CASE OF ROMAN ZAKHAROV v. RUSSIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF ROMAN ZAKHAROV v. RUSSIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

Tradus și revizuit de IER (www.ie

r.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

Hotărârea

din 4 decembrie 2

015

În Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei

(Cererea nr. 47143/06)

Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei,

Curtea Eu

ropeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din

Dean Spielmann,

președinte

,

Josep Casadevall, Guido Raimondi, Ineta Ziemele, Mark Villiger, Luis López Guerra,

Khanlar Hajiyev, Angelika Nußberger, Julia Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Møse, André

Potocki, Paul Lemmens, Helena Jäderblom, Faris Vehaboviæ, Ksenija Turkoviæ, Dmitry Dedov,

judecători, și Lawrence Early, jurisconsult,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 septembrie 2014 și 15 o

ctombrie 2015,

pr

onunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urm

ă dată:

PROCEDU

RA

1

.

La originea cauzei se află cererea nr.

47143/06 îndreptat

ă împotriva Federației Ruse, prin care

un resortisant al acestui stat, domnul Roman Andreyevich Zakharov („reclamantul”),

a sesizat Curtea

la 20 octombrie 2006, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundament

ale (

Convenți

a

).

2

.

Reclamantul a fost reprezentat inițial de domnul B. Gruzd, avocat în Sankt Petersburg.

Ulterior,

a fost reprezentat de avocați din partea organizației neguvernamentale EHRAC/Centrul pentru

drepturile omului „Memorial”, cu sediul în

Moscova. Guvernul rus (Guvernul) a fost reprezentat de

domnul G. Matyushkin, reprezentantul Federației R

use la Curte.

3

.

Reclamantul a susținut că sistemul de interceptare secretă a comunicațiilor de telefonie mobilă

din Rusia a încălcat dreptul său la respectarea vieții sale private și a corespondenței sale și că nu a

avut la dispoziție o cale de atac eficientă p

entru a for

mula o plângere în acest sens.

4

.

La 19 octombrie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.

5

.

La 11 martie 2014, camera din Secția întâi căreia i

-

a fost repartizată cauza (ar

t. 5

2

din

Regulamentul Curții – Regulamentul), compusă din Isabelle Berro

-Lefèvre,

președinte

, Khanlar

Hajiyev, Julia Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Møse, Ksenija Turkoviæ, Dmitry Dedov,

judecători, și Søren Nielsen, grefier de secție, s

-a desesizat în favoarea Marii Camere; niciuna dintre

părți nu a formulat obiecții (art. 30 din Convenție

și art.

72 din Regulament).

6

.

La 24 septembrie 2014, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg

(art. 59 § 3 din Regulamen

t).

S-

au înfățișat

:

–

pentru Guvern

dl.

G. Matushkin

, reprezentantul Federației Ruse

la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

agent

,

d-nele

O. Sirotkina,

I. Korieva,

O. Iurchenko,

d-nii O.

Afanasev

,

A. Lakov,

consilieri

;

–

pentru reclamant

dl. P.

Leach

,

d-na. K. Levine,

dl. K.

Korotee

v,

d-nele. A.

Razhikov

a,

E. Levchishina,

consilieri,

consilieră

.

Curtea a ascultat declarațiile prezentate de dl Matyushkin, dl Leach, dna Levine, d

-na. Razhikova

și dl Koroteev, precum și răspunsurile date de d

-

nii. Matyushkin și Leach la întrebările adresate de

judecători.

ÎN FAPT

I

.

CIRCUMSTANȚELE

CAUZE

I

7

. Reclamantul s-

a născut în 1977 și locuiește în Sankt Pet

ersburg.

8

. Acesta este redactor-

șef al unei edituri și al unei reviste de aviație.

De asemenea, este

p

reședintele filialei din Sankt Petersburg a Fundației pentru Apărarea Glasnost, organizație

neguvernamentală care monitorizează situația libertății mass

-

mediei în regiunile Rusiei, apără

independența mass

-

mediei regionale, libertatea de exprimare și respectarea drepturilor jurnaliștilor și

le oferă sprijin juridic, inclusiv sub aspect pr

ocedural.

9

.

Acesta era abonat la serviciile mai multor operatori de telefonie mobilă.

10

. La 23 decembrie 2003, reclamantul a intr

odus o acțiune în justiție împotriva a trei operatori de

telefonie mobilă, invocând încălcarea dreptului său la respectarea caracterului privat al comunicațiilor

sale telefonice.

Acesta a susținut că, în conformitate cu Ordinul nr.

70 (

infra

, pct. 115-122) adoptat de

Comisia Națională a Comunicațiilor și Tehnologiei Informației –

predecesoarea Ministerului

Comunicațiilor – operatorii de telefonie mobilă au instalat un echipament ca

re a permis Serviciului

Federal de Securitate (

FSB

) să intercepteze toate comunicațiile telefonice fără autorizație judiciară

prealabilă.

În opinia acestuia, Ordinul nr.

70, care nu a fost publicat niciodată, restrânge în mod

nejustificat dreptul său la respectarea vieții private. Acesta a solicitat instanței emiterea unei dispoziții

pentru îndepărtarea echipamentului instal

at în conformitate cu Ordinul nr.

70 și acordarea accesului la

comunicațiile de telefonie mobilă numai persoanelor autorizate. Ministerul Comunicațiilor și

Tehnologiei Informației (Ministerul Comunicațiilor) și secția din Sankt Petersburg și regiunea

Leningrad a

FSB au intervenit în procedură în calitate d

e terți.

11

.

La 5 decembrie 2005, judecătoria districtului Vasileostrovskiy din Sankt Petersburg a respins

acțiunea reclamantului pe motiv că acesta nu a demonstrat că operatorii de rețele mobile au transmis

vreo informație protejată unor persoane neautorizate ori au permis interceptarea nelimitată sau

neautorizată a comunicațiilor. Instanța a indicat că echipamentul vizat de reclamant a fost in

stalat

pentru a permite organelor de aplicare a legii să efectueze cu succes măsuri operative de investigații

conform procedurii prevăzute de lege. Aceasta a considerat că instalarea unui

astfel de echipament

nu constituia în sine o atingere adusă caracterului privat al comunicațiilor reclamantului, care, în opinia

sa, nu a stabilit nimic care să justifice constatarea unei încălcări a dreptului său la respectarea

caracterului privat al com

unicațiilor sale telefonice.

12

. Reclamantul a declarat apel.

Acesta a afirmat, în special, că judecătoria a respins dintre p

robe

diverse documente, inclusiv două decizii judecătorești privind autorizarea retroactivă a interceptării

comunicațiilor de telefonie mobilă, precum și un act adițional la contractul

-tip de furnizare de servicii

emis de unul dintre operatorii de rețele m

obile.

Prima decizie judecătorească, pronunțată la

8

octombrie 2002, a autorizat interceptarea comunicațiilor de telefonie mobilă ale mai multor persoane

în perioada 1

–

5 aprilie, 19

–

23 iunie, 30 iunie

– 7 aprilie și 16–

20 octombrie 2001. A doua decizie

judecătorească, din 18 iulie 2003, a autorizat interceptarea comunicațiilor de telefonie mobilă ale lui

M.E. în perioada 11 aprilie

–

11 octombrie 2003.

În ceea ce privește actul adițional, acesta îl informa

pe abonat că, în cazul în care numărul său este folosit pentru a emite amenințări teroriste, operatorul

rețelei mobile poate să suspende furnizarea de servicii de telefonie și să transmită datele colectate

organelor de aplicare a legii. Potriv

it reclamantului, deciziile judecătorești și actul adițional în litigiu

dovedesc că operatorii de rețele mobile și organele de aplicare a legii aveau capacitatea tehnică de a

intercepta toate comunicațiile telefonice fără a obține în prealabil autorizație judiciară și că recurgeau

frecvent la interceptări neautorizate.

13

. La 26 aprilie 2006, Tribunalul Sankt Petersburg a confirmat, în apel, hot

ărârea pronunțată în

primă instanță. Instanța a reiterat constatarea instanței districtuale, conform căreia reclamantul nu a

demonstrat că i

-

au fost interceptate comunicațiile telefonice. Instanța a adăugat că reclamantul nu a

dovedit nici riscul ca dreptul său la respectarea caracterului privat al comunicațiilor sale telefonice să

sufere o ingerință ilegală. Instanța a precizat că, pentru a demonstra existența unui astfel de risc,

reclamantul ar fi trebuit să demonstreze că pârâții au acționat contrar legii; or, potrivit instanței de apel,

operatorii de rețele mobile erau obligați prin lege să instaleze un ech

ipament care permitea organelor

de aplicare a legii să pună în practică măsuri operative de investigații, echipament a cărui existență nu

aduce în sine atingere caracterului privat al comunicațiilor reclamantului.

Tribunalul Sankt Petersburg

a considerat legal refuzul de a admite ca probe deciziile

judecătorești din 8 octombrie 2002 și 18

iulie

2003 deoarece au fost luate cu privire la terți și nu îl vizau pe reclamant. De altfel, instanța a admis ca

probă și a examinat actul adițional la contractul furnizorului de servicii, dar a concluzionat că

documen

t

ul nu conținea nicio informație care să justifice reexaminarea hotărârii judecătoriei.

