CASE OF BOCHAN v. UKRAINE (No. 2) - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF BOCHAN v. UKRAINE (No. 2) - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2015)

Tradus și revizuit de IER (

www.ier.ro

)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂRE

A

din 5 februarie 2015

În cauza Bochan împotriva Ucrainei (n

r

.

2

)

(Cererea n

r

.

2

2251/08)

Strasbour

g

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean

Spielmann, președinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Ineta Ziemele, Mark Villiger,

Isabelle Berro, Boštjan M. Zupanèiè, Alvina Gyulumyan, Ganna

Y

u

dkivska, Angelik

a

Nußberger, Erik Møse, André Potocki, Paul Lemmens, Paul Mahoney, Aleš Pejchal,

Krzysztof Wojtyczek, Dmitry Dedov, judecători, și Lawrence Early, jurisconsult,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 7 mai și 19 noiembrie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr. 22251/08 îndreptată împotriva Ucrainei, prin care

un resortisant

al acestui stat, doamna Mariya Ivanivna Bochan („reclamanta”), a sesizat

Curtea la 7 aprilie 2008, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Reclamanta a fost reprezentată de fiul ei, I. Bochan, avocat în Ternopil. Guvernul

ucrainean („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna N.

Sevostyanova, din cadrul Ministerului Justiți

ei.

3

. Invocând art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta

se plângea de procedura desfășurată în cadrul „recursului în lumina unor circumstanțe

excepționale” formulat de aceasta, astfel cum îi permitea dreptul ucrainean aplicabil, în

temeiul hotărârii pronunțate de Curte cu privire la prima cerere introdusă de aceasta [

Bochan

împotriva Ucrain

ei

, nr. 7577/02, 3 mai 2007].

4

5

. La 6 septembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

. La 19 noiembrie 2013, o cameră a Secției a cincea, compusă din Mark Villiger,

președinte, Angelika Nußberger, Boštjan M.

Zupanèiè, Ganna

Y

u

dkivska, André Potocki,

Paul Lemmens, Aleš Pejchal, judecători, precum și Claudia Westerdiek, grefier de secție, s-a

desesizat în favoarea Marii Camere, niciuna din părți neopunându-se acestui lucru (art. 30 din

Convenție și art. 72 din Regulamentul Curții – „Regulamentul”).

6

. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 26 § 4 și 5

din Convenție și art. 24 din Regulament.

7

. Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise. La 17 martie 2014, după

consultarea părților, președintele Marii Camere a hotărât să nu organizeze nicio ședință.

ÎN FAPT

Circumstanțele cauze

i

I.

8

9

. Reclamanta s-a născut în 1917 și locuiește în Ternopil.

. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum

urmează:

A. Contextul factual al cauzei

1

0

. Din 1997, reclamanta revendică, fără succes până în prezent, proprietatea unei părți

dintr-o casă, aflată în posesia lui M. M. la momentul faptelor, și a terenului pe care este

construită aceasta. Pretențiile sale se bazează în principal pe următorul argument: această

parte a casei ar fi fost construită pe cheltuiala ei și a soțului ei defunct; acesta din urmă ar fi

cumpărat legal proprietatea și reclamanta ar fi moștenit-o ulterior; bunul nu ar fi fost vândut

lui M.M., în ciuda unui acord încheiat inițial între acesta și fiul reclamantei; iar contractul de

vânzare pe baza căruia M.M. se pretinde proprietarul bunului ar fi un fals.

11

. Instanțele interne au examinat în repetate rânduri cererea în revendicare imobiliară a

reclamantei. În

cele din urmă, după reatribuirea cauzei de către Curtea Supremă unor instanțe

inferioare cu altă competență teritorială, acțiunea reclamantei a fost respinsă. În temeiul

depozițiilor a șaptesprezece martori, dintre care unul a fost audiat în persoană, și pe baza unor

documente prezentate de M. M., instanțele de două grade de jurisdicție au considerat că, în

1993, M.M. cumpărase de la fiul reclamantei fundația unei părți din casa în cauză și ulterior o

construise pe propria cheltuială. Acestea au concluzionat că M.M. era proprietarul legal al

acestei părți din casă și că avea dreptul să beneficieze de terenul pe care aceasta fusese

construită. Decizia definitivă, care a confirmat concluziile instanțelor inferioare, a fost

pronunțată de Curtea Supremă la 22 august 2002.

B. Hotărârea pronunțată de Curte în prima cauză

1

2

. La 17 iulie 2001, reclamanta a sesizat Curtea cu o cerere. Aceasta susținea în special că

procesul ei în fața instanțelor interne nu fusese echitabil. Se plângea, de asemenea, de durata

procesului și considera că rezultatul acestuia constituia o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție, considerat separat și coroborat cu art. 14 din Convenție.

1

3

. Referitor la această cerere, Curtea a pronunțat, la 3 mai 2007, o hotărâre care a devenit

definitivă la 3 august 2007. Aceasta a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, din cauza

circumstanțelor reatribuirii cauzei de către Curtea Supremă și a motivării insuficiente a

hotărârilor judecătorești interne, aceste aspecte fiind examinate în mod coroborat și cumulat

(

Bochan

, citată anterior, pct. 85).

1

4

. Hotărârea cuprindea în special următorul pasaj:

„74. (...) Curtea Supremă a dispus reatribuirea [cauzei], după ce a recuzat în mod expres concluziile

instanțelor inferioare cu privire la aspectele de fapt și și-a expus poziția cu privire la una din chestiunile

esențiale în speță (...), chiar înainte de reexaminarea și aprecierea mijloacelor de probă de către instanțele

respective (...). Având în vedere că, în plus, Curtea Supremă nu și-a motivat decizia de reatribuire a

cauzei, Curtea apreciază că temerile reclamantei, care era îngrijorată că magistrații înaltei instanțe, în

special vice-președintele acesteia, își formaseră o părere cu privire la rezultatul cauzei și că judecătorii

cărora li s-a atribuit dosarul la 9 octombrie 2000 îl examinaseră în conformitate cu opiniile Curții

Supreme, puteau fi considerate justificate în mod obiectiv.

principiului securității juridice (

Riabykh împotriva Rusiei

, nr. 52854/99, pct.

51-52, CEDO 2003-IX).

Divergența de opinie între Curtea Supremă și instanțele inferioare cu privire la această cauză nu era

suficientă pentru a motiva multiplele reexaminări ale acesteia. Instanțele superioare nu ar trebui să își

exercite puterea de control decât pentru a corecta denegările de justiție și erorile judiciare și nu pentru a

înlocui aprecierea faptelor de către instanțele interne cu propria apreciere.

1

5

. Curtea a constatat, de asemenea, că instanțele interne nu au răspuns în niciun fel

argumentelor invocate de reclamantă din cauza lipsei fiabilității depozițiilor martorilor și a

invalidității probelor documentare, deși aceste aspecte erau decisive pentru rezultatul cauzei

(

Bochan

, citată anterior, pct. 81-84).

1

6

. Bazându-se pe concluziile reluate anterior, formulate de Curte în temeiul art. 6 § 1 din

Convenție, acea

sta

a hotărât că nu era necesar să se pronunțe cu privire la capătul de cerere al

reclamantei întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, considerând că acesta nu ridica nicio

chestiune distinctă (

Bochan

, citată anterior, pct. 91).

1

7

. Aceasta a respins ca nefondate capetele de cerere formulate de reclamantă ca urmare a

duratei procedurii și a unei discriminări contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, coroborat cu art.

14 din Convenție (

Bochan

, citată anterior, pct. 87 și 93).

1

8

. Cu titlu de reparație echitabilă, Curtea a acordat reclamantei 2

000 EUR pentru

prejudiciul moral. Aceasta a subliniat, de asemenea, că „dreptul ucrainean permite[a

reclamantei] să solicite un nou proces în lumina constatării sale a încălcării art. 6 comise de

către instanțele interne în speță” (

Bochan

, citată anterior, pct. 97-98).

1

9

. Până în prezent, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei nu a încheiat încă

supravegherea executării acestei hotărâri, care îi revine în temeiul art. 46 § 2 din Convenție.

C. „Recursul în lumina unor circumstanțe excepționale” formulat de reclamantă

2

0

. La 14 iunie 2007, reclamanta a sesizat Curtea Supremă cu un „recurs în lumina unor

circumstanțe excepționale”, întemeiat în special pe art. 353-355 din Codul de procedură civilă

din 2004 („codul” – a se vedea infra, pct. 24). Bazându-se pe hotărârea pronunțată de Curte la

3 mai 2007, aceasta a solicitat înaltei instanțe să anuleze hotărârile judecătorești adoptate în

procesul ei și să pronunțe o nouă hotărâre, prin care să îi dea câștig de cauză în privința

tuturor aspec

telor.

Aceasta a anexat la recurs o copie a hotărârii Curții și a hotărârilor

judecătorești interne.

2

1

. Printr-o decizie din 14 martie 2008, după ce a deliberat în camera de consiliu, un

complet de optsprezece judecători ai secției civile a Curții Supreme, în temeiul art. 358 din

cod (reprodus la pct. 24 de mai jos), a respins recursul reclamantei. Părțile relevante ale

acestei decizii se citesc după cum urmează:

„(...) Printr-o hotărâre din 3 mai 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibile

capetele de cerere formulate de reclamantă privind inechitatea procedurii și încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 și celelalte capete de cerere inadmisibile. Aceasta a concluzionat că, în această cauză, a

fost încălcat art. 6 § 1 (...) [Curtea] a obligat statul pârât să achite reclamantei, în termen de trei luni de la

data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii

euro) pentru prejudiciul

moral (...).

La pct. 64 din hotărârea sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că aceste capete de

cerere ale reclamantei priveau în special următoarele patru aspecte:

a) au fost instanțele care au examinat cauza independente și imparțiale?

b) faptul că procesul a avut loc în fața Tribunalului Municipal din Chemerovetsk a împiedicat-o pe

reclamantă să fie asociată acestuia?

c) a fost respectat principiul egalității armelor deși instanțele interne nu au audiat martorii ale căror

depoziții scrise fuseseră admise de acestea cu titlu de probă?

d) deciziile definitive pronunțate de instanțele de prim grad, de apel și de recurs erau suficient

motivate

?

Astfel cum reiese din documentele aflate la dosar, reclamanta a fost reprezentată în cursul procedurii

[interne] de către fiul ei, de profesie avocat. (...) Aceasta nu s-a prezentat în instanță în niciun moment al

acestei proceduri, deși datele ședințelor i-au fost comunicate în mod corespunzător.

Niciuna din părțile la procedură, nici măcar M. B. I. [fiul reclamantei], nu a solicitat citarea de martori

(...). M. B.I. nu a prezentat nicio depoziție a unui martor (...) care să poată dovedi că respectiva casă

fusese construită pe cheltuiala acestuia (sau pe cheltuiala tatălui sau a mamei sale).

Niciuna din părți, nici măcar M. B.I., nu a recuzat judecătorul [instanței de prim grad]. M. B.I. nu s-a

plâns de lipsa obiectivității instanței (...) decât după ce a fost pronunțată hotărârea.

Astfel cum reiese din documentele aflate la dosar, validitatea contractului de vânzare din 18 martie

1993, în temeiul căruia M. M. a cumpărat de la M. B.I. jumătate din fundație și unele materiale de

construcție, nu a fost contestată (...).

În plus, un document confirmă că partea stângă a casei fusese

construită pe cheltuiala lui M. M. și altul indică faptul că M. M. îi plătise lui M. B.I. 1

550 000 000

karbovaneți [moneda ucraineană provizorie care circulase înainte de septembrie 1996] pentru fundația

părții stângi a casei. Expertiza efectuată în speță nu a permis contestarea acestor elemente.

În hotărârea sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în plus, că reclamanta (...) nu a

prezentat niciun element care să dovedească faptul că, din cauza rezultatului procesului său civil, aceasta

a făcut obiectul unei discriminări contrare art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1,

în ceea ce privește exercitarea dreptului ei de proprietate. Curtea a considerat că respectivele capete de

cerere formulate de reclamantă [în temeiul acestor dispoziții] trebuiau respinse ca fiind vădit nefondate,

în temeiul art. 35 § 3 și § 4 din Convenție.

