CASE OF DENISOV v. UKRAINE - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF DENISOV v. UKRAINE - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2018)

Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA DENISOV ÎMPOTRIVA UCRAINEI

(Cererea nr. 76639/11)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

25 septembrie 2018

Hotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.

În cauza Denisov împotriva Ucrainei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră

compusă din:

Guido Raimondi,

președinte,

Angelika Nußberger,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Ganna Yudkivska

,

Helena Jäderblom,

Robert Spano,

Vincent A. De Gaetano,

Erik Møse,

André Potocki,

Yonko Grozev,

Carlo Ranzoni,

Mārtiņš Mits,

Gabriele Kucsko-Stadlmayer

,

Alena Poláčková

,

Georgios A. Serghides,

Marko Bošnjak

,

Péter Paczolay,

judecător

i

,

ș

i Françoise Elens-Passos,

grefier adjunct

,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 octombrie 2017 și la 13

iunie 2018,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDUR

A

1

. La originea cauzei se află o cerere (nr. 76639/11) îndreptată împotriva

Ucrainei, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Anatoliy

Oleksiyovych Denisov („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8

decembrie 2011,

în temeiul ar

t. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale („Convenția”)

.

Gavron și A. Halban, avocați î

n

Londra. Guvernul ucrainean („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său,

domnul I. Lishchyna.

3

. Reclamantul se plânge, în special, că a fost revocat din funcția de

președinte al curții de apel cu încălcarea cerințelor art. 6 § 1 din Convenție ș

i

consideră că această măsură a constituit o ingerință ilegală și disproporționată

în viața sa privată, protejată de art. 8 din Convenție.

4

. La 15 ianuarie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.

5

. La 25 aprilie 2017, după consultarea părților, o Cameră a Secției a

cincea a Curții, compusă din Angelika Nußberger, președinte, Erik Møse,

Ganna Yudkivska, André Potocki, Yonko Grozev, Carlo Ranzoni, Mārtiņš

Mits, judecători, și Milano Blaško, grefier adjunct de secție, a decis să se

desesizeze în favo

area Marii Camere; niciuna dintre părți nu a contestat

decizia (art.

30 din Convenție și art.

72 din Regulament).

6

. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile

art. 26 § 4 și 5 din Convenție și art. 24

din Regulament.

7

. Reclamantul și Guvernul au prezentat fiecare observații scrise privind

admisibilitatea și fondul cererii. În plus, Comisia Internațională a Juriștilor,

autorizată de președinte să intervină în procedura scrisă (ar

t. 36

din

Convenție și art.

44 §

3 din Regulament), a prezentat observații în calitate de

terț.

8

. La 18 octombrie 2017, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor

Omului din Strasbourg.

S-

au înfățișat:

–

pentru Guvern

,

D

omnul

I. L

ISHCHYNA

,

agent

,

Doamnele O.

D

AVYDCHUK

, biroul agentului guvernamental,

Ministerul Justiției,

N. R

YBACHOK

, biroul agentului guvernamental,

Ministerul Justiției,

consilieri;

–

pentru reclaman

t

J. G

AVRON

,

A. H

ALBAN

,

avocați

.

Curtea a

ascultat declarațiile și răspunsurile domnului Lishchyna și ale

avocaților Gavron și Halban la întrebările adresate de judecători.

9

. Prin scrisoarea din 24 noiembrie 2017, reclamantul, la cererea Curții, și

-

a modificat pretențiile cu titlu de cheltuieli de judecată astfel încât să țină

seama de procedura în fața Marii Camere. La 11 decembrie 2017, Guvernul

ș

i-

a prezentat observațiile cu privire la aceste pretenții modificate.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZE

I

a născut la 6 iulie 1948 și locuiește în Kiev.

11

. Cariera sa judiciară a început în 1976, când a fost ales în funcția de

judecător al unui tribunalul districtual. În cursul carierei, a fost președintele

mai multor

instanțe.

12

. La 22 decembrie 2005, a fost ales de Parlamentul ucrainean în funcți

a

de judecător al Curții Administrative de Apel din Kiev.

13

. La 10 noiembrie 2006, a fost numit de Președintele Ucrainei în funcția

de președinte interimar al Curții Administrative de Apel din Kiev. La 6

februarie 2009, a fost numit președinte al acestei instanțe de către Consiliul

judecătorilor din Ucraina (organism de autoadministrare judiciară), pentru o

perioadă de 5 ani, fiind cunoscut faptul că acesta va atinge vârsta de

pensionare în iulie 2013, înainte de sfârșitul mandatului său.

A. Ancheta preliminară privind rezultatele reclamantului în calitate

de președinte de instanț

ă

Consiliul judecătorilor administrativi (alt organi

sm

de autoadministrare judiciară) a decis să analizeze, printre alte aspecte, modul

de funcționare a Curții Administrative de Apel din Kiev. Desfășurat în

februarie și martie 2011, acest control privea anii 2009 și 2010, precum și

perioada cuprinsă între ianuarie și februarie 2011.

15

. La 24 mai 2011, Consiliul judecătorilor administrativi, prezidat de

judecătorul K., a transmis Consiliului Superior de Justiție („CSJ”) o

propunere car

e avea drept scop revocarea reclamantului din funcția de

președinte al Curții Administrative de Apel din Kiev pe motiv că nu s

-a

achitat în mod corect de sarcinile sale administrative. Propunerea avea la bază

rezultatele controlului sus-

menționat.

B. Proce

dura în fața CSJ

16

. CSJ a stabilit ședințe pentru 30 și 31 mai 2011. Reclamantul a fost

invitat să se înfățișeze. Cu toate acestea, notificat la 27 mai 2011 de Curtea

Administrativă de Apel din Kiev că reclamantul este în concediu anual până

la 8 iulie 2011, CSJ a amânat examinarea cauzei. A adresat reclamantului o

invitație de a se înfățișa la ședința următoare, programată pentru 14 iunie

CSJ că reclamantul este în concediu până la 8 iulie 2011.

17

. La 14 iunie 2011, CSJ a statuat în absența reclamantului și, în temeiul

art.

20 din Legea privind sistemul judiciar și statutul judecătorilor și al art

.

32-

1 din Legea privind Consiliul Su

perior de Justiție, a dispus revocarea părții în

cauză din funcția de președinte al instanței respective. CSJ a relevat că

„lacune, omisiuni și erori notabile, precum și încălcări grave ale principiilor

esențiale privind organizarea și administrarea justiț

iei au fost constatate în

funcționarea Curții Administrative de Apel din Kiev” și că „dezorganizarea

în activitățile instanței a fost cauzată de nerespectarea de către președintele

acesteia, domnul A. Denisov, a dispozițiilor legale aplicabile care

regleme

ntau exercitarea sarcinilor sale administrative.” A mai adăugat că

„documentele administrative elaborate de domnul A. Denisov privind

repartizarea responsabilităților între vicepreședinții instanței, constituire

a

camerelor și completelor instanței și privi

nd repartizarea cauzelor între

magistrați, precum și documentele referitoare la personal sau alte aspecte nu

respectau în anumite cazuri cu dispozițiile [legislației interne]”. În sfârșit, CSJ

a reproșat, în special, președintelui acestei instanțe „lipsa unei planificări

adecvate, a controlului și a unei exploatări eficiente a resurselor umane”.

18

. La momentul adoptării deciziei de către CSJ, între membrii prezenți se

aflau judecătorul K., procurorul general, precum și alți membri judiciari și

extrajudiciari. Din cei 18 membri prezenți, 8 erau magistrați; 14 au votat în

favoarea revocării reclamantului.

19

. Reclamantul afirmă că, în momentul în care CSJ s

-

a pronunțat, acesta

includea 2 membri care, cu alte oca

zii anterioare, inițiaseră proceduri având

ca obiect revocarea sa din magistratură pentru „încălcarea jurământului”. Mai

adaugă că președintele CSJ, precum și un alt membru al acestui organism,

luaseră anterior legătura cu el pentru a încerca să îl influenț

eze

– fără succes

însă – în exercitarea activităților sale profesionale.

20

. La 17 iunie 2011, președintele CSJ a solicitat Curții Administrative de

Apel din Kiev să pună în executare decizia CSJ privind revocarea

reclamantului și să informeze de îndată CSJ în acest sens. La 23 iunie 2011,

reclamantul a fost revocat din funcția sa administrativă, menținându

-

și

calitatea de judecător în cadrul aceleiași instanțe.

Procedura în fața Curții Administrative Superioare

21

. Reclamantul a atacat decizia CSJ în fața Curții Administrative

Superioare („CAS”), considerând revocarea sa din funcție ilegală și

neîntemeiată. A susținut că CSJ nu avea independența și imparțialitatea care

se impun unei instanțe. A subliniat faptul că aceste exigențe se numără printre

garanțiile procedurale enunțate la art. 6 din Convenție, aplicabil în speță sub

aspectul său civil, întrucât, în opinia sa, decizia în cauză i

-a afectat grav

dreptul la muncă și dreptul la demnitate profesională. În plus, a considerat că

dreptul său de a participa la ședințe nu fusese asigurat. A susținut că decizia

CSJ era redactată în termeni generali, care nu făceau trimitere la fapte

concrete și nu precizau datele exacte la care s

-ar fi produs astfel de fapte. În

continuare, a cerut CAS să rețină faptul că are peste 30 de ani de carieră

judiciară, că a exercitat funcția de președinte de instanță în repetate rânduri

timp de peste 25 de ani, că

i

-au fost acordate recompense pentru cariera sa în

cadrul magistraturii și că, la începutul mandatului său de președinte, Curtea

Administrativă de Apel din Kiev a fost mutată din cazărmile militare

insalubre în care se afla în centrul orașului, într

-

un spațiu bine echipat, dotat

cu un număr suficient de săli de ședință.

rezultate, potrivit acestuia, din modul în care a fost tratat, o despăgubire care,

la data cererii, se ridica la suma de 4 034,33 hryvna ucrainene (UAH)

1

pentru

perioada iulie-august 2011.

23

. La 25 august 2011, CAS a ținut o ședință în prezența reclamantului și

a respins fără nicio altă formă de examinare cererea de despăgubire pentru

daunele materiale suferite de acesta. În decizia sa, CAS a indicat

că nu avea

competența să soluționeze problema respectivă

.

24

. Prin decizia din 11 octombrie 2011, CAS a respins ca nefondată

acțiunea formulată de reclamant împotriva revocării sale din funcția

administrativă. În special, a precizat că avea competența să aprecieze dacă

această măsură a fost pronunțată în mod legal, rezonabil, proporțional și, în

special, imparțial. A adăugat că reclamantul nu a contestat faptele aflate la

baza revocării și că acestea au fost așadar considerate ca fi

ind stabilite. A

reamintit, în continuare, deficiențele imputate reclamantului și a concluzionat

că decizia CSJ a fost legală și că dreptul reclamantului de a se înfățișa în

persoană la ședință nu a fost încălcat pe motiv că CSJ a luat toate măsurile

necesare pentru a-

l informa despre organizarea ședințelor și că reclamantul

nu a putut justifica printr-

un motiv valabil absența sa de la ședințe. A

considerat că CSJ a acționat în conformitate cu Constituția, Legea privind

sistemul judiciar și statutul judecătorilor și Legea privind Consiliul Superior

de Justiție, precum și cu regulamentul CSJ, care menționa printre motivele

revocării unui judecător din funcțiile sale administrative „neîndeplinir

ea

sarcinilor de serviciu”. A concluzionat că CSJ nu a încălcat nici Constituția,

nici legile ucrainene.

25

. După ce a fost revocat din funcția de președinte al Curții

Administrative de Apel din Kiev, reclamantul a continuat să activeze ca

simplu judecător în cadrul aceleiași instanțe până la 20 iunie 2013, dată la

care Parlamentul l-

a eliberat din magistratură după ce acesta și

-a prezentat

scrisoarea de demisie.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

Constituția din 28 iunie 1996, în redactarea la data faptelor

26

. Dispozițiile Constituției relevante în speță erau redactate după cum

urmează la data faptelor:

Articolul 6

„Exercitarea prerogativelor de stat din Ucraina se bazează pe separarea puterilor

legislativă, executivă și judecătorească [...].”

Articolul 126

„[...] „Judecătorul este eliberat din funcție de organi

smul care l

-a ales sau l-a numit în

următoarele cazuri:

[...]

2) împlinirea vârstei de 65 de ani [.

..]”

Articolul 131

„Consiliul Superior de Justiție își exercită competența pe teritoriul Ucrainei.

Atribuțiile sale sunt următoarele:

1) formularea de propuneri privind numirea sau revocarea din funcție a judecăt

orilor;

2) adoptarea deciziilor cu privire la încălcarea de către judecători și procurori a

cerințelor referitoare la incompatibilitatea judiciară;

3) conducerea pro

cedurilor disciplinare în privința judecătorilor Curții Supreme și a

judecătorilor instanțelor superioare specializate și examinarea plângerilor formulate

împotriva deciziilor disciplinare în privința judecătorilor instanțelor de apel și ai

instanțelor locale și asupra procurorilor.

