Varhan împotriva Turciei

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE VARHAN v. TURKIE (Documentul nr. 2433/12) JUDGMENT STRASBOURG 25 septembrie 2018 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Varhan v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, Președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 4 septembrie 2018, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 2433/12) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Ali Haydar Varhan („reclamantul”), la 22 noiembrie 2011. Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Ocak, avocat care practică în Adıyaman.

Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 9 septembrie 2013, reclamația privind presupusa încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare a fost comunicată guvernului, iar restul cererii a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 54 § 3 din Regulamentul de procedură. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1985 și trăiește în Adıyaman. La 21 martie 2007, reclamantul a participat la sărbătorile Newroz (Anul Nou Kurdish) care s-au desfășurat la Malatya. La o dată neespecificată, procurorul public Malatya a depus o acuzație acuzarea reclamantului și a altor douăzeci de persoane cu divulgarea de propagande în favoarea PKK în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713). Procurorul public a afirmat că reclamantul a semnat un steag verde, galben și roșu simbolizând PKK.

La 6 martie 2008, Curtea Malatya Assize a condamnat pe toți acuzați ca fiind acuzați, inclusiv pe reclamant. Pe baza probelor din dosar, instanța a constatat că unul dintre acuzați, doamna N.K., a făcut o declarație de presă și celălalt acuzat, inclusiv reclamantul, a cântat sloganuri în favoarea PKK și a liderului său. Curtea a remarcat, de asemenea, că acuzatul a semnat așa-numitul steag al PKK. Reclamantul a fost condamnat la zece luni de închisoare. La 31 mai 2011, Curtea de Casație a susținut hotărârea din 6 martie 2008. La 21 decembrie 2011, reclamantul a început să își îndeplinească condamnarea la închisoare.

10. La 12 iulie 2012, Tribunalul Malatya Assize a ordonat eliberarea reclamantului din închisoare în conformitate cu Legea nr. 6352, care a intrat în vigoare la 5 iulie 2012 și a modificat anumite dispoziții din Legea nr. 3713. 11. La 12 decembrie 2012, Curtea Malatya Assize a hotărât să suspende executarea condamnării pedepsei reclamantului în conformitate cu art. 1 provizoriu din Legea nr. 6352. Suspensia a fost pentru o perioadă de trei ani, cu condiția ca el să nu comite o infracțiune legată de terorism în acea perioadă. II.

Legea internă relevantă aplicabilă la momentul material poate fi găsită în Belge c. Turcia (nr. 50171/09, § 19, 6 decembrie 2016). 13. În special, în momentul evenimentelor care dau naștere prezentei cereri, secțiunea 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 se citește după cum urmează: „Cineva care diseminează propagande în favoarea unei organizații teroriste este responsabilă pentru [să servească] o perioadă de închisoare cuprinsă între un și cinci ani ...” DREPTUL OBJECȚIUNII GOVERNULUI 14. Guvernul a susținut că observațiile reclamantului nu au fost prezentate într-una dintre limbile oficiale ale Curții, conform prevederilor articolului 34 § 1 din Regulamentul Curții și că nu a existat nimic în dosarul care demonstrează că i-a fost acordat permis să utilizeze limba turcă în acțiunea dinaintea Curții.

Ei au sugerat că Curtea nu ar trebui să țină seama de observațiile și de cererile reclamantei pentru satisfacție echitabilă. 15. Curtea constată că, deși reclamantul a fost informat printr-o scrisoare din 2 februarie 2017 că președintele Secțiunii a decis, în conformitate cu art. 34 § 3 din Regulamentul de procedură, să-i acorde permisiunea de a utiliza limba turcă în procedura scrisă dinainte de Curte (a se vedea punctul 3). Cu toate acestea, Curtea a respins deja obiecții similare de către guvernul contestat (a se vedea Atılgan și alții c. Turcia , nos 14495/11, 145331/11, 26274/11, 78923/11, 8408/12, 11848/12, 12078/12, 12103/12, 14745/12, 21910/12 și 41087/12, § 12, 27 ianuarie 2015, și Șakir Kaçmaz c. Turcia , , nr. 8077/08, § 62, 10 noiembrie 2015). În cazul în cauză, Curtea nu constată niciun motiv să se depărteze de această concluzie.

