CASE OF VARHAN v. TURKEY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE VARHAN v. TURKIE (Documentul nr. 2433/12) JUDGMENT STRASBOURG 25 septembrie 2018 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Varhan v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, Președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 4 septembrie 2018, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 2433/12) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Ali Haydar Varhan („reclamantul”), la 22 noiembrie 2011. Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Ocak, avocat care practică în Adıyaman. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 9 septembrie 2013, reclamația privind presupusa încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare a fost comunicată guvernului, iar restul cererii a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 54 § 3 din Regulamentul de procedură. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1985 și trăiește în Adıyaman. La 21 martie 2007, reclamantul a participat la sărbătorile Newroz (Anul Nou Kurdish) care s-au desfășurat la Malatya. La o dată neespecificată, procurorul public Malatya a depus o acuzație acuzarea reclamantului și a altor douăzeci de persoane cu divulgarea de propagande în favoarea PKK în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713). Procurorul public a afirmat că reclamantul a semnat un steag verde, galben și roșu simbolizând PKK. La 6 martie 2008, Curtea Malatya Assize a condamnat pe toți acuzați ca fiind acuzați, inclusiv pe reclamant. Pe baza probelor din dosar, instanța a constatat că unul dintre acuzați, doamna N.K., a făcut o declarație de presă și celălalt acuzat, inclusiv reclamantul, a cântat sloganuri în favoarea PKK și a liderului său. Curtea a remarcat, de asemenea, că acuzatul a semnat așa-numitul steag al PKK. Reclamantul a fost condamnat la zece luni de închisoare. La 31 mai 2011, Curtea de Casație a susținut hotărârea din 6 martie 2008. La 21 decembrie 2011, reclamantul a început să își îndeplinească condamnarea la închisoare. 10. La 12 iulie 2012, Tribunalul Malatya Assize a ordonat eliberarea reclamantului din închisoare în conformitate cu Legea nr. 6352, care a intrat în vigoare la 5 iulie 2012 și a modificat anumite dispoziții din Legea nr. 3713. 11. La 12 decembrie 2012, Curtea Malatya Assize a hotărât să suspende executarea condamnării pedepsei reclamantului în conformitate cu art. 1 provizoriu din Legea nr. 6352. Suspensia a fost pentru o perioadă de trei ani, cu condiția ca el să nu comite o infracțiune legată de terorism în acea perioadă. II. Legea internă relevantă aplicabilă la momentul material poate fi găsită în Belge c. Turcia (nr. 50171/09, § 19, 6 decembrie 2016). 13. În special, în momentul evenimentelor care dau naștere prezentei cereri, secțiunea 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 se citește după cum urmează: „Cineva care diseminează propagande în favoarea unei organizații teroriste este responsabilă pentru [să servească] o perioadă de închisoare cuprinsă între un și cinci ani ...” DREPTUL OBJECȚIUNII GOVERNULUI 14. Guvernul a susținut că observațiile reclamantului nu au fost prezentate într-una dintre limbile oficiale ale Curții, conform prevederilor articolului 34 § 1 din Regulamentul Curții și că nu a existat nimic în dosarul care demonstrează că i-a fost acordat permis să utilizeze limba turcă în acțiunea dinaintea Curții. Ei au sugerat că Curtea nu ar trebui să țină seama de observațiile și de cererile reclamantei pentru satisfacție echitabilă. 