Aceasta a concluzionat că hotărârile instanțelor [interne] erau

legale și întemeiate și a decis să îi acorde reclamantei o despăgubire de 2 000 EUR doar pe motiv că

instanțele ucrainene nu respectaseră cerința „termenului rezonabil”.

Având în vedere considerentele anterioare, nu este necesar să fie anulate, pe baza motivelor expuse în

recursul doamnei Bochan, hotărârile pronunțate de instanțe în speță.

În temeiul [art.] 358 din [Codul de procedură civilă ucrainean], completul de judecători al Secției civile

a Curții Supreme a Ucrainei

[Decide]

Să nu admită cererea [doamnei M.I. Bochan] vizând revizuirea, în lumina unor circumstanțe

excepționale, a hotărârii pronunțate de Tribunalul Municipal din Chemerovetsk (regiunea Khmelnytsk) la

19 ianuarie 2001, a deciziei pronunțate de Curtea de Apel regională din Khmelnytsk la 1 martie 2001 și a

deciziei pronunțate de Curtea Supremă a Ucrainei la 22 august 2002.”

2

2

. La 8 aprilie 2008, reclamanta a sesizat Curtea Supremă cu un nou „recurs în lumina

unor circumstanțe excepționale”. Susținând că decizia din 14 martie 2008 se baza pe o

„interpretare” eronată a hotărârii pronunțate de Curte la 3 mai 2007, aceasta solicita înaltei

instanțe să reexamineze cauza pe fond în lumina constatărilor, reluate la pct. 15 de mai sus,

făcute de Curte în hotărârea în cauză în temeiul art. 6 § 1 din Convenție.

2

3

. La 5 iunie 2008, în temeiul art. 356 din cod, un complet de șapte judecători al Secției

civile a Curții Supreme a considerat recursul inadmisibil, pe motiv că nu includea niciunul

din motivele, enumerate la art. 354 din cod, susceptibile să justifice revizuirea cauzei în

lumina unor circumstanțe excepționale (a se vedea, infra, pct. 24, textul art. 354 și extrasele

relevante din art. 356).

Dreptul intern relevant

II.

A. Codul de procedură civilă din 2004

2

4

. Extrasele relevante din acest cod, astfel cum erau formulate la momentul faptului, se

citesc astfel

:

Art. 353 – Dreptul de a contesta o hotărâre judecătorească în lumina

unor circumstanțe excepționale

„1. Orice parte la procedură (...) are dreptul de a contesta în fața Curții Supreme a Ucrainei, în lumina

unor circumstanțe excepționale, o hotărâre judecătorească în materie civilă, care a făcut obiectul unei

reinterpretări în recu

rs.”

Art. 354 – Motivele recursului în lumina unor circumstanțe excepționale

„1. O hotărâre judecătorească în materie civilă, care a făcut obiectul unei reinterpretări în recurs, poate

fi revizuită în lumina unor circumstanțe excepționale dacă împotriva acesteia este formulat un recurs

întemeiat pe următoarele motive:

1) o divergență în aplicarea legii de către una sau mai multe instanțe de recurs;

2) o constatare, de către o autoritate internațională a cărei competență este recunoscută de Ucraina, a

încălcării de către o hotărâre judecătorească [internă] a unor angajamente internaționale ale Ucrainei.”

Art. 355 – Introducerea recursului în lumina unor circumstanțe excepționale

„1. Recursul în lumina unor circumstanțe excepționale este formulat în termen de o lună de la

descoperirea acesto

ra.

reglementează recurs

ul.

(...)”

Art. 356 – Admisibilitatea recursului în lumina unor circumstanțe excepționale

« 1.

Un complet de șapte judecători se pronunță, în camera de consiliu, cu privire la admisibilitatea

recursului în lumina unor circumstanțe excepționale (...).

este invocat motivul prevăzut la alineatul 2 al art. 354 din prezentul cod.”

Art. 357 –

Procedura de examinare în lumina unor circumstanțe excepționale

„1. Examinarea unei cauze în lumina unor circumstanțe excepționale este o formă de recurs (

ð³çíîâèäîì

êàñàö³éíîăî ïðîâàäæåíí

ÿ).

Secției civile a Curții Supreme a Ucrainei (...).

(...)

normele care reglementează procedura în recurs.”

Art. 358 – Competențele Curții Supreme a Ucrainei sesizată cu recurs în lumina unor circumstanțe

excepționa

le

„1. Atunci când este sesizată cu recurs în lumina unor circumstanțe excepționale, Curtea Supremă a

Ucrainei poate

:

1) să respingă recursul și să lase neschimbată decizia atacată (...);

2) să anuleze, total sau parțial, decizia atacată și să trimită cauza spre rejudecare în fața instanței de

prim grad, de apel sau de recurs (...);

3) să anuleze decizia atacată a instanței de apel sau de recurs și să confirme decizia pronunțată în

primă instanță și anulată eronat (...);

4) să anuleze deciziile pronunțate în speță și să pronunțe încheierea procedurii (...);

5) să modifice decizia atacată sau să adopte o nouă hotărâre pe fond (...).”

Art. 360 – Forța obligatorie a deciziilor Curții Supreme

„1. Deciziile pronunțate de Curtea Supremă a Ucrainei în lumina unor circumstanțe excepționale au

putere de lege încă de la pronunțarea lor și nu pot fi atacate.”

B. Legea din 3 februarie 2006 privind executarea hotărârilor Curții Europene a

Drepturilor Omului și aplicarea jurisprudenței acest

eia

2

5

. Fragmentele relevante din această lege, astfel cum erau formulate la momentul

faptului, se citesc astfel:

„Prezenta lege reglementează relațiile născute: din obligația statului de a executa hotărârile pronunțate

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele îndreptate împotriva Ucrainei; din necesitatea de a

elimina cauzele încălcărilor de către Ucraina a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale și a Protocoalelor la aceasta; necesitatea de a integra normele europene de

protejare a drepturilor omului în practica juridică și administrativă a Ucrainei și din necesitatea de a crea

condiții de natură să determine scăderea numărului de cereri îndreptate împotriva Ucrainei în fața Curții

Europene a Drepturilor Omului.”

Art. 1 - Definiții

„1. În sensul prezentei legi, termenii de mai jos sunt definiți după cum urmează:

(...)

Convenția –

Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1950 și

protocoalele la aceasta, a căror forță obligatorie a fost recunoscută de [parlamentul ucrainean];

Curtea

– Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

(...)

Beneficiar –

a) reclamant în fața Curții Europene a Drepturilor Omului într-o cauză îndreptată împotriva

Ucrainei în favoarea căruia Curtea a pronunțat o hotărâre sau în cazul căruia părțile au ajuns la o

soluționare pe cale amiabilă, sau reprezentanții acestuia sau persoanele îndreptățite (...);

Executarea unei hotărâri [a Curții]

– a) plata unei despăgubiri beneficiarului; b) adoptarea unor măsuri

individuale; c) adoptarea unor măsuri generale;

(...). »

Art. 2 – Executarea hotărârilor [Curții]

„1. Orice hotărâre [a Curții] obligă Ucraina și trebuie să fie executată de aceasta în conformitate cu art.

46 din Convenție.

modalitățile de executare și alte texte normative, ținând seama de dispozițiile exprese ale prezentei legi.”

Art. 10 – Măsuri individuale suplimentare

„1. În afară de plata unei despăgubiri, sunt adoptate măsurile individuale în vederea repunerii în

drepturi a beneficiarului lezat.

a) repunerea beneficiarului, în măsura în care este posibil, în situația juridică în care se afla acesta

înainte de încălcarea Convenției (

restitutio in integrum

);

(...)

a) reexaminarea cauzei de către o instanță, inclusiv redeschiderea procedurii în cauză;

b) reexaminarea cauzei de către un organ administrativ.”

Art. 11 – Demersurile care trebuie îndeplinite de biroul agentului guvernamental

în materie de măsuri individuale

„1. În trei zile de la notificarea de către Curte a caracterului definitiv al hotărârii, biroul agentului

guvernamenta

l:

a) adresează beneficiarului o notificare prin care îl informează cu privire la dreptul său de a introduce

o acțiune în revizuirea cauzei și/sau de a redeschide procedura în conformitate cu legislația în vigoare

(...).”

Dreptul și practica în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei

III

.

2

6

. Un studiu comparativ al legislației și practicii din treizeci și opt de state membre ale

Consiliului Europei arată că mare parte din acestea au instituit mecanisme interne care permit

să fie solicitată, pe baza unei constatări a încălcării Convenției, formulate de Curte,

reexaminarea unei cauze civile soluționate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În

special, în douăzeci și două din aceste state, codul de procedură civilă național abilitează în

mod expres orice justițiabil, în favoarea căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau

orice altă instanță internațională a pronunțat o hotărâre prin care s-a constatat încălcarea

drepturilor sale, în cadrul unei cauze civile, să solicite reexaminarea cauzei pe baza acestei

hotărâri. Aceste state sunt: Albania, Germania, Andorra, Armenia, Azerbaidjan, Croația,

Estonia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Georgia, Letonia, Lituania, Moldova,

Muntenegru, Norvegia,

Portugalia, Republica Cehă, România, Rusia, Serbia, Slovacia,

Elveția și Turcia. În toate aceste țări, reexaminarea trebuie să fie solicitată în fața instanței,

dar nivelul de jurisdicție variază de la un stat membru la altul. În cazul unora, trebuie sesizată

cea mai înaltă instanță, adică Curtea Supremă (Albania, Azerbaidjan, Estonia și Lituania) sau

Curtea Constituțională (Republica Cehă). În cazul altora, reexaminarea trebuie solicitată în

fața instanței care a pronunțat hotărârea în litigiu (Croația, Fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei și Serbia). În principiu, reexaminarea nu se face din oficiu, dar trebuie să

îndeplinească anumite condiții de admisibilitate, precum respectarea termenelor, calitatea de a

sta în justiție a reclamantului și motivul cererii (acesta este cazul, de exemplu, în Albania,

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Georgia, Muntenegru și Turcia). Unele legislații

naționale prevăd alte condiții: de exemplu, este necesar să persiste consecințele grave ale

încălcării (România), reparația să nu fi remediat încălcarea (Slovacia) sau să fie imposibilă

despăgubirea reclamantului prin orice altă metodă (Estonia).

2

7

. Dacă, în șaisprezece din cele treizeci și opt de state membre analizate [Austria, Belgia,

Spania, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Irlanda, Liechtenstein, Luxemburg, Monaco, Țările de

Jos, Polonia, Slovenia, Suedia și Regatul Unit (Anglia și Țara Galilor)], reexaminarea în

materie civilă, pe baza unei constatări a încălcării Convenției, formulată de Curte, nu este

prevăzută în mod expres, până în prezent, în dispozițiile legale în vigoare, reclamanții în

favoarea cărora s-a pronunțat o hotărâre care a constatat încălcarea Convenției au totuși

posibilitatea, în unele din statele menționate (în speță, Franța, Țările de Jos și Polonia), să

solicite reexaminarea cauzei lor prin intermediul procedurii de revizuire, susținând apariția

unor elemente noi sau existența unor vicii de procedură.

Recomandarea

n

r

. r

(

2000) 2 a Comitetului de Miniștri

I

V

.

2

8

. În Recomandarea nr. R (2000) 2, adoptată la 19 ianuarie 2000, în cadrul celei de-a 694-

a reuniuni a Delegaților Miniștrilor, Comitetul de Miniștri a precizat că, din practica

referitoare la controlul executării hotărârilor Curții, reieșea că existau circumstanțe

excepționale, în care s-a dovedit că reexaminarea unei cauze sau redeschiderea unei proceduri

era cea mai eficientă modalitate sau chiar singura modalitate de a realiza

restitutio in

integrum.

Prin urmare, acesta a solicitat statelor să instituie mecanisme de reexaminare pentru

cauzele care priveau constatări ale încălcării Convenției, formulate de Curte, în special în

următoarele cazuri:

„(i) Partea lezată suferă în continuare consecințe negative foarte grave în urma pronunțării deciziei

naționale, consecințe care nu pot fi compensate prin reparația echitabilă și care nu pot fi schimbate decât

prin reexaminare sau redeschiderea procedurii, și

(ii) din hotărârea Curții rezultă că

(a) pe fond, decizia internă atacată este contrară Convenției, sau

(b) încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficiențe de procedură atât de grave încât

generează îndoieli serioase cu privire la rezultatul procedurii interne atacate.”

