commandement général de la gendarmerie («

le CGG

») aux fins de l’identification de la cause de la mort de Selçuk Doğanșahin ainsi que des personnes qui en seraient éventuellement responsables.

8.

Le CGG lui adressa une réponse qui expliquait le processus d’hospitalisation de Selçuk Doğanșahin et qui déclarait qu’aucune faute n’avait été commise par ceux qui l’avaient pris en charge.

9.

Le 27 août 2008, le requérant porta plainte auprès du procureur de la République de Diyarbakır contre tout le personnel médical et administratif militaire concerné par l’affaire, pour négligences ayant entraîné la mort de son frère.

10.

Le procureur de la République se déclara incompétent et se dessaisit au profit du procureur militaire de Diyarbakır.

11.

Le procureur militaire ordonna une expertise judiciaire auprès de l’Institut médicolégal afin d’établir la cause du décès de Selçuk Doğanșahin.

12.

Le 11 novembre 2009, le 1

er

conseil de spécialistes de l’institut médicolégal rendit un rapport dans lequel les experts affirmèrent à l’unanimité que

:

«

Le décès était dû à une méningite, à une encéphalite, à une septicémie ainsi qu’à d’autres complications (...)

»

13.

À la demande du procureur, le 28 mai 2010, le 3

e

conseil de spécialistes de l’institut médicolégal rendit à son tour un rapport d’expertise médicale. Dans ce document, il se prononçait en ces termes sur l’existence ou non d’une faute commise par les personnes mises en cause

:

«

Le traitement administré par le médecin S.S., était conforme aux règles médicales requises. Les traitements que Selçuk Doğanșahin a reçus durant la période allant de sa maladie jusqu’à sa mort étaient des traitements adéquats, et aucun diagnostic ou traitement défaillant ou erroné n’a été effectué.

»

14.

Le 19 octobre 2010, se fondant sur les conclusions de ces deux expertises, le procureur rendit un non-lieu.

15.

Le requérant forma opposition contre ce non-lieu.

16.

Le 4 janvier 2011, le tribunal de l’armée de l’air de Diyarbakır rejeta cette opposition. Pour ce faire, le tribunal se fonda sur le rapport de l’institut médicolégal du 28 mai 2010. Cette décision fut notifiée au requérant le 14

mars 2011.

2.

La procédure devant la Haute Cour administrative militaire

(requête n

o

73729/11)

17.

Le 21 mai 2009, les requérants introduisirent une demande préalable d’indemnisation auprès du ministère de la Défense nationale et du ministère de l’Intérieur.

18.

Le 2 juillet 2009, le ministère de l’Intérieur rejeta cette demande.

19.

Le ministère de la Défense nationale fit de même, son silence valant rejet implicite.

20.

Le 28 août 2009, les requérants saisirent la Haute Cour administrative militaire («

la Haute Cour

») d’une demande en indemnisation.

21.

Le 13 avril 2010, un comité d’experts composé de trois enseignants spécialistes en neurologie et maladies infectieuses de la faculté de médecine de l’université de Gazi rendit ses conclusions, qui se lisent ainsi

:

«

La maladie de Selçuk Doğanșahin peut provenir d’une idiosyncrasie, mais on peut également penser à une maladie qui peut découler de causes extérieures (...)

Dans le cas de figure où sa maladie existait avant qu’il n’eût été appelé au service militaire, il aurait été impossible de ne pas la détecter lors de l’examen médical préalable. Elle aurait sûrement été détectée, car il s’agit d’une maladie dont les symptômes sont fulgurants, qui évolue rapidement (...)

Dans le cas de figure où la maladie n’existait pas avant le service militaire, il est probable que cette maladie qui a causé la mort a été contractée pendant le service militaire.

Il n’y a eu aucun retard, négligence ou erreur concernant les interventions médicales, les examens et les traitements médicamenteux administrés, (...) il n’est pas question non plus de retard s’agissant des opérations de transfert hospitalier (...)