Consiliul Superior de Justiție este alcătuit din douăzeci de membri. Parlamentul

Ucrainei, Președintele Ucrainei, Adunarea Judecătorilor din Ucraina, Adunarea

Avocaților din Ucraina și Adunarea Reprezentanților Instituțiilor Educațio

nale Juridice

Superioare și a Instituțiilor Științifice numesc fiecare câte trei membri, iar Conferința

Angajaților Parchetelor din Ucraina numește doi membri.

Președintele Curții Supreme, ministrul justiției și Procurorul general sunt membri de

drept

ai Consiliului Superior de Justiție.

B. Codul justiției administrative din 6 iulie 2005, în redactarea la data

faptelor

27

. Dispozițiile acestui cod, relevante în speță, erau redactate după cum

urmează la data faptelor:

Articolul 161

– Aspecte care trebuie stabilite de către o instanță atunci câ

nd se

pronunță cu privire la o cauz

ă

„1. La pronunțarea într

-

o cauză, instanța stabilește:

1) dacă circumstanțele menționate în memoriile părților sunt reale și care sunt probele

care le coro

borează

;

2) dacă există alte informații factuale relevante pentru cauză și probele în temeiul

acesteia;

3) ce dispoziție legală trebuie aplicată raporturilor juridice în litigiu [...]

.

”

Articolul 171-1

– Procedura în cauze privind decizii, acțiuni sau omi

siuni ale

Parlamentului Ucrainei, ale președintelui Ucrainei, ale Consiliului Superior de

Justiție și ale Comisiei Supreme a Judecători

lor

„1. Normele stabilite în acest articol se aplică procedurilor în cauze administrative

care privesc:

[...]

2) deciziile Consiliului Superior de Justiție;

[...]

Ucrainei, ale Consiliului Superior de Justiție și ale Comisiei Supreme a Judecătorilor

sunt contestate în fața Curții Administrative Superioare în cadrul unei camere speciale

care este creată în acest s

cop.

[...]

1) să declare parțial sau total nelegal actul Parlamentului Ucrainei, al Președintelui

Ucrainei, al Consiliului Superior de Justiție sau al Comisiei Supreme a Jude

cătorilor;

2) să declare nelegale acțiunile sau omisiunile Parlamentului Ucrainei, ale

Președintelui Ucrainei, ale Consiliului Superior de Justiție sau ale Comisiei Supreme a

Judecătorilor și să oblige să ia anumite măsuri [..

.].”

Legea din 7 iulie 2010 privind sistemul judiciar și statutul

judecătorilor (în versiunea în vigoare la data faptelor)

28.

Dispozițiile acestei legi relevante în speță erau redactate după cum

urmează, în perioada luată în considerare:

Articolul

20. Numirea judecătorilor în funcții administrative

„1. Funcțiile administrative în cadrul unei instanțe sunt cele de președinte și

vicepreședinte (vicepreședinți) de instanță.

judecătorilor aceleiași instanțe] poate fi demis din funcție de către Consiliul Superior

de Justiție, la cererea Consiliului judecătorilor competent [...].

-

o funcție administrativă nu presupune încetarea

funcțiilor sale judiciare [...].”

Articolul

29. Președintele unei curții de

apel

„1. Președintele unei curți de a

pel:

1) reprezintă jurisdicția

în calitatea de organism învestit cu prerogative de putere

publică în relațiile sale cu alte organisme de stat sau de autoritățile locale,

precum și cu

orice persoană fizică sau juridică;

2) stabilește sarcinile administrative vicepreședinților curții de a

pel;

3) monitorizează eficiența membrilor personalului fără atribuții judiciare în cadrul

jurisdicției, prezintă propuneri șefului administrației judiciare a statului cu privire la

numirea directorului și directorului adjunct pentru personalul fără atribuț

ii judiciare din

cadrul instanței și cu privire la revocarea acestora, precum și cu privire la măsurile

stimulative și disciplinare luate în privința acestora, conform l

egii;

4) se asigură că sunt luate măsurile necesare în deciziile care se referă la num

i

rea sau

revocarea unui judecător;

5) informează în termen de zece zile Comisia Judecătorilor cu Înaltă Calificare din

Ucraina despre posturile care urmează să fie ocupate în cadrul curții d

e apel;

6) asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate în cadrul ședințelor judecătorilor

de la curtea de ape

l;

7) controlează colectarea și analiza statisticilor judiciare, organizează examinarea și

sintetizarea practicii judiciare, furnizează judecătorilor elemente de informații și analiză

pentru a îmbunătăți calitatea justiției;

8) asigură formarea continuă necesară judecătorilor curții de apel;

9) exercită alte atribuții prevăzute de leg

e”.

Articolul

113. Obiectivele autonomiei administrării judiciare

„1. Autonomia administrării judiciare trebuie să fie pusă în a

plicare ca mod de

soluționare colectivă independentă de către judecători a chestiunilor referitoare la

activitățile interne ale instanțelor [...]”

Articolul

114. Forme instituționale ale autonomiei administrării judiciare

„1. Autonomia administrării judiciare se exercită prin intermediul ședințelor

judecătorilor, consiliilor judecătorilor, conferințelor judecătorilor și Adunării

Judecătorilor din Ucraina [...]”

Articolul

115. Ședințele judecătorilor

„[...] 2. Ședințele judecătorilor [instanței] sunt convocate de președintele i

nstanței din

oficiu sau la solicitarea a cel puțin o treime dintre membrii judiciari ai instanței

[...]”

Articolul

122. Consiliile judecătorilor

„1. În perioada dintre conferințele judecătorilor, atribuțiile cuprinse în autonomia

admini

strării judiciare sunt îndeplinite de consiliile judecătorilor competente [...]

1) monitorizează funcționarea instanțelor în cauză, examinează rapoartele cu privir

e

la aceste aspecte întocmite de președinții instanțelor [...];

[...]

3) prezintă Consiliului Superior de Justiție propuneri cu privire la numirea

judecătorilor în funcții administrative și la revocarea acestora din funcție; [...]

D. Legea din 15 ianuarie

1998 privind Consiliul Superior de Justiție

(astfel cum era în vigoare la momentul faptelor)

29

. Dispozițiile acestei legi relevante în speță erau redactate după cum

urmează, în perioada luată în considerare:

Articolul 3.

Atribuțiile Consiliului Superior de Justiț

ie

„Consiliul Superior de Justiți

e

[...] 1-

1) la propunerea consiliului judecătorilor competent, revocă judecătorii din

funcțiile de președinte și vicepreședinte de instanță [...]; [

...].”

Articolul 32-1. Revocarea

unui judecător din funcția de președinte sau

de

vicepreședinte al instanței

„[...] „Problema eliberării din funcție a unui președinte sau vicepreședinte d

e instanță

este examinată în ședință în cadrul Consiliului Superior de Justiție, la propunerea

consil

iului de judecători specializat competent. Președintele sau de vicepreședintele

instanței în cauză este invitat să participe la ședință. În cazul în care nu poate să participe

dintr-

un motiv întemeiat, poate prezenta observații scrise care vor fi depuse la dosar și

care vor fi citite în ședință în fața Consiliului Superior de Justiție. În cazul în care nu

poate să se înfățișeze la ședință, dosarul poate fi examinat în l

ipsă.

Consiliul Superior de Justiție hotărăște cu majoritatea voturilor componenței

const

ituționale revocarea unui judecător din funcția de președinte sau vicepreședinte”.

30

. Alte dispoziții relevante ale acestei legi sunt reproduse în hotărârea

Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei

(nr. 21722/11, pct.

65-71, CEDO

2013).

E. Regulamentul Consiliului Superior de Justiție din 4 octombrie 2010

(astfel cum era în vigoare la momentul faptelor)

31

. Punctul 3.2 (1) din acest regulament prevede că un judecător poate fi

eliberat din funcția de președinte sau vicepreședinte de instanță de către CSJ,

la propunerea consiliului judecătorilor competent

.

32

. Punctul 3.2 (2) din regulament prevede următoarele motive pentru

revocarea unui judecător din funcția sa administrativă: (I) revocarea

judecătorului din magistratură; (II) prezentarea de către acesta a unei scrisori

de demisie din funcția administrativă; (III) expirarea perioadei pentru care a

fost numit în funcția administrativă; (IV) transferul către o altă instanță; (

V)

neîndeplinirea sarcinilor de serviciu

.

III. TEXTE INTERNAȚIONALE RELEVANTE

33

. Pasajele relevante din Carta europeană privind statutul judecătorilor

[Departamentul pentru afaceri juridice al Consiliului Europei, 8-10 iulie

1998, DAJ/DOC (98) 23] s

unt redactate după cum urmează:

„

[...]

1.3. Pentru orice decizie referitoare la selecția, la recrutarea, la desemnarea, la

evoluarea carierei sau la încetarea funcțiilor unui judecător, statutul prevede intervenția

unei instanțe independente de puterea executivă și puterea legislativă, care să cuprindă

cel puțin o jumătate dintre judecătorii aleși de colegii lor, în concordanță cu modalități

care să garanteze cea mai largă reprezentare a acest

ora.

[...]

5.1.

Neîndeplinirea de către un judecător a uneia din îndatoririle definite în mod

expres de statut poate da naștere unei sancțiuni doar pe baza unei decizii adoptate în

urma propunerii, recomandării sau cu acordul unei instanțe sau autorități compuse din

cel p

uțin jumătate dintre judecătorii aleși, în cadrul procedurii al cărei caracter implică

audierea completă a părților, în care judecătorul cercetat trebuie să aibă dreptul de a fi

reprezentat. Ierarhia sancțiunilor care pot fi impuse este prevăzută în statut

, iar

impunerea lor este supusă principiului proporționalității. Decizia unei autorități

executive, a unei instanțe sau a unei autorități care pronunță o sancțiune, astfel cum se

prevede de aici înainte, poate face obiectul unei căi de atac în fața unei autorități

judiciare superioare.”

34

. În concluziile din „Raport privind independența sistemului judiciar,

partea I: Independența judecătorilor”, adoptat în cadrul celei de

-a 82-a sesiuni

plenare din 12 și 13 martie 2010 [CDL

-AD (2010) 004], Comisia de la

Veneția a afirmat:

„82. Următoarele standarde trebuie să fie respectate de state pentru a asigura

independența judiciară internă și externă:

[...]

crearea

u

nui consiliu judiciar independent care să aibă un rol determinant asupra deciziilor

privind numirea și cariera judecătorilor. Respectând varietatea sistemelor de drept

existente, Comisia de la Veneția recomandă ca statele să aibă în vedere constituirea unu

i

astfel de organism acolo unde el nu există încă. În toate cazurile, consiliul ar trebui să

aibă o componență pluralistă, judecătorii reprezentând o parte importantă, dacă nu chiar

majoritară, a membrilor săi. Cu excepția membrilor de drept, acești judecă

tori trebuie

aleși sau numiți de colegii

lor.

[...]

procedurile disciplinare. Împotriva unei decizii a organismelor disciplinare trebuie

asigurată și posibilitatea exercitării unei căi de atac. [...]”

35

. Părțile relevante în speță din Recomandarea CM/Rec(2010)12 a

Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la judecători:

independență, eficiența și responsabilitățile (adoptată de

Comitetul de

Miniștri la 17 noiembrie 2010 în cursul celei de

-a 1098-a reuniuni a

delegaților miniștrilor) sunt formulate după cum urmează:

„Capitolul IV –

Consiliul judiciar

constituție, care să garanteze independența puterii judecătorești și a judecătorilor

individual și care să promoveze astfel funcționarea eficientă a sistemului judic

iar.

aleși de colegii lor de la toate nivelurile sistemului judiciar și cu respectarea

pluralismului în interiorul sistemului judiciar.

de judecători și societate, prin dezvoltarea unor proceduri prestabilite și prin decizii

motivate.

[...]

Capitolul VI

– Statutul judecătorului

Selecție și carier

ă

[...]

independentă de puterile executivă și legislativă. Pentru garantarea independenței sale,

cel puțin jumătate din membrii acestei autorități trebuie să fie judecători aleși de colegii

lor.

că șeful statului, guvernul sau puterea legislativă poate lua decizii referitoare la

selectarea și cariera judecătorilor, trebuie abilitată o autoritate independentă și

competentă, în componența căreia să fie în majoritate membri din sistemul judiciar (fără

a aduce atingere normelor aplicabile la consiliile judiciare cuprinse în capitolul IV) care

să facă recomandări sau emite avize pe care autoritatea competentă în privința numirii

să le urmeze în practică

.

trebuie să asigure cea mai largă reprezentare posibilă. Procedurile lor trebuie să fie

transparente, iar motivele care au stat la baza deciziilor să fie puse la dispoziția

candidaților care formulează o asemenea cerere.

[...]

Capitolul VII

– Îndatoriri și responsabilități

[...]