ÎN DREPT

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul n

r

.

1 la Convenție

I.

2

9

. Reclamanta denunță procedura desfășurată în cadrul „recursului în lumina unor

circumstanțe excepționale” introdus de aceasta („recursul excepțional”), care s-a încheiat prin

decizia pronunțată de Curtea Supremă la 14 martie 2008. Aceasta susține în special că, atunci

când a examinat acest recurs, înalta instanță nu a ținut seama de concluziile Curții din

hotărârea acesteia din 3 mai 2007, formulate în temeiul art. 6 § 1, în ceea ce privește

aprecierea de către instanța internă a elementelor de probă (supra, pct. 15). În plus, aceasta nu

a abordat unele din cele mai importante aspecte ale cauzei, în special validitatea principalelor

probe documentare pe care se bazaseră hotărârile instanțelor interne. De asemenea,

raționamentul acestei instanțe, referitor la soluționarea primei cereri contrazicea concluziile

enunțate de Curte în hotărârea acesteia din 3 mai 2007 (supra, pct. 13 și 18). Reclamanta

consideră că maniera, inechitabilă în opinia ei, în care Curtea Supremă a examinat recursul

excepțional a determinat o nouă încălcare a art. 6 § 1 și a art. 1 din Protocolul nr. 1, ale căror

părți relevante în speță sunt formulate după cum urmează:

Art. 6 § 1

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […],

care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil […]”

Art. 1 din Protocolul nr. 1

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internaționa

l.

Dispozițiile precedente

nu

aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră

necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata

impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

3

0

. Curtea subliniază, în primul rând, că prezenta cerere examinată urmează după o cerere

anterioară, introdusă de aceeași persoană cu privire la un litigiu civil referitor la proprietatea

asupra unei părți dintr-un imobil. În hotărârea acesteia din 3 mai 2007 privind prima cerere,

Curtea a considerat că hotărârile judecătorești interne în cauză au fost pronunțate în cadrul

unei proceduri care a încălcase garanțiile de independență și imparțialitate care caracterizează

un proces echitabil în sensul art. 6 § 1, precum și securitatea juridică și obligația de a oferi o

motivare suficientă (supra, pct. 13-15).

Bazându-se în principal pe această hotărâre,

reclamanta a atacat hotărârile în cauză, sesizând Curtea Supremă cu un recurs excepțional. În

martie 2008, în urma procedurii care face obiectul prezentei cauze, Curtea Supremă a respins

recursul acesteia, pe motiv că deciziile contestate erau corecte și întemeiate.

3

1

. Curtea trebuie, în primul rând, să analizeze dacă, ținând seama de repartizarea

competențelor prevăzută de Convenție, între Comitetul de Miniștri și Curte, în ceea ce

privește supravegherea executării hotărârilor, art. 46 din Convenție, o împiedică să examineze

diversele capete de cerere formulate de reclamantă [a se vedea, de exemplu,

Lyons și alții

împotriva Regatului Unit

(dec.), nr.15227/03, CEDO 2003-IX]. Dacă nu este cazul, va trebui,

în al doilea rând, să examineze dacă garanțiile Convenției, în special cele care decurg din art.

6 § 1, trebuiau să fie aplicate procedurii de examinare a recursului excepțional [

Steck-Risch ș

i

alții împotriva Liechtenstein

(dec.), nr. 29061/08, 11 mai 2010] și, în cazul unui răspuns

afirmativ, dacă au fost respectate cerințele art. 6 § 1.

3

2

. Totuși, este necesar să se sublinieze în prealabil faptul că respectivele capete de cerere

ale reclamantei sunt îndreptate în principal împotriva procedurii privind recursul excepțional

formulat de aceasta la 14 iunie 2007 și respins de Curtea Supremă la 14 martie 2008. Ținând

seama de natura și rezultatul recursului similar, introdus ulterior de reclamantă și respins de

Curtea Supremă la 5 iunie 2008, va fi luat în considerare și acesta (infra, pct. 55-56).

A. Împiedică art. 46 din Convenție examinarea de către Curte a capetelor de cerere

formulate în speță?

3

3

. Dacă nu este invocată în cadrul „procedurii de încălcare” prevăzute la art. 46 § 4 și art.

46 § 5 din Convenție, chestiunea privind respectarea hotărârilor Curții de către înaltele părți

contractante nu ține de competența acesteia [

Organizația Macedoneană Unită Ilinden –

PIRIN și alții împotriva Bulgariei (n

r

.

2

),

nr. 41561/07 și 20972/08

,

pct. 56, 18

octombrie

2011]. Art. 46 § 2 din Convenție conferă Comitetului de Miniștri competența de a

supraveghea executarea hotărârilor Curții și de a aprecia măsurile adoptate de statele pârâte.

Cu toate acestea, rolul jucat de Comitetul de Miniștri în cadrul executării hotărârilor Curții nu

o împiedică pe aceasta să examineze o nouă cerere privind măsurile adoptate de un stat pârât

în executarea uneia din hotărârile acesteia, dacă această cerere cuprinde elemente pertinente

noi, legate de chestiuni nesoluționate în hotărârea inițială [

V

e

rein gegen Tierfabriken Schweiz

(VgT) împotriva Elveției (n

r

.

2

)

(MC), nr. 32772/02, pct. 61-63, CEDO 2009].

3

4

. Principiile generale relevante în această privință sunt expuse în decizia

Egmez

împotriva Ciprului [

(dec.), nr. 12214/07, pct. 48-56, 18 septembrie 2012]

1

:

„48. Curtea reamintește că aceste constatări din hotărârile sale privind existența unor încălcări sunt, în

principiu, declarative

[

Krèmáø și alții împotriva Republicii Cehe

(dec.), nr. 69190/01, 30 martie 2004;

Lyons și alții împotriva Regatului Unit

(dec.), nr. 15227/03, CEDO 2003-IX, și

Marckx împotriva Belgiei

,

13 iunie 1979, pct. 58, seria A nr. 31] și că, în temeiul art. 46 din Convenție, înaltele părți contractante se

angajează să respecte hotărârile definitive pronunțate de Curte în litigiile în care acestea sunt părți,

Comitetul de Miniștri fiind însărcinat cu supravegherea executării acestora [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Papamichalopoulos și alții împotriva Greciei

(art. 50), 31 octombrie 1995, pct. 34, seria A nr.

330-B

].

Rezultă, în special, că statul pârât declarat răspunzător pentru o încălcare a Convenției sau a

protocoalelor sale nu are doar obligația de a plăti părților în cauză sumele acordate cu titlu de reparație

echitabilă, ci și de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, după caz,

individuale pe care trebuie să le adopte în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării

constatate de Curte și pentru a elimina, pe cât posibil, consecințele acesteia [

Pisano împotriva Italiei

(radiere) (MC), nr. 36732/97, pct. 43, 24 octombrie 2002,

Scozzari și Giunta împotriva Italiei

(MC)

,

nr. 39221/98

și 41963/98, pct.

249, CEDO 2000-VIII]. Statul pârât are libertatea, sub supravegherea

Comitetului de Miniștri, de a-și alege mijloacele pentru îndeplinirea obligației sale legale în conformitate

cu art. 46 din Convenție, în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile conținute în

hotărârea Curții (

Scozzari și Giunta

, citată anterior, pct. 249). În ceea ce o privește, Curtea nu joacă

niciun rol în acest dialog (

Lyons și alții,

decizie citată anterior).

care statul pârât va trebui să o adopte [a se vedea, de exemplu,

Assanidzé împotriva Georgiei

(MC), nr.

71503/01, pct. 14 din dispozitiv, CEDO 2004-II, și

Gençel împotriva Turciei

, nr. 53431/99, pct. 27, 23

octombrie 2003], Comitetului de Miniștri îi revine, în temeiul art. 46 § 2 din Convenție, obligația de a

aprecia punerea în aplicare a acestor măsuri [

Greens și M.T. împotriva Regatului Unit

, nr. 60041/08 și

60054/08, pct. 107, 23 noiembrie 2010;

Suljagiæ împotriva Bosniei și Herțegovinei

, nr.

27912/0

2,

pct. 61, 3 noiembrie 2009;

Hutten-Czapska împotriva Poloniei

(soluționare amiabilă) (MC), nr. 35014/97,

pct. 42, 28

aprilie 2008;

Hutten-Czapska împotriva Poloniei

(MC), nr. 35014/97, pct.

231-239 și

dispozitivul, CEDO 2006-VIII;

Broniowski împotriva Poloniei

(soluționare amiabilă) (MC), nr. 31443/96,

pct. 42, CEDO 2005-IX, și

Broniowski împotriva Poloniei

(MC), nr.

31443/96, pct. 189-194 și

dispozitivul, CEDO 2004-V].

contractantă a respectat obligațiile impuse de una din hotărârile sale. Astfel, aceasta a refuzat să

examineze capete de cerere întemeiate pe neexecutarea de către stat a hotărârilor sale, declarându-le

inadmisibile

ratione materiae

[

Moldovan și alții împotriva Moldovei

(dec.), nr. 8229/04, 15 februarie

2011;

Dowsett împotriva Regatului Unit (n

r

.

2

)

(dec.), nr.

8559/08, 4

ianuarie 2011;

Öcalan împot

riva

Turciei

(dec.), nr.

5980/07, 6 iulie 2010;

Haase împotriva Germaniei

, nr. 11057/02, CEDO 2004 III;

Komanický împotriva Slovaciei

(dec.), nr. 13677/03, 1 martie 2005;

Lyons și alții,

decizie citată anterior;

Krèmáø și alții

, decizie citată anterior, și [

Fische

r

]

împotriva Austriei

(dec.), nr. 27569/02, CEDO 2003-

VI].

stat pârât în vederea remedierii încălcării constatate de Curte nu pot ridica o problemă nouă,

nesoluționată de hotărâre [

V

e

rein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT)

, citată anterior, pct. 62;

Hakka

r

împotriva Franței

(dec.), nr. 43580/04, 7 aprilie 2009;

Haas

e

, citată anterior;

Mehemi

[

împotriva Fra

nței

(n

r

.

2

),

nr. 53470/99, pct. 43, CEDO 2003-IV];

Rongoni împotriva Italiei

, nr. 44531/98, pct. 13,

25 octombrie 2001;

Rando împotriva Italiei

, nr. 38498/97, pct. 17, 15 februarie 2000;

Leterme împo

triva

Franței

, 29 aprilie 1998,

Culegere

1998-III;

Pailot împotriva Franței

, 22 aprilie1998, pct. 57,

Culegere

1998-II, și

Olsson împotriva Suediei (n

o

2)

, 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250], și nu pot, de sine

stătătoare, să facă obiectul unei noi cereri pe care Curtea trebuie să o examineze.

serie de cauze, care au urmat unor hotărâri pronunțate de aceasta, de exemplu, atunci când autoritățile

interne procedaseră la reexaminarea dosarului în cadrul executării uneia din hotărârile sale, fie prin

redeschiderea procedurii [

Emre împotriva Elveției (n

r

.

2

)

, nr. 5056/10, 11 octombrie 2011, și

Herte

l

împotriva Elveției

(dec.), nr. 53440/99, CEDO 2002-I], fie prin organizarea unui nou proces (

Organizația

Macedoneană Unită Ilinden – PIRIN și alții împotriva Bulgariei (n

r

.

2

)

, nr.

41561/07 și 20972/08, 18

octombrie 2011, și

Liou împotriva

Rusiei (n

r

.

2

)

, nr. 29157/09, 26 iulie 2011].

perioadă de timp după adoptarea unei hotărâri de constatare a încălcării acestui drept, nu este neobișnuită

examinarea de către Curte a unei a doua cereri care susține încălcarea acestui drept în perioada ulterioară

[a se vedea, între altele,

Ivanțoc și alții împotriva Moldovei și Rusiei

, nr. 23687/05, pct. 93-96, 15

noiembrie 2011, privind o menținere în detenție;

W

a

sserman împotriva Rusiei (n

r

.

2

)

, nr. 21071/05, pct.