La maladie qui est à l’origine de la mort n’a été ni déclenchée ni développée en raison ou par l’effet des conditions du service militaire.

»

22.

Le 20 mai 2010, les requérants contestèrent les conclusions de l’expertise susvisée.

23.

Le 26 mai 2010, la Haute Cour rejeta cette demande ainsi que l’action des requérants en toutes ses branches en faisant siennes les conclusions de l’expertise en question.

24.

Le 1

er

juillet 2010, les requérants introduisirent un recours en rectification.

25.

Le 20 octobre 2010, la Haute Cour donna une suite favorable à cette demande, censura la décision du 26 mai 2010 et ordonna qu’une expertise supplémentaire fût menée par le même comité d’experts.

26.

Ledit comité d’experts rendit un rapport le 14 décembre 2010, dont les parties pertinentes en l’espèce se lisent ainsi

:

«

Les conditions de vie en communauté au sein de l’armée peuvent jouer un rôle dans la propagation des virus. Mais il n’est pas possible de savoir si ces virus seront à l’origine d’une méningite chez tout le monde. C’est la nature même des maladies. Il est possible de constater un large éventail de maladies chez les personnes ayant un système immunitaire normal. Elles peuvent se guérir sans symptômes ou bien devenir une maladie grave (...) La méningite est une maladie qui se déclenche soudainement, c’est pourquoi il est normal qu’elle n’ait pas été diagnostiquée avant le service militaire (...) Il n’est pas possible d’affirmer que le service militaire a un lien certain avec le déclenchement de la maladie (...) Il n’y a eu aucune erreur dans les traitements prodigués.

»

27.

Le 14 janvier 2011, les requérants contestèrent les conclusions de ce rapport d’expertise.

28.

Le 9 mars 2011, la Haute Cour se fonda entièrement sur lesdites conclusions et rejeta derechef l’action des requérants. Son arrêt leur fut notifié le 18 avril 2011.

29.

Le 29 avril 2011, les requérants formèrent un recours en rectification de l’arrêt.

30.

Par un arrêt du 29 juin 2011, notifié aux intéressés le 22

juillet 2011, la Haute Cour rejeta également ce recours.

GRIEFS

31.

Par sa requête n

o

68245/11, Sinan Doğanșahin soutient que son frère est décédé à cause des retards injustifiés dans sa prise en charge médicale et son hospitalisation, ainsi que des fautes et négligences commises par la suite par le personnel médical militaire, en violation de son droit à la vie tel que protégé par l’article 2 de la Convention.

32.

À ce même titre, il remet en cause les conclusions des rapports d’expertise de l’institut médicolégal établis dans le cadre de l’enquête du parquet militaire.

33.

Enfin, il dénonce un manque de diligence et de promptitude concernant l’enquête relative aux circonstances entourant le décès de son frère et invoque à cet égard l’article 13 de la Convention.

34.

Dans leur requête n

o

73729/11, les quatre requérants, invoquant l’article

6 de la Convention, dénoncent le manque d’indépendance et d’impartialité de la Haute Cour administrative militaire.

35.

Toujours sur le terrain de cet article, ils allèguent que leur droit à un procès équitable a été violé car les conclusions des expertises judiciaires sur lesquelles la Haute Cour administrative militaire s’est fondée, seraient contradictoires.

EN DROIT

36.

Le Gouvernement estime que, contrairement aux allégations des requérants, les dispositions de la Convention n’ont pas été méconnues dans les circonstances de l’espèce et prie la Cour de déclarer les requêtes irrecevables.

37.

Compte tenu de la similitude des requêtes, la Cour estime approprié de les examiner conjointement en une seule décision.

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 2 DE LA CONVENTION

38.