14

. Dintr-

un document prezentat de reclamant rezultă că, în ianuarie 2007, organizația

neguvernamentală „Controlul civil” a cerut Parchetului General să examineze ordinele adoptate de

Ministerul Comunicațiilor cu privire la interceptarea comunicațiilor, în vederea verificării compatibilității

acestora cu legislația federală.

În februarie 2007, un membru al Parchetului General a contactat

o

rganizația neguvernamentală pentru a

-

i solicita copii după anexele nepublicate ale Ordinului nr.

70,

precizând că parchetul nu a putut să le obțină de la Ministerul Comunicațiilor.

În aprilie 2007,

Parchetul General a refuzat să efectueze examinarea solicitată.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

A. Drep

tul la respectarea vieții private și a corespondenței

15

.

Constituția garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private, a secretelor

personale și de familie, precum și dreptul de a

-

și apăra onoarea și reputația (art.

23 alin. 1). Aceasta

garantează, de asemenea, dreptul la respectarea corespondenței și a comunicațiilor telefonice,

poștale, telegrafice și de alt tip. Acest drept poate fi restrâns doar în temeiul unei decizii judecătorești

(art. 23 alin. 2).

16

.

În plus, Constituția prevede că este interzisă colectarea, păstrarea, utilizarea sau difuzarea de

informații despre viața privată a unei persoane fără consimțământul acesteia.

Serviciile c

entrale și

municipale trebuie să se asigure că orice persoană are acces la documentele și elementele referitoare

la drepturile și libertățile sale, dacă nu există prevederi contrare în lege (art.

24).

17

.

Legea privind comunicațiile din 7

iulie 2003 (nr.

126-

FZ) garantează caracterul

privat al

comunicațiilor poștale, telegrafice și de alt tip prin intermediul rețelelor de telecomunicații sau al

serviciilor de curierat.

Restrângerea caracterului privat al comunicațiilor nu este permisă decât în

cazurile prevăzute de legislația federală (art.

63 alin. 1).

Interceptarea comunicațiilor se face în baza

unei autorizații legale prealabile, cu excepția cazurilor prevăzute de legislația federală (art.

63 alin. 3).

18

. La 2

octombrie 2003, în Decizia nr.

345-

O, Curtea Constituțională a declarat că dreptul la

respectarea caracterului privat al comunicațiilor telefonice cuprinde toate datele transmise, păstrate

sau aflate cu ajutorul unui aparat de telefon, inclusiv metadatele cum ar fi informațiile privind

conexiunile de intrare și de ieșire ale unui anumit abonat. Curtea Supremă a adăugat că

supravegherea acest

or date se face, de asemenea, în baza unei autorizații legale p

realabile.

B. Răspunderea pentru atingerea adusă vieții private

19

. Colectarea sau difuzare

a neautorizată a informațiilor despre viața privată sau de familie a unei

persoane, fără consimțământul acesteia, dacă este făcută din interes financiar sau alte interese

personale și încalcă drepturile și interesele legitime ale cetățeanului, se pedepsește cu amendă, cu

muncă forțată sau închisoare de până la 4

luni.

Aceeași faptă săvârșită de un funcționar public în

exercițiul atribuțiilor sale se pedepsește cu amendă, interdicția de a ocupa anumite funcții sau

închisoare pe o perioadă de până

la 6

luni (art. 137 C. pe

n.).

20

.

Orice încălcare a dreptului cetățeanului la respectarea caracterului privat al comunicațiilor sale

poștale, telegrafice, telefonice sau de alt tip se pedepsește cu amendă sau muncă forțată. Aceeași

faptă săvârșită de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor sale se pedepsește cu amendă,

interdicția de a ocupa anumite funcții sau închisoare de pân

ă la 4

luni (art. 138 C. pe

n.).

21

.

Abuzul în serviciu de către un funcționar public, în cazul în care este săvârșit din interes

financiar sau din alte interese personale și aduce o atingere gravă drepturilor și intereselor legitime ale

unei persoane fizice sau juridice, se pedepsește cu amendă, interdicția de a ocupa anumite funcții sau

de a se angaja în anumite activități pentru o perioadă de până la 5 ani, cu muncă forțată pe o perioadă

de până la 4

ani sau cu închisoare de la 4 luni la 4 ani (art. 285 alin. 1 C.

pen.).

22

.

Faptele prin care un funcționar public, depășindu

-

și în mod evident atribuțiile, încalcă grav

drepturile și interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice, se pedepsesc cu amendă,

interdicția de a ocupa anumite funcții sau de a se angaja în anumite activități pe o perioadă de până la

5

ani, cu muncă forțată de până

la 4

ani sau închisoare de la 4 luni la 4 ani (art. 286 ali

n. 1 C. pen.).

23

. În decizia nr.

19 din 16 octombrie 2009, Plenul Curții Supreme a declarat că, în sensul art. 285

și 286 C. pen., o „ingerință gravă în drepturile și interesele legitime a

le unei persoane fizice sau

juridice” înseamnă o încălcare a drepturilor și libertăților garantate de principiile în general

recunoscute și de prevederile din dreptul internațional și din Constituția Federației Ruse –

ca de

exemplu dreptul persoanei la res

pectarea onoarei și demnității sale, a vieții sale private sau de familie,

a corespondenței sale, a comunicațiilor sale telefonice, poștale, telegrafice și de alt tip, sau

inviolabilitatea domiciliului său.

În cazul unei persoane juridice, pentru a sta

bili dacă ingerința este

„gravă”, se ține seama de amploarea prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilegale, de natura și

valoarea prejudiciului material, de numărul de persoane afectate și de gravitatea prejudiciului fizic,

material sau moral suferit de acest

ea (pct.

18.2 din hotărâre).

24

.

Acțiunea penală se pune în mișcare dacă există suficiente elemente faptice care arată că s

-a

săvârșit o infracțiune (art

.

140 alin. 2 C. proc. pe

n.).

C. Dispoziții generale privind interceptarea comunicațiilor

25

.

Interceptarea comunicațiilor este reglementată de Legea din 12

august 1995 privind măsurile

operative de investigații (nr.

144-FZ

– LMOI), care se aplică interceptării comunicațiilor atât în cadrul

unei proceduri penale, cât și în afara acestui cadru, precum și de Codul de procedură penală din

18 decembrie

2001 (nr. 174 FZ, intrat în vigoare la 1

iulie 2002

–

C. proc.

pen.), care se aplică numai

interceptării comunicațiilor în cadrul unei proceduri penale.

26

.

Măsurile operative de investigații au mai multe scopuri:

1) depistarea, prevenirea, pedepsirea

infracțiunilor și investigarea acestora, precum și identificarea persoanelor care se pregătesc să comită

o infracțiune, care comit o infracțiune sau au comis una; 2) localizarea persoanelor care încearcă să

se sustragă justiției și a persoanelor date dispărute; 3) obținerea de informații despre fapte sau

activități care pun în pericol securitatea națională, militară, economică sau ecologică a Federației

Ruse (art.

2 LMOI). La 25 decembrie 2008, art.

2 LMOI a fost modificat prin adăugarea unui nou

obiectiv

– acela de a obține informații despre bunuri care fac obiectul măsurii confiscării.

27

.

Funcționarii și organele statului care pun în aplicare măsuri operative de investigații trebuie să

dea dovadă de respect față de viața privată și de familie, domiciliul și corespondența cetățenilor.

Se

interzice recurgerea la astfel de măsuri pentru atingerea altor scopuri sau obiective decât cele

prevăzute de

lege (art. 5 alin

.

1 și 2 LMO

I).

28

.

Funcționarilor și organelor statului nu le este permis: 1) să aplice măsuri operative de

investigații în interesul partidelor politice sau al organizațiilor non

-

profit ori religioase; 2) să aplice în

secret măsuri operative de investigații cu privire la servicii federale, regionale sau locale, partide

politice

sau organizații non

-

profit ori religioase pentru a influența deciziile sau activitățile acestora; 3)

să comunice vreunei persoane datele colectate în cadrul măsurilor operative de investigații dacă

aceste date se referă la viața privată sau de familie a unui cetățean sau prejudiciază reputația sau

renumele acestuia, cu excepția cazurilor prevăzute de legislația federală; 4) să instige ori să

determine pe cineva să comită o infracțiune, ori să îi întindă o capcană în acest scop; 5) să falsifice

rezultatele m

ăsurilor operative de investigații (ar

t.

5 alin. 8 LMOI).

29

.

Măsurile operative de investigații includ în special interceptarea comunicațiilor poștale,

telegrafice, telefonice sau de alt tip și colectarea de date transmise prin mijloace tehnice de

comunicații. Legea prevede că se permite, în cadrul unor astfel de măsuri, realizarea de înregistrări

audio și video, fotografierea, filmarea și folosirea altor mijloace tehnice, cu condiția ca acest lucru să

nu fie în detrimentul vieții ori sănătății persoanelor vizat

e sau al mediului.

Măsurile operative de

investigații care implică interceptarea comunicațiilor poștale, telegrafice, telefonice sau de alt tip și

colectarea de date transmise prin mijloace tehnice de comunicație prin intermediul unui echipament

instalat de

către furnizorii de servicii de comunicații se pun în aplicare cu ajutorul mijloacelor tehnice

de către FSB și serviciile Ministerului de Interne, în conformitate cu deciziile și acordurile semnate de

serviciile respective (art. 6 LMOI).

30

. Dec

retul prezidențial nr.