36-37, 10 aprilie 2008, privind neexecutarea unei hotărâri judecătorești interne, și

Rongoni împot

riva

Italiei

, citată anterior, pct.13, privind durata unui proces]. În aceste cauze, „noua problemă” apăruse ca

urmare a persistenței încălcării constatate în hotărârea inițială a Curții. Totuși, controlul efectuat de

aceasta din urmă se limitează la perioadele noi în cauză și la noul capăt de cerere formulat referitor la

aceste perioade (a se vedea, de exemplu,

Ivanțoc și alții,

citată anterior)

.

depinde de circumstanțele speciale ale cauzei și că distincția dintre cazuri nu este întotdeauna evidentă.

De exemplu, în cauza

V

e

rein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT)

, citată anterior, Curtea a concluzionat că

are competența de a examina un capăt de cerere întemeiat pe respingerea de către instanța internă în

cauză a unei cereri de redeschidere a procedurii, în urma uneia din hotărârile acesteia. Aceasta s-a bazat

în principal pe noutatea motivelor de respingere a cererii, care constituiau așadar elemente relevante noi,

care puteau da naștere unei noi încălcări a Convenției (

V

e

rein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT)

, citată

anterior, pct. 65). Aceasta a considerat, de asemenea, că motivul pentru care Comitetul de Miniștri

încheiase supravegherea executării hotărârii sale fără să fi luat în considerare refuzul de redeschidere era

faptul că nu fusese informat cu privire la acest refuz. Curtea a apreciat că, și din acest punct de vedere,

refuzul în cauză constituia un element nou (

idem

, pct. 67). În același mod, în hotărârea sa recentă

Emr

e

,

citată anterior, aceasta a hotărât că un element nou era reprezentat de o nouă hotărâre judecătorească

internă pronunțată în urma redeschiderii procesului și care conținea o nouă punere în balanță a intereselor

concurente. În această privință, Curtea a constatat, de asemenea, că nu fusese încă inițiată procedura de

executare în fața Comitetului de Miniștri. Cu toate acestea, capete de cerere similare au fost respinse în

cauzele

Schelling împotriva Austriei (n

r

.

2

)

(dec.), nr. 46128/07, 16 septembrie 2010, și

Steck-Risch ș

i

alții împotriva Liechtensteinului

(dec.) nr. 629061//08, 11 mai 2010), Curtea apreciind că, având în

vedere dosarul, respingerea cererilor de redeschidere de către instanțele naționale nu era întemeiată pe

motive noi, care puteau da naștere unei noi încălcări a Convenției, și nu putea nici să fie legată de astfel

de motive. În plus, aceasta a observat, în decizia sa

Steck-Risch

, că supravegherea executării hotărârii

anterioare a Curții fusese încheiată de Comitetul de Miniștri înainte ca instanța națională să refuze

redeschiderea proce

sului

și fără să fi luat în considerare faptul că era posibilă introducerea unei cereri de

redeschidere. Nici în această privință nu exista niciun element relevant nou.

privește art. 35 § 2 lit. b), în temeiul căruia o cerere poate fi declarată inadmisibilă dacă aceasta este „în

mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de Curte și […] nu conține fapte noi”. În primul rând,

pentru ca o cerere să fie considerată „în mod esențial aceeași” cu o cerere precedentă, este necesar ca

ambele cereri să se raporteze la părți, capete de cerere și fapte identice [

V

e

rein Gegen Tierfabriken

Schweiz (VgT)

, citată anterior, pct. 63, și

Pauger împotriva Austriei

(dec.), nr. 16717/90 și 24872/94,

decizia Comisiei din 9 ianuarie199].

În al doilea rând, noțiunea de capăt de cerere este caracterizată de

faptele pretinse în cadrul acestuia și nu pur și simplu de motivele și argumentele juridice invocate în

cadrul acestuia (

Guerra și alții împotriva Italiei

, 19 februarie 1998, pct. 44,

Culegere

1998-I, și

Powell și

Rayner împotriva Regatului Unit

, 21 februarie 1990, pct. 29, seria A nr. 172). În al treilea rând, având în

vedere că autorul său invocă fapte noi, cererea nu este în mod esențial aceeași cu o cerere precedentă

[

Patera împotriva Republicii Cehe

(dec.), nr. 25326/03), decizia Comisiei din 10 ianuarie 1996, și

Chappex împotriva Elveției

(dec.), nr. 20338/92, decizia Comisiei din 12 octombrie 1994].

supravegherea executării hotărârilor Curții și aprecierea punerii în aplicare a măsurilor adoptate de state

în temeiul acestui articol – în cazurile în care Curtea examinează fapte noi în cadrul unei noi cereri

[

V

e

rein Gegen Tierfabriken Schweiz (VgT)

, citată anterior, pct. 67].”

3

5

. Revenind la prezenta speță, Curtea apreciază că, în unele observații ale reclamantei, se

poate identifica lipsa unei executări adecvate a hotărârii pronunțate de Curte la 3 mai 2007 cu

privire la prima cerere a acesteia. Reclamanta părea să susțină, în special, că, în cursul

procedurii care s-a încheiat cu decizia Curții Supreme din 14 martie 2008, nu au fost

remediate deficiențele procedurii – care au făcut obiectul hotărârii pronunțate de Curte în

2007 – care s-a desfășurat inițial în fața instanței interne, ca urmare a faptului că înalta

instanță nu a abordat chestiunea validității principalei probe documentare, pe care se bazau

hotărârile judecătorești interne contestate (supra, pct. 29). Orice capăt de cerere întemeiat pe

neexecutarea unei hotărâri a Curții sau neremedierea unei încălcări constatate deja de aceasta

nu ține de competența sa

ratione materiae

(a se vedea rezumatul jurisprudenței Curții

reprodus la punctul precedent, în special decizia

Lyons și alții

, citată anterior).

Prin urmare,

în măsura în care se raportează la o neremediere a încălcării art. 6 § 1, constatată de Curte în

hotărârea acesteia din 2007, capetele de cerere ale reclamantei trebuie să fie declarate, în

temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție, incompatibile

ratione materiae

cu

aceast

a.

3

6

. În noua cerere este formulat totuși un capăt de cerere nou, care are legătură mai puțin

cu rezultatul și mai degrabă cu desfășurarea și echitatea procedurii soluționate de Curtea

Supremă în 2008, care este diferită de procedura internă vizată în hotărârea din 2007 și

ulterioară acesteia.

3

7

. Capătul de cerere al reclamantei referitor la acest aspect, astfel cum se poate deduce

din observațiile sale, privește maniera în care Curtea Supremă a abordat unul din principalele

sale argumente, întemeiate pe hotărârea pronunțată de Curte în 2007. În special, reclamanta

susține că raționamentul adoptat de Curtea Supremă în decizia acesteia din 14 martie 2008

contrazice evident constatările corespunzătoare făcute de Curte în hotărârea acesteia din 2007

(supra, pct. 29). Prin urmare, acest capăt de cerere nu este întemeiat pe rezultatul propriu-zis

al procedurii urmate în cadrul recursului excepțional formulat de reclamantă, nici pe

ineficiența executării hotărârii Curții de către instanțele naționale, ci pe maniera în care

Curtea Supremă a ajuns la decizia sa din martie 2008, în cursul acestei proceduri [a se

compara cu deciziile citate anterior,

Steck-Risch și alții

,

Öcalan

și

Schelling (n

r

.

2

)

, în care nu

a fost formulată nicio acuzație diferită de cea de inechitate, în ceea ce privește desfășurarea

unor noi proceduri inițiate în fața instanței interne de către reclamanți în aceste cauze]. Cu

siguranță că demersurile reclamantei, care vizau reexaminarea hotărârilor interne pronunțate

în speță, aveau o legătură incontestabilă cu executarea hotărârii pronunțate de Curte la 3 mai

2007, dar nu numai că aceste capete de cerere, întemeiate de reclamantă pe o inechitate a

procedurii judiciare ulterioare, au legătură cu o situație diferită de aceea examinată în această

hotărâre, dar acestea cuprind elemente noi, care au legătură cu aspecte nesoluționate de

aceast

a.

3

8

. Prin urmare, în speță, „noua problemă” pe care Curtea are competența de a o soluționa

fără a încălca prerogativele statului pârât și ale Comitetului de Miniștri, care decurg din art.

46 din Convenție, privește pretinsa inechitate a procedurii desfășurate în cadrul recursului

excepțional formulat de reclamantă și nu rezultatul propriu-zis sau consecințele acestuia

asupra executării adecvate a hotărârii pronunțate de Curte la 3 mai 2007.

3

9

. Așadar, art. 46 din Convenție nu împiedică examinarea de către Curte a noului capăt de

cerere formulat de reclamantă ca urmare a inechității procedurii încheiate cu decizia Curții

Supreme din 14 martie 2008. Curtea urmează să analizeze în continuare dacă garanțiile

privind echitatea, impuse de art. 6 § 1 din Convenție, trebuiau să se aplice procedurii interne

în litigiu.

B. Este noul capăt de cerere al reclamantei compatibil

ratione materiae

cu art. 6 § 1

din Convenție?

4

0

. Guvernul susține că art. 6 din Convenție nu se aplica în procedura desfășurată în cadrul

„recursului în lumina unor circumstanțe excepționale”, formulat de reclamantă. Acesta

explică faptul că decizia din 14 martie 2008, prin care Curtea Supremă a respins primul recurs

al reclamantei, a fost o încheiere și nu a soluționat o contestație privind drepturile sau

obligații cu caracter civil. Decizia de respingere a celui de-al doilea recurs, pronunțată de

Curtea Supremă la 5 iunie 2008, este cea care ar fi „definit” respectivele drepturi sau

obligații. Totuși, având în vedere că persoana în cauză nu s-a plâns de procedura desfășurată

în iunie 2008, ar trebuit constatată inaplicabilitatea art. 6.

4

1

. La rândul ei, reclamanta susține că art. 6 § 1 din Convenție era aplicabil procedurii

urmate în cadrul recursului său excepțional, aflat la originea deciziei pronunțate de Curtea

Supremă la 14 martie 2008.

a) Principii generale

4

2

. Curtea reamintește că, pentru ca aspectul „civil” al art. 6 § 1 să fie aplicabil, trebuie să

fi existat „contestarea” unui „drept” care să poată fi pretins recunoscut în dreptul intern, cel

puțin în mod credibil, indiferent dacă acesta este protejat sau nu de Convenție. Este necesar ca

respectiva contestație să fie reală și serioasă; aceasta poate privi atât existența însăși a unui

drept, cât și sfera de aplicare sau modalitățile de exercitare ale acestuia; în cele din urmă,

rezultatul procedurii trebuie să fie decisiv în mod direct pentru dreptul în cauză, o legătură

foarte slabă ori consecințe îndepărtate nu sunt suficiente pentru ca art. 6 § 1 să fie aplicabil [a

se vedea, printre multe alte hotărâri anterioare,

Micallef împotriva Maltei

(MC), nr. 17056/06,

pct. 74, CEDO 2009, și

Boulois împotriva

Luxemburgului

(MC), nr.

37575/04, pct. 90,

CEDO 2012].

4

3

. În această privință, natura legii conform căreia trebuie soluționată contestația (lege

civilă, comercială, administrativă, etc.) și cea a autorității competente în materie (instanță de

drept comun, organ administrativ, etc.) nu au o importanță decisivă (

Micallef

, citată anterior,

pct. 74).

b) Jurisprudența privind aplicabilitatea art. 6 procedurilor de recurs extraordinar

4

4

. Conform unei jurisprudențe consacrate și constante, care reflectă principiile menționate

anterior, Convenția nu garantează dreptul la redeschiderea unei proceduri încheiate. În ceea ce

privește procedurile extraordinare care permit solicitarea unei astfel de redeschideri, nu este

vorba, în principiu, de a se pronunța asupra unor „contestații” referitoare la drepturi sau

obligații cu caracter civil sau asupra temeiniciei unor „acuzații în materie penală”. Prin

urmare, se consideră că art. 6 nu li se aplică [a se vedea, printre multe alte hotărâri

precedente,

X împotriva Austriei

, nr. 7761/77, decizia Comisiei din 8 mai 1978, D.R. 14, p.

171;

Surmont și de Meurechy împotriva Belgiei

, nr. 13601/88 și 13602/88, decizia Comisiei

din 6 iulie 1989, D.R. 62, p. 284;

J.

F

.