Răspundere și proceduri disciplinare

[...]

își îndeplinească obligațiile într

-

o manieră eficientă și adecvată. Aceste proceduri ar

trebui să fie efectuate de către o autoritate independentă sau o instanță judecătorească,

cu toate garanțiile unui proces echitabil și care să îi asigure judecătorului dreptul de a

contesta decizia și sancțiunea. Sancțiunile disciplinare trebuie să fie proporționale cu

abaterea comisă.”

36

. Consiliul consultativ al judecătorilor europeni a adoptat, în cadrul celei

de a 11-a reuniuni plenare (17-19 noiembrie 2010), o Magna Carta a

judecătorilor (Principii fundamentale), care sintetizează și codifică

principalele concluzii ale avizelor deja adoptate. Partea intitulată

„Organismul împuternicit să garanteze independența” este formulat după cum

urmează:

„13. Pentru a garanta independența judecătorilor, fiecare stat trebuie să cree

ze un

consiliu Judiciar sau a un organism specific, care să fie el însuși independent de puterile

executivă și legislativă, dotat cu prerogativele cele mai extinse pentru toate chestiunile

privind statutul judecătorilor, precum și organizarea, funcționarea și imaginea

instituțiilor judiciare. Consiliul trebuie să fie alcătuit exclusiv din judecători ori dintr

-o

majoritate substanțială de judecători aleși de colegii lor. Consiliul judiciar este

responsabil de activitățile și deciziile sale.”

37

. Alte texte internaționale relevante sunt reproduse în hotărârea

Baka

împotriva Ungariei

[(MC), nr. 20261/12, pct. 72-

73 și 8

2

-86, CEDO 2016).

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN

CONVENȚIE REFERITOR LA PRINCIPIILE DE INDEPENDENȚĂ

ȘI IMPARȚIALITATE A INSTANȚELOR

6 § 1 din Convenție, reclamantul susține că proceduril

e

în fața CSJ și CAS referitoare la revocarea sa din funcția de președinte al

Curții Administrative de Apel din Kiev nu au fost compatibile cu cerințele de

independență și de imparțialitate. Consideră, în plus, că CAS nu a realizat un

control suficient în speță, cu încălcarea dreptului său de acces la o instanță.

39

. În părțile sale relevante în speță, ar.

6 § 1 prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de c

ătre o

instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării

drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații

în materie penală îndreptate împotriva sa

”.

A. Cu privire la admisibilitate

40

. Invocând principiile degajate în hotărârea

Vilho Eskelinen

ș

i

alții

împotriva Finlandei

[(MC), nr. 63235/00, pct. 62, CEDO 2007-II],

reclamantul susține că art. 6 § 1 se aplică sub aspectul său civil în speță.

Consideră că dreptul național nu excludea în mod expres accesul la o instanță,

indicând faptul că dosarul său a fost examinat de CSJ, în cadrul atribuțiilor

judiciare ale acestui organism, apoi de CAS, instanță ordinară în cadrul

sistemului judiciar intern. Din aceasta deduce că dreptul intern nu excludea

accesul la o instanță pentru acest tip de litigiu și

că

nu a fost îndeplinit criteriul

întemeiat pe hotărârea

Vilho Eskelinen și alții

, în ceea ce privește primul

aspect. Mai adaugă că revocarea sa din funcția administrativă i

-a cauzat un

prejudiciu material, ca urmare a scăderii salariului, precum și un prejud

iciu

moral, în urma retrogradării din funcție. În formularul de cerere inițial,

susținea că art. 6 era aplicabil și sub aspectul său „penal”. Cu toate acestea,

în fața Marii Camere, a pledat că aplicabilitatea acestei dispoziții se limitează

la aspectul să

u civil.

41

. Guvernul consideră că art.

6 nu este aplicabil sub aspect civil, nefiind

în joc, în opinia sa, niciun drept cu caracter „civil”. Acesta susține că litigiul

intră în totalitate în domeniul de aplicare al dreptului public. Guvernul adaugă

că suma solicitată de reclamant cu titlu de prejudiciu material era una mică

(supra, pct. 22) și că nu a putut fi, prin urmare, constatat niciun „prejudiciu

important”. Acesta constată incompatibilitatea

ratione materiae

a cererii cu

Conv

enția.

42

. Comisia Internațională a Juriștilor, parte terță intervenientă, consider

ă

că principiul independenței sistemului judiciar implică inamovibilitatea

mandatului unui președinte de instanță în funcție. Consideră că, pentru a

garanta atât inamovibilitatea, cât și independența mandatului președinților de

instanță în mod individual, precum și capacitatea acestora de a menține

independența membrilor instanțelor, procedura revocării din funcția de

președinte de instanță trebuie să ofere aceleași garanții de independență și de

echitate ca și procedura de revocare din magistratură. Susține că problema

aplicabilității art.

6 în speță trebuie soluționată pe baza criteriului din

jurisprudența

Vilho Eskelinen

și alții

, reținut de Curte în cauzele care privesc

judecători, în special cauza

Baka

, citată anterior.

43

. Niciuna dintre părți nu susține că art.

6 § 1 este aplicabil sub aspectul

său penal. Într

-

adevăr, procedura în cauză nu avea ca obiect o decizie privind

o acuzație în materie penală și, prin urmare, aspectul penal nu intră în joc (a

se vedea,

mutatis mutandi

s

,

Oleksandr Volko

v

, citată anterior, pct.

93-95).

a) Condiții generale de aplicabilitate a art.

6 § 1

sub aspectul său civi

l

i. Principii relevante

6 § 1 să fie aplicabil sub aspectul său „civil”, trebuie să

existe o „contestație” în ceea ce privește un „drept” despre care se poate

pretinde, cel puțin în mod justificat, recunoscut fiind de dreptul intern, că

acest drept este sau nu protejat de Convenție. Trebuie să fie vorba despre o

contestație reală și serioasă, care poate viza atât însăși existența dreptului, cât

și întinderea sau modalitățile sale de exercitare. În sfârșit, rezultatul

procedurii trebuie să fie direct decisiv pentru dreptul în cauză, o legătură slabă

sau repercusiuni pe termen lung nefiind suficiente pentru ca art. 6 § 1 să fie

în joc [a se vedea, printre numeroase alte precedente,

Boulois împotriva

Luxemburgului

(MC), nr. 37575/04, pct. 90, CEDO 2012,

Bochan împotriva

Ucrainei (nr. 2)

(MC), nr. 22251/08, pct. 42, CEDO 2015,

Parohia Greco-

Catolică Lupeni și alții împotriva României

(MC), nr. 76943/11, pct. 71,

CEDO 2016 (extrase), și

Regner împotriva Republicii Cehe



(MC)



, nr.

35289/11, pct. 99, CEDO 2017 (extrase)].

45

. Art. 6 § 1 din Convenție nu asigură „drepturilor și obligațiilor” cu

caracter civil niciun conținut material determinat în ordinea juridică a statelor

contractante: Curtea nu ar putea crea, prin interpretarea art. 6 § 1, un drept

material care să nu aibă niciun temei legal în statul în cauză [a se vedea, de

exemplu,

Roche împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 32555/96, pct.

117,

CEDO 2005-X]. Trebuie luate ca p

unct de plecare dispozițiile din dreptul

național relevant și interpretarea pe care o dau instanțele interne [

ibidem

, pct.

120; a se vedea, de asemenea,

Károly Nagy împotriva Ungariei

(MC), nr.

56665/09

, pct. 62, CEDO 2017, și

Regner

, citată anterior, pct.

100]. Curtea

trebuie să aibă motive serioase pentru a avea o părere opusă față de instanțele

naționale superioare pentru a hotărî, contrar acestora, că persoana în cauză

putea pretinde în mod justificat că deținea un drept recunoscut de legislația

internă

(

Károly Nagy

,

citată anterior, pct.

62).

46

. Deși, în principiu, Convenția nu garantează niciun drept de a exercita

vreo funcție publică în cadrul administrației judiciare [

Dzhidzheva-

Trendafilova împotriva Bulgariei

(dec.), nr. 12628/09, pct. 38, 9 octombrie

2012, și

Harabin împotriva Slovaciei

(dec.) nr.

62584/00,

Culegere de

hotărâri și decizii

2004-VI], un astfel de drept poate exista la nivel intern. În

hotărârea

Regner

, citată anterior, Curtea a reamintit că nu poate exista ni

cio

îndoială în ceea ce privește faptul că există un drept în sensul art. 6 § 1 în

cazul în care un drept material, recunoscut de legislația națională, este însoți

t

de un drept procedural care permite impunerea confirmării acestui drept în

instanță.

Simpla

prezență a unui element discreționar în formularea unei

dispoziții juridice nu exclude, în sine, un drept și că, într

-

adevăr, art.

6 se

aplică în cazul în care procedura judiciară privește o decizie discreționară care

aduce atingere drepturilor reclamantului (

ibidem

, pct. 102). Deși nu îi

recunoaște neapărat unui astfel de individ un drept subiectiv, dreptul național

îi conferă, în schimb, acestuia dreptul la o procedură de examinare a cererii

sale, solicitând instanței competente să se pronunțe asupra

unor capete de

cerere, cum ar fi o decizie arbitrară, un abuz de putere sau vicii de procedură.

Acesta este cazul anumitor decizii pentru care administrația dispune de o

putere pur discreționară de a acorda sau de a refuza un avantaj sau un

privilegiu, le

g

ea conferind persoanei în cauză dreptul de a formula o acțiune

în justiție, instanța putând să pronunțe anularea deciziei în cauză în cazul în

care constată caracterul ilegal al acesteia. Într

-un astfel de caz, art. 6 § 1 din

Convenție este aplicabil, cu condiția ca avantajul sau privilegiul respectiv,

odată acordat, să creeze un drept civil (

ibidem

, pct. 105). Deși accesul la un

loc de muncă și la funcțiile exercitate poate constitui, în principiu, un

privilegiu care nu poate fi confirmat pe cale judiciară, situația este diferită

în

ceea ce privește continuarea sau condițiile de exercitare a unui astfel de raport

de muncă (

ibidem

, pct.

117). De exemplu, în cauza

Baka

, citată anterior,

Curtea a recunoscut că reclamantul avea dreptul, în temeiul dreptului int

ern,

de a duce până la capăt mandatul său de șase ani în funcția de președinte al

Curții Supreme maghiare (

Baka

, citată anterior, pct.

107-111).

ii. Aplicarea în speță a principiilor

sus

-

menționa

te

rezenta cauză, Curtea a constatat mai înt

âi

că exista o „contestație” în ceea ce privește exercitarea dreptului de a ocupa

funcția de președinte de instanță. Cu privire la întrebarea dacă se poate

pretinde în mod justificat, cel puțin, că acest drept este

recunoscut în dreptul

intern, ar trebui observat faptul că reclamantul a fost numit în funcția de

președinte al Curții Administrative de Apel din Kiev pentru o perioadă de 5

ani (supra, pct. 13) și că această numire nu a fost contestată la nivel intern.

Re

clamantul a primit salariu aferent acestei funcții și revocarea sa era supusă

anumitor condiții de fond și de formă. Având în vedere cele de mai sus și

absența unei controverse între părți cu privire la existența dreptului

reclamantului de a exercita aceas

tă funcție administrativă, nu există indicii

care să permită să se afirme că acest drept nu era recunoscut în ordinea

juridică internă. Deși reclamantul a fost numit pentru o perioadă de 5 ani,

dreptul său de a exercita funcția de președinte de instanță era limitat ca durată

de vârsta de pensionare, prevăzută în 2013, înainte de sfârșitul mandatului

(art.

126 din Constituție, citat supra la pct. 26).

48

. Curtea remarcă, de asemenea, că această contestație era „reală”,

întrucât părțile erau în dezacord cu privire la întrebarea dacă reclamantul

putea continua să își exercite funcția administrativă. În plus, contestația era

„serioasă”, ținând cont de rolul jucat de un președinte de instanță (art

.

29 din

Legea privind sistemul judiciar și statutul judecătorilor, reprodus supra la pct.

28) și consecințele financiare directe pentru reclamant în cazul revocării sale

din această funcție administrativă. În această privință, Curtea nu consideră

drept convingător argumentul Guvernului potrivit căruia scăderea salariului

era nesemnificativă pentru reclamant. Calculul despăgubirii pentru

prejudiciul material pe care reclamantul l-

a efectuat în fața instanțelor interne

nu se limita decât la o perioadă scurtă de timp (supra, pct. 22), care se

încheias

e la momentul respectiv, întrucât reclamantul urmărea în principal să

fie numit din nou în funcția de președinte de instanță. Cu toate acestea,

consecințele financiare nu erau neglijabile, dacă se ținea seama de restul

perioadei de mandat a reclamantului p

e care ar mai fi trebuit să o aibă în

calitate de președinte de instanță.