891 din 1

septembrie 1995 prevede că interceptarea comunicațiilor

poștale, telegrafice sau de alt tip se efectuează de către FSB în interesul și în numele tuturor

organelor de aplicare a legii (alin.

1).

În situații

le în care FSB nu dispune de echipamentul tehnic

necesar, interceptările pot fi făcute de serviciile Ministerului de Interne, în interesul și în numele tuturor

organelor de aplicare a legii (alin.

2).

Dispoziții similare sunt cuprinse în considerentele 2 și 3 din

Hotărârea Guvernului nr.

538 din 27 august 20

05.

D

. Situații care pot duce la interceptarea comunicațiilor

31

.

Măsurile operative de investigații care implică o ingerință în dreptul constituțional la respectarea

caracterului privat al comunicațiilor poștale, telegrafice și de alt tip transmise printr

-

o rețea de

telecomunicații sau prin servicii de curierat, sau o ingerință în caracterul privat al domiciliului pot fi

puse în aplicare în urma

primirii unor informații: 1) că o infracțiune a fost comisă, este în curs de

comitere sau în curs de pregătire; 2) despre persoane care se pregătesc să comită, comit sau au

comis o infracțiune; sau 3) despre fapte sau activități care pun în pericol securitatea națională,

militară, economică sau ecologică a Federației Ruse (art.

8 alin. 2 LMOI)

.

32

.

LMOI prevede că interceptarea comunicațiilor telefonice și de alt tip se autorizează numai în

cazurile în care o persoană este suspectată sau învinuită de săvârșirea unei infracțiuni de gravitate

medie, a unei infracțiuni grave ori a unei infracțiuni deosebit de grave, sau este posibil să aibă

informații despre o astfel de infracțiune (art.

8 alin. 4 LMOI).

Codul de procedură penală prevede, de

asemenea, că interceptarea comunicațiilor telefonice și de alt tip ale unui suspect sau acuzat ori ale

unei alte persoane poate fi autorizată dacă există motive să se creadă că acestea pot conține

informații relevante pentru dosarul aferent unei infracțiuni de gravitate medie, al unei infracțiuni grave

sau al unei infracțiuni deosebit de grave (art.

186 alin. 1 C. proc. pen.).

33

. Art.

15 C. pen. prevede că „infracțiunile de gravitate medie” sunt acele infracțiuni săvârșite cu

premeditare pentru care Codul penal prevede o pedeapsă maximă de la 3 la 5

ani de închisoare,

precum și infracțiunile săvârșite fără premeditare pentru care Codul penal prevede o pedeapsă

maximă mai mare de 3

ani de închisoare.

„Infracțiunile grave” sunt acele infracțiuni săvârșite cu

premeditare pentru care Codul penal prevede o pedeapsă maximă de la 5 la 10

ani de închisoare.

„Infracțiunile deosebit de grave” sunt acele infracțiuni săvârșite cu premeditare pentru care Codul

prevede o pedeapsă maximă

mai mare de 10

ani de

închisoare sau o pedeapsă mai severă.

E. Procedura de autorizare și termenele

1.

Legea privind măsurile operative de investigații

34

.

Măsurile operative de investigații care implică o ingerință în dreptul constituțional la respectarea

caracterului privat al comunicațiilor poștale, telegrafice și de alt tip transmise

printr-

o rețea de

telecomunicații ori prin servicii de curierat, sau o ingerință în caracterul privat al domiciliului –

cum ar fi

inspectarea locurilor sau clădirilor, interceptarea comunicațiilor poștale, telegrafice, telefonice și de alt

tip, sau colecta

rea de date transmise prin mijloace tehnice de comunicații – necesită o autorizație

judiciară prealabilă (art.

8 alin. 2 LMOI)

.

35

.

În cazuri de urgență în care există un risc imediat de comitere a unei infracțiuni grave sau

deosebit de grave, ori în prezența unor informații despre fapte sau activități care pun în pericol

securitatea națională, militară, economică sau ecologică a țării, măsurile operative menționate la art.

8

alin.

2 pot fi aplicate fără autorizație judiciară prealabilă.

În astfel de cazuri, este necesar ca în termen

de 24 de ore de la începerea măsurilor operative de investigații acestea să fie aduse la cunoștința

unui judecător. În cazul în care nu se obține o autorizație judiciară în termen de 48 de ore de la

inițierea măsurilor, acestea trebuie să înceteze imediat (art.

8 alin. 3 LMOI)

.

36

.

Examinarea cererilor de luare a unor măsuri care implică o ingerință în dreptul constituțional

pentru a respecta caracterul privat al comunicațiilor poștale, telegrafice și de alt tip transmise printr

-o

rețea de telecomunicații ori prin servicii de curierat, sau o ingerință în caracterul privat al domiciliului,

este de competența unei instanțe în a cărei rază teritorială se află locul în care trebuie aplicată măsura

solicitată sau locul în care își are sediul organul car

e emite cererea.

Cererea se examinează imediat

de către un judecător unic (a

rt.

9 alin. 1 LMOI)

.

37

.

Judecătorul pronunța decizia pe baza cererii motivate a șefului unuia dintre serviciile

competente să aplice măsuri operative de investigații.

Documentele justificative relevante, cu ex

cepția

celor care conțin informații despre investigatori sub acoperire sau informatori ai poliției, ori despre

organizarea și tactica aferentă măsurilor operative de investigații, pot fi de asemenea prezentate, la

cererea judecătorului (art.

9 alin.

2 și 3

LMOI).

38

.

Judecătorul care examinează cererea decide dacă se impune autorizarea unor măsuri care

implică o ingerință în drepturile constituționale sus

-

menționate, sau dacă – din contră – nu se acordă

autorizația; decizia se motivează. Acesta trebuie să precizeze perioada de valabilitate a autorizației,

care în principiu nu trebuie să fie mai mare de 6

luni.

Dacă este necesar, acesta poate prelungi

perioada respectivă după ce reexaminează toate documentele relevante (art.

9 alin.

4 și 5 LMO

I).

39

. Dec

izia judecătorească de autorizare a măsurilor operative de investigații și

documentele care

stau la baza acestei decizii trebuie să rămână în posesia exclusivă a organului statului care aplică

măsurile operative de investigații (art.

12 alin. 3 LMO

I).

40

. Prin Decizia nr.

86-O din 14

iulie 1998, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă o

cerere pentru controlul constituționalității anumitor dispoziții ale LMOI. Instanța a declarat, în special,

că judecătorul nu trebuie să autorizeze măsuri de investigații care implică o ingerință în drepturile

constituționale decât dacă are convingerea că astfel de măsuri sunt legale, necesare și justificate, cu

alte cuvinte compatibile cu toate cerințele din LMOI. Instanța a precizat că sarcina probei îi revine

organului de stat care emite cererea, acesta fiind obligat să demonstreze necesitatea măsurilor

respective.

De asemenea, instanța constituțională a precizat că, la cererea judecătorului, acestuia

trebuie să i se pună la dispoziție

documente

justificative și că, întrucât unele dintre ele pot conține

secrete de stat, doar un judecător care deține certificatul de s

ecuritate necesar poate examina cererile

de autorizare.

În plus, în baza necesității de a păstra secretul măsurilor de supraveghere, Curtea

Constituțională a considerat că principiul caracterului public al ședinței și principiul contradictorialității

nu sunt aplicabile procedurii de autorizare.

În consecință, potrivit înaltei instanțe, faptul că nu se poate

ca persoana vizată să participe la procedura de autorizare, să fie informată cu privire la decizia luată

ori să declare apel la o instanță superioară nu constituie o încălcare a drepturilor sale constituționale.

41

. În Decizia nr. 345-O din 2

octombrie 2003, Curtea Constituțională a declarat că judecătorul

este obligat să examineze cu atenție și în detaliu probele prezentate în susținerea unei cereri de

interceptare și că, în cazul în care cererea nu este întemeiată suficient, acesta poate solicita informații

suplimentare.

42

. De asemenea, prin Decizia nr. 1-O din 8

februarie 2007, Curtea Constituțională a respins ca

inadmisibilă o cerere pentru controlul constituționalității

art. 9 din LMOI.

Înalta instanță a considerat că,

înainte de a autoriza aplicarea uno

r măsuri operative de investigații, judecătorul este obligat să verifice

temeiul acestora.

Instanța a adăugat că decizia judecătorească de autorizare a unor astfel de măsuri

trebuie să fie motivată și să facă trimitere la motive specifice pentru a crede că o infracțiune a fost

comisă, este în curs de comitere sau în curs de pregătire, ori că au loc anumite activități care pun în

pericol securitatea națională, militară, economică sau ecologică a țării, iar persoana vizată în cererea

pentru măsuri operative de investigații este implicată în aceste activități criminale sau, din alte motive,

periculoase.

43

. Prin Decizia nr. 460-O-O din 15 iulie 2008, Curt

ea Constituțională a respins ca inadmisibilă o

cerere pentru controlul constituționalității art.

5, art.11 și art.12 din LMOI. Instanța a considerat că

persoana ale cărei comunicații au fost interceptate are posibilitatea de a depune o cerere de

revizuir

e

împotriva deciziei judecătorești de autorizare a interceptării. Pentru Curtea Constituțională, faptul că

reclamantul nu avea la dispoziție o copie a deciziei judecătorești respective nu îl împiedica pe acesta

să depună cererea de

revizuire

deoarece instanța sesizată putea solicita copie de la autoritățil

e

competente

.