15. Curtea constată că, deși reclamantul a fost informat printr-o scrisoare din 2 februarie 2017 că președintele Secțiunii a decis, în conformitate cu art. 34 § 3 din Regulamentul de procedură, să-i acorde permisiunea de a utiliza limba turcă în procedura scrisă dinainte de Curte (a se vedea punctul 3). Cu toate acestea, Curtea a respins deja obiecții similare de către guvernul contestat (a se vedea Atılgan și alții c. Turcia , nos 14495/11, 145331/11, 26274/11, 78923/11, 8408/12, 11848/12, 12078/12, 12103/12, 14745/12, 21910/12 și 41087/12, § 12, 27 ianuarie 2015, și Șakir Kaçmaz c. Turcia , , nr. 8077/08, § 62, 10 noiembrie 2015). În cazul în cauză, Curtea nu constată niciun motiv să se depărteze de această concluzie. Ar trebui, prin urmare, respins argumentele guvernului cu privire la acest punct. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 10 DE CONVENȚIE 16. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 10 din Convenție că procedura penală interzisă împotriva acestuia în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713, și condamnarea sa ulterioară, au constituit o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. art. 10 din Convenție se citește după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere; acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică. Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” 17. Guvernul a susținut că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne de care are acces, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Ei au susținut că, la 12 decembrie 2012, Curtea Malatya Assize și-a revizuit hotărârea în temeiul secțiunii provizorii 1 alin. (1) din Legea nr. 6352 și că reclamantul ar fi trebuit să se fi adresat Curții Constituționale și să-și depună plângeri în fața acestei instanțe, așa cum această decizie a fost dictată după 23 septembrie 2012, adică după instituirea sistemului de cerere individuală. 18. În ceea ce privește meritul plângerii reclamantului în temeiul art. 10, Guvernul a susținut că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare a avut o bază juridică și a urmărit obiectivele legitime de a proteja securitatea națională și integritatea teritorială și siguranța publică, precum și de a preveni tulburarea și criminalitatea. Ei au remarcat faptul că reclamantul a difuzat propagande în favoarea PKK, care este considerată o organizație teroristă de către o serie de state și organizații, cum ar fi Statele Unite ale Americii, Organizația Națiunilor Unite și NATO. 19. Curtea constată, la început, că a examinat deja și a respins o obiecție identică cu privire la reglementarea epuizării măsurilor interne de către guvernul contestat (a se vedea Öner și Türk Turcia) , nr. 51962/12, §§ 14-18, 31 martie 2015). Curtea nu constată nicio circumstanță specifică în cazul instantanez care ar cere să se îndepărteze de această jurisprudență. Curtea respinge, în consecință, obiecția Guvernului. Curtea constată în continuare că această plângere nu este în mod manifestant bolnavă întemeiat în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție și subliniază, de asemenea, că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 20. În ceea ce privește fondurile cauzei, Curtea consideră că condamnarea penală a reclamantului a constituit o „interferencia” cu exercitarea libertății sale de exprimare și că interferența a fost bazată pe secțiune 7(2) din Legea nr. 3713. Având în vedere concluziile sale cu privire la necesitatea interferenței (a se vedea punctul 24 de mai jos), Curtea consideră că nu este obligată să efectueze o examinare a „legitimității” interferenței. Curtea este, de asemenea, dispusă să accepte că, în acest caz, autoritățile naționale pot fi considerate că au urmărit obiectivele legitime de protecție a securității naționale și de prevenire a tulburărilor și a criminalității (a se vedea Faruk Temel c. Turcia , nr. 16853/05, § 52, 1 februarie 2011). 