49

. În sfârșit, contestația era „decisivă în mod direct” pentru dreptul în

cauză, în măsura în care a avut drept rezultat faptul că reclamantul a încetat

anti

cipat să exercite această funcție.

b) Cu privire la caracterul civil al dreptului î

n cauză

50

. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 6, susținând că litigiul ținea de

dreptul public și că nu era așadar în joc niciun drept cu caracter „civil”

.

i. Principii relevante

51

. Trebuie precizat în această privință că domeniul de aplicare al noțiunii

„caracter civil” în sensul art. 6 nu este limitată de obiectul imediat al litigiului.

În fapt, Curtea a dezvoltat o abor

dare mai largă potrivit căreia aspectul „civil”

înglobează cauze care, deși nu par

a priori

să privească un drept civil, ar fi

putut avea repercusiuni directe și semnificative asupra unui drept de natură

pecuniară sau nepecuniară al cărei titular era persoana interesată. În temeiul

acestei jurisprudențe, art. 6

a f

ost considerat a fi aplicabil sub aspectul său

civil în diverse litigii care, în dreptul intern, puteau fi considerate ca ținând

de dreptul public, de exemplu, proceduri disciplinare legate de dreptul de a

exercita o profesie

[

Le Compte, Van Leuven și D

e

Meyere împotriva Belgi

ei

,

23 iunie 1981, pct. 47 și 48, seria A nr. 43, și

Philis împotriva Greciei (nr. 2)

,

27 iunie 1997, pct. 45,

Culegere

1997-IV], litigii referitoare la dreptul la un

mediu sănătos (

Tașk

i

n și alții împotriva Turciei

, nr.

46117/99, pct.

1

33,

CEDO 2004-

X), modalități de detenție [

Ganci împotriva Italiei

, nr. 41576/98,

pct. 25,

CEDO 2003-

XI, și

Enea împotriva Italiei

(MC), nr. 74912/01,

pct. 103, CEDO 2009], dreptul de acces la documentele din dosarul cauzei

(

Savitskyy împotriva Ucrainei

, nr.

38773/05, pct. 143-145, 26 iulie 2012),

litigii referitoare la neînregistrarea unei condamnări în cazierul judiciar

(

Alexandre împotriva Portugaliei,

nr. 33197/09

, pct. 54 și 55, 20 noiembrie

2012), proceduri privind aplicarea de măsuri preventive fără caracter carceral

[

De Tommaso împotriva Italiei

(MC), nr. 43395/09, pct. 154, CEDO 2017

(extrase)], sau revocarea unui certificat de securitate al unui funcționar public,

emis de Ministerul Apără

rii (

Regner

,

citată anterior,

pct. 113-127).

52.

Pe lângă dezvoltările jurisprudențiale sus

-

menționate, domeniul de

aplicare al aspectului „civil” a fost în mod clar extins în contenciosul funcției

publice, un domeniu direct relevant pentru prezenta cauză. Având în vedere

situația din statele contractante și imperativul non

-

discriminării între angajații

din sectorul public și cel privat, Curtea, în hotărârea citată anterior

Vilh

o

Eskelinen și alții

, a stabilit prezumția că art. 6 se aplică „conflictelor obișnuite

de muncă” între funcționarii publici și stat și a afirmat că este de datoria

statului pârât să demonstreze că, potrivit dreptului național, funcționarul

public în cauză nu avea drept de acces la o instanță și că excluderea

drepturilor garantate de art. 6 în ceea ce îl privea pe respectivul funcți

onar era

întemeiată (

ibidem

, pct. 62). Pe baza principiilor enunțate în hotărârea

Vilho

Eskelinen și alții

citată anterior, art. 6 unor litigii legate de muncă în cazul

unor judecători revocați din magistratură (a se vedea, de exemplu,

Oleksandr

Volkov

, ci

tată anterior, pct. 91 și 96,

Kulykov și alții împotriva Ucrainei

, nr.

5114/09 și alte 17 cereri, pct. 118 și 132, 19

ianuarie 2017,

Sturua împotriva

Georgiei

, nr. 45729/05, pct. 27, 28 martie 2017, și

Kamenos împotriva

Ciprului

, nr. 147/07, pct. 88, 31 octombrie 2017

), demiși din funcțiile

administrative

fără a fi fost însă revocați din magistratură (

Baka,

citată

anterior, pct.

34 și 107

-111

) sau suspendați din funcțiile lor judiciare (

Palud

a

împotriva Slovaciei

, nr. 33392/12, pct. 34, 23 mai 2017). A fost aplicat, de

asemenea, litigiilor de muncă privind funcționari publici care fuseseră privați

de indemnizația de izolare geografică, care se adăuga la salariu (

Vilh

o

Eskelinen și alții

,

citată anterior, pct. 40

-

41), care fuseseră transferați la un alt

birou

sau care fuseseră numiți în altă funcție împotriva voinței lor, ceea ce

a

condus la o scădere a salariului [

Zalli împotriva Albaniei

(dec.), nr. 52531/07,

8 febr

uarie 2011, și

Ohneberg împotriva Austriei

, nr. 10781/08, 18

septembrie 2012]. În plus, în cauza

Bayer împotriva Germaniei

(nr. 8453/04

,

16 iulie 2009), care se referea la concedierea în urma unei proceduri

disciplinare a unui executor judecătoresc angajat al statului, Curtea a hotărât

că litigiile care privesc „salariul, indemnizația sau alte drepturi de acest tip”

sunt doar exemple de alte „litigii de muncă obișnuite”, pentru care ar. 6 ar

trebui, în principiu, să se aplice în temeiul criteriului întemeiat pe

jurisprudență

Vilho Eskelinen și alții

(

ibidem

, pct. 38; a se vedea, de

asemenea,

Regner

,

citată anterior, pct.

108).

ii. Aplicarea în speță a principiilor

sus

-

menționa

te

menționate, Curtea consideră că nu este

convingătoare teza Guvernului potrivit căreia art. 6 § 1

este inaplicabil sub

aspectul său civil numai pentru motivul că litigiul în cauză intră în sfera

dreptului public și că nu este în discuție niciun drept cu caracter „civil”. Astfel

cum s-

a arătat mai sus, aspectul civil al acestei dispoziții se poate a

pli

ca unui

litigiu care ține de dreptul public în cazul în care considerațiile de drept privat

primează față de considerațiile de drept public, având în vedere consecințele

directe asupra unui drept civil de natură pecuniară sau nepecuniară. În plus,

Curtea u

rmează criteriile jurisprudenței

Vilho Eskelinen și alții

și presupune

în general că „conflictele obișnuite de muncă” ale funcționarilor publici,

inclusiv celor ale judecătorilor, produc astfel de consecințe directe asupra

drepturilor civile (

ibidem

, pct.

62, și

Baka

, citată anterior, pct. 104).

adevăr, cauza de față se referă la un „litigiu obișnuit de muncă”

întrucât afectează în mod esențial (i) întinderea sarcinilor pe care reclamantul

avea obligația să le îndeplinească în calitate de angajat și (ii) remunerația sa,

în cadrul raportului său de muncă (a se vedea, prin comparație,

Ohneberg

,

citată anterior, pct. 25). Având în vedere aceste constatări, nu există niciun

motiv pentru a concluziona că litigiul nu prezenta niciun element „civil” sau

că un astfel de element nu era suficient de important pentru a intra în joc art.

6

sub aspectul său „civil”.

55

. Aplicând criteriile degajate în hotărârea

Vilho Eskelinen și alții

, Curtea

relevă că nu se contestă faptul că dreptul intern oferea accesul la o instanță

unui judecător care dorea să conteste revocarea sa dintr

-

o funcție

administrativă. În consecință, art. 6 se aplică sub aspectul său civil.

nsă excepția preliminară de inaplicabilitate a

art. 6 §

1 din Convenție, formulată de Guvern.

57

. De asemenea, Curtea consideră că acest capăt de cerere nu este în mod

vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă

niciun motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat

admisibil.

B. Cu privire la fond

I. Argumentele părților

58

. Reclamantul susține că CSJ nu a fost o „instanță independentă și

imparțială”, din cauza compunerii sale, a subordonării membrilor săi față de

alte organisme statale, precum și a lipsei de imparțialitate obiectivă și a

existenței unei atitudini părtinitoare din partea unora dintre aceștia.

Consideră, în plus, că CAS nu a îndeplinit criteriul de a fi o „instanță

independentă și imparțială”

.

59

. Guvernul susține că cerințele art. 6 §1 au fost îndeplinite și că nimic

nu indică existența unei atitudini părtinitoare în rândul autorităților naționale.

Mai adaugă că hotărârea

CAS s-

a bazat pe concluziile părților și a fost

suficient motivată.

a) Principii generale privind cerințele legate de o „instanță independentă și

imparțială” în etapele pronunțării deciziei și

revizuirea cauzei

60

. Atunci când a stabilit, în cauze precedente, dacă un organism putea fi

considerat „independent” – în special față de puterea executivă și față de părți

– Curtea a ținut seama de factori precum metoda de numire și durata

mandatului membrilor, existența unei protecții împotriva presiunii exterioa

re

și problema existenței sau inexistenței unui aparențe de independență

[

Maktouf și Damjanović împotriva Bosniei și Herț

egovinei

(MC), nr. 2312/08

ș

i 34179/08, pct. 49,

CEDO 2013 (extrase), cu referințe ulterioare

].

61

. Imparțialitatea se definește în mod normal prin absența prejudecăților

sau a atitudinii părtinitoare. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, pentru

buna aplicare a art. 6 § 1, imparțialitatea se stabilește i) în baza unu

i demers

subiectiv, ținând seama de convingerile personale și comportamentul unui

judecător, cu alte cuvinte dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăți

personale sau atitudine părtinitoare într

-

un astfel de caz și totodată ii) în baza

unui demers obiecti

v, care constă în a se verifica dacă, făcând abstracție de

comportamentul membrilor săi, instanța a oferit, în special prin compunerea

sa, suficiente garanții pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură

cu imparțialitatea sa [a se vedea, print

re alte precedente,

Micallef împotriva

Maltei

(MC), nr. 17056/06, pct. 93, CEDO 2009, cu referințe ulterioare].

62

. Granița dintre imparțialitatea subiectivă și imparțialitatea obiectivă

nu

este totuși ermetică, întrucât nu doar comportamentul unui judecător poate,

din punctul de vedere al unui observator extern, să genereze îndoieli obiectiv

justificate cu privire la imparțialitatea sa (demers obiectiv), ci poate viza și

chestiunea convingerilor sale personale (demers subiectiv) [

Kyprianou

împotriva Ciprului

(MC), nr. 73797/01, pct. 119, CEDO 2005-XIII). Astfel,

în cazurile în care poate fi dificil să se aducă probe pentru a contrazice

prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului, condiția de

imparțialitate obiectivă oferă o garanție mult mai importantă (

Pullar

împotriva Regatului Unit

, 10 iunie 1996, pct. 32,

Culegere

1996-III).

63.

În materie, chiar și aparențele pot avea importanță sau, după cum

afirmă un proverb englezesc, „

justice must not only be done, it must also be

seen to be done

” (nu trebuie doar să se facă dreptate, trebuie să se ș

i

vadă că

se face dreptate). Se pornește de la încrederea pe care instanțele unei societăți

democratice trebuie să o inspire justițiabililor [

Morice împotriva Fr

anței

(MC), nr. 29369/10, pct. 78, CEDO 2015].

64.

În cele din urmă, noțiunile de independență și imparțialitate obiectivă

sunt strâns legate și, în funcție de circumstanțe, se poate apela la o examinare

coroborată

[

Cooper împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 48843/99, pct. 104,

CEDO 2003-XII].

65

. Potrivit jurisprudenței Curții, când un organism judiciar însărcinat cu

examinarea contestațiilor referitoare la „drepturi și obligații cu caracter civil”

nu îndeplin

ește toate exigențele art. 6 § 1, nu se produce o încălcare a

Convenției dacă procedura în fața acestui organism a făcut obiectul

„controlului ulterior al unui organism judiciar cu plenitudine de jurisdicție

care îndeplinește, în ceea ce

-

l privește, garanțiile acestui articol” (

Albert și Le

Compte împotriva Belgiei

, 10 februarie 1983, pct. 29, seria A nr. 58, ș

i

Tsfayo

împotriva Regatului Unit

, nr. 60860/00, pct. 42, 14 noiembrie 2006).

b) Aplicarea principiilor sus-

menționate în prezenta cauz

ă

i. Abordarea

care trebuie reținută pentru examinarea capătului de cer

ere

66

. Problema rezultatelor reclamantului în desfășurarea funcției sale de

președinte al Curții Administrative de Apel din Kiev a fost inițial invocată de

Consiliul judecătorilor administrativi care, după examinarea dosarului, au

propus CSJ să îl demită pe reclamant din funcția respectivă. A fost examinată

ulterior de CSJ, care nu era obligat să urmeze propunerea inițială a Consiliului

judecătorilor administrativi. Dimpotrivă, CSJ era abilitat să efectueze propria

apreciere a faptelor, să le ofere propria calificare juridică și să ia o decizie

cu

caracter obligatoriu în urma ședinței și a judecării cauzei. În speță, analiza

situației s

-a soldat cu decizia de revocare a reclamantului, care a fost

executată la scurt timp după adoptare (supra, pct. 20). În continuare, după

executare, decizia CSJ a fost supusă controlului pe fond de către CAS.

menționate rezultă că

Consiliul judecătorilor administrativi a jucat un rol în cercetarea preliminară

a dosarului. Această parte a cauzei nu este contestată de reclamant, care își

concentrează capătul de cerere pe lipsa de echitate care, în opinia sa, a însoțit

procedurile în fața CSJ și CAS, precum și pe lipsa unui „control suficient”

din partea acesteia din urmă. În aceste condiții, Curtea trebuie să verifice dacă

CSJ și CAS au respectat cerințele art.