2.

Codul de procedură penală

44

.

Măsurile de cercetare penală care implică percheziționarea domiciliului unei persoane sau

interceptarea convorbirilor telefonice și a altor comunicații ale acesteia sunt condiționate de obținerea

unei autorizații judiciare prealabile. O cerere pentru percheziționarea domiciliului unei persoane sau

interceptarea comunicațiilor acesteia trebuie să fie depusă de un investigator cu aprobarea unui

procuror și să fie examinată de un judecător uni

c în termen de 24

de ore.

Este permisă prezența

procurorului și a investigatorului. Judecătorul care soluționează cererea hotărăște dacă se impune

autorizarea măsurii solicitate sau, din contră, respingerea acesteia; acesta motivează decizia (art.

165

C. proc. pen.)

.

45

.

O instanță poate acorda autorizația de interceptare a comunicațiilor unui suspect sau învinuit

ori ale unei alte persoane dacă există motive să se creadă că în comunicații ar putea fi menționate

informații relevante pentru dosarul penal în litigiu (art.

186 alin. 1 C. proc. pen.)

.

46

.

O cerere de autorizare a interceptării comunicațiilor trebuie să menționeze în mod clar

următoarele informații: 1) dosarul penal corespunzător cererii; 2) motivele care justifică aplicarea

măsurilor solicitate; 3) numele de familie, numele patronimic și prenumele persoanei ale cărei

comunicații trebuie interceptate; 4) durata măsurii solicitate; 5) organul de stat care va efectua

interceptarea (art. 186 alin. 3 C. proc. pen.).

47

.

Decizia judecătorească de autorizare a interceptării comunicațiilor trebuie să fie transmisă de

investigator organului de stat însărcinat cu punerea ei în aplicare. Interceptarea comunicațiilor poate fi

autorizată pentru o perioadă de maxim 6

luni, i

ar investigatorul dispune încetarea măsurii atunci când

aceasta nu mai este necesară. În orice caz, măsura trebuie să înceteze când se încheie ce

rcetar

ea

penală (art.

186 alin

.

4 și 5 C

.

proc. pen.).

48

.

De asemenea,

o

instanță poate autoriza supravegherea datelor de comunicații

corespunzătoare conexiunilor telefonice sau fără fir (

wireless

) ale unei persoane în cazul în care

exis

tă motive întemeiate pentru a crede că acele date pot fi relevante într

-un dosar penal. O cerere de

autorizare trebuie să conțină elementele menționate

la pct. 46

supr

a

.

O copie a deciziei judecătorești

de autorizare a supravegherii datelor corespunzătoare comunicațiilor unei persoane este transmisă de

investigator furnizorului de servicii de comunicații corespunzător; acesta din urmă este obligat apoi ca

periodic, cel puțin o dată pe săptămână, să prezinte investigatorului datele solicitate.

Supravegher

ea

datelor de comunicații poate fi autorizată pentru o perioadă de maxim 6

luni, iar investigatorul dispune

încetarea măsurii atunci când aceasta nu mai este necesară. În orice caz, aceasta trebuie să înceteze

când se încheie cercetarea penală (art.

186.1 C. proc. pen., introdus la 1 iulie 20

10).

F. Păstrarea, utilizarea și distrugerea datelor colectate

1.

Păstrarea datelor colectate

49

. Art.

10 LMOI prevede că organele de aplicare a legii care efectuează măsuri operative de

investigații pot crea și folosi baze de da

te sau pot deschide dosare personale. Un dosar personal se

închide atunci când

obiectivele menționate la art.

2 din lege au fost îndeplinite sau în cazul în care se

constată că acestea sunt imposibil de realizat.

50

. În decizia din 14

iulie 1998 (menționată la pct.

40

supra

), Curtea Constituțională a observat, cu

privire la posibilitatea

– prevăzută la art.

10

– ca organele de aplicare a legii care efectuează măsuri

operative de investigații să creeze baze de date ori să deschidă dosare personale, că doar datele

referitoare la prevenirea infracțiunilor sau la investigarea acestora pot fi introduse în aceste baze de

date sau dosare personale.

Instanța a adăugat că, din moment ce activitățile infracționale nu intră în

sfera vieții private, colectarea de informații despre astfel de activități nu aduce atingere dreptului la

respectarea vieții private. În final, instanța a precizat că, în cazul în care informațiile despre activitățile

infracționale ale unei persoane introduse într

-

un dosar personal nu se confirmă ulterior, dosarul

respectiv se închide.

51

.

Înregistrările comunicațiilor telefonice și de alt tip interceptate trebuie să fie sigilate și păstrate

în astfel de condiții încât să se evite orice risc de ascultare sau copiere de către persoane

neautorizate (art. 8 alin. 4 LMOI).

52

.

Informațiile despre echipamentele folosite pentru punerea în aplicare a măsurilor operative de

investigații, metodele utilizate, funcționarii implicați și datele colectate constituie secret de stat.

Declasificarea acestora este posibilă numai în temeiul unei decizii speciale a șefului organului de stat

care efectuează măsurile operative de investigații (art.

12 alin.

1 LMOI și art.

5 alin.

4 din Legea

nr. 5485-I din 21 iulie 1993 privind secretele de st

at).

53

.

Pe documentele care conțin secrete de stat se afișează în mod vizibil următoarele informații:

nivelul de secretizare, organul de stat care emite decizia de clasificare, numărul de înregistrare și data

sau condițiile declasificării (art.

12 din Legea privind secretele de s

tat).

2.

Utilizarea datelor colectate și condițiile divulgării lor

54

.

Informațiile care conțin secrete de stat nu pot fi divulgate altui serviciu de stat, unei organizații

sau unei persoane decât cu aprobarea serviciului de stat care a emis decizia de clasificare a acestor

informații. Acestea nu pot fi comunicate decât serviciilor de stat sau organizațiilor autorizate special în

acest sens ori persoanelor care au certificatul de securitate necesar.

Serviciul de stat sau organizația

care primește informații clasificate trebuie să se asigure că acestea sunt protejat

e în mod

corespunzător. Șeful serviciului de stat sau al organizației în cauză este personal răspunzător pentru

protecția informațiilor clasificate împotriva accesului neautorizat sau a divulgării neautorizate (art. 16 și

17 din Legea privind secretele de stat).

55

.

Numai o organizație sau o întreprindere despre care s

-

a confirmat faptul că dispune de servicii

interne destinate în special protecției datelor, că angajații lor sunt calificați să se ocupe de informații

clasificate și că folosesc sisteme agreate pentru protecția datelor pot primi autorizație să acceseze

secrete de stat (art. 27 din Legea privind secretele

de stat).

56

.

Certificatul de securitate se acordă numai funcționarilor statului care au cu adevărat nevoie de

așa ceva pentru a

-

și îndeplini sarcinile. De asemenea, certificatul se acordă judecătorilor pe durata

mandatelor acestora și avocaților implicați într

-

o cauză penală dacă dosarul conține elemente legate

de secrete de stat.

Orice persoană care a primit certificat de securitate trebuie să se angajeze, în

scris, să nu comunice informațiile clasificate care i

-

au fost încredințate (pct.

7, 11 și 21 din

Regulamentul nr. 63 adopta

t la 6

februarie 2010 de Guvernul Federației Ruse).

57

.

Șeful serviciului de stat sau al organizației care deține informații ce conțin secrete de stat

trebuie să asigure accesul la aceste informații funcționarilor statului și altor persoane autorizate.

Acesta trebuie să se asigure că numai informațiile necesare sunt comunicate destinatarului pentru

îndeplinirea obligațiilor sale (art.

25 din Legea privind secretele de s

tat).

58

.

În cazul în care datele colectate în cadrul măsurilor operative de investigații conțin informații cu

privire la comiterea unei infracțiuni, aceste informații și toate elementele justificative necesare

(fotografii și înregistrări audio sau video, de exemplu) se comunică serviciilor de investigații

competente sau unei instanțe.

În cazul în care

informațiile au fost colectate în cadrul unor măsuri

operative de investigații care implică o ingerință în dreptul la respectarea caracterului privat al

comunicațiilor poștale, telegrafice și de alt tip transmise printr

-

o rețea de telecomunicații ori prin

servicii de curierat, sau o ingerință în caracterul privat al domiciliului, acestea se comunică serviciilor

de cercetare sau de urmărire penală, ca și decizia judecătorească de autorizare a măsurilor

respective.

Informațiile se transmit în conformitate cu procedura specială prevăzută pentru prelucrarea

informațiilor clasificate, cu excepția cazului în care organul de stat care a pus în aplicare măsurile

operative de investigații

a

decis să le declasifice (pct.

1,

12, 14 și 16 din Ordinul

nr. 776/703/509/507/1820/42/535/ 398/68 din 27 septembrie 2013 al Ministerului de Interne).

59

.

În cazul în care persoana ale cărei comunicații telefonice și de alt tip au fost interceptate este

inculpată pentru o infracțiune, înregistrările se transmit investigatorului și

se depun la dosarul penal.

Utilizarea și păstrarea lor ulterioară sunt reglementate de normele de procedură penală (art

. 8 alin. 5

LMOI).

60

.

Datele colectate în cadrul unor măsuri operative de investigații pot fi folosite pentru pregătirea

și desfășurarea unei cercetări și proceduri judiciare și ca probe în cadrul unei proceduri penale, în

conformitate cu prevederile legale privind adunarea, ev

aluarea și examinarea probelor.