î

mpotriva Franței

(dec.) nr. 39616/98, 20 aprilie 1999;

Zawadzki împotriva Poloniei

(dec.), nr. 34158/96, 6

iulie 1999;

Sonnleitner împotriva

Austriei

(dec.) nr. 34813/97, 6 ianuarie 2000;

Sablon împotriva Belgiei

, nr. 36445/97, pct. 86,

10 aprilie 2001;

V

a

lentin Gorizdra împotriva Moldovei

(dec.) nr. 53180/99, 2 iulie 2002;

Kucera împotriva Austriei

, nr. 40072/98, 3 octombrie 2002;

Fische

r

, decizie citată anterior;

Jussy împotriva Franței

, nr. 42277/98, pct. 18, 8 aprilie 2003;

Dankevitch împotriva Ucrai

nei

,

nr. 40679/98, 29

aprilie 2003;

Steck-Risch și alții

, decizie citată anterior;

Öcalan

, decizie

citată anterior;

Schelling (n

r

.

2

)

, decizie citată anterior;

Hurter împotriva Elveției

(dec.), nr.

48111/07, 15 mai 2012, și

Dybeku împotriva Albaniei

(dec.), nr. 557/12, pct. 30, 11 martie

2014]. Într-adevăr, o dată soluționată cauza printr-o hotărâre judecătorească definitivă internă,

care a dobândit autoritatea de lucru judecat, nu se poate susține, în principiu, că un recurs

extraordinar sau o cerere extraordinară, formulate ulterior pentru a solicita revizuirea acestei

hotărâri, permit să se susțină în mod credibil că există un drept recunoscut în ordinea juridică

națională sau că rezultatul procedurii, în cursul căreia s-a pus problema pronunțării asupra

caracterului oportun al reexaminării cauzei, este decisiv pentru „drepturi și obligații cu

caracter civil” sau o „acuzație în materie penală” (a se compara cu hotărârea

Melis împotriva

Greciei

, nr. 30604/07, pct. 18-20, 22 iulie 2010, care se îndepărtează de acest raționament).

4

5

. Acest raționament a fost adoptat, de asemenea, în cazurile în care redeschiderea unei

proceduri interne încheiate a fost solicitată în temeiul constatării de către Curte a unei

încălcări a Convenției (a se vedea, de exemplu,

Fische

r

,

decizie citată anterior). Declarând

inadmisibil capătul de cerere formulat de asociația reclamantă în temeiul art. 6, în

V

e

rein

gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveției (n

r

.

2

)

(nr. 32772/02, 4 octombrie 2007),

camera s-a exprimat după cum urmează:

„24. (...) din jurisprudența Curții reiese că această dispoziție nu se aplică procedurii de examinare a unei

cereri de revizuire a unei condamnări sau a unui proces civil (

Sablon împotriva Belgiei

, nr. 36445/97, pct.

86, 10 aprilie 2001). Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a nu aplica acest raționament și în

cazul cererii de revizuire ulterioară constatării de către aceasta a unei încălcări a Convenției [a se vedea,

pentru o cauză penală,

Fischer împotriva Austriei (dec.)

, nr. 27569/02, CEDO 2003-VI]. Prin urmare,

aceasta consideră că respectivul capăt de cerere întemeiat pe art. 6 este incompatibil

ratione materiae

cu

dispozițiile Convenției

.”

4

6

. În schimb, dacă un recurs extraordinar conduce cu drept deplin sau concret la

rejudecarea în întregime a litigiului, art. 6 se aplică în maniera obișnuită procedurii de

„reexaminare” [a se vedea, de exemplu,

Sablon

, citată anterior, pct. 88-89;

V

a

niane împotriva

Rusiei

, nr. 53203/99, pct. 56, 15 decembrie 2005;

Zassourtsev împotriva Ru

siei

, nr. 67051/01,

pct. 62, 27 aprilie 2006;

Alexeïenko împotriva Rusie

i

, nr. 74266/01, pct. 55, 8 ianuarie 2009;

Hakka

r

, decizie citată anterior, și

Rizi împotriva Albaniei

(dec.

)

,

nr. 49201/06, pct.

47, 8

noiembrie 2011

].

4

7

. În mod similar, s-a apreciat că art. 6 este aplicabil în unele cazuri în care, deși numită

„extraordinară” sau „excepțională” în dreptul intern, procedura a fost considerată asimilabilă,

din punctul de vedere al naturii și sferei de aplicare ale acesteia, unei proceduri de apel

ordinare, încadrarea la nivel intern nefiind considerată de Curte drept hotărâtoare pentru

chestiunea aplicabilității.

4

8

. Astfel, în hotărârea

San Leonard Band Club împotriva Maltei

(nr. 77562/01, pct. 41-

48, CEDO 2004-IX), Curtea a hotărât că art. 6 se aplica unei proceduri de revizuire a unui

proces. Aceasta a considerat că respectiva cerere de revizuire era asimilabilă unui recurs, că

autoritățile malteze nu beneficiau de nicio marjă de apreciere în materie, dar că acestea aveau

în continuare obligația de a se pronunța asupra cererii, și că rezultatul procedurii de revizuire

era hotărâtor pentru „drepturile și obligațiile cu caracter civil” ale societății reclamante.

4

9

. În mod similar, în hotărârea sa,

Maresti împotriva Croației

(nr. 55759/07, 25 iunie

2009), Curtea a apreciat că o procedură extraordinară de reexaminare a unei hotărâri

definitive în materie penală intra sub incidența art. 6. Acordând o atenție deosebită naturii și

particularităților acestei proceduri, aceasta a subliniat că această cerere extraordinară de

reexaminare n

u

era disponibilă acuzatului decât în cazul foarte limitat al unei erori de drept

săvârșite în detrimentul acestuia din urmă, că aceasta trebuia să fie formulată în termenul

strict de o lună de la notificarea acuzatului cu privire la decizia pronunțată în apel și că în

Croația, Curtea Supremă nu beneficia de nicio marjă de apreciere în alegerea motivelor de

revizuire, care erau enumerate în mod expres în Codul croat de procedură penală. Aceasta a

adăugat că respectiva cerere avea un echivalent în procedura civilă croată, și anume un recurs

în materie civilă, căruia i se aplica art. 6 (pct. 25-28 din prezenta hotărâre).

5

0

. Pe scurt, art. 6 § 1 nu se aplică, în principiu, căilor de atac extraordinare care permit

solicitarea redeschiderii unei proceduri încheiate; natura, sfera de aplicare și particularitățile

unei astfel de proceduri în diversele ordini juridice pot fi de natură să permită ca aceasta să

intre sub incidența art. 6 § 1 și a garanțiilor privind echitatea procesului, pe care această

dispoziție le acordă justițiabililor. Astfel, Curtea trebuie să examineze natura, sfera de aplicare

și particularitățile recursului extraordinar despre care este vorba în speță.

c) Aplicarea principiilor menționate anterior în speță

5

1

. Așadar, analizând circumstanțele concrete ale speței, Curtea observă că, la momentul

faptelor, Codul de procedură civilă garanta oricărei părți la un litigiu încheiat cu o decizie de

casare „dreptul de a contesta în fața Curții Supreme (...), în lumina unor circumstanțe

excepționale, o hotărâre judecătorească în materie civilă” (art. 353, dispoziție introductivă a

părții din cod consacrate recursurilor excepționale și al cărei text este reprodus la pct. 24 de

mai sus). În temeiul următoarei dispoziții din cod (art. 354 alin. 1, al cărei text este reprodus,

de asemenea, la pct. 24 de mai sus), „o constatare, de către o autoritate internațională a cărei

competență este recunoscută de Ucraina, a încălcării de către o hotărâre judecătorească

[internă] a unor angajamente internaționale ale Ucrainei”, constituia unul din cele două

mijloace care puteau întemeia un recurs excepțional.

Art. 357 din cod definește, în plus,

„examinarea unei cauze în lumina unor circumstanțe excepționale”, ca fiind o „formă de

recurs”, asimilabilă unui astfel de recurs atât din punctul de vedere al atribuțiilor de control

exercitate de Curtea Supremă, cât și al procedurii aplicabile. De asemenea, puterea

decizională a Curții Supreme în ceea ce privește rezultatul unui recurs excepțional era

comparabilă cu aceea de care dispunea aceasta în recurs. Astfel, procedura de recurs

excepțional putea avea ca rezultat una din diversele categorii de decizii enumerate la art. 358

din cod. Astfel, Curtea Supremă putea, în special, „să respingă recursul și să lase neschimbată

decizia atacată”, „să anuleze, total sau parțial, decizia atacată și să trimită cauza spre

rejudecare în fața instanței [inferioare competente]”, „să anuleze decizia atacată a instanței de

apel sau de recurs și să confirme decizia pronunțată în primă instanță și anulată eronat” sau

„să modifice decizia atacată sau să adopte o nouă decizie pe fond”.

5

2

. În scopul analizării de către Curte a naturii și a sferei de aplicare a recursului exercitat

de reclamantă în temeiul Codului de procedură civilă, cadrul legislativ de referință,

reprezentat de dispozițiile Legii din 2006 privind executarea hotărârilor Curții Europene a

Drepturilor Omului și aplicarea jurisprudenței acesteia, poate avea, de asemenea, o anumită

relevanță (supra, pct. 25, unde sunt reproduse părțile relevante ale legii). În special, art. 10

alin. 3 lit. a) din această lege prevedea că „[b]eneficiarul” – adică un reclamant care a obținut

câștig de cauză în fața Curții – „[va fi] repus în situația sa juridică anterioară în special prin

(...) reexaminarea cauzei de către o instanță, inclusiv redeschiderea procedurii în cauză”.

În

plus, conform art. 11 alin. 1 lit. a) din aceeași lege, biroul agentului guvernamental trebuia să

adreseze „beneficiarului o notificare prin care îl inform[a] cu privire la dreptul său de a

introduce o acțiune în revizuirea cauzei și/sau de a redeschide procedura în conformitate cu

legislația în vigoare ”.

5

3

. Cadrul juridic în vigoare în Ucraina îi oferea așadar reclamantei posibilitatea de a

formula un recurs care permitea reexaminarea litigiului său civil de către Curtea Supremă, în

lumina constatării Curții, conform căreia deciziile interne inițiale erau viciate. Ținând seama

de tipul reexaminării prevăzute, recursul excepțional formulat de reclamantă poate fi

considerat drept o prelungire a procedurii civile (încheiate), asimilabilă recursului așa cum

este definit în dreptul ucrainean. În aceste condiții, Curtea apreciază că, din moment ce

caracteristicile acestei proceduri asimilabile casării pot avea un impact asupra modului jucat

de garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 § 1 (a se vedea

Delcourt împotriva Belgie

i

, 17

ianuarie 1970, pct. 26, seria A nr. 11), acestea trebuie să i se aplice în același fel în care

acestea se aplică, în general, procedurii în recurs în materie civilă (a se vedea, de exemplu,

Mushta împotriva Ucrain

ei

, nr. 8863/06, pct. 39, 18 noiembrie 2010, și,

mutatis mutandis

,

San Leonard Band Club

și

Marest

i

, citate la pct. 48-49 de mai sus).

5

4

. Această concluzie, care decurge din dreptul ucrainean aplicabil, este confirmată de

sfera de aplicare și natura „examinării” concrete efectuate în speță de Curtea Supremă la 14

martie 2008, înainte ca aceasta să respingă recursul excepțional al reclamantei, lăsând

neschimbate deciziile atacate. În cadrul acestei examinări, Curtea Supremă a analizat din nou,

în lumina observațiilor noi ale reclamantei, întemeiate în principal pe hotărârea Curții din 3

mai 2007, documentele de la dosar și hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul procedurii

inițiale (supra, pct. 20-21). În consecință, desfășurarea procedurii din martie 2008 este pe

deplin comparabilă cu aceea a procedurii în recurs, inițiate de reclamantă și soluționată de

Curtea Supremă în august 2002 (supra, pct. 11 și

Bochan

, citată anterior, pct. 39), căreia art. 6

ratione materia

e.

În opinia Curții, în martie 2008, Curtea Supremă a reanalizat

acest litigiu civil „în lumina unor circumstanțe excepționale”, în speță hotărârea pronunțată de

Curte în 2007, în cadrul unei proceduri asimilabile unei proceduri în recurs, și aceasta nu a

identificat niciun motiv pentru a casa deciziile contestate. Prin urmare, aceasta a efectuat o

„reexaminare” – pentru a relua termenii folosiți în Legea din 2006 – a acțiunii în revendicare

imobiliară în cauză, pe baza unor motive noi, întemeiate pe interpretarea sa a hotărârii

pronunțate de Curte la 3 mai 2007, chiar dacă aceasta a decis să nu modifice rezultatul cauzei

și, în special, să nu dispună rejudecarea integrală a acesteia de către o instanță inferioară.