6 § 1 d

in Convenție. Cu toate acestea,

în cazul în care CSJ nu le-

a respectat, nu poate fi ridicată o problemă în

temeiul art.

6 decât dacă CAS nu a efectuat un „control suficient”, conform

acestei dispoziții (a se vedea, prin comparație,

Le Compte, Van Leuven și

De

Meyere

,

citată anterior,

pct.

51 și 54, și

Oleksandr Volko

v

, citată anterior,

pct.

108, 123 și 130). În consecință, în speță, Curtea este invitată, în primul

rând, să examineze dacă CSJ a respectat cerința de a fi o „instanță

independentă și imparțială”, apoi, în cazul în care aceasta nu a respectat aces

te

cerințe în această etapă, să stabilească dacă controlul exercitat de CAS a fost

„suficient” pentru a remedia deficiențele constatate și, în sfârșit, să verifice

dacă CAS însăși a respectat cerințele de independență și imparțialitate.

ii. Procedura în fața C

SJ

68

. În hotărârea

Oleksandr Volkov

, citată anterior, Curtea a reținut un

număr de criterii pentru a verifica dacă CSJ, în calitate de organism

disciplinar în magistratură, a respectat cerințele de independență și

imparțialitate. Curtea s

-

a bazat, în acest scop, pe jurisprudența sa anterioară

și a ținut seama de texte internaționale relevante, în special opiniile și

recomandările altor organisme ale Consiliului Europei. În pri

mul rând, a

subliniat că era necesar ca un număr important de membri ai unui astfel de

organism disciplinar să fie ei înșiși magistrați și că prezența printre membrii

unei instanțe a magistraților care să dețină cel puțin jumătate din voturi,

inclusiv preș

edintele cu un vot decisiv, oferea un anumit indiciu de

imparțialitate (

ibidem

, pct. 109). În al doilea rând, a considerat că, ținând

seama de importanța reducerii influenței organelor politice ale statului asupra

componenței CSJ și nevoia de a asigura nivelul necesar de independență

judiciară, modul în care sunt numiți judecătorii în acest organism disciplinar

era relevant, de asemenea, având în vedere autoritățile care efectuau numirile

și rolul corpului judecătoresc în acest cadru (

ibidem

, pct. 112). În al treilea

rând, a observat că era necesar să se cerceteze dacă membrii organismului

disciplinar lucrau cu normă întreagă sau continuau să lucreze și să primea

scă

un salariu în afara acestui organism, ceea ce implica în mod inevitabil o

dependență materială, ierarhică și administrativă a acestora față de angajatorii

lor principali și punea în pericol independența și imparțialitatea acestora

(

ibidem

, pct. 113). În al patrulea rând, a indicat faptul că trebuia să verifice

dacă reprezentanții parchetului intrau în componența organismului disciplinar

al judecătorilor și a adăugat că prezența în calitate de membru de plin drept a

procurorului general și a altor membri numiți de parchetul punea sub semnul

întrebării imparțialitatea anumitor organisme, având în ved

ere rolul

procurorilor în sistemul judiciar intern (

ibidem

, pct. 114). În al cincilea rân

d,

a afirmat că, în cazul în care membrii organismului disciplinar au jucat un rol

în cercetarea preliminară înainte de a participa ulterior la soluționarea

aceluiași litigiu de către acest organism, un asemenea cumul de funcții putea

genera îndoieli obiective în privința imparțialității lor

(

ibidem

, pct. 115).

69

. În hotărârea

Oleksandr Volkov

, citată anterior, Curtea a constatat că

alcătuirea CSJ, reglementată de Constituție, făcea să transpară o serie de

deficiențe structurale care îi compromiteau independența și imparțialitatea. În

temeiul acestor norme constituționale, CSJ era format în majoritate din

membri non-

judiciari numiți direct de autoritățile executive și legislative,

ministrul justiției și Procurorul general fiind membri de drept. Revocarea

reclamantului în cauza

Oleksandr Volkov

(citată anterior) a fost pronunțată

de 16 membri ai CSJ, dintre care doar 3 erau judecători. În plus, doa

r 4 din

cei 20 de membri ai CSJ lucrau cu normă întreagă, în timp ce ceilalți

continuau să lucreze și să primească un salariu în afara acestui organism.

Prezența în cadrul Consiliului Superior de Justiție a Procurorului general și a

altor reprezentanți ai

parchetului punea, de asemenea, probleme din punct de

vedere al imparțialității, având în vedere funcția procurorilor în sistemul

judiciar intern. În plus, 2 membri ai CSJ inițiaseră proceduri disciplinare

împotriva reclamantului, pe baza propriilor cercet

ări preliminare, înainte de a

se pronunța ulterior asupra fondului dosarului (

ibidem

, pct. 110-115).

70

. Aceste constatări sunt, de asemenea, relevante în speță. CSJ era

constituit și funcționa în temeiul acelorași norme constituționale ca și în cauza

Oleksandr Volkov

(citată anterior). Prin urmare, apar aceleași probleme în

ceea ce privește respectarea criteriilor de independență și imparțialitate în

cadrul procedurii în fața acestui organism. Cazul reclamantului a fost discutat

ș

i

soluționat de 18 membri ai CSJ, dintre care doar 8 erau judecători. Membrii

non-

judiciari constituiau așadar o majoritate capabilă să determine rezultatul

procedurii. În plus, modalitățile de numire a membrilor judiciari ai CSJ de

către autoritățile executive și legislative rămân problematice, întrucât

numărul judecătorilor aleși în cadrul CSJ de colegii lor era limitat, întrucât

majoritatea membrilor acestui organism nu lucrau cu normă întreagă, iar

Procurorul general era membru de drept al CSJ

.

71

. În plus, în ceea ce privește alegațiile detaliate formulate de reclamant

în fața Curții potrivit cărora anumiți membri ai CSJ au dat dovadă de părtinire

în privința sa, nu trebuie uitat că judecătorul K., care era membru al acestui

organism, jucase un ro

l, în calitatea sa de președinte al Consiliului

judecătorilor administrativi, în cercetarea preliminară a dosarului și în

prezentarea propunerii de revocare supuse CSJ (supra, pct. 15 și 18). Or,

această participare la cercetarea preliminară a generat îndo

ieli obiective

asupra imparțialității acestui judecător, atunci când a participat ulterior la

decizia CSM pe fond (a se vedea, în comparație,

Oleksandr Volko

v

, citată

anterior, pct. 115,

Poposki și Duma împotriva Fostei

Republici Iugoslave a

Macedoniei

, nr

. 69916/10 și 36531/11

, pct. 48, 7

ianuarie 2016, și

Sturu

a

,

citată anterior, pct. 35).

72

. Elementele de mai sus sunt suficiente Curții pentru a concluziona că

procedura în fața CSJ nu a fost însoțită de garanții de independență și

imparțialitate, având în vedere deficiențele structurale și aparența unei

atitudini părtinitoare.

iii. Controlul efectuat de CAS a fost sufi

cient?

73

. Pentru a stabili mai întâi dacă o instanță de al doilea grad avea sau nu

„plenitudine de jurisdicție” sau dacă a efectuat un „control suficient” pentru

a remedia o lipsă de independență și imparțialitate în primă instanță, Curtea,

în jurisprudența sa, consideră că trebuie să se țină seama de elemente precum

obiectul deciziei at

acate, metoda urmată pentru a ajunge la decizia respectivă

și conținutul litigiului, inclusiv căile de atac, dorite și real

e (

Bryan împotriva

Regatului Unit

, 22 noiembrie 1995, pct. 44-47, seria A nr. 335-

A, și

Tsfayo

,

citată anterior, pct. 43).

74

. În hotărârea

Oleksandr Volkov

, citată anterior, Curtea a concluzionat

în mod expres că CAS nu a efectuat un control suficient al dosarului, al cărui

obiect era revocarea unui judecător din magistratură. A constatat, în primul

rând, că această instanță era competentă să declare deciziile în litigiu ilegale,

dar nu să le anuleze și să ia măsurile pe care

le

-ar fi considerat necesare înt

r-

un astfel de caz. A adăugat că, deși constatarea ilegalității unei decizii nu

antrenează în general consecințe juridice, imposibilitatea ca CAS să anuleze

formal deciziile și lipsa unor norme în ceea ce privește continuarea procedurii

disciplinare (în special, care erau măsurile pe care autoritățile competente ar

fi trebuit să le ia, odată ce a fost adoptată decizia în litigiu, care a fost declarat

ă

ilegală, și în ce termene) a generat un anumit grad de incertitudine cu privire

la consecințele juridice reale ale unor astfel de declarații judiciare. În plus, a

constatat că din practica judiciară reieșea că reîncadrarea automată pe funcție

nu era posibilă decât pe baza deciziei declarative a CAS, întrucât judecătorii

în cauză erau nevoiți să inițieze noi proceduri pentru a fi reîncadra

ți (

ibidem

,

pct. 125 și 126). De asemenea, analizând modalitățile și întinderea reală a

controlului efectuat de CAS, Curtea a concluzionat că acestea erau inadecvate

pentru a constitui un „control suficient” (

ibidem

, pct. 127 și 128).

75

. Considerațiile de mai sus sunt, de asemenea, relevante în speță. CAS a

e

fectuat controlul deciziei CSJ, care producea efect imediat, în același cadru

legal și cu aceleași puteri limitate și aceleași incertitudini cu privire la

consecințele juridice definitive.

76

. În plus, în ceea ce privește conținutul litigiului în speță, exista un

decalaj major între motivele de apel avansate și motivele de apel reale. În

primul rând, în decizia sa, CAS a considerat că reclamantul nu a contestat

faptele aflate la baza revocării sale și că acestea erau, prin urmare, co

nsiderate

stabilite. Or, această concluzie nu corespunde motivelor invocate de acesta în

cererea cu care a sesizat CAS, în care denunța în mod clar aceste fapte.

Reclamantul a considerat, în special, că concluziile CSJ erau prea generale și

că acest organism ar fi trebuit să le susțină făcând referire la circumstanțele

speciale ale speței și cronologia acestora.

77

. În al doilea rând, CAS nu a încercat în realitate să examineze celălalt

motiv, extrem de important, întemeiat de recla

m

ant pe lipsa de independenț

ă

și de imparțialitate a procedurii în fața MSC (supra, pct. 21). După ce a amint

it

că avea competența de a examina dacă decizia în cauză a fost pronunțată în

conformitate cu anumite criterii, în special cu cerința de imparțialit

ate, CAS

a ajuns la concluzia generală că CSJ nu a încălcat Constituția sau legile

ucrainene. Or, CAS nu a verificat dacă procedura desfășurată în fața CSJ a

respectat principiile de independență și de imparțialitate. Nu a făcut nicio

afirmație cu privire

la acest aspect în motivarea sa

.

78

. Rezultă din cele de mai sus că, în speță, controlul efectuat de CAS nu

a fost suficient și că, prin urmare, nu a permis remedierea lipsei de echitate

care viciase procedura în fața CS

J.

iv. CAS a

respectat cerințele de independență și imparțialitate?

79

. În ceea ce privește garanțiile de independență și de imparțialitate pe

care se presupune că organul judiciar de control trebuie să le ofere în temeiul

art. 6 § 1, Curtea ob

servă că acest control a fost efectuat în speță de judecătorii

CAS care se aflau la rândul lor sub autoritatea disciplinară a CSJ, ceea ce

înseamnă că puteau să facă ei însuși obiectul unei proceduri disciplinare în

fața acestei instanțe. Faptul că judecătorii CAS făceau obiectul unor măsuri

disciplinare și erau obligați să respecte norme de disciplină și deontologie

judiciare nu este suficient în sine pentru a pune sub semnul întrebării

independența și imparțialitatea lor față de autoritatea însărcinată cu

aplicarea

acestui regim. Cu toate acestea, problema respectării garanțiilor de

independență și imparțialitate se pune în cazul în care organizarea și

funcționarea organului disciplinar indică probleme majore în materie. Or,

având în vedere dosarul, CSJ prezenta efectiv probleme de o asemenea

gravitate, în special deficiențe structurale și aparența unei atitudini

părtinitoare (supra, pct. 70

-72). În plus, CSJ nu era un simplu organ

disciplinar: era vorba în realitate despre de o instanță care deținea competențe

extinse în ceea ce privește cariera judecătorilor (numirea, sancționarea,

revocarea). Ținând seama de aceste elemente și, în special, de contextul

specific al sistemului ucrainean de la acel moment, Curtea, în lumina hotărârii

Oleksandr Volkov

, citată anterior (pct. 130), concluzionează că judecătorii

CAS sesizați cu litigiul care îl viza pe reclamant, la care CSJ a luat parte, nu

au putut să probeze „independența” și „imparțialitatea” impuse de art.