Decizia de a

transmite datele colectate altor organe de aplicare a legii sau unei instanțe revine șefului organului de

stat care a efectuat măsurile operative de investigații (art.

11 LMOI).

61

. În cazul în care interceptarea a fost autoriz

ată în cadrul unei proceduri penale, investigatorul

poate, în orice moment al perioadei prevăzute în autorizația de interceptare, să obțină înregistrările de

la organul care efectuează interceptarea. Înregistrările trebuie să fie sigilate și însoțite de o scrisoare

care indică data și ora începerii și încheierii comunicațiilor înregistrate, precum și mijloacele tehnice

folosite la interceptare.

Înregistrările trebuie să fie ascultate de investigator în prezența martorilor

asistenți, a unui expert

-

după caz

-

și a persoanelor ale căror comunicații au fost interceptate.

Investigatorul întocmește un proces

-

verbal care conține transcrierea integrală a acelor părți din

comunicațiile înregistrate care sunt relevante pentru cauza penală respectivă (art.

186 alin.

6 și 7

C. proc. pen.). La 4 martie 2013, art. 186 alin. 7 a fost modificat, eliminându-

se dispoziția referitoare la

prezența martorilor asistenți.

62

.

Înregistrările și datele referitoare la comunicațiile care au fost colectate se depun la dosarul

penal.

Acestea trebuie să fie sigilate și păstrate în condiții suficiente pentru a preveni orice risc de

ascultare sau de copiere de cătr

e persoane neautorizate (art. 186 alin. 8 C. proc.

pen. și art.

186.1

,

introdus la 1 iulie 2010)

.

63

.

Rezultatele măsurilor operative de investigații care implică o restrângere a dreptului la

respectarea corespondenței ori a comunicațiilor telefonice, poștale, telegrafice sau de alt tip pot servi

ca probe în cadrul unei proceduri penale doar dacă au fost obținute în temeiul unei decizii

judecătorești și dacă măsurile respective au fost puse în aplicare în conformitate cu normele de

procedură penală (pct.

14 din hotărârea nr.

8 pronunțată la 31 octombrie 1995 de plenul Curții

Supreme a Federației Ruse).

64

. Se interzice utilizarea

ca probe a datelor care, fiind colectate în cadrul unor măsuri operative de

investigații, nu respectă normele din Codul de procedură penală cu privire la admisibilitatea probelor

(art. 89

C. proc. pen.).

Probele obținute prin încălcarea Codului de procedură penală nu sunt

admisibile.

Probele inadmisibile sunt lipsite de valoare juridică și nu pot servi ca temei al unor acuzații

în materie penal

ă sau pentru a clarifica vreuna din circumstanțele pentru care trebuie prezentate

probe în cadrul unei proceduri penale.

Probele care au fost respinse de o instanță nu au valoare

juridică și nu pot fi invocate într

-

o hotărâre sau decizie judecătorească și nici examinate sau utilizate în

cursul procesului (a

rt.

75 și art

.

35 C. proc. pen.).

65

. Datele colectate în cadr

ul măsurilor operative de investigații cu privire la o persoană a cărei

vinovăție nu a fost stabilită conform legii se păstrează timp de 1 an după care se distrug, cu excepția

cazului în care sunt necesare în interesul serviciului sau al justiției. Înregistrările audio și alte materiale

colectate prin interceptarea comunicațiilor telefonice sau de alt tip se păstrează timp de 6 luni, după

care se distrug

– dacă persoana vizată nu a fost inculpată pentru o infracțiune. Judecătorul care a

autorizat interceptarea trebuie să fie informat cu 3 luni înainte de distrugerea planificată (art.

5 alin. 7

LMOI).

66

.

Dacă persoana vizată a fost inculpată pentru o infracțiune, la sfârșitul procesului penal,

judecătorul de fond decide păstrarea sau distrugerea datelor utilizate ca probe.

Distrugerea se

consemnează într

-

un raport care va fi semnat de șeful serviciului de investigații și va fi depus la

dosarul cauzei (art. 81 alin. 3 C. proc.

pen. și pct.

49 din Ordinul nr. 142 din 30

septembrie 2011 al

Comisiei de investigații).

G. Controlul asupra interceptării comunicațiilor

67

.

Șefii organelor care pun în aplicare măsuri operative de investigații sunt răspunzători personal

de legalitatea tuturor acestor măsuri (art.

22 LMOI).

68

.

Controlul general asupra măsurilor operative de investigații se exercită de către Președinte,

Parlament și Guvernul Federației Ruse în limitele competențelor lor respective (art.

20 LMOI).

69

.

Procurorul General și procurorii din subordine competenți pot controla, de asemenea, măsurile

operative d

e investigații. La cererea procurorului competent, șeful organului de stat care pune în

aplicare măsuri operative de investigații trebuie să prezinte materialul referitor la aceste măsuri,

inclusiv

dosarele personale, informațiile despre echipamentul tehnic folosit, registrele și instrucțiunile

interne.

Materialul care conține informații despre investigatori sub acoperire sau informatori ai poliției

poate fi comunicat procurorului numa

i cu acordul funcționarului sau informatorului respectiv, cu

excepția cazurilor de proceduri penale îndreptate împotriva funcționarului sau informatorului respectiv.

Răspunderea șefului unui organ de stat poate fi angajată în temeiul legii dacă acesta nu se

conformează cererii procurorului. Acesta trebuie să asigure protecția datelor conținute în materialul

prezentat (art. 21 LMOI).

70

.

Legea privind organizarea parchetului (Legea federală nr.

2202-I din 17 ianuarie 1992) prevede

că procurorul general este numit și, după caz, demis de Consiliul Federației (Camera superioară a

Parlamentului) la propunerea Președintelui (art.

12).

Procurorii din subordine sunt numiți de procurorul

general după consultarea cu autoritățile executive regionale (art.

13). Pentru a fi numit procuror,

persoana trebuie să aibă cetățenie rusă și o diplomă în drept rus

(art.

40.1).

71

.

Pe lângă funcțiile lor de urmărire penală, procurorii sunt însărcinați să se asigure că

administrația centrelor de detenție, activitățile executorilor judecătorești, măsurile operative de

investigații și urmăririle penale respectă Constituția și legislația Rusiei (art.

1).

De asemenea, aceștia

coordonează activitățile tuturor serviciilor de aplicare a legii în lupta împotriva criminalității (art.

8).

72

. În pri

vința controlului asupra măsurilor operative de investigații, procurorii pot verifica dacă

actele efectuate în cursul punerii în aplicare a acestor măsuri au respectat legalitatea și drepturile

omului (art. 29).

Dispozițiile emise de procurori în cadrul acestui control se aplică în termenul stabilit.

Neîndeplinirea acestei obligații poate duce la angajarea răspunderii potrivit legii (art.

6).

73

.

De asemenea, procurorii pot examina plângerile privind încălcarea legii; aceștia soluționează

orice plângere prin decizie motivată. Această decizie nu împiedică persoana interesată să depună o

plângere identică la o instanță de judecată. În cazul în care un procuror constată o încălcare a legii,

acesta trebuie să ia măsuri pentru a declanșa o acțiune împotriva autorilor încălcării (art.

10).

74

. Legea privind FSB din 3 aprilie 1995 (nr.

40-

FZ) prevede că informațiile referitoare la

investigatorii sub acoperire ai serviciilor de securitate, precum și cele referitoare la tacticile, metodele

și mijloacele folosite de aceștia, nu intră în sfera controlului exercitat de procurori (a

rt. 24).

75

. Procedurile privind controlul exercitat de procurori as

upra măsurilor operative de investigații

sunt stabilite în Ordinului Procurorului General nr. 33 din 15 februarie 2011.

76

.

Această instrucțiune prevede că un procuror poate supune orga

nele care pun în aplicare

măsuri operative de investigații unor inspecții sistematice, dar și unor inspecții

ad-hoc

în cazul unei

plângeri făcute de o persoană fizică ori în cazul primirii de informații privind eventuale încălcări.

Măsurile operative de investigații întreprinse de FS

B în contextul contra-

informațiilor pot fi supuse

inspecției numai în urma unei plângeri individuale (pct.

5 din Ordinul nr.

33).

77

. În timpul

i

nspecției, procurorul se asigură de îndeplinirea următoarelor cerințe:

‒ respectarea drepturilor constituționale ale cetățenilor, precum dreptul la respectarea vieții private

și de familie, a domiciliului, a corespondenței, a comunicațiilor telefonice, poștale, telegrafice și de alt

tip;

‒ caracterul legal și justificat al actelor efectuate în cadrul măsurilor operative de investigații,

inclusiv al celor care au fost autorizate de o instanță (pct. 4 și 6 d

in Ordinul nr.

33).

78

.

În timpul inspecției, procurorul trebuie să examineze materialul original referitor la măsurile

operative de investigații, inclusiv dosarele personale, informațiile despre echipamentul tehnic folosit,

registrele și instrucțiunile interne; acesta poate cere explicații funcționarilor competenți.

Acesta este

obligat să protejeze datele sensibile care îi sunt încredințate împotriva accesului neautorizat sau a

divulgării neautorizate (pct. 9 și 12 din Ordi

nul nr.

33).