21. În ceea ce privește necesitatea interferenței într-o societate democratică, Curtea constată că a examinat deja plângeri similare în mai multe cazuri și a constatat încălcări ale articolelor 10 și 11 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Savgın c. Turcia , nr. 13304/03, §§ 39-48, 2 februarie 2010; Gül și alții c. Turcia , nr. 4870/02, §§ 32-45, 8 iunie 2010; Menteș c. Turcia (n. 2) , nr. 33347/04, §§ 39-54, 25 ianuarie 2011; Kılıç și Eren v. Turcia , nr. 43807/07, §§ 20-31, 29 noiembrie 2011; Faruk Temel, citat mai sus §§ 58-64; Öner și Türk v. Turcia , nr. 51962/12, § 19-27, 31 martie 2015; Gülcü v. Turcia , nr. 17526, §§§ 110-117, 19 ianuarie 2016; Belge , citat mai sus §§ 24-38; Yigin v. Turcia [Comitet], nr. 36643/09, §§ 22-24, 30 ianuarie 2018; și Zengin și Çakır c. Turcia [Comitetul], nr. 57069/09, §§ 18-20, 13 februarie 2018). Curtea a examinat prezentul caz și consideră că Guvernul nu a prezentat niciun argument care ar fi necesar să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. 22. În special, Curtea constată că reclamantul a fost urmărit și condamnat în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713, având în vedere că a valut un steag simbolizat PKK și a cântat sloganuri. Curtea observă că hotărârea instanței de primă instanță nu conține informații privind motivele pentru care reclamantul a fost considerat vinovat de difuzarea propagandistică în sprijinul PKK. Hotărârea nu conține nici o evaluare a conținutului sloganelor specifice cântat de solicitant. Curtea Malatya Assize a constatat că prin cântarea sloganelor și pornirea unui steag, acuzatul a diseminat propaganda în favoarea PKK, fără a face o evaluare a faptelor reclamantului ar putea fi interpretată ca fiind încurajarea violenței, a rezistenței armate sau a unei revolte, sau ca fiind capabilă de a incita violența. Acestea sunt elemente esențiale de luat în considerare. În plus, nu există nimic în dosarul de caz care să demonstreze că celebrarea Newroz în cauză nu a fost o adunare publică pașnică sau că reclamantul a fost implicat în acte violente sau a avut intenția de a incita violența. Cu toate acestea, Curtea Malatya Assize nu pare să aibă în vedere niciunul dintre factorii de mai sus. În suma, Curtea consideră că instanța națională nu a furnizat motive „relevante și suficiente” pentru condamnarea penală a reclamantului în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713. 23. În ultimul rând, Curtea observă severitatea pedepsei impuse reclamantului, adică zece luni de închisoare, pe care reclamantul le-a servit în parte (a se vedea Karataș c. Turcia [GC], nr. 23168/94, § 53, CEDO 1999 IV). Curtea concluzionează că interferența în cauză nu a fost „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 10 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. Reclamantul a solicitat 50.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. El a solicitat, de asemenea, EUR În cele din urmă, el a solicitat o sumă neespecificată pentru taxele juridice. 26. Guvernul a contestat aceste cereri. 27. Având în vedere faptul că reclamantul nu a prezentat Curtei orice document care să susțină cererile sale în ceea ce privește prejudiciu material și să precizeze cererea de taxe juridice, Curtea respinge aceste cereri. Pe de altă parte, hotărârea pe o bază echitabilă, Curtea condamnă reclamantul 5.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. cererea este admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 5.000 EUR (cincă mii de euro), plus orice impozit care poate fi impugnabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, să fie transformat în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 25 septembrie 2018, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