5

5

. Faptul că, în iunie 2008, Curtea Supremă, pe baza art. 356 din cod, a declarat

inadmisibil pentru motive de formă, fără o altă „examinare” pe fond, recursul formulat

ulterior de reclamantă în aprilie 2008 nu schimbă cu nimic considerațiile de mai sus.

5

6

. Prin urmare, ținând seama atât de dispozițiile relevante din legislația ucraineană, cât și

de natura și sfera de aplicare ale procedurii aflate la originea deciziei pronunțate de Curtea

Supremă la 14 martie 2008 cu privire la recursul excepțional formulat de reclamantă,

confirmată ulterior de înalta instanță în decizia sa din iunie 2008, Curtea consideră că această

procedură era decisivă pentru drepturile și obligațiile cu caracter civil ale reclamantei. În

consecință, garanțiile relevante prevăzute la art. 6 § 1 se aplică acestei proceduri. Excepția

invocată de Guvern în temeiul inaplicabilității acestei dispoziții în cazul procedurii în cauză

trebuie așadar să fie respinsă.

5

7

. Independent de concluzia acesteia referitoare la aplicabilitatea art. 6 § 1 tipului de

procedură despre care este vorba în speță, Curtea ține să reamintească faptul că statelor

contractante le revine obligația de a hotărî care este cea mai potrivită modalitate de executare

a hotărârilor acesteia, fără să aducă atingere în mod necorespunzător principiilor autorității de

lucru judecat sau securității juridice în materie civilă, în special în cazurile în care litigiul

afectează terți ale căror proprii interese legitime trebuie protejate. Pe de altă parte, chiar și

atunci când statul contractant prevede posibilitatea de a solicita, pe baza unei hotărâri a Curții,

redeschiderea unei proceduri încheiate, autorităților interne le revine sarcina de a institui o

procedură pentru soluționarea cererilor de acest tip și de a stabili criteriile care permit să se

hotărască dacă redeschiderea solicitată se impune într-un anumit caz. În cadrul comunității

statelor contractante, nu există o abordare uniformă în ceea ce privește posibilitatea de a

solicita redeschiderea unei proceduri încheiate în urma unei constatări a Curții privind

existența unei încălcări sau în ceea ce privește modalitățile de funcționare a mecanismelor de

redeschidere existente (supra, pct. 26-27).

5

8

. Cu toate acestea, considerentele precedente nu diminuează cu nimic importanța pe care

o are, pentru eficacitatea sistemului Convenției, instituirea la nivel intern a unor proceduri

care permit să se revină asupra unei cauze în lumina unei constatări a încălcării garanțiilor

echității procesului, prevăzute la art. 6. Astfel de proceduri pot într-adevăr să fie considerate

un element important al executării hotărârilor Curții, astfel cum este reglementată de art. 46,

și prin punerea lor în aplicare un stat contractant demonstrează angajamentul asumat față de

Convenție și de jurisprudența Curții (

Lyons și alții

, decizie citată anterior).

În această

privință, Curtea reamintește Recomandarea nr. R(2000) 2 a Comitetului Miniștrilor, în care

acesta solicită statelor părți la Convenție să se asigure că există posibilități adecvate de

redeschidere a unei proceduri la nivel intern, în cazul constatării de către Curte a unei

încălcări a Convenției (supra, pct. 28). Aceasta își reiterează opinia conform căreia o astfel de

măsură poate reprezenta „cea mai eficientă modalitate sau chiar singura modalitate de a

realiza

restitutio in integrum

” [a se vedea

V

e

rein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (n

r

.

2

)

,

citată la pct. 33 de mai sus, pct. 33 și 89, și

Steck-Risch și alții

, decizie citată anterior].

C. Îndeplinește noul capăt de cerere formulat de reclamantă în temeiul art. 6 § 1 din

Convenție celelalte condiții de admisibilitate?

5

9

. Curtea constată că respectivul capăt de cerere formulat de reclamantă, ca urmare a

inechității procedurii aflate la originea deciziei pronunțate de Curtea Supremă la 14 martie

2008, nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă

niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea îl declară admisibil.

D. Cu privire la fondul noului capăt de cerere formulat de reclamantă în temeiul art.

6 § 1 din Convenție

6

0

. În ceea ce privește chestiunea respectării în speță a cerințelor art. 6 § 1, Curtea observă

că respectivul capăt de cerere formulat de reclamantă referitor la inechitate este în mod

specific îndreptat împotriva raționamentului adoptat de Curtea Supremă în decizia acesteia

din 14 martie 2008.

6

1

. Curtea reamintește că, în temeiul unei jurisprudențe consacrate și constante, aceasta nu

are obligația de a examina erorile de fapt sau de drept comise eventual de o instanță internă,

cu excepția cazului în care și în măsura în care este posibil ca acestea să fi adus atingere

drepturilor și libertăților protejate de Convenție [a se vedea, de exemplu,

García Ruiz

împotriva Spaniei

(MC), nr. 30544/96, pct.

28, CEDO 1999-I, și

Perez împotriva Franței

(MC), nr. 47287/99, pct. 82, CEDO 2004-I], de exemplu, dacă acestea pot fi considerate în

mod excepțional drept o „inechitate” incompatibilă cu art. 6 din Convenție. Deși garantează

dreptul la un proces echitabil, această dispoziție nu reglementează totuși admisibilitatea

probelor sau aprecierea lor, materie care ține în primul rând de dreptul intern și instanțele

naționale. În principiu, chestiuni precum importanța acordată de instanțele naționale

diverselor elemente de probă, concluzii sau aprecieri pe care le-au examinat nu țin de

controlul Curții. Aceasta nu are obligația să țină locul unei instanțe de gradul patru de

jurisdicție și contestă aprecierea instanțelor naționale, în temeiul art. 6 § 1, doar în cazurile în

care concluziile acestora pot fi considerate arbitrare sau în mod vădit nerezonabile (a se

vedea, de exemplu,

Dulaurans împotriva Franțe

i

, nr. 34553/97, pct. 33-34 și 38, 21 martie

2000,

Khamidov împotriva Rusie

i

, nr. 72118/01, pct. 170, 15 noiembrie 2007, și

Anðelkoviæ

împotriva Serbi

ei

, nr. 1401/08, pct. 24, 9 aprilie 2013).

6

2

. Astfel, în hotărârea

Dulauran

s

, Curtea a constatat o încălcare a dreptului la un proces

echitabil, pe motiv că singurul motiv pentru care Curtea de casație franceză ajunsese la

decizia sa în litigiu de a respinge ca inadmisibil un recurs era rezultatul unei „erori evidente

de apreciere” (

Dulauran

s

, citată anterior). Logica aflată la baza acestei noțiuni de „eroare

evidentă de apreciere” (întemeiată pe dreptul administrativ francez), astfel cum este utilizată

în contextul art. 6 § 1 din Convenție, este fără îndoială aceea că, având în vedere că eroarea

de fapt sau de drept comisă de instanța națională este atât de vădită încât este calificată drept

„evidentă” – în sensul că nu ar fi putut fi comisă de niciun magistrat rezonabil – este posibil

ca aceasta să fi adus atingere echității procesului. În cauza

Khamidov

, caracterul nerezonabil

al concluziei instanțelor naționale cu privire la fapte era atât de „flagrant și evident” încât

Curtea a considerat că procedura denunțată trebuia să fie calificată drept „vădit arbitrară”

(

Khamidov

, citată anterior, pct. 174). În hotărârea

Anðelkoviæ

, Curtea a considerat că

hotărârea judecătorească internă, care, în esență, nu avea niciun temei legal în dreptul intern și

nu permitea realizarea unei legături între faptele stabilite, dreptul aplicabil și rezultatul

procesului, avea, în plus, un caracter arbitrar și trebuia interpretată drept o „denegare de

justiție” (

Anðelkoviæ

, citată anterior, pct. 27).

6

3

. În speță, Curtea observă că, în decizia sa din 14 martie 2008, Curtea Supremă a

denaturat în mod grosolan constatările făcute de Curte în hotărârea sa din 3 mai 2007. Curtea

Supremă a explicat în special că în conformitate cu concluzia Curții, deciziile pronunțate în

speță de instanțele naționale erau legale și întemeiate și că reclamanta obținuse o reparație

echitabilă pentru nerespectarea garanției unui „termen rezonabil”, ceea ce este total eronat

(supra, pct. 13-18).

6

4

. Curtea remarcă faptul că raționamentul Curții Supreme nu se reduce pur și simplu la o

lectură diferită a unui text juridic. Aceasta nu poate fi considerată ca fiind „evident arbitrară”

sau ca având drept consecință o „denegare de justiție”, având în vedere că denaturarea

hotărârii pronunțate în 2007 în prima cauză

Bochan

, citată anterior, a avut ca efect

împiedicarea demersului reclamantei vizând examinarea cererii sale în lumina acestei

hotărâri, în cadrul procedurii recursului, prevăzute de dreptul intern (supra, pct. 51-53). În

această privință, este necesar să se sublinieze că, în hotărârea sa din 2007, Curtea a

concluzionat că, în lumina circumstanțelor de realocare a cauzei instanțelor inferioare de către

Curtea Supremă, îndoielile reclamantei cu privire la imparțialitatea magistraților care au

examinat cauza, inclusiv cei ai înaltei instanțe, erau justificate în mod obiectiv (supra, pct. 13-

15).

6

5

. Prin urmare, Curtea trebuie să concluzioneze, pornind de la constatările privind natura

și repercusiunile viciului de care era afectată decizia Curții Supreme din 14 martie 2008

(supra, pct. 63-64), că procedura denunțată nu a îndeplinit cerințele privind echitatea

procesului, enunțate la art. 6 § 1 din Convenție, și că, așadar, a fost încălcată această

dispoziție.

E. Cu privire la noul capăt de cerere al reclamantei, în măsura în care acesta privește

art. 1 din Protocolul n

r

. 1

6

6

. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta afirmă că a fost privată nelegal de

proprietatea ei, din cauza procedurii privind recursul excepțional formulat de aceasta.

6

7

. Curtea constată că acest capăt de cerere este legat de cel examinat anterior și că, prin

urmare, și acesta trebuie declarat admisibil.

6

8

. În lumina concluziei sale întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenție (supra, pct. 65), Curtea

consideră că nu este necesar să examineze dacă, în speță, a fost încălcat art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

II.

6

9

. În temeiul art. 41 din Convenție,

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă

dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei

încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

Prejudiciu

A.

7

0

. Reclamanta solicită 300 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul pe care susține că l-a

suferit ca urmare a pretinsei încălcări a drepturilor sale care decurg din art. 6 din Convenție și

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

7

1

. Guvernul răspunde că reclamanta nu a precizat natura prejudiciului în cauză și că

aceasta nu a prezentat niciun document pentru a-și susține cererea. Prin urmare, consideră că

această cerere trebuie respinsă integral.

7

2

. Curtea constată că reclamanta nu a furnizat nicio precizare cu privire la natura sau la

gravitatea prejudiciului pe care îl pretinde. Totuși, consideră că persoana în cauză a avut cu

siguranță un sentiment de tristețe și angoasă din cauza manierei „inechitabile” în care Curtea

Supremă s-a pronunțat asupra recursului său excepțional, având în vedere că aceasta a

împiedicat demersurile sale vizând examinarea acțiunii în revendicare imobiliară în lumina

primei hotărâri pronunțate de Curte în cadrul procedurii recursului, prevăzute de dreptul

intern (supra, pct. 64). Curtea nu consideră că este oportun să stabilească dacă este realizabilă

o reexaminare a acestei cauze la nivel intern, în lumina circumstanțelor, ținând seama în

special de perioada considerabilă care s-a scurs între timp, precum și repercusiunile pe care

le-ar putea avea o asemenea reexaminare asupra principiilor autorității de lucru judecat și

securității juridice în ceea ce privește un proces civil încheiat, precum și asupra intereselor

legitime ale terților. În aceste circumstanțe, Curtea trebuie să constate, în scopul analizei sale

în temeiul art. 41, că, de acum înainte, reclamanta nu mai are nicio posibilitate practică de a

obține repararea la nivel intern a încălcării constatate în speță. Prin urmare, pronunțându-se în

echitate, Curtea consideră că este rezonabil să acorde persoanei în cauză suma de 10 000 EUR

pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru

această sumă.