79

. În cazul în care procur

orul constată o încălcare a legii, trebuie să ceară funcționarului

responsabil pentru aceasta să o remedieze. De asemenea, acesta trebuie să ia măsuri pentru a opri și

a remedia încălcarea drepturilor cetățenilor și pentru a întreprinde o acțiune împotriva autorilor

in

fracțiunii (pct.

9 și 10 din Ordinul nr.

33).

Un funcționar al statului care refuză să se conformeze

instrucțiunilor unui procuror poate fi supus acțiunilor prevăzute de lege (pct.

11).

80

.

Procurorul însărcinat cu controlul asupra măsurilor operative de investigații prezintă

procurorului general rapoarte semestriale care prezintă detaliat rezultatele inspecțiilor efectuate

(pct. 15

din Ordinul nr.

33). Modelul de raport care trebuie completat de procuror este anexat la

Ordinul nr.

33.

Purtând mențiunea „confidențial”, acest document are două părți, ambele fiind

prezentate sub formă de tabel. Prima parte se referă la inspecțiile efectuate în perioada de referință și

trebuie să prezinte informații despre numărul de inspecții realizate, dosarele controlate și încălcările

depistate.

Partea a doua, care se ocupă de plângerile depuse de persoane fizice, trebuie să conțină

informații despre numărul de plângeri examinate și admise.

H. Accesul unei persoane fizice la datele colectate despre sine prin interceptarea

comunicațiilo

r

81

.

Dreptul rus nu prevede obligația de a informa o persoană, în vreo etapă, despre interceptarea

comunicațiilor sale. Cu toate acestea, o persoană care are cunoștință de fapte referitoare la măsuri

operative de inv

estigații la care a fost supusă, și a cărei vinovăție nu a fost dovedită conform legii –

cu

alte cuvinte, nu a fost inculpată sau acuzațiile au fost retrase pe motiv că presupusa infracțiune nu a

fost săvârșită sau că lipsesc unul sau mai multe dintre elementele constitutive ale unei infracțiuni –

are

dreptul la informații despre datele colectate în cadrul măsurilor respective, cât timp acest lucru este

compatibil cu normele privind confidențialitatea operativă („

конспираци

и

”) și excluzându

-se datele

care ar putea permite divulgarea secretelor de stat (art. 5 alin. 4-6 LMOI).

82

. În decizia din 14 iulie 1998 (

supra

, pct.

40), Curtea Constituțională a constatat că orice

persoană care are cunoștință de fapte referitoare la măsuri operative de investigații la care a fost

supusă are dreptul să primească informații despre datele colectate în cadrul acestor măsuri, cu

excepția cazului în datele respective conțin secrete de stat. Înalta instanță a declarat că, în temeiul

art.

12 din LMOI, datele colectate în cadrul acestor măsuri – de exemplu, informații despre infracțiuni

și persoanele implicate în comite

rea lor

–

constituie secret de stat.

Cu toate acestea, instanța a

precizat că informațiile referitoare la ingerințe în drepturile cetățenilor sau la acte ilegale comise de

autorități nu pot fi clasificate ca secret sub stat și trebuie să fie divulgate. Aceasta a adăugat că, prin

urmare, nu se poate invoca art.

12 pentru a refuza accesul la informații care afectează drepturile unei

persoane, cu excepția cazului în care informațiile respective privesc obiectivele sau motivele măsurilor

operaționale de investigații.

În conclu

zie, în opinia înaltei instanțe, faptul că în conformitate cu legea

atacată o persoană nu

poate pretinde acces la toate datele colectate despre sine nu constituie o

încălcare a drepturilor constituționale ale acestei persoane.

I.

Controlul jurisdicțional

1.

Dispozițiile generale din LMOI cu privire la controlul jurisdicțional asupra interceptării

comunicațiilo

r

83

.

O persoană care consideră că drepturile sale au fost ori sunt încălcate de un funcționar al

statului în cadrul aplicării măsurilor operative de investigații poate depune plângere la superiorul

ierarhic al acestui funcționar, la parchet sau la instanță. Dacă drepturile unei persoane au fost

încălcate de un funcționar al statului în cadrul aplicării măsurilor operative de investigații, superi

orul

ierarhic al acestuia, procurorul sau instanța trebuie să ia măsuri pentru repararea încălcării și

despăgubirea persoanei respective (art.

5 alin.

3 și 9 LMO

I).

84

.

Dacă unei persoane i se refuză accesul la informații privind datel

e colectate despre sine în

cadrul măsurilor operative de investigații, aceasta are dreptul să cunoască motivele refuzului și poate

face plângere împotriva acestei decizii la instanță.

Sarcina probei revine organelor de aplicare a legii,

care trebuie să demonstreze că refuzul este justificat. În vederea unui control complet și aprofundat,

organul de aplicare a legii care este însărcinat cu măsurile operative de investigații trebuie, la

solicitarea judecătorului, să prezinte materialul aferent măsurilor operative de investigații conținând

info

rm

ații despre datele la care s

-

a refuzat accesul, cu excepția informațiilor privind investigatorii sub

acoperire sau informatorii poliției. În cazul în care instanța consideră nejustificată neacordarea

accesului, aceasta poate solicita organului de aplicare a legii să comunice materialul respectiv

persoanei în cauză

(a

rt. 5 alin. 4-6 LMOI).

85

. În decizia din 14 iulie 1998 (

supra

, pct.

40), Curtea Constituțională a hotărât că o persoană

care află că a fost supusă unor măsuri operative de investigații și consideră că actele funcționarilor

statului i-

au încălcat drepturile poate, în temeiul art. 5 LMOI, să conteste în instanță motivele pentru

aplicarea măsurilor respective, precum și actele specifice efectuate de serviciile competente în cadrul

acest

or măsuri, inclusiv cele care au fost autorizate de

o instanță.

86

.

În ceea ce privește aspectele procedurale, Curtea Constituțională a declarat că, într

-o

procedură în care sunt atacate motivele măsurilor operative de investigații sau ale actelor autorităților

competente în cadrul aplicării acestor măsuri, ca și într

-o pr

ocedură având ca obiect neacordarea

accesului la datele colectate, organele de aplicare a legii trebuie să prezinte judecătorului, la cererea

acestuia din urmă, orice material relevant referitor la măsurile operative de investigații, cu excepția

elementel

o

r care conțin informații despre investigatori sub acoperire sau informatori ai poliției.

87

.

O persoană care dorește să facă plângere împotriva interceptării comunicațiilor sale poate să

solicite un control jurisdicțional în temeiul art. 125 C. proc. pen., să solicite un control jurisdicțional în

temeiul capitolului 25 din Codul de procedură civilă și al Legii privind controlul jurisdicțional, înlocuite

din data de 15 septembrie 2015 prin Codul de procedură administrativă, ori să introducă o acțiune în

răspundere în conformitate cu art.

1069 din Codul civi

l.

2.

Cererea de control jurisdicțional în temeiul art.

125 C. proc.

pen.

88

.

În hotărârea nr.

1 din 10

februarie 2009, Plenul Curții Supreme a declarat că actele

funcționarilor sau organelor statului care efectuează măsuri operative de investigații la cererea unui

investigator pot fi contestate conform procedurii prevăzute la art.

125 C. proc. pen. (pct. 4). Plângerile

întemeiate pe această dispoziție pot fi examinate numai în contextul unei urmăriri penale în

desfășurare. În cazul în care cauza a fost înaintată instanței de judecată, judecătorul declară

plângere

a inadmisibilă și informează reclamantul că va putea depune plângere la instanța de fond

competentă (pct.

9).

89

. Art.

125 C. proc. pen. prevede controlul jurisdicțional asupra deciziilor și actelor sau omisiunilor

unui investigator sau procuror care sun

t de natură să aducă atingere drepturilor sau libertăților

constituționale ale participanților la o procedură penală. Cu excepția unei dispoziții contrare din partea

investigatorului, procurorului sau a instanței, depunerea unei plângeri nu are efect suspensiv asupra

deciziei atacate ori a actului atacat.

Instanța examinează plângerea în termen de 5

zile. Autorul

plângerii, avocatul său, investigatorul și procurorul pot asista la ședință. Reclamantul trebuie să

-

și

justifice plângerea (art. 125 alin. 1-4 C. proc. pe

n.).

90

.

Părțile prezente pot să studieze tot materialul prezentat instanței și să prezinte probe

suplimentare referitoare la plângere. Divulgarea elementelor dosarului penal nu

este permisă decât în

cazul în care aceasta nu contravine intereselor

cercetării penale și nu încalcă drepturile participanților

la procedura penală. Judecătorul poate invita părțile să prezinte probele pe care se bazează decizia

atacată, sau orice altă probă relevantă (pct. 12 din hotărârea nr.

1 din 10 februarie 2009 a Plenului

Curții Supreme a Federației Ruse).

91

.

După examinarea plângerii, instanța fie respinge plângerea, fie constată caracterul nelegal sau

nejustificat al deciziei, actului sau omisiunii în litigiu și dispune ca funcționarul răspunzător să

remedieze neregula constatată (art.

125 alin. 5 C. proc. pen.).

În cazul în care dispune ca funcționarul

să remedieze neregula constatată, instanța nu poate să îi impună adoptarea unei anumite măsuri, dar

nici să anuleze ori să impună funcționarului să anuleze decizia care este declarată ilegală sau

nejustificată (pct. 21 din hotărârea nr.