6 din

Convenție.

ecință, controlul judiciar efectuat de CAS nu a respectat

cerințele de independență și imparțialitate.

v. Concluzie

81

. Prin urmare, CSJ nu a realizat o examinare independentă și imparțială

a dosarului și controlul ulterior efectuat

ulterior de CAS nu a remediat aceste

deficiențe

.

82

. Prin urmare, a fost încălcat art. 6

§

1 din Convenție.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART.

8 DIN

CONVENȚI

E

din funcția de președinte al Curții

Administrative de Apel din Kiev o încălcare a dreptului său la respectarea

vieții private, garantat de art. 8 din Convenție.

8 din Convenție este redactat după cum urmează în părțile

relevante în speță:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale privat

e [...]

în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care,

într-

o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranță

publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale,

protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

A. Argumentele părților

85.

Reclamantul consideră că au fost iremediabil compromise cariera sa,

reputația și relațiile sale sociale și profesionale și că dreptul său la respectarea

vieții private se află, prin urmare, în joc. Mai adaugă că reducerea salariului

și a perspectivelor sale în ceea ce privește pensia i

-

au afectat bunăstarea

materială. În sprijinul tezei sale invocă hotărârea

Erményi împotriva

Ungariei

, nr.

22254/14, pct. 30 și 31, 22 noiembrie 2016, în care, indică

acesta, Curtea a hotărât că revocarea unui judecător din funcția de

vicepreședinte al Curții Supreme i

-

a încălcat acestuia dreptul la respectarea

vieții private

.

86

. În ceea ce privește reputația, reclamantul precizează că exercitarea

funcției de președinte de instanță era pentru el sursă de prestigiu și de pute

re.

Întrucât a condus diverse instanțe peste douăzeci și cinci de ani, funcția din

care a fost demis reprezenta apogeul carierei sale juridice și rezulta

tul a

decenii de devotament personal și profesional. Revocarea sa a afectat ideea

pe care colegii săi o aveau despre autoritatea și competențele sale personale.

În plus, motivul acestei măsuri, și anume încălcarea legilor privind

organizarea justiției, i

-a

afectat situația profesională în general, precum și

perspectivele de carieră și de promovare în viitor, cu atât mai mult cu cât

anunțul revocării a fost diseminat la scară largă. În ceea ce privește capătul

de cerere întemeiat pe o atingere gravă adusă reputației sale, reclamantul

susține că interesele copiilor săi, juriști ca formație, au fost afectate de

revocare, ilegală conform susținerilor acestuia

.

87

. În plus, cu privire la fondul acestui capăt de cerere, reclamantul susține

că amestecul în exercitarea dreptului său la respectarea vieții private nu a fost

„prevăzut de lege”. Astfel, în opinia sa, dreptul aplicabil era mult prea vag ș

i

nu prevedea garanții procedurale pentru a împiedica aplicarea sa arbitrară.

Reclamantul adaug

ă că revocarea sa a fost disproporționată, modul în care a

fost dispusă această sancțiune nepermițându

-

i să remedieze deficiențele care

îi erau reproșate în calitatea sa de manager.

88

. Guvernul susține că dreptul de a exercita funcții administrative în

cadrul unei instanțe nu intră în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenție.

Precizează că, spre deosebire de cauzele

Oleksandr Volkov

(citată anterior) și

Özpınar împotriva Turciei

(nr. 20999/04, 19 octombrie 2010), reclamantul

din speță nu a fost revocat din magistratură. Consideră că, având în vedere

această distincție, pe care o consideră importantă, capătul de cerere este

incompatibil

ratione materiae

cu Convenția.

89

. Guvernul adaugă că, chiar dacă ar fi aplicabil art. 8, revocarea

reclamantului din funcția sa administrativă nu a avut decât un efect redus

asupra vieții sale private. Potrivit Guvernului, este probabil ca reclamantul să

își fi schimbat biroul în același spațiu al instanței și să fi suferit o ușoară

scădere a salariului. Prin urmare, nu ar fi suferit un „prejudiciu important” și,

prin urmare, capătul de cerere ar trebui să fie declarat inadmisibil în temeiul

art. 35 § 3 lit. b) și 4 din Convenție.

90.

Cu privire la fond, Guvernul susține că, spre deosebire de cauza

Oleksandr Volko

v

, citată anterior, dreptul intern în vigoare era suficient de

clar și de previzibil în ceea ce privește aplicarea sa și că ingerința urmărea

scopurile legitime legate de siguranța publică, bunăstarea economică a țării,

apărarea ordinii publice și prevenirea faptelor penale precum și protecția

drepturilor altora. Acesta susține că deficiențele manageriale ale

reclamantului puneau în pericol buna

administrare a Curții Administrative de

Apel din Kiev, care cuprinde, potrivit Guvernului, mai multe regiuni ale țării.

Această ingerință era necesară, având în vedere circumstanțele, pentru

îndeplinirea scopurilor legitime sus-

menționate.

B. Partea terță intervenientă

91

. Partea terță intervenientă susține că, pentru a soluționa problema

aplicabilității art. 8 din Convenție, este necesar să se țină seama de faptul că

funcția de președinte de instanță oferă întotdeauna rolul de lide

r în cadrul

magistraturii și că revocarea dintr

-

o astfel de funcție afectează viața privată a

persoanei în cauză, în special în relațiile profesionale, precum și reputația și

rangul acesteia

.

C. Analiza Curții

Cu privire la admisibilitate

a) Observații pre

liminare

92

. Curtea observă că prezenta cauză se referă la un litigiu profesional care

opune un individ statului. Revocarea reclamantului a fost pronunțată de o

autoritate publică. Atunci când se examinează dacă o problemă care afectează

viața privată se pune sau nu într

-un astfel de caz în temeiul art.

8 din

Convenție, problemele legate de aplicabilitate și de fond sunt strâns legate. În

cazul în care se hotărăște că o măsură a avut consecințe grave pentru viața

privată a reclamantului, rezultă că respectivul capăt de cerere este compatibil

ratione materiae

cu Convenția și, în plus, că această măsură constituie o

„ingerință” în exercitarea „dreptului la respectarea vieții private” în sensul

celor trei ramuri ale criteriului de fond care decurg din art.

8 (evaluarea

legalității, scopul legitim și „necesitatea” unei astfel de ingerințe). Rezultă că

problemele legate de aplicabilitate și de existența unei „ingerințe” sunt legate

în mod indisolubil atunci când sunt formulate capete de cerere de acest tip

.

admisibilității [a se vedea, de exemplu,

Bigaeva împotriva Greciei

, nr.

26713/05, pct.

22-25, 28 mai 2009,

Gillberg împotriva Suediei

(MC), nr.

41723/06, pct. 64-74, 3

aprilie 2012, și

Fernández Martínez

împotriva

Spaniei

(MC), nr. 56030/07, pct. 109-113, CEDO 2014 (extrase], fie în etapa

fondului (

Sidabras și Džiautas împotriva Lituaniei

, nr. 55480/00 și 59330/00,

pct. 42-50, CEDO 2004-VIII,

Campagnano împotriva Italiei

, nr. 77955/01,

pct.

53 și 54

, CEDO 2006-IV,

Özpınar,

citată anterior, pct. 43

-48,

S

odan

împotriva Turciei

, nr. 18650/05, pct. 43-50, 2 februarie

2016, și

Șahin Kuș

împotriva

Turciei

, nr. 33160/04, pct. 34-37, 7 iunie 2016). A

ceastă divergență

în practică nu este justificată de motive de coerență. Întrucât problema

aplicabilității ține de competența

ratione materiae

a Curții, este necesar să se

urmeze principiul general care reglementează examinarea cererilor și să

analizeze ac

este aspecte în mod adecvat în etapa admisibilității, cu excepția

cazului în care există un motiv specific pentru a le corobora cu fondul.

Întrucât nu există astfel de motive în speță, problema aplicabilității art.

8

trebuie examinată în faza admisibilită

ț

ii.

94

. Curtea este așadar invitată să examineze dacă art. 8 din Convenție este

aplicabil în speță și dacă, pe cale de consecință, are competența

ratione

materiae

să examineze pe fond capătul de cerere formulat din această

perspectivă

.

b) Principii general

e

i. Noțiunea „viață privată” interpretată în sens

larg

95.

Noțiunea „viață privată” este o noțiune largă, care nu se pretează la o

defini

ție exhaustivă și care include, de asemenea, integritatea fizică și morală

a persoanei. Poate așadar să acopere mai multe aspecte ale identității fizice și

sociale a unui individ. De asemenea, art. 8 protejează dreptul la dezvoltarea

personală și pe cel de a stabili și dezvolta relații cu alte persoane și cu lumea

exterioară [

S. și Marper împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 30562/04 și

30566/04, pct. 66, CEDO 2008,

Gillberg

, citată anterior

, pct. 66,

și

Bărbulescu împotriva României

(MC), nr. 61496/08, pct.

70, CEDO

2

017

(extrase)].

96

. Prin urmare, ar fi prea restrictiv ca noțiunea „viață privată” să fie

limitată la un „cerc intim” în care fiecare își poate trăi viața personală după

bunul plac și să fie înlăturată în totalitate lumea exterioară acestui cerc

(

Fernández Martínez

, citată anterior, pct. 109).

ii. Dreptul la respectarea reputației

97

. În paralel cu evoluția acestei jurisprudențe, Curtea a fost invitată să

examineze dacă dreptul la respectarea reputației, neprevăzut în mod expres la

art.

8, făcea sau nu parte din noțiunea „viață privată”. În hotărârea

Pfeifer

împotriva Austriei

(nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007), a afirmat, în

lumina jurisprudenței sale, că reputația unei persoane, chiar dacă aceasta ar fi

criticată în cadrul unei dezbateri publice, era un atribut al identității personale

și a integrității sale psihologice și, prin urmare, ținea, de asemenea, de „viaț

a

privată” a acesteia.

98

. Cu toate acestea, este important de subliniat că o persoană nu poate

invoca art.

8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputației care ar rezulta

în mod previzibi

l din propriile sale acțiuni, ca de exemplu o faptă penală

[

Sidabras și Džiautas

, citată anterior, pct. 49, și

Axel Springer împotriva

Germaniei

(MC), nr.

39954/08, pct. 83, 7 februarie 2012]. În hotărârea

Gillberg

citată anterior, Marea Cameră nu a limitat această regulă la atingerea

adusă reputației și a extins

-

o la un principiu mai general potrivit căruia orice

prejudiciu personal, social, moral și economic poate fi considerată o

consecință previzibilă a săvârșirii unei fapte penale și nu poate servi dre

p

t

temei pentru un capăt de cerere care constă în a afirma că o condamnare

penală constituie în sine o atingere adusă dreptului la respectarea „vieții

private” (

ibidem

, pct. 68). Acest principiu mai larg este valabil nu numai

pentru faptele penale, ci și pentru nereguli de altă natură, care angajează într

-

o anumită măsură răspunderea juridică a unei persoane și generează

consecințe negative previzibile asupra „vieții private”.

99

. Pe baza acestei jurisprudențe, Curtea, într

-o serie de cauze, a aplicat

art.

8 la exercitarea atribuțiilor profesionale.

iii. „Viața privată” în contextele profesionale

100

. Deși din art. 8 nu derivă un drept general la un loc de muncă sau un

drept de acces la funcția publică sau de a alege o anumită profesie, noțiunea

„viață privată” în sens larg nu exclude, în principiu, activități de natură

profesională sau comercială. Înt

r

-

adevăr, în activitatea lor, majoritatea

oamenilor au de multe ori ocazia de a dezvolta relații cu lumea exterioară

(

Niemietz împotriva Germaniei

, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A nr.

251-B,

Oleksandr Volkov

, citată anterior, pct. 165, și

Bărbulescu

, citată

anterior, pct. 71). Viața profesională trebuie deci să facă parte din această

zonă de interacțiune între un individ și ceilalți, ceea ce, chiar și în

tr

-un context

public, poate, în anumite circumstanțe, să intre sub incidența „vieții private”

(

Fernández Martínez

, citată anterior, pct. 110).

ă Curtea în cadrul litigiilor

de muncă care intră sub incidența art. 8 este variată. În special, revenirea la

viața civilă a militarilor (

Smith și Grady împotriva Regatului Unit,

nr.