Ar trebui, prin urmare, respins argumentele guvernului cu privire la acest punct. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 10 DE CONVENȚIE 16. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 10 din Convenție că procedura penală interzisă împotriva acestuia în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713, și condamnarea sa ulterioară, au constituit o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. art. 10 din Convenție se citește după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere; acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică.

Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” 17. Guvernul a susținut că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne de care are acces, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.

Ei au susținut că, la 12 decembrie 2012, Curtea Malatya Assize și-a revizuit hotărârea în temeiul secțiunii provizorii 1 alin. (1) din Legea nr. 6352 și că reclamantul ar fi trebuit să se fi adresat Curții Constituționale și să-și depună plângeri în fața acestei instanțe, așa cum această decizie a fost dictată după 23 septembrie 2012, adică după instituirea sistemului de cerere individuală. 18. În ceea ce privește meritul plângerii reclamantului în temeiul art. 10, Guvernul a susținut că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare a avut o bază juridică și a urmărit obiectivele legitime de a proteja securitatea națională și integritatea teritorială și siguranța publică, precum și de a preveni tulburarea și criminalitatea.

Ei au remarcat faptul că reclamantul a difuzat propagande în favoarea PKK, care este considerată o organizație teroristă de către o serie de state și organizații, cum ar fi Statele Unite ale Americii, Organizația Națiunilor Unite și NATO. 19. Curtea constată, la început, că a examinat deja și a respins o obiecție identică cu privire la reglementarea epuizării măsurilor interne de către guvernul contestat (a se vedea Öner și Türk Turcia) , nr. 51962/12, §§ 14-18, 31 martie 2015). Curtea nu constată nicio circumstanță specifică în cazul instantanez care ar cere să se îndepărteze de această jurisprudență. Curtea respinge, în consecință, obiecția Guvernului. Curtea constată în continuare că această plângere nu este în mod manifestant bolnavă întemeiat în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție și subliniază, de asemenea, că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive.

Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 20. În ceea ce privește fondurile cauzei, Curtea consideră că condamnarea penală a reclamantului a constituit o „interferencia” cu exercitarea libertății sale de exprimare și că interferența a fost bazată pe secțiune 7(2) din Legea nr. 3713. Având în vedere concluziile sale cu privire la necesitatea interferenței (a se vedea punctul 24 de mai jos), Curtea consideră că nu este obligată să efectueze o examinare a „legitimității” interferenței.

Curtea este, de asemenea, dispusă să accepte că, în acest caz, autoritățile naționale pot fi considerate că au urmărit obiectivele legitime de protecție a securității naționale și de prevenire a tulburărilor și a criminalității (a se vedea Faruk Temel c. Turcia , nr. 16853/05, § 52, 1 februarie 2011). 21. În ceea ce privește necesitatea interferenței într-o societate democratică, Curtea constată că a examinat deja plângeri similare în mai multe cazuri și a constatat încălcări ale articolelor 10 și 11 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Savgın c. Turcia , nr. 13304/03, §§ 39-48, 2 februarie 2010; Gül și alții c. Turcia , nr. 4870/02, §§ 32-45, 8 iunie 2010; Menteș c. Turcia (n. 2) , nr. 33347/04, §§ 39-54, 25 ianuarie 2011; Kılıç și Eren v. Turcia , nr. 43807/07, §§ 20-31, 29 noiembrie 2011; Faruk Temel, citat mai sus §§ 58-64; Öner și Türk v. Turcia , nr. 51962/12, § 19-27, 31 martie 2015; Gülcü v. Turcia , nr. 17526, §§§ 110-117, 19 ianuarie 2016; Belge , citat mai sus §§ 24-38; Yigin v. Turcia [Comitet], nr. 36643/09, §§ 22-24, 30 ianuarie 2018; și Zengin și Çakır c. Turcia [Comitetul], nr. 57069/09, §§ 18-20, 13 februarie 2018). Curtea a examinat prezentul caz și consideră că Guvernul nu a prezentat niciun argument care ar fi necesar să ajungă la o concluzie diferită în acest caz.