La Cour considère que les griefs des requérants relatifs aux circonstances du décès de leur proche appellent un examen sur le terrain exclusif de l’article 2 de la Convention, ainsi libellé en sa partie pertinente en l’espèce

:

«

1.

Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi.

»

39.

La Cour rappelle que la première phrase de l’article 2, qui se place parmi les articles primordiaux de la Convention en ce qu’il consacre l’une des valeurs fondamentales des sociétés démocratiques qui forment le Conseil de l’Europe, impose à l’État l’obligation non seulement de s’abstenir de donner la mort «

intentionnellement

», mais aussi de prendre les mesures nécessaires à la protection de la vie des personnes relevant de sa juridiction (

Calvelli et Ciglio c. Italie

[GC], n

o

32967/96, §

48, CEDH

2002

‑

I, et

Vo c. France

[GC], n

o

53924/00, § 88, CEDH 2004

‑

VIII).

40.

Dans le domaine du service militaire obligatoire, il est exigé qu’il soit mis en place – par les instances de santé concernées de l’armée – des mesures réglementaires propres à assurer la protection des appelés (

Álvarez Ramón c.

Espagne

(déc.), n

o

51192/99, 3 juillet 2001), étant entendu que les actes et omissions du corps médical militaire à cet égard peuvent, dans certaines circonstances, engager leur responsabilité.

41.

En l’espèce, la Cour relève que les autorités militaires ont bien pris en considération l’état de santé du proche des requérants. Il a d’abord été mis en arrêt maladie, puis il a consulté un médecin au dispensaire qui lui a prescrit un traitement médicamenteux et enfin, compte tenu de la dégradation soudaine de son état de santé, il a été hospitalisé. À cet égard, aucun manque de bonne volonté ne saurait être reproché aux autorités militaires.

42.

La Cour tient à souligner qu’il ne lui appartient pas de revenir sur l’appréciation qu’ont faite des professionnels de la santé de l’état d’un patient désormais décédé, ni sur leurs décisions quant au traitement qui aurait dû lui être administré (

Glass c. Royaume

‑

Uni

(déc.), n

o

61827/00, 18

mars 2003). Ces évaluations et décisions cliniques ont été respectivement effectuées et prises en fonction de l’état de santé du patient sur le moment et des conclusions du personnel médical quant aux mesures à prendre dans le cadre du traitement. Sur ce point, la Cour observe que le traitement médical dispensé à Selçuk Doğanșahin a fait l’objet d’un contrôle au niveau interne et que les instances judiciaires saisies des allégations formulées par les requérants n’ont conclu en définitive à une quelconque faute dans le traitement médical qui lui a été prodigué. De plus, aucune des expertises médicales n’a établi de manière concluante qu’une négligence médicale avait été commise dans le cadre du traitement du proche des requérants.

43.

À cet égard, la Cour rappelle que, sauf en cas d’arbitraire ou d’erreur manifestes, elle n’a pas pour tâche de remettre en question les constats de fait opérés par les autorités internes (

Lopes de Sousa Fernandes c.

Portugal

[GC], n

o

56080/13, § 199, CEDH 2017). Cela vaut particulièrement pour les expertises scientifiques, lesquelles par définition nécessitent une connaissance spéciale et approfondie du sujet (

Počkajevs c. Lettonie

, (déc.), n

o

76774/01, 21 octobre 2004).

44.

En l’espèce, les requérants allèguent que leur proche a été soumis à un traitement défaillant parce que les médecins qui l’ont traité ont été négligents. Or la Cour estime que ni une erreur alléguée de diagnostic retardant l’administration du bon traitement ni le caractère supposément tardif d’une intervention médicale particulière ne sauraient en eux-mêmes justifier de mettre la présente espèce sur le même plan que des affaires relatives à un refus de soins (

Lopes de Sousa Fernandes

, précité, §

200).

45.