VARHAN v. TURKEY

(Application no. 2433/12)

JUDGMENT

STRASBOURG

25 September 2018

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Varhan v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Paul Lemmens,

President,

Valeriu Grițco,

Stéphanie Mourou-Vikström,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 4 September 2018,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 2433/12) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Ali Haydar Varhan (“the applicant”), on 22 November 2011.

2.

The applicant was represented by Mr V. Ocak, a lawyer practising in Adıyaman. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

On 9 September 2013 the complaint concerning the alleged breach of the applicant’s right to freedom of expression was communicated to the Government, and the remainder of the application was declared inadmissible pursuant to Rule 54 § 3 of the Rules of Court.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1985 and lives in Adıyaman.

5.

On 21 March 2007 the applicant participated in the Newroz (Kurdish New Year) celebrations held in Malatya.

6.

On an unspecified date the Malatya public prosecutor filed an indictment charging the applicant and twenty other people with disseminating propaganda in favour of the PKK under section 7(2) of the Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713). The public prosecutor claimed that the applicant had waved a green, yellow and red flag symbolising the PKK.

7.

On 6 March 2008 the Malatya Assize Court convicted all of the accused as charged, including the applicant. On the basis of evidence in the case file, the court found it established that one of the accused, Ms

N.K., had made a press statement, and the other accused, including the applicant, had chanted slogans in favour of the PKK and its leader. The court also noted that the accused had waved the so-called flag of the PKK. The applicant was sentenced to ten months’ imprisonment.

8.

On 31 May 2011 the Court of Cassation upheld the judgment of 6

March 2008.

9.

On 21 December 2011 the applicant started serving his prison sentence.

10.

On 12 July 2012 the Malatya Assize Court ordered the applicant’s release from prison in accordance with Law no. 6352, which had entered into force on 5

July 2012 and had amended certain provisions of Law

no.

3713.

11.

On 12 December 2012 the Malatya Assize Court decided to suspend the execution of the applicant’s prison sentence in accordance with provisional section 1 of Law no. 6352. The suspension was for a period of three years, on the condition that he did not commit a terrorism-related offence during that period.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

12.

The relevant domestic law applicable at the material time can be found in

Belge v. Turkey

(no. 50171/09, § 19, 6 December 2016).

13.

In particular, at the time of the events giving rise to the present application, section

7(2) of Law no.

3713 read as follows:

“Any person who disseminates propaganda in favour of a terrorist organisation shall be liable to [serve] a term of imprisonment of one to five years ...”

THE LAW

I.

THE GOVERNMENT’S OBJECTION

14.

The Government argued that the applicant’s observations had not been submitted in one of the official languages of the Court as required by Rule

34 § 1 of the Rules of Court, and that there was nothing in the case file demonstrating that he had been granted leave to use the Turkish language in the proceedings before the Court. They suggested that the Court should not take into account the applicant’s observations and claims for just satisfaction.

15.

The Court notes that although the applicant was informed by a letter dated 2 February 2017 that the President of the Section had decided, in accordance with Rule 34 § 3 of the Rules of Court, to grant him leave to use the Turkish language in the written proceedings before the Court (see paragraph

4 above), the Government were not informed of that decision at the time due to an oversight. Nonetheless, the Court has already rejected similar objections by the respondent Government (see

Atılgan and Others v.

Turkey

, nos. 14495/11, 14531/11, 26274/11, 78923/11, 8408/12, 11848/12, 12078/12, 12103/12, 14745/12, 21910/12 and 41087/12, §

12, 27

January 2015, and

Șakir Kaçmaz v. Turkey

, no. 8077/08, §

62, 10

November 2015). In the present case, the Court finds no reason to depart from that conclusion. The Government’s arguments on this point should therefore be rejected.

II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 10 OF THE CONVENTION

16.

The applicant complained under Article 10 of the

Convention that the criminal proceedings brought against him under section 7(2) of Law

no.

3713, and his subsequent conviction, had constituted a violation of his right to freedom of expression.

Article 10 of the Convention reads as follows:

“1.

Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers. This Article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises.

2.

The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.”

17.

The Government argued that the applicant had failed to exhaust the domestic remedies available to him, within the meaning of Article 35 §

1 of the Convention. They submitted that on 12 December 2012 the Malatya Assize Court had revised its judgment pursuant to provisional section

1(1) of Law no. 6352, and that the applicant should have applied to the Constitutional Court and raised his Convention grievances before that court, as that decision had been rendered after 23

September 2012, that is to say after the individual application system had been put in place.

18.

As regards the merits of the applicant’s complaint under Article

10, the Government submitted that the interference with the applicant’s right to freedom of expression had had a legal basis and had pursued the legitimate aims of protecting national security and territorial integrity and public safety, as well as preventing disorder and crime. They noted that the applicant had disseminated propaganda in favour of the PKK, which was considered to be a terrorist organisation by a number of States and organisations, such as the United States of America, the United Nations and NATO.

19.

The Court notes at the outset that it has already examined and dismissed an identical objection regarding the rule of exhaustion of domestic remedies by the respondent Government (see

Öner and Türk

v.