1 din 10 februarie 2009 a Plenulu

i Curții Supreme a Federației

Ruse).

3.

Cererea de control jurisdicțional întemeiată pe capitolul 25 din Codul de procedură

civilă, Legea privind controlul jurisdicțional și Codul de procedură administrativă

92

.

Conform hotărârii nr.

2 din 10

februarie 2009 a Plenului Curții Supreme a Federației Ruse,

plângerile împotriva deciziilor sau actelor funcționarilor sau organelor care întreprind măsuri operative

de investigații ce nu pot fi contestate în cadrul unei proceduri penale, ca și plângerile împotriva

neacordării de acces la informații despre datele colectate în cadrul măsurilor operative de investigații

pot fi examinate în conformitate cu procedura prevăzută în capitolul 25 din Codul de procedură civilă

(

C. proc. civ

.

) (pct. 7).

93

. Capitolul 25 C. proc.

civ., în vigoare până la 15 septembrie 2015, a definit procedura pentru

examinarea plângerilor împotriva deciziilor și actelor funcționarilor care încalcă drepturile și libertățile

cetățenilor, procedură care a fost detaliată în Legea nr.

4866-1 din 27 aprilie 1993 privind controlul

jurisdicțional asupra deciziilor și actelor care încalcă drepturile și libertățile cetățenilor (

Legea privind

controlul jurisdicțional

). La 15 septembrie 2015, capitolul 25 C.

proc.

civ. și Legea privind controlul

jurisdicțional au fost abrogate și înlocuite prin Legea nr.

21-

FZ din 8 martie 2015 (Codul de procedură

administrativă,

C. proc.

admin

.

), care a intrat în vigoare la acea dată. Codul de procedură

administrativă, în esență, a confirmat și a clarificat dispozițiile din capitolul 25 C.

proc.

civ. și din Legea

privind controlul jurisdicțional.

94

. Codul de

procedură civilă,

Legea privind controlul jurisdicțional și Codul de procedură

administrativ prevăd că un cetățean poate depune plângere la o instanță cu privire la un act sau o

decizie a unui serviciu sau funcționar al autorităților centrale ori locale în cazul în care consideră că

actul sau decizia i-

au încălcat drepturile și libertățile (art.

254 C.

proc.

civ. și art.

1 Legea privind

controlul jurisdicțional).

Plângerea poate viza ori

ce decizie, act sau omisiune care a încălcat drepturile

sau libertățile cetățeanului, l

-

a împiedicat pe acesta să

-

și exercite drepturile și libertățile, sau i

-a impus

o obligație sau responsabilitate (art.

255 C.

proc. civ.,

art. 2

Legea privind controlul

jurisdicțional și

art. 218 alin. 1 C. proc. a

dmin.).

95

.

Plângerea se depune la o instanță de drept comun

în termen de 3

luni de la data la care a

utorul

ei a luat cunoștință de încălcarea drepturilor sale.

Termenul se poate prelungi pentru motive

întemeiate (art. 254 C. proc. civ., art.

4‒5 din Legea privind controlul jurisdicțional și art.

218 alin.

5 și

art. 219

alin.

1 și

7 C. proc. admin.).

Plângerea trebuie să indice numărul de înregistrare și data

deciziei atacate sau data și locul comiterii actului în litigiu (art.

220 alin.

2 pct.

3 C. proc. admin.).

Autorul plângerii trebuie să prezinte

documente

justificative ori să explice de ce nu este în măsură să

le prezinte (art. 220 alin. 2 pct.

8 și alin.

3 C. proc. admin.). În cazul în care autorul plângerii nu-

și

îndeplinește obligațiile de mai sus, judecătorul declară plângerea inadmisibilă (art.

222 alin. 3 C. proc.

admin.)

.

96

.

Serviciul sau funcționarul vizat este cel care are sarcina de a dovedi legalitatea deciziei, a

actului sau a omisiunii în litigiu.

La rândul său, autorul plângerii trebuie să demonstreze că decizia,

actul sau omisiunea i-

a încălcat drepturile și libertățile (art. 6 din Legea privind controlul jurisdicțional și

art. 226 alin. 11 C. proc. a

dmin.).

97

. Conform Codului de

procedură civilă, plângerea se examinează în termen de 10

zile (art. 257

C. proc.

civ.), deși Codul de procedură administrativă prevede în prezent un termen de 2

luni (art. 226

alin. 1 C. proc. admin.).

În cazul în care consideră plângerea justificată, instanța pronunță o decizie

prin care anulează decizia sau actul în litigiu și obligă serviciul sau funcționarul în cauză să remedieze

în totalitate ingerința în drepturile reclamantului (art.

258 alin. 1 C. proc. civ., art. 7 din Legea privind

controlul jurisdicțional și art.

227 alin.

2 și 3 C. proc. admin.). Instanța poate stabili termenul în care

trebuie să fie reparată încălcarea și/sau să definească măsurile speciale pentru a repara în totalitate

î

ncălcarea (pct. 28 din hotărârea nr. 2 din 10 februarie 2009 a Plenului Curții Supreme a Federației

Ruse și art.

227 alin.

3 C. proc. admin.).

Autorul plângerii poate apoi, în cadrul unei acțiuni civile

separate, să solicite repararea prejudiciului material sau moral suferit (art.

7 din Legea privind

controlul

jurisdicțional

).

98

.

Instanța poate respinge plângerea în cazul în care consideră că actul sau decizia în litigiu

aparține unui serviciu sau funcționar competent, are caracter legal și nu încalcă drepturile

reclamantului (art. 258 alin. 4 C. pr

oc.

civ. și art.

226 alin.

9 și art.

227 alin. 2 C. proc. ad

min.).

99

.

O parte la proces poate declara apel la o instanță superioară (art.

336 C. proc. civ. în versiunea

în vigoare până la 1 ianuarie 2012, art.

320 C. proc.

civ. în versiunea în vigoare de la această dată și

art. 22

8

C. proc. admin.).

Decizia pronunțată în apel intră în vigoare la data emiterii sale (art.

367

C. proc.

civ. în versiunea în vigoare până la 1 ianuarie 2012, art.

329 alin. 5 în versiunea în vigoare de

la această dată și art. 186 și

art.

227 alin. 5 C. proc. admin.).

100

. Codul de

procedură civilă prevedea că decizia judecătorească prin care se admite o plângere

și se impune unui serviciu sau funcționar să repare încălcarea drepturilor unui cetățean trebuie să fie

adresată șefului serviciului respectiv, funcționarului respectiv o

ri superiorilor acestora în termen de

3

zile de la data intrării în vigoare (art.

258 alin. 2 C. proc. civ.).

Legea privind controlul jurisdicțional

prevedea trimiterea deciziei judecătorești în termen de 10 zile de la data intrării în vigoare (art.

8).

Codul de procedură administrativă prevede că decizia judecătorească se trimite în ziua intrării în

vigoare (art. 227 alin. 7).

Instanța de judecată și autorul plângerii trebuie să fie informați cu privire la

executarea deciziei în luna următoare primirii acesteia (art.

258 alin. 3 C. proc. civ., art. 8 din Legea

privind controlul jurisdicțional și art.

227 alin. 9 C. proc. adm

in.).

4.

Acțiunea în răspundere întemeiată pe art.

1069 din Codul c

ivil

101

.

Un prejudiciu cauzat unei persoane sau bunurilor acesteia atrage după sine o despăgubire

integrală din partea autorului pr

ejudiciului.

Acesta nu este obligat să ofere despăgubire în cazul în

care dovedește că prejudiciul

nu este cauzat din vina sa (art. 1064 al

in.

1 și 2 din Codul civi

l).

102

.

Organele și funcționarii autorităților centrale și locale sunt răspunzătoare pentru orice

prejudiciu cauzat unui cetățean ca urmare a acțiunilor sau omisiunilor lor nelegale (art.

1069 C. civ.).

Indiferent dacă există sau nu o eroare a unui funcționar, Trezoreria federală sau regională este

obligată să repare orice prejudiciu cauzat unui cetățean ca urmare i) a unei condamnări sau urmăriri

penale ilegale, ii) a aplicării ilegale a unei măsuri preventive, sau iii) a unei sancțiuni administrative

ilegale (art. 1070 C. civ.

).

103

.

O instanță poate impune autorului prejudiciului obligația de a repara prejudiciul moral

(suferință fizică sau morală). Despăgubirea pentru prejudiciul moral nu este legată de eventuala

reparație a prejudiciului material (art.

151 alin.

1 și art.

1099 C.

civ.).

Cuantumul despăgubirii se

stabilește în funcție de gravitatea culpei comise de autorul prejudiciului, dar și în funcție de alte

elemente importante.

De asemenea, instanța ține seama de amploarea suferinței fizice sau morale,

având în vedere caracteristicile victimei (art. 151 alin.

2 și ar

t

. 1101 C. civ.

).

104

. Indiferent de

existența unei culpe a autorului prejudiciului, prejudiciul moral necesită reparație

dacă a fost cauzat i) printr

-

un echipament periculos, ii) ca urmare a unei condamnări sau urmăriri

penale ilegale sau a aplicării ilegale a unei măsuri preventive ori a unei sancțiuni administrative

ilegale, sau iii) prin difuzarea de informații care au adus atingere onoarei, demnității sau reputației unei

persoane (art. 1100 C. civ.).