Cheltuieli de judecată

B.

7

3

. Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.

Dobânzi moratorii

C.

7

4

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii

facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei

puncte procentuale.

,

Pentru aceste motive

,

CURTEA

în unanimitate,

6 § 1

din Convenție, ca urmare a inechității procedurii aflate la originea deciziei

pronunțate de Curtea Supremă la 14 martie 2008, și în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, ca urmare a unei privări nelegale de proprietate din cauza acestei proceduri, și

inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

Protocolul nr. 1 la Convenție;

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de trei luni, suma de 10 000

EUR (zece mii euro) pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda statului

pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu

de impozit pentru această sumă;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă

trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de

împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul

acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

Redactată în limba franceză și engleză, apoi comunicată în scris, la 5 februarie 2015, în

temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulament.

Lawrence Early

Jurisconsul

t

Dean Spielmann

PREȘEDIN

TE,

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, textul

următoarelor opinii separate este anexat la prezenta hotărâre:

a) opinia concordantă comună a judecătorilor

Y

u

dkivska și Lemmens;

b) opinia concordantă a judecătorului Wojtyczek.

D.S

.

T.L.E.

OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR YUDKIVSKA ȘI

LEMMEN

S

(Traducere

)

În acest sens, hotărârea constituie un important pas înainte în ceea ce privește protecția

oferită de Convenție reclamanților care au sesizat Curtea cu o plângere privind încălcarea

drepturilor lor fundamentale și care au încercat ulterior să obțină redeschiderea procedurii

interne.

6 § 1 era aplicabil procedurii în fața Curții Supreme, am fi preferat un raționament puțin mai

extin

s.

În opinia noastră, este suficient să se constate că procedura deschisă ulterior constatării de

către Curte a inechității procedurii în fața Curții Supreme avea ca obiect reexaminarea

judiciară a deciziilor instanțelor interne, printre care decizia pronunțată inițial de Curtea

Supremă la 22 august 2002. Acordăm o importanță deosebită faptului că recursul excepțional

formulat de reclamantă putea fi considerat o prelungire a procedurii inițiale, asimilabilă unui

recurs (pct. 53 din hotărâre).

În schimb, nu considerăm că este necesar să se țină seama de modul în care Curtea

Supremă și-a exercitat efectiv rolul în cadrul procedurii recursului excepțional (pct. 54 din

hotărâre). Aplicabilitatea art. 6 § 1 nu ar trebui să depindă de rezultatul unei proceduri și în

special de posibilitatea ca instanța de recurs să fi examinat, într-o anumită măsură, cererea

inițială pe fond.

juridice, menționate la pct. 57 din hotărâre, nu pot fi afectate în mod necorespunzător în

cauze de această natură deoarece posibilitatea redeschiderii unei proceduri încheiate este

prevăzută, de la bun început, în dreptul național.

Reamintim faptul că, în această privință, Convenția trebuie să fie interpretată ca garantând

drepturi concrete și efective. Din punctul de vedere al principiilor, evidențierea imposibilității

de modificare a unor decizii interne considerate de Curte ca fiind contrare Convenției ar putea

conduce la privarea hotărârilor acesteia de majoritatea efectelor lor reale, ceea ce ar face

sesizarea acesteia iluzor

ie.

mai extinsă a chestiunii aplicabilității art. 6 § 1 în materie civilă.

Trebuie să ne întrebăm dacă art. 6 § 1 nu se aplică

oricărei

proceduri judiciare care

privește drepturi sau interese protejate din punct de vedere juridic, indiferent de măsura în

care acestea au fost considerate decisive pentru decizia cu privire la un drept sau o obligație

(cu caracter civil).

Astfel s-ar evita demersurile laborioase de a stabili dacă o anumită

procedură, ținând seama de caracteristicile sale specifice, intră sau nu în sfera de aplicare a

art. 6 § 1.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI WOJTYCZEK

din Convenție. Cu toate acestea, am unele îndoieli cu privire la motivarea hotărârii și în

special referitor la considerentele privind aplicabilitatea art. 6 procedurilor în care sunt

examinate recursurile extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești.

a recursurilor extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești sau actelor administrative

individuale este foarte dificilă, având în vedere complexitatea semnificativă a dreptului

procedural și diversitatea acestuia în Europa. Dificultăților de fond li se adaugă problemele

lingvistice, deosebit de acute în acest domeniul al dreptului, deoarece mulți termeni juridici

din limbile în care este redactată legislația statelor părți nu au denumiri echivalente în limbile

oficiale ale Curții.

Constat faptul că jurisprudența anterioară a Curții a admis faptul că art. 6 este aplicabil

„recursurilor” din cadrul procedurilor judiciare ale anumitor state, deși calea de atac este

considerată extraordinară în dreptul național. În schimb, Curtea a declarat că, în principiu, art.

6 nu se aplică procedurii de examinare a cererii de „redeschidere a unei proceduri judiciare”

(a se vedea hotărârile citate la pct. 44). În același timp, în mai multe cauze, Curtea a declarat

că art. 6 se aplică altor căi de atac extraordinare prevăzute în unele state (a se vedea în special

hotărârile

Melis împotriva Greciei

, nr. 30604/07, pct. 19, 22 iulie 2010;

San Leonard Band

Club împotriva Maltei

, nr. 77562/01, CEDO 2004-IX;

Maresti împotriva Croației

, nr.

55759/07, 25 iunie 2009, și

J.S. și A.S. împotriva Poloniei

, nr. 40732/98, 24 mai 2005).

În aceste hotărâri, au fost invocate diverse argumente pentru a justifica aplicabilitatea art.

6. În hotărârea

San Leonard Band Club

, referitoare la o cerere de organizare a unui proces

nou în materie penală, Curtea a evidențiat trei elemente: 1) în dreptul maltez, cererea de

organizare a unui nou proces era singura modalitate de a contesta o decizie confirmată în

apel; 2) cererea formulată în speță invoca aplicarea eronată a legii; 3) dacă erau îndeplinite

condițiile prevăzute de lege, cererea determina declanșarea unui nou proces, fără să permită

nicio apreciere discreționară cu privire la caracterul oportun al acesteia.

În hotărârea

Melis

, referitoare la o cerere în revizuire, Curtea a pus accentul pe „elementul

decisiv (...), și anume că această cerere în revizuire era, în speță, singura cale legală care

permitea reclamantului să obțină anularea hotărârii civile pronunțate în apel și restabilirea

drepturilor acestuia de proprietar” (pct. 19).

În hotărârea

Marest

i

, privind o cerere de reexaminare extraordinară în materie penală,

aplicabilitatea art. 6 a fost justificată înainte de toate prin argumentul conform căruia această

cale de atac era similară recursului din materie civilă. Pe de altă parte, Curtea a subliniat că

recursul invoca faptul că urmărirea penală în speță era exclusă de lege.

De asemenea, este interesant de remarcat faptul că, în hotărârea

J.S. și A.S. împotriva

Poloniei,

art. 6 a fost declarat aplicabil unui recurs extraordinar prevăzut în procedura

administrativă poloneză, în speță acțiunea în contestarea nulității unei decizii administrative

individuale, lovită de unele vicii deosebit de grave. Acest recurs permite să se obțină

examinarea legalității unei decizii administrative individuale definitive, chiar și după ani de

zile de la adoptarea acesteia. Astfel, dacă o persoană particulară introduce o acțiune în

constatarea nulității unei decizii administrative definitive, pronunțate cu câțiva ani înainte și

care privește drepturi sau obligații civile în sensul Convenției, acesta are dreptul ca respectiva

cauză să fie examinată într-un termen rezonabil, de către o instanță care trebuie să se pronunțe

asupra temeiniciei cererii sale. Pentru a justifica aplicabilitatea art. 6, Curtea a argumentat că

reclamanții în cauza respectivă nu încercaseră să obțină redeschiderea procedurii

administrative, ci doar constatarea nulității unei decizii administrative pronunțate în trecut.

juridice, „recursurile” au termene foarte stricte și privesc chestiuni de drept, în vreme ce

„cererile de redeschidere a unei proceduri” pot fi introduse după o perioadă lungă de timp și

sunt întemeiate, în special, pe fapte noi, probe noi sau anumite vicii de procedură grave. Prin

urmare, se poate constata, într-un mod foarte intuitiv, că examinarea recursului constituie,

într-o anumită măsură, prelungirea naturală a litigiului inițial, care, în acest stadiu, se

concentrează pe chestiuni de interpretare a dreptului aplicabil, prelungind durata stării de

incertitudine a părților în ceea ce privește rezultatul procedurii. Redeschiderea unei proceduri

pare să aibă un caracter mai excepțional și poate avea loc după o perioadă foarte lungă de

timp de la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive în procedura inițială.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, în multe sisteme juridice, recursul servește

interesului public înainte de toate. Acesta permite stabilirea unei interpretări corecte a

dreptului și uniformizarea jurisprudenței instanțelor inferioare. Partea care introduce un astfel

de recurs trebuie să demonstreze existența interesului public de examinare a recursului. În

schimb, foarte adesea, cererea de redeschidere a unei proceduri nu este supusă acestei

condiții. Această din urmă cale de atac poate servi la protejarea unor drepturi subiective, fără

să fie necesar să se demonstreze existența interesului public de a o examina. În plus,

nedreptățile corectate prin redeschiderea unei proceduri, legate de erori de fapt, sunt adesea

mult mai evidente decât ezitările interpretative, adesea inevitabile, depășite prin intermediul

recursului. În plus, recursul este adesea supus unei proceduri de filtrare preliminară, care

permite verificarea admisibilității acestuia înainte de examinarea sa pe fond.

În diverse hotărâri, Curtea a considerat că examinarea cererii de redeschidere a procedurii

nu este în sine o procedură care conduce la stabilirea drepturilor sau obligațiilor părților, nici

la decizii privind temeinicia acuzației. O nouă stabilire a drepturilor și obligațiilor părților are

loc abia după ce este pronunțată decizia de redeschidere a procedurii. În ceea ce mă privește,

subliniez că, în unele țări, recursul prezintă multe asemănări din acest punct de vedere. În

primul rând, instanța competentă examinează admisibilitatea recursului. În al doilea rând,

aceasta se pronunță asupra fondului recursului, ceea ce poate determina anularea hotărârii

contestate. În al treilea rând, după caz, o altă instanță va stabili, din nou, drepturile și

obligațiile părțil

or.

În acest context, este posibil într-adevăr să se facă distincție între cele două tipuri de căi de

atac extraordinare, în scopul aplicării art. 6? Ne putem îndoi de acest lucru. În orice caz, un

răspuns afirmativ convingător ar impune o analiză aprofundată a drepturilor procedurale

naționale. Analiza hotărârilor și deciziilor Curții conduce la concluzia conform căreia, în

jurisprudență, nu au fost formulate criterii precise care să permită să se afirme care căi de atac

extraordinare intră sub incidența art. 6 din Convenție.

De asemenea, consider că abordarea

dezvoltată în cauza

J.S. și A.S.

este dificil de conciliat cu jurisprudența Curții referitoare la

recursurile care vizează obținerea reexaminării hotărârilor pronunțate în diverse proceduri.

Din jurisprudența analizată rezultă un grad foarte mare de incertitudine pentru justițiabili și

statele părți la Convenție.

Bochan împotriva Ucrainei

era o ocazie potrivită pentru a clarifica jurisprudența

Curții în ceea ce privește aplicarea art. 6 căilor de atac extraordinare în procedurile judiciare,

cel puțin în materie civilă.