Turkey

, no. 51962/12, §§ 14-18, 31 March 2015). The Court finds no particular circumstances in the instant case which would require it to depart from this jurisprudence. The Court accordingly rejects the Government’s objection.

The Court further notes that this complaint is not manifestly ill

‑

founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

20.

As to the merits of the case, the Court considers that the applicant’s criminal conviction amounted to an “interference” with the exercise of his freedom of expression, and that the interference was based on section

7(2) of Law

no.

Faruk Temel v. Turkey

, no. 16853/05, § 52, 1 February 2011).

21.

As regards the necessity of the interference in a democratic society, the Court notes that it has already examined similar grievances in a number of cases and found violations of Articles 10 and 11 of the Convention (see, for example,

Savgın v. Turkey

, no. 13304/03, §§ 39-48, 2 February 2010;

Gül and Others v. Turkey

, no. 4870/02, §§ 32-45, 8 June 2010;

Menteș v.

Turkey (no. 2)

, no. 33347/04, §§ 39-54, 25 January 2011;

Kılıç and Eren v.

Turkey

, no. 43807/07, §§ 20-31, 29 November 2011;

Faruk Temel,

cited above, §§ 58-64;

Öner and Türk

v. Turkey

, no. 51962/12, §§

19-27, 31

March 2015;

Gülcü v. Turkey

, no. 17526, § §§ 110-117, 19 January 2016;

Belge

, cited above, §§

24-38;

Yigin v. Turkey

[Committee], no.

36643/09, §§ 22-24, 30 January 2018; and Zengin and Çakır v. Turkey [Committee], no. 57069/09, §§ 18-20, 13 February 2018). The Court has examined the present case and considers that the Government have not put forward any argument which would require it to reach a different conclusion in this case.

22.

In particular, the Court notes that the applicant was prosecuted and convicted under section 7(2) of Law no. 3713 on the grounds that he had waved a flag symbolising the PKK and chanted slogans.

The Court observes that the first-instance court’s judgment does not contain any information as to the reasons why the applicant was found guilty of disseminating propaganda in support of the PKK. Nor does the judgment contain any assessment of the content of the particular slogans chanted by the applicant. The Malatya Assize Court found that by chanting slogans and waving a flag the accused had disseminated propaganda in favour of the PKK, without making an assessment as to whether the applicant’s acts could be construed as encouraging violence, armed resistance or an uprising, or being capable of inciting violence. These are essential elements to be taken into account. Besides, there is nothing in the case file showing that the Newroz celebration in question was not a peaceful public gathering or that applicant was involved in any violent acts or had the intention of inciting violence. However, the Malatya Assize Court does not appear to have given consideration to any of the above factors. In sum, the Court considers that the national courts did not provide “relevant and sufficient” reasons for the applicant’s criminal conviction under section 7(2) of Law

no. 3713.

23.

Last but not least,

the Court notes the severity of the penalty imposed on the applicant, that is to say ten months’ imprisonment, which the applicant served in part (see

Karataș v. Turkey

[GC], no. 23168/94, §

53, ECHR 1999

‑

IV).

24

.

The Court concludes that the interference in question was not “necessary in a democratic society”.

Accordingly, there has been a violation of Article 10 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25.

The applicant claimed 50,000 euros (EUR) in respect of non

‑

pecuniary damage. He also claimed EUR

50,000 in respect of pecuniary damage. Lastly, he claimed an unspecified amount for legal fees.

26.

The Government contested those claims.

27.

Having regard to the applicant’s failure to submit to the Court any document in support of his claims in respect of pecuniary damage and to specify his claim for legal fees, the Court rejects those claims. On the other hand, ruling on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR

5,000 in respect of non-pecuniary damage.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 10 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR 5,000 (five thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 25 September 2018, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Hasan Bakırcı

Paul Lemmens

Deputy Registrar

President