33985/96 și 33986/96, CEDO 1999

-

VI), revocarea din magistratură

(

Özpınar,

citată anterior,

Oleksandr Volko

v

, citată anterior,

Kulykov și alții

,

citată anterior), revocarea unui judecător din funcțiile sale administrative

(

Erményi,

citată anterior) sau transferul în cadrul sectorului public (

Sodan

,

citată anterior). Alte cauze priveau restricții aduse accesului la un post în

sectorul public (

Naidin împotriva României

, nr. 38162/07, 21

octombrie

2014), pierderea unui loc de muncă în afara sectorului public

(

Obst împotriva

Germaniei

, nr. 425/03, 23 septembrie 2010,

Schüth împotriva Germaniei

, nr

.

1620/03, CEDO 2010,

Fernández Martínez,

citată anterior,

Șahin Kuș

, citată

anterior, și

Bărbulescu

,

citată anterior) precum și restricții aduse accesului la

anumite meserii din sectorul privat (

Sidabras și Džiautas

,

citată anterior

,

Campagnano

, citată anterior, și

Bigaeva

, citată anterior)

.

102

. În cazurile care intră în categoria sus

-

menționată, Curtea aplică

noțiunea „viață privată” urmând două abordări diferite: α)

constatarea

existenței unei probleme care ține de „viața privată” ca motiv al litigiului

(abordare bazată pe motive) și β) deducerea existenței unei probleme care ține

de „viața privată” în ceea ce privește consecințele măsurii contestate

(abordare bazată pe consecințe).

α) Abordarea bazată pe moti

ve

103

. Curtea a hotărât că acele capete de cerere care se referă la exercitarea

activității profesionale intră în sfera noțiunii „viață privată” în cazul în care

elementele care se raportau la viața privată erau considerate ca fiin

d criterii

de calificare pentru funcția în cauză și măsura denunțată era bazată pe motive

care afectau libertatea de alegere a individului în sfera vieții private.

104

. Astfel, în ceea ce privește măsurile contestate luate de autoritățile

statului în sectorul public, Curtea a considerat, de exemplu, că anchetele

desfășurate de poliția militară în ceea ce privește homosexualitatea

reclamanților și decizia administrativă care a rezultat, motivată doar de

orientarea sexuală a persoanelo

r interesate, au adus în mod direct atingere

dreptului acestora la respectarea vieții private (

Smith și Grady

, citată anterior,

pct. 71). În cauza

Özpınar

(citată anterior), Curtea a considerat că procedura

de revocare a reclamantei din magistratură intra sub incidența art.

8 din

Convenție, întrucât privea nu numai rezultatele sale profesionale, ci și

anumite aspecte ale vieții private, în special relațiile sale apropiate private,

hainele și machiajul, precum și faptul că trăia separat de mama sa (

ibidem

,

p

ct. 43 și 47). Într

-

o altă cauză, transferul reclamantului pe un post mai puțin

important în cadrul sectorului public a ridicat o problemă din perspectiva

„vieții private” a acestuia, întrucât măsura constituia o sancțiune mascată și

fusese motivată de convingerile reclamantului și de ținutele vestimentare ale

soției sale (

Sodan,

citată anterior, pct. 47

-49).

105

. Curtea a aplicat o logică similară din perspectiva obligațiilor pozitive

ale autorităților de a efectua o punere în balanță între interesele private ale

angajatului și interesele angajatorului din afara sectorului public în cazurile

în care motivele concedierii se refereau în mod direct la comportamentul

reclamantului în viața sa privată, de exemplu o relație extramaritală (

Obst

,

citată anterior, pct. 43 și urm.), sau o relație de concubinaj, după un divorț

(

Schüth

, citată anterior, pct. 57 și urm.). Curtea a considerat că se încadra în

domeniul de aplicare al art. 8 concedierea unui angajat de către o societate

privată în urma monitorizării corespondenței acestuia de către angajator la

locul de muncă, în măsura în care viza „corespondența” acestuia și îi afecta

părții în cauză dreptul la „viață privată” la locul de muncă (

Bărbulescu

, citată

anterior, pct. 81 și 127).

106

. Din exemplele menționate reiese că motivele aflate la originea

măsurilor litigioase care afectează viața profesională pot avea legătură cu

viața privată a persoanei vizate și că, prin ele însele, pot face ca art. 8 să intre

în joc.

β) Abordarea bazată pe consecinț

e

107

. În cazul în care motivele care stau la baza adoptării unei măsuri care

afectează viața profesională a unei persoane nu au nicio legătură cu viața sa

privată, se poate pune totuși o întreba

re din perspectiva art.

8 dacă această

măsură a avut sau poate avea grave consecințe negative asupra vieții sale

private. În această privință, Curtea a ținut seama de consecințe negative (i)

asupra „cercului intim” al persoanei în cauză, atunci când există

grave

repercusiuni materiale, (ii) asupra posibilității „de a

-

i fi afectate și de a

dezvolta relații cu alte persoane” și (iii) asupra reputației sale.

108

. Pe baza acestei abordări, Curtea a stabilit că revocarea unui judecător

pe

ntru neîndeplinirea obligațiilor sale profesionale, în speță încălcarea

jurământului, a avut impact asupra unei mari părți a relațiilor sale,

profesionale sau de altă natură. Măsura a afectat, de asemenea, „cercul intim”

al acestuia din cauza unei pierderi

a veniturilor, precum și a reputației sale

(

Oleksandr Volko

v

, citată anterior, pct. 166). Curtea a considerat, de

asemenea, că refuzul de a permite unei reclamante, de origine străină, să

susțină examenul de admitere în barou în Grecia intra în domeniul d

e aplicare

al art. 8, întrucât a avut impact asupra modului în care dorea să își continue

viața profesională și privată

(

Bigaeva

, citată anterior, pct. 24 și 25). În plus, a

concluzionat că înscrierea unei reclamante în registrul debitorilor în

procedura insolvenței a generat numeroase restricții legale în ceea ce privește

exercitarea activităților sale profesionale și a drepturilor sale civile și, p

rin

urmare, a afectat posibilitățile părții în cauză de a intra în relații cu lumea

exterioară, ceea ce ținea de viața privată a acesteia

(

Campagnano

, citată

anterior, pct. 54). În sfârșit, Comisia a hotărât, de asemenea, că „viața privată”

a fost afectată de o restricție extinsă a accesului la locuri de muncă din

sectorul privat (

Sidabras și Džiautas

, citată anterior, pct. 47).

109

. În cazul în care abordarea bazată pe motive nu permite să fie

justificată aplicabilitatea art

.

8, tre

buie analizate consecințele măsuri

i

denunțate asupra elementelor sus

-

menționate ale vieții private pentru a stabili

dacă respectivul capăt de cerere intră sub incidența noțiunii „viață privată”.

Cu toate acestea, o astfel de diviziune nu exclude faptul că

Curtea ar putea

considera oportun să urmeze cele două abordări coroborat, analizând dacă

există o problemă care afectează viața privată în motivele aflate la originea

măsurii denunțate și, în plus, analizând consecințele măsurii luate (

Fernánde

z

Martínez

,

citată anterior, pct.

110-112).

iv. Nivelul minim de gravitate a pretinsei încălcări

110

. În cauzele în care Curtea reține abordarea întemeiată pe consecințele

măsurii în cauză, analiza gravității acestora ocupă un loc important. C

u

rtea a

examinat în mai multe contexte problema caracterului grav sau serios al

pretinsei încălcări, în special din perspectiva noțiunii „prejudiciu important”

,

prevăzută la art.

35 § 3 lit.

b) din Convenție, ca o condiție de admisibilitate

expresă pentru întregul sistem al drepturilor Convenției (a se vedea, de

exemplu,

Giusti împotriva Italie

i

, nr. 13175/03, pct. 34, 18 octombrie 2011,

Gagliano Giorgi împotriva Italiei

, nr. 23563/07, pct. 56, CEDO 2012

(extrase), și

El Kaada împotriva Germaniei

, nr. 2130/10, pct. 41, 12

noiembrie 2015

). Curtea aplică întotdeauna un prag de gravitate în cauzele

care privesc art. 3 din Convenție [a se vedea, de exemplu,

Jalloh împotriva

Germaniei

(MC), nr. 54810/00, pct. 67, CEDO 2006-IX,

Gäfgen împotriva

Germaniei

(MC), nr.

22978/05, pct. 88, CEDO 2010, și

Bouyid împotriva

Belgiei

(MC), nr. 23380/09, pct. 86, CEDO 2015]

.

111

. Noțiunea de prag de gravitate a fost examinată în mod particular în

temeiul art. 8. În special, în cauzele în materie de mediu,

un capăt de cerere

justificabil în temeiul art.

8 poate apărea în cazul în care un risc ecologic

atinge un nivel de gravitate care diminuează semnificativ capacitatea

reclamantului la respectarea domiciliului sau a vieții sale private și de familie.

Curtea

a considerat că evaluarea acestui nivel minim în astfel de cauze este

relativă și depinde de toate circumstanțele cauzei, în special de intensitatea și

durata noxelor, precum și de consecințele fizice sau psihologice ale acestora

asupra sănătății sau calității vieții persoanei în cauză (

Fadeïeva împotriva

Rusiei

, nr. 55723/00, pct. 68 și 69, CEDO 2005

-IV,

Dubetska și alții

împotriva Ucrainei

, nr. 30499/03

, pct. 105, 10 februarie 2011, și

Grimkovskaya împotriva Ucrainei

, nr. 38182/03, pct. 58, 21 iulie 2011).

Acest raționament a fost, de asemenea, urmat în cauze privind poluări care

intrau sub incidența art. 8, care sunt foarte similare cu cauzele de mediu sus

-

menționate (

Borysiewicz împotriva Poloniei

, nr. 71146/01, pct. 51, 1 iulie

2008, și

Udovičić împotriva Croației

, nr. 27310/09, pct. 137, 24 aprilie 2014)

.

112

. De asemenea, Curtea a hotărât că atingerile aduse reputației unui

individ trebuie să prezinte un anumit nivel de gravitate și să fie atât de ampl

e

încât să producă un prejudiciu exercițiului personale a dreptului la respectarea

vieții private [

A. împotriva Norvegiei

, nr. 28070/06, pct. 63-64, 9 aprilie 2009,

Polanco Torres și Movilla Polanco împotriva Spaniei

, nr. 34147/06, pct. 40

ș

i 44, 21 septembrie 2010,

Axel Springer AG

,

citată anterior, pct.

83,

Delfi AS

împotriva Estoniei

(MC), nr. 64569/09, pct. 137, CEDO 2015, și

Bédat

împotriva Elveției

(MC), nr. 56925/08, pct. 72, CEDO 2016]. Această

condiție este valabilă pentru reputația socială în general și pentru reputația

pr

ofesională în special [

Medžlis Islamske Zajednice Brčko și alții împotriva

Bosniei și Herțegovinei

(MC)

,

nr. 17224/11, pct. 76 și 10

5

-106, CEDO 2017].

113

. În cauza recentă

Erményi

(citată anterior), Curtea a afirmat că

revocarea reclamantului din funcția administrativă de vicepreședinte al Curții

Supreme a constituit o ingerință în exercitarea dreptului său la respectarea

vieții private (

Erményi

, citată anterior, pct. 31). Deși nu ș

i-a extins analiza cu

privire la acest aspect

– părțile nu s

-

au exprimat în legătură cu acest subiect

–, Curtea a concluzionat implicit că măsura în cauză a adus o atingere gravă

vieții private a reclamantului. Nu se poate deduce din această concluzie o

p

rezumție potrivit căreia revocarea reclamantului a generat „automat” o

problemă în sfera vieții private. În această privință, Curtea reamintește că

pragul de gravitate ocupă un loc important în cauzele în care existența unei

probleme legate de viața privată este examinată urmând abordarea bazată pe

consecințe

.

114

. Obligația reclamantului de a proba în mod convingător că pragul de

gravitate a fost atins, este, așadar, o caracteristică intrinsecă a abordării bazată

pe consecințe, din

perspectiva art.

8. Astfel cum a precizat Marea Cameră,

reclamantul este obligat să definească și să expliciteze repercusiunile

concrete ale măsurii denunțate asupra vieții sale private, precum și natura și

întinderea prejudiciului pe care l-

a suferit, și să susțină în mod adecvat aceste

alegații (

Gillberg

, citată anterior, pct. 70

-

73). Condiția epuizării căilor de atac

interne presupune ca astfel de alegații să fi fost expuse suficient la nivel

intern.

v. Concluzii: domeniul de aplicare al art. 8 în litigi

ile de muncă

115.

Curtea concluzionează, din jurisprudența de mai sus, că litigiile de

muncă nu sunt, prin natura lor, excluse din sfera noțiunii „viață privată” în

sensul art.