22. În special, Curtea constată că reclamantul a fost urmărit și condamnat în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713, având în vedere că a valut un steag simbolizat PKK și a cântat sloganuri. Curtea observă că hotărârea instanței de primă instanță nu conține informații privind motivele pentru care reclamantul a fost considerat vinovat de difuzarea propagandistică în sprijinul PKK. Hotărârea nu conține nici o evaluare a conținutului sloganelor specifice cântat de solicitant. Curtea Malatya Assize a constatat că prin cântarea sloganelor și pornirea unui steag, acuzatul a diseminat propaganda în favoarea PKK, fără a face o evaluare a faptelor reclamantului ar putea fi interpretată ca fiind încurajarea violenței, a rezistenței armate sau a unei revolte, sau ca fiind capabilă de a incita violența.

Acestea sunt elemente esențiale de luat în considerare. În plus, nu există nimic în dosarul de caz care să demonstreze că celebrarea Newroz în cauză nu a fost o adunare publică pașnică sau că reclamantul a fost implicat în acte violente sau a avut intenția de a incita violența. Cu toate acestea, Curtea Malatya Assize nu pare să aibă în vedere niciunul dintre factorii de mai sus. În suma, Curtea consideră că instanța națională nu a furnizat motive „relevante și suficiente” pentru condamnarea penală a reclamantului în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713. 23. În ultimul rând, Curtea observă severitatea pedepsei impuse reclamantului, adică zece luni de închisoare, pe care reclamantul le-a servit în parte (a se vedea Karataș c. Turcia [GC], nr. 23168/94, § 53, CEDO 1999 IV).

Curtea concluzionează că interferența în cauză nu a fost „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 10 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. Reclamantul a solicitat 50.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. El a solicitat, de asemenea, EUR În cele din urmă, el a solicitat o sumă neespecificată pentru taxele juridice. 26. Guvernul a contestat aceste cereri. 27. Având în vedere faptul că reclamantul nu a prezentat Curtei orice document care să susțină cererile sale în ceea ce privește prejudiciu material și să precizeze cererea de taxe juridice, Curtea respinge aceste cereri. Pe de altă parte, hotărârea pe o bază echitabilă, Curtea condamnă reclamantul 5.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale.

cererea este admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 5.000 EUR (cincă mii de euro), plus orice impozit care poate fi impugnabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, să fie transformat în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 25 septembrie 2018, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF VARHAN v. TURKEY (Application no. 2433/12) JUDGMENT STRASBOURG 25 September 2018 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Varhan v. Turkey, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Paul Lemmens, President, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 4 September 2018, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1985 and lives in Adıyaman.

RELEVANT DOMESTIC LAW

12. The relevant domestic law applicable at the material time can be found in Belge v. Turkey (no. 50171/09, § 19, 6 December 2016).

THE GOVERNMENT’S OBJECTION

14. The Government argued that the applicant’s observations had not been submitted in one of the official languages of the Court as required by Rule 34 § 1 of the Rules of Court, and that there was nothing in the case file demonstrating that he had been granted leave to use the Turkish language in the proceedings before the Court. They suggested that the Court should not take into account the applicant’s observations and claims for just satisfaction.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 10 OF THE CONVENTION

16. The applicant complained under Article 10 of the Convention that the criminal proceedings brought against him under section 7(2) of Law no. 3713, and his subsequent conviction, had constituted a violation of his right to freedom of expression. Article 10 of the Convention reads as follows: “1. Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers. This Article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises.

2. The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.”

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25. The applicant claimed 50,000 euros (EUR) in respect of non ‑ pecuniary damage. He also claimed EUR 50,000 in respect of pecuniary damage. Lastly, he claimed an unspecified amount for legal fees.