La pct. 50, majoritatea a concluzionat: „[p]e scurt, art. 6 § 1 nu se aplică, în principiu,

căilor de atac extraordinare care permit solicitarea redeschiderii unei proceduri încheiate;

natura, sfera de aplicare și particularitățile unei astfel de proceduri în diversele ordini juridice

pot fi de natură să permită ca aceasta să intre sub incidența art. 6 § 1 și a garanțiilor privind

echitatea procesului, pe care această dispoziție le acordă justițiabililor”. În analiza căii de atac

în cauză, Curtea pune accent pe asemănările cu „recursul” și pe faptul că recursul poate fi

considerat o prelungire a procedurii inițiale, apoi analizează examinarea efectuată de Curtea

Supremă ucraineană în cauza respectivă. Regret că motivarea hotărârii nu oferă criterii

generale mai precise, care să permită să se aprecieze ce elemente legate de natura, sfera de

aplicare și particularitățile unei proceduri sunt decisive pentru ca art. 6 să fie aplicabil.

Incertitudinea în ceea ce privește sfera de aplicare exactă a art. 6 pare să se reflecte în

argumentația adoptată. De exemplu, Curtea, la pct. 44

in fine

, rezumă după cum urmează

jurisprudența consacrată referitoare la căile de atac extraordinare: „[î]ntr-adevăr, odată

soluționată cauza printr-o hotărâre judecătorească definitivă internă, care a dobândit

autoritatea de lucru judecat, nu se poate susține, în principiu, că un recurs extraordinar sau o

cerere extraordinară, formulate ulterior pentru a solicita revizuirea acestei hotărâri, permit să

se susțină în mod credibil că există un drept recunoscut în ordinea juridică națională sau că

rezultatul procedurii, în cursul căreia s-a pus problema pronunțării asupra caracterului

oportun al reexaminării cauzei, este decisiv pentru «drepturi și obligații cu caracter civil» sau

o «acuzație în materie penală»”. Remarc faptul că acest argument utilizat pentru a explica

neaplicabilitatea articolului respectiv cererilor de redeschidere a procedurii pledează, în egală

măsură, în favoarea inaplicabilității art. 6 recursului, în cadrul sistemelor juridice în care acest

recurs este îndreptat împotriva unei hotărâri judecătorești considerate ca fiind definitivă și

executorie în dreptul național.

De asemenea, se poate menționa că, la pct. 47, majoritatea constată că art. 6 a fost declarat

de Curte ca fiind aplicabil procedurilor asimilabile apelului ordinar. În același timp, la pct. 48,

care se presupune că ilustrează acest argument, Curtea constată că hotărârea

San Leonard

Band Club

subliniază că, în dreptul maltez, „procedura de revizuire a unui proces” era

asimilabilă unui recurs.

Or, apelul și recursul sunt două căi de atac foarte diferite.

obligațiile cu caracter civil într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și

imparțială, instituită de lege. Textul acestei dispoziții nu exclude aplicarea sa în cazul căilor

de atac extraordinare îndreptate împotriva unor hotărâri judecătorești care au stabilit în mod

definitiv (în sensul dreptului național) drepturile și obligațiile cu caracter civil ale părților. În

plus, scopul art. 6 este de a asigura o protecție eficientă a justițiabilului în cauzele civile și

penale îndreptate împotriva nedreptății procedurale.

Argumentul teleologic pledează aș

adar

în favoarea aplicării cât mai extinse a acestei dispoziții diverselor căi de atac ordinare și

extraordinare. În aceste condiții, pare mai convingător ca art. 6 să se considere aplicabil – cel

puțin în principiu – tuturor căilor de atac extraordinare în procedurile judiciare. Cu toate

acestea, deși sfera sa de aplicare ar trebui să fie limitată anumitor tipuri de căi de atac

extraordinare, ar fi imperativ ca acesta să fie definit prin criterii precise.

Trebuie subliniat faptul că aceste concluzii privesc procedurile judiciare. Problema

aplicabilității art. 6 căilor de atac extraordinare în procedurile administrative se pune în

termeni diferiți și ar impune o examinare specială.

Curții prin care s-a constatat o încălcare a Convenției în cadrul unei proceduri civile sau

printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-o procedură civilă. Hotărârile judecătorești în

materie civilă soluționează frecvent litigii între părți care au interese contradictorii. Atunci

când una din aceste părți contestă în fața Curții compatibilitatea cu Convenția a procedurii

aplicate sau a hotărârii pronunțate, rezultatul procedurii în fața Curții are impact asupra

drepturilor și intereselor celorlalte părți. Deși Curtea examinează relația verticală (adică

relația reclamant–stat) și se pronunță asupra încălcărilor Convenției imputate autorităților

statului, hotărârea prin care se constată o încălcare a drepturilor reclamantului într-o

procedură civilă sau printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-o procedură civilă

exercită o influență asupra protecției acordate drepturilor celorlalte părți la această procedură

și are, în mod necesar, o dimensiune orizontală, adică privește relațiile între subiecți de drept

privat. Extinderea continuă de către jurisprudență a sferei de aplicare a drepturilor protejate

de Convenție la relațiile între persoane de drept privat (în limba germană:

Drittwirku

ng

)

accentuează această tendi

nță.

Această influență a hotărârilor Curții ar fi cu atât mai profundă în cazul în care constatarea

unei încălcări a Convenției în cadrul unei proceduri civile sau printr-o hotărâre judecătorească

pronunțată în cadrul unei proceduri civile ar trebui să aibă ca rezultat redeschiderea acestei

proceduri. Motivarea hotărârii în prezenta cauză subliniază în mod întemeiat lipsa unui

consens între înaltele părți contractante în acest domeniu (pct. 57). Aceasta ia act într-un mod

foarte pertinent de repercusiunile pe care o eventuală reexaminare a cauzei reclamantei „le-ar

putea avea (…) asupra principiilor autorității de lucru judecat și securității juridice în ceea ce

privește un proces civil încheiat, precum și asupra intereselor legitime ale terților” (pct. 72).

Cu toate acestea, motivarea hotărârii pare să exprime o anumită preferință pentru instituirea

posibilității de redeschidere a procedurilor civile pentru a permite executarea hotărârilor

Curții (pct. 58). În ceea ce mă privește, aș prefera să introduc câteva nuanțe în argumentația

Curții.

Orice parte la procedura civilă are dreptul la o hotărâre definitivă stabilă, pronunțată într-

un termen rezonabil. O hotărâre definitivă, chiar și afectată de vicii din perspectiva

Convenției, creează o încredere legitimă în ceea ce privește stabilitatea acesteia, în special

dacă partea adversă a acționat cu bună credință, atunci când încălcările Convenției nu sunt

evidente în lumina jurisprudenței anterioare a Curții. Imperativul de a respecta stabilitatea

hotărârilor judecătorești definitive care soluționează cauze referitoare la persoane de drept

privat și interesele legitime ale tuturor părților la procedură este un argument important

împotriva redeschiderii procedurii civile în urma unei hotărâri a Curții care constată o

încălcare a Convenției. O astfel de redeschidere poate chiar să conducă la încălcarea

drepturilor celorlalte părți, protejate de Convenție. Totuși, nu poate fi exclus ca, în anumite

situații, hotărârea definitivă pronunțată de o instanță civilă națională să creeze o nedreptate

atât de evidentă în relațiile dintre persoane de drept privat încât singura soluție este anularea

sau modificarea hotărârii pronunțate. Cu toate acestea, în general, în situațiile avute în vedere

aici, reparația echitabilă constă, cel mai adesea, într-o despăgubire plătită de stat.

Curții. Orice reglementare procedurală trebuie să fie corespunzătoare obiectului și scopului

procedurii și trebuie să asigure o protecție eficientă a intereselor legitime ale tuturor

subiecților de drept în cauză. În plus, aceasta trebuie să asigure legitimitatea procedurală

incontestabilă a hotărârilor pronunțate.

Dreptatea procedurală impune, în special, garantarea dreptului de a fi audiate tuturor

persoanelor afectate de rezultatul procedurii. Astfel cum reamintește Seneca în

Medeea

,

q

ui

statuit aliquid parte inaudita altera, aequum licet statuerit, haud aequus fuit

(acela care se

pronunță într-o cauză fără să asculte cealaltă parte, chiar dacă decide corect, nu poate fi

considerat drept). Cu cât sunt mai profunde efectele hotărârilor Curții, cu atât mai

indispensabil este să se garanteze tuturor persoanelor implicate dreptul de a fi audiate.

Evoluția jurisprudenței și a practicii în materie de efecte și executare a hotărârilor Curții pot

face necesară ajustarea normelor procedurale aplicabile

.

omului într-o procedură civilă sau prin hotărâri judecătorești pronunțate în materie civilă, care

soluționează litigii între persoane private sau persoane fizice de drept privat, nu trebuie să se

piardă niciodată din vedere drepturile părții adverse de către reclamant. În fapt, o constatare a

Curții privind încălcarea Convenției printr-o hotărâre judecătorească în materie civilă poate

avea consecințe de fapt și de drept pentru celelalte părți la procedura civilă și în ceea ce

privește punerea în aplicare a drepturilor acestora. Această problemă este deosebit de acută în

cazul cererilor îndreptate împotriva statelor al căror sistem juridic permite redeschiderea unei

proceduri civile în urma unei hotărâri a Curții (precum în Ucraina).

Trebuie să se sublinieze aici faptul că, în hotărârea

Ruiz-Mateos împotriva Spaniei

, 23

iunie 1993, seria A nr. 262, Curtea a examinat chestiunea privind dreptul persoanelor în cauză

de a fi audiate în procedura de verificare a normelor în fața unei instanțe constituționale.

Problema fusese ridicată în contextul relațiilor dintre procedura civilă și procedura de

verificare a normelor. În această cauză, în cadrul unui litigiu civil, o instanță spaniolă

prezentase Curții Constituționale o întrebare preliminară privind constituționalitatea unui text

normativ aplicabil în speță. Curtea a constatat încălcarea Convenției, pe motiv că, în

procedura de verificare concretă a normelor în fața Curții Constituționale, Spania nu

garantase uneia din părțile la procedura civilă dreptul de a prezenta observații cu privire la

poziția părții adverse în ceea ce privește problema constituționalității unei legi (pct. 67).

Curte prezintă o serie importantă de particularități în raport cu procedurile în fața diverselor

instanțe supreme naționale. Dacă o hotărâre a Curții poate fi importantă pentru punerea în

aplicare a drepturilor celorlalte părți la procedurile naționale, aceasta nu stabilește în privința

lor nici drepturi și nici obligații cu efect direct în statele părți. Cu toate acestea, dat fiind că,

în situațiile avute în vedere, terții sunt adesea afectați de rezultatul procedurii în fața Curții,

abordarea adoptată în cauza

Ruiz-Mateos

, în contextul relațiilor dintre procedura civilă și

procedura de verificare a normelor, este valabilă și în contextul relațiilor dintre procedura

civilă națională și procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Convenția nu garantează dreptul de a fi ascultate de Curte celorlalte părți la procedura

națională care sunt vizate de hotărârea contestată.

Este adevărat că, în temeiul art. 36 § 2 din

Convenție, completat de art. 44 § 3 din Regulamentul Curții, președintele camerei poate, în

interesul unei bune administrări a justiției, să autorizeze sau să invite orice persoană

interesată, alta decât reclamantul, să prezinte observații scrise sau, în circumstanțe

excepționale, să participe la ședință. Uneori Curtea folosește această posibilitate, în special în

cauzele care privesc dreptul familiei. Soluția reținută nu mi se pare suficientă, deoarece

posibilitatea de a asculta o persoană de drept interesată, lăsată la aprecierea discreționară a

președintelui camerei, nu echivalează cu o garantare a dreptului de a fi ascultat. Aceasta nu

este folosită întotdeauna atunci când sunt în cauză drepturile terților.

Participând la judecarea unor cauze privind încălcări ale Convenției în cadrul unei

proceduri civile sau printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-o procedură civilă,

continui să mă întreb dacă nu este necesar să se garanteze părților implicate dreptul de a

prezenta observații în fața Curții. Este dreaptă pronunțarea unei hotărâri fără ascultarea

celorlalte părți interesate? Dacă li s-ar garanta acestora dreptul de a fi ascultate, s-ar permite

nu numai o mai bună punere în aplicare a principiilor dreptății procedurale, dar și o

perspectivă mai profundă asupra chestiunilor examinate.

Având în vedere evoluția jurisprudenței menționată anterior, normele aplicabile procedurii

de examinare a cererilor de către Curte nu asigură hotărârilor pronunțate un grad suficient de

legitimitate procedurală. În acest context, este timpul ca procedura în fața Curții să fie

regândită, astfel încât să fie adaptată mai bine cerințelor dreptății procedurale.