8 din Convenție. În astfel de litigii, o concediere, o

retrogradare,

refuzul accesului la o profesie sau alte măsuri la fel de nefavorabile pot avea

repercusiuni asupra anumitor aspecte tipice ale vieții private. Printre aceste

aspecte se numără (i) „cercul intim” al reclamantului, (ii) posibilitatea

acestuia

de a stabili și dezvolta relații cu alte persoane și (iii) reputația sa

socială și profesională. În mod normal, se ridică o problemă legată de viața

privată în două moduri în cadrul litigiilor de acest tip: fie din cauza motivelor

care se află la originea măsurii în cauză (caz în care Curtea reține abordarea

bazată pe motive) fie –

în anumite cazuri

– din cauza consecințelor asupra

vieții privată (caz în care Curtea reține abordarea bazată pe consecințe).

rmată abordarea bazată pe consecințe, pragul de

gravitate pentru fiecare dintre aspectele sus-

menționate are o importanță

crucială. Reclamantul este cel căruia îi revine sarcina de a proba în mod

convingător că acest prag a fost atins în cazul său. Acesta trebuie să prezinte

elemente care să probeze efectele măsurii în cauză. Curtea nu va recunoaște

aplicabilitatea art.

8 decât în cazul în care aceste consecințe sunt foarte grave

și afectează viața privată în mod deosebit de semnificativ.

117

. Curtea a enunțat criterii care să permită aprecierea caracterului serios

sau grav al încălcărilor constatate în cadrul unor diferite contexte. Prejudiciul

suferit de reclamant este apreciat în raport cu viața sa anterior și ulterior luării

măsurii în cauză. Curtea consideră, de asemenea, că, pentru a stabili

gravitatea consecințelor înt

r

-

un litigiu de muncă, percepția subiectivă

susținută de reclamant trebuie analizată în raport cu circumstanțele obiecti

ve

ale speței. O astfel de analiză include atât consecințele materiale, cât și pe

cele nemateriale ale măsurii în cauză. Cu toate acestea, reclamantul este cel

care trebuie să definească și să precizeze natura și întinderea prejudiciului

său, care trebuie să aibă o legătură de cauzalitate cu măsura în cauză. Regula

epuizării căilor de atac interne presupune ca elementele esențiale ale

alegațiilor de acest tip să fi fost suficient expuse în fața autorităților interne

sesizate în litigiu.

c) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

118

. În prezenta cauză, Curtea este invitată să stabilească dacă revocarea

reclamantului din funcția de președinte al curții de apel, fără să fi fost demis

din funcția de judecător, a avut asupra vieții sale private urmări de natură să

fie aplicabil art. 8.

119

. Curtea va urmări, în primul rând, modul în care se poate pune o

problemă legată de viața privată în prezentul litigiu de muncă: din cauza

motivelor aflate la originea revocării reclamantului sau din cauza

consec

ințelor acestei revocări asupra vieții sale private.

reclamantului din funcția de președinte al Curții Administrative de Apel din

Kiev se limitau strict la

rezultatele sale profesionale în funcția publică, și

anume deficiențele de care ar fi dat dovadă în calitate de manager și care ar fi

afectat buna funcționare a instanței. Motivele priveau doar activitatea

administrativă a reclamantului la locul de muncă și nu viața privată a acestuia.

Întrucât nu există niciun element legat de viața privată între motivele

revocării, este necesar să se examineze dacă, pe baza dosarului și a alegațiilor

formulate de reclamant, măsura respectivă a avut grave consecințe negati

v

e

asupra aspectelor constitutive ale „vieții private” a acestuia, și anume: (i)

„cercul intim” al acestuia, (ii) posibilitatea de a stabili și de a dezvolta rel

ații

cu alte persoane sau (iii) reputația sa.

121

. În ceea ce privește consecințele revocării reclamantului, primul

aspect care trebuie soluționat este acela dacă se ridică o problemă în temeiul

art.

8, în lumina principiului excluderii extras din hotărârea

Gillberg

(supra,

pct. 98). Potrivit acestui principiu, în cazul în care repercusiunile negative

invocate se limitează la consecințele unui comportament ilicit care erau

previzibile pentru reclamant, acesta nu poate invoca art.

8 pentru a susține că

aceste repercusiuni negative au adus atingere vieții sale private. Trebuie

o

bservat că, în hotărârea

Gillberg

, realitatea comportamentului ilicit în

discuție a fost în mare măsură necontestată (

Gillberg

, citată anterior, pct. 71),

în timp ce, în speță, reclamantul contestă chiar materialitatea oricărei

nereguli, ceea ce înseamnă că măsura care angaja răspunderea sa juridică –

revocarea acestuia

– nu putea constitui o consecință previzibilă a

comportamentului său în calitate de președinte al curții de apel. În aceste

condiții, prezenta cauză nu este comparabilă cu cauza

Gillberg

și

Curtea nu

poate să

-

i urmeze raționamentul.

122

. În ceea ce privește consecințele revocării în cauză asupra „cercului

intim” al reclamantului, acesta susține că măsura respectivă a antrenat o

reducere a salariului și a perspectivelor sale legate de pensia pentru limită de

vârstă. Acesta argument trebuie văzut ca unul întemeiat pe deteriorarea

bunăstării materiale a reclamantului și a familiei sale. Deși elementul

financiar al litigiului a fost considerat relevant în evaluarea aplicabi

lității

art.

6 sub aspectul său civil, art. 8 din Convenție nu devine în mod automat

aplicabil. În speță, reclamantul nu a prezentat nicio probă care să permită să

se afirme că scăderea salariului său lunar drept urmare a revocării (supra, pct.

22) a avut

efecte serioase asupra „cercului intim” al vieții sale private. În lipsa

unor astfel de elemente, a presupune contrariul ar ține de conjunctură. Nimic

nu indică faptul că măsura în litigiu ar fi avut un impact asupra „cercului

intim” al vieții private a r

e

clamantului.

123

. În ceea ce privește posibilitățile de a stabili și de a menține relații cu

ceilalți, revocarea reclamantului din funcția de președinte al Curții

Administrative de Apel din Kiev nu a condus la destituirea sa din

mag

istratură. Acesta a continuat să

-

și desfășoare activitatea de judecător, în

cadrul aceleiași instanțe, alături de colegii săi. Reclamantul nu a formulat

nicio altă alegație în acest sens. În consecință, chiar dacă au existat urmări

asupra posibilităților sale de a stabili și menține relații, inclusiv de natură

profesională, nu există nicio probă care să permită să se tragă concluzii despre

gravitatea acestor urmări. În concluzie, ar părea inadecvat să se evalueze

întinderea și calitatea relațiilor din viața privată în raport cu funcțiile și

atribuțiile administrative desfășurate.

124.

Rămâne să se stabilească dacă măsura în litigiu a adus sau nu atingere

reputației reclamantului până la punctul în care să

-

i fie afectată reputația de

c

are se bucura, astfel încât să aibă un efect grav asupra relațiilor sale sociale.

Curtea va aborda acest aspect din perspectiva reputației profesionale și

sociale.

125

. În ceea ce privește reputația profesională a reclamantului, Cur

tea

constată că principala sa funcție profesională era cea de judecător. Exercitarea

acestei profesii necesita cunoștințe, calificări, competențe și experienț

ă

specifice. Primea cea mai mare parte din salariu în schimbul activității pe care

o efectua în ac

eastă calitate. Pe de altă parte, exercitarea eficientă a funcției

de președinte sau a unei funcții administrative în cadrul unei instanțe nu este,

propriu-zis, un atribut al profesiei de magistrat. Prin urmare, obiectiv,

reclamantul avea un rol profesiona

l în primul rând în calitate de judecător.

Funcția de președinte de instanță, oricât de importantă și prestigioasă ar fi în

lumea magistraților și indiferent de modul în care a fost concepută sau

apreciată în mod subiectiv, nu constituia esența misiunii sa

le profesionale

.

126.

În procedura în cauză, autoritățile interne nu au analizat în niciun

moment rezultatele reclamantului în calitate de judecător și nici nu formulat

vreo opinie despre competența sa în această calitate sau despre

profesionalismul său. Deciziile în speță nu criticau decât competențele sale

de manager, iar calitățile sale profesionale de judecător nu au fost nicidecum

puse în discuție. Prin limitarea întinderii, controlul efectuat și criticile

formulate nu pot fi co

nsiderate ca aducând atingere esenței reputației

profesionale a reclamantului. În acest sens, speța de față diferă pe fond de

cauza citată anterior,

Oleksandr Volkov

, în care reclamantul a fost criticat și

sancționat disciplinar pentru rezultatele sale în calitate de judecător.

127.

În continuare, Curtea observă că reclamantul susține că, după ce a

fost președinte de instanță peste 25 de ani, funcția de președinte al Curții

Administrative de Apel din Kiev a reprezentat apogeul carierei sale judiciare,

iar revocarea sa a afectat negat

iv imaginea pe care și

-

o făcuseră colegii săi

despre competența sa. Reclamantul nu precizează totuși în ce măsură aceas

tă

pretinsă pierdere a stimei, presupunând chiar că i

-

ar fi afectat însăși esența

reputației sale profesionale, i

-ar fi cauzat un grav pr

ejudiciu în mediul său

profesional. În orice caz, Curtea nu dispune de suficiente elemente pentru a

concluziona că pretinsa pierdere a stimei a atins gradul ridicat de gravitate pe

care îl impune art.

8 din Convenție, amintit supra la pct. 116 și 117.

128.

În special, reclamantul nu precizează cum a afectat revocarea sa din

funcție continuarea carierei de judecător. Curtea constată că această măsură

nu împiedica numirea sa din nou în funcție, chiar dacă această ipoteză nu era

dec

ât pur teoretică, având în vedere vârsta sa înaintată. În orice caz, măsura

nu a avut un impact semnificativ în ceea ce privește durata, întrucât era

limitată de perioada mandatului pe care reclamantul îl mai avea de efectuat

în cadrul magistraturii înaint

e de a atinge vârsta de pensionare, adică

aproximativ încă 2 ani (art. 125 din Constituție, citat supra la pct. 26).

129.

În ceea ce privește reputația socială a reclamantului în general,

criticile formulate de autorități nu au vizat personalitatea și integritatea sa la

o dimensiune etică mai amplă. Deși revocarea se întemeia pe constatarea unor

nerealizări ale reclamantului în ceea ce privește atribuțiile acestuia în

administrația judiciară și pe faptele contestate de acesta, nu conț

inea nicio

acuzație de conduită inadecvată intenționată sau comportament infracțional

.

Valorile morale ale reclamantului nu au fost contestate și din decizia atacată

nu rezultă niciun reproș de această natură [a se vedea,

a contrario

,

Lekavičienė împotriv

a Lituaniei

, nr. 48427/09, 27 iunie 2017, și

Jankauska

s

împotriva Lituaniei

(nr. 2), nr. 50446/09, 27 iunie 2017].

130

. Afirmația reclamantului potrivit căreia decizia de revocare a fost

difuzată în mijloacele de informare în masă și adusă la cunoștința unui număr

nedeterminat de persoane nu permite prin ea însăși să se stabilească existența

unei atingeri grave aduse reputației sale profesionale și sociale. În plus,

reclamantul nu a susținut această afirmație prin elemente precise p

rivin

d

persoanele responsabile, amploarea sau impactul diseminării unor astfel de

informații.

131.

În sfârșit, nicio probă din dosar nu sprijină susținerea reclamantului

potrivit căreia atingerea adusă reputației sale era serioasă în ceea ce privește

prejudiciul cauzat intereselor copiilor săi, juriști ca formare, și care i

-ar fi

afectat negativ viața privată. Această teză nu a fost expusă la nivel intern și

nici nu a fost susținută în fața Curții.

n fața Curții, nici în cursul procedurii interne, reclamantul nu a

invocat vreo altă circumstanță personală precisă care să demonstreze că

măsura denunțată a avut grave consecințe asupra vieții sale private.

133

. În consecință, dacă se analizează percepția subiectivă a reclamantului

în funcție de elemente obiective și dacă se apreciază consecințele materiale și

nemateriale ale revocării acestuia pe baza elementelor prezentate Curții, este

necesar să se concluzioneze că măsura a avut

repercusiuni negative limitate

asupra vieții private a persoanei în cauză și nu a atins gradul de gravitate

necesar pentru a se ridica o problemă din perspectiva art. 8 din Convenție.

134

. Având în vedere că motivele revocării nu av

eau niciun raport cu

consecințele unei astfel de măsuri și că acestea nu au adus atingere „vieții

private” a reclamantului în sensul art.

8, Curtea consideră că această

dispoziție nu este aplicabilă. De asemenea, excepția invocată de Guvern în

această privință trebuie reținută și capătul de cerere trebuie respins pentru

incompatibilitate

ratione materiae

cu Convenția, în temeiul art.

35 § 3 lit. a)

și 4. În lumina acestei concluzii, nu este necesară pronunțarea cu privire la a

doua excepție a Guvernului, întemeiată pe art

.

35 §

3 lit. b) din Convenție.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 18 ȘI A ART. 1

DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

135

. Reclamantul afirmă în fața Marii Camere că revocarea sa din func