Il n’a pas non plus été démontré que la faute prétendument commise par les professionnels de la santé soit allée au-delà d’une simple erreur ou négligence médicale ni que les personnes ayant participé à la prise en charge du proche des requérants ne lui aient pas prodigué un traitement médical d’urgence, au mépris de leurs obligations professionnelles, alors qu’elles savaient pertinemment qu’une telle absence de traitement mettrait sa vie en danger.

46.

Enfin, la Cour ne dispose d’aucun élément de preuve ou autre information qui lui permettrait d’aboutir au constat ou à la conclusion qu’il existait une situation de dysfonctionnement structurel ou systémique dans les services de santé où le proche des requérants avait été traité.

47.

À la lumière de ce qui précède, la Cour considère que les circonstances de la cause ne sont pas de nature à entraîner la responsabilité de l’État défendeur au regard du volet matériel de l’article

2 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée.

48.

S’agissant du volet procédural de l’article 2 de la Convention, la Cour se réfère à l’arrêt

Lopes de Sousa Fernandes, précité,

§§

214-221, pour le rappel des principes généraux régissant la matière.

49.

Elle observe que les juridictions nationales ont ordonné plusieurs expertises médicales avant de statuer sur le fond de l’affaire et se sont fondées sur leurs conclusions.

Les experts ont conclu notamment ce qui suit (voir paragraphes 12-13 et 21-26 ci-dessus)

:

-

«

le décès [de Selçuk Doğanșahin] est dû à une méningite, à une encéphalite, à une septicémie ainsi qu’à d’autres complications.

»

-

«

le traitement administré [au patient] était conforme aux règles médicales requises.

»

-

«

il n’y a eu aucun retard, négligence ou erreur concernant les interventions médicales, les examens et les traitements médicamenteux administrés, (...) il n’est pas question non plus de retard s’agissant des opérations de transfert hospitalier (...) La maladie qui est à l’origine de la mort n’a été ni déclenchée ni développée en raison ou par l’effet des conditions du service militaire.

»

-

«

il n’y a eu aucune erreur dans les traitements prodigués.

»

50.

Dès lors, dans les circonstances de la cause, la Cour estime que la motivation des juridictions nationales ne paraît ni déraisonnable ni arbitraire.

En outre, elle observe que ces dernières ont exercé un contrôle sur la qualité des expertises (voir paragraphes 16, 25-28 ci-dessus).

Elle note aussi que les requérants ont pu présenter leurs observations de telle sorte qu’ils n’étaient pas placés dans une situation de désavantage par rapport à l’administration. À cet égard, contrairement aux allégations des intéressés, la Cour considère, à l’instar des tribunaux internes, que les conclusions des expertises n’étaient pas contradictoires mais qu’elles étaient concordantes.

51.

Aussi, compte tenu de ce qui précède, la Cour estime-t-elle que les griefs des requérants fondés sur le volet procédural de l’article

2 de la Convention sont manifestement mal fondés.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

52.

Les requérants se plaignent également du manque d’indépendance et d’impartialité des juges de la Haute Cour administrative militaire.

53.

La Cour indique qu’elle a déjà examiné un grief identique dans sa décision de principe

Oğuz Baysal c. Turquie

(n

o

29698/11, 22 mai 2018), et qu’elle a conclu à l’irrecevabilité de l’article 6 § 1 de la Convention au motif que la loi n

o

7103 du 21 mars 2018 prévoyait désormais la possibilité d’un nouveau procès dans les affaires concernant l’indépendance et l’impartialité de la Haute Cour administrative militaire (

Oğuz Baysal

, précité, §§ 6-8 et 14-18). En l’espèce, la Cour ne relève aucune raison qui la conduirait à s’écarter de cette conclusion.

54.

La Cour déclare donc ce grief irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article

35 §§

1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

;

Déclare

les requêtes irrecevables.

Fait en français puis communiqué par écrit le 11 octobre 2018.

Hasan Bakırcı

Ledi Bianku

Greffier adjoint

Président