105

. Într-

o procedură civilă, sarcina probei revine celui care afirmă, dacă nu există prevederi

contrare în legislația federală (art.

56 alin. 1 C. proc. civ.)

.

5.

Acțiunea introdusă la Curtea Constituțională

106

.

Conform Legii privind Curtea Constituțională (Legea nr.

1-FKZ din 21 iulie 1994), în cazul în

care instanța constituțională pronunță într

-

o hotărâre o opinie pentru a stabili dacă interpretarea dată

unei prevederi legale în practica organelor judiciare și de aplicare a legii este în concordanță cu

Constituția, opinia trebuie să fie aplicată de instanțe și organele de aplicare a legii cu începere de la

data pronunțării hotărârii (art.

79 alin. 5)

.

J. Obligațiile furnizorilor de servicii de comunicație

1.

Obligația de protejare a datelor cu caracter personal și a caracterului privat al

c

omunicațiil

or

107

.

În conformitate cu Legea privind comunicațiile, furnizorii de servicii de comunicații trebuie să

asigure respectarea caracterului privat al comunicațiilor. Informațiile privind comunicațiile transmise

prin inte

rmediul rețelelor de telecomunicații sau al serviciilor de curierat și conținutul acestor

comunicații nu pot fi divulgate decât expeditorului și destinatarului sau reprezentanților autorizați ai

acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de legislația federală (art.

63 alin.

2 și 4 din Legea privind

comunicațiile)

.

108

.

Informațiile despre abonați și serviciile furnizate acestora sunt confidențiale. Informațiile

despre un abonat includ:

numele de familie, patronimul, prenumele și supranumele, dacă este

persoană fizică; denumirea societății, precum și numele de familie, patronimele și prenumele

directorului și ale angajaților, dacă este persoană juridică; adresa și numărul abonatului și al

te

informații pentru a putea identifica persoana vizată sau terminalul acesteia; datele conținute în bazele

de date de plată, inclusiv informațiile privind comunicațiile, traficul și plățile abonatului. Informațiile

despre un abonat nu pot fi dezvăluite unor terți fără consimțământul abonatului, cu excepția cazurilor

prevăzute de legislația federală (art. 53 din Legea privind comunicațiile).

2.

Obligația de colaborare cu organele de aplicare a legii

109

. L

egea privind comunicațiile impune furnizorilor de servicii de comunicații obligația de a furniza

organelor de aplicare a legii, în cazurile prevăzute de legislația federală, informații despre abonați și

serviciile de care beneficiază, precum și orice altă informație necesară organelor respective pentru a

-

și atinge scopurile și obiectivele (ar

t.

64 alin.

1 din Legea privind comunicații

le).

110

. La 31 martie 2008, Consiliul Municipiului Moscova a examinat o propunere de modificare a

art. 64

alin.

1 din Legea privind comunicațiile, urmărind să oblige organele de aplicare a legii să

prezinte o autorizație judiciară furnizorilor de servicii de comunicații cărora le cer informații despre

abonați. Reprezentanții FSB și ai Ministerului de Interne au comunicat celor prezenți că o decizie

judecătorească de autorizare a interceptării este un document clasificat care, prin urmare, nu poate fi

prezentat furnizorilor de servicii de comunicații. În consecință, modificarea propusă a fost respinsă.

111

.

Furnizorii de servicii de comunicații trebuie să se asigure că rețelele și echipamentele lor sunt

conforme cu specificațiile tehnice stabilite de Ministerul Comunicați

ilor în colaborare cu organele de

aplicare a legii.

De asemenea, furnizorii de servicii de comunicații trebuie să se asigure că metodele și

tacticile folosite de aceste organe sunt confidențiale (art.

64 alin.

2 din Legea privind comunicații

le).

112

.

În cazurile prevăzute de legislația federală, un furnizor de servicii de comunicații este obligat

să suspende serviciile sale către un abonat la primirea unui ordin scris și motivat în acest sens, emis

de șeful unui organ de aplicare a legii care întreprinde măsuri operative de investigații sau apără

securitatea națională (art.

64 alin.

3 din Legea privind comunicațiile).

113

.

Legea privind FSB obligă furnizorii de servicii de comunicații să instaleze un echipament care

să permită FSB să efectueze măsuri operative de investigații (art.

15).

3.

Specificațiile tehnice privind echipamentul pe care furnizorii de servicii de comunicații

trebuie să îl instal

eze

114

.

Principalele caracteristici ale sistemului de instalații tehnice pentru punerea în aplicare a

măsurilor operative de investigații (

Система технических средств для обеспечения функций

оперативн

о

-

разыскных мероприятий

„

СОРМ

” – „SORM”) sunt prezentate în câteva ordine și

regulamente emise de Ministerul Comunicațiilor.

a) Ordinul nr.

70

115

. Ordinul nr.

70 privind specificațiile tehnice pentru sistemul de instalații tehnice pentru punerea

în aplicare a măsurilor operative de investigații în cadrul rețelelor de telecomunicații, emis de

Ministerul Comunicațiilor la 20 aprilie 1999, prevede că ec

hipamentul instalat de furnizorii de servicii

de comunicații trebuie să îndeplinească anumite specificații prezentate în anexele ordinului.

Aces

t

ordin, inclusiv anexele, a fost publicat în revista oficială a Ministerului Comunicațiilor

SvyazInfor

m

,

distribuit pe bază de abonament. Acesta poate fi accesat și printr

-

o bază de date juridică și privată

disponibilă pe internet, care l

-a preluat de

la

SvyazInfo

rm

.

116

. Anexe

le nr. 1 și 3 descriu specificațiile tehnice ale SORM cu privire la rețelele de telefonie

mobilă. Acestea precizează că interceptarea comunicațiilor se efectuează de către un organ de

aplicare a legi

i de la un terminal de control la distanță conectat la echipamentul de interceptare instalat

de operatorul rețelei de telefonie mobilă. Acest echipament trebuie să permită în special:

a) crearea

unor baze de date privind persoanele supuse intercep

tărilor, care se administrează de la terminalul de

control la distanță; b) interceptarea comunicațiilor și transmiterea datelor astfel colectate la terminalul

de control la distanță; c) protejarea datelor împotriva oricărui acces neautorizat, inclusiv din

parte

a

angajaților operatorului rețelei de telefonie mobilă; d) asigurarea accesului la bazele de date cu

adresele abonaților (pct. 1.1. și 1.6 din actul adițion

al nr.1).

117

. Mai precis, echip

amentul trebuie să permită: a) interceptarea tuturor apelurilor primite și

efectuate de persoana supusă interceptării; b) accesul la informațiile privind locul unde se află

aceasta; c) menținerea capacității de interceptare în cazul în care o conexiune în curs este transferată

de la rețeaua unui operator de rețea de telefonie mobilă la cea a altui operator; d) menținerea

capacității de interceptare în cazul utilizării unor servicii suplimentare, cum ar fi redirecționarea

apelului, transferul apelului sau conferința multiplă, cu posibilitatea de a înregistra numărul sau

numerele la care apelul este direcționat; e) colectarea datelor de comunicații pentru orice tip de

conexiune

–

fax, mesagerie (SMS) sa

u orice alt tip; f) accesul la informații privind serviciile furnizate

persoanei supuse interceptării (pct.

2.1.2 din Anexa nr. 1).

118

.

Există două tipuri de interceptare: „interceptarea totală” și „supravegherea statistică”.

Interceptarea totală este interceptarea, în timp real, a datelor și conținutului tuturor comunicațiilor

primite sau efectuate de persoana supusă interceptării. Supravegherea statistică este supravegherea,

în timp real, doar a datelor de comunicații, fără interceptarea conținutului comunicațiilor.

Datele de

comunicații includ numărul de telefon apelat, data și ora de începere și de încheiere a conexiunii,

serviciile suplimentare utilizate, locul unde se află persoana supusă interceptării și starea conexiunii

sale (pct.

2.2 și 2.4 din actul adiți

onal

nr. 1).

119

. Echipamentul m

ontat trebuie să permită începerea interceptării comunicațiilor în 30

de

secunde de la primirea unei dispoziții de la terminalul de control la di

stanță (pct.

2.5 din Anexa nr. 1).

120

.

Informațiile despre persoanele supuse interceptărilor sau despre transmiterea de date către

terminalul de con

trol la distanță nu pot fi consemnate ori înregistrate

(pct.

5.4 din Anexa nr. 1)

.

121

. Terminalul de control la distan

ță recepționează de la operatorul rețelei mobile o parolă care îi

acordă acces total la SORM. În continuare, terminalul schimbă parola p

entru a împiedica persoanele

neautorizate să acceseze SORM. De la terminalul de control la distanță, se poate activa SORM în

special pentru ca acesta să lanseze, să suspende ori să oprească interceptarea unui abonat, să

intercepteze apelul în curs al unui abonat și să prezinte informații specifice despre un abonat

(pct. 3.1.2 din Anexa nr. 3)

.

122

.

Centrul de control la distanță primește următoarele notificări automatice cu privire la subiectul

interceptării:

mesaje scurte (SMS) trimise sau primite, inc

lusiv conținutul lor; apelarea unui număr;

stabilirea unei conexiuni; întreruperea unei conexiuni; utilizarea unor servicii suplimentare; schimbarea

stării conexiunii sau poziția subiectului interceptării (pct.

3.1.4 din Anexa nr. 3).

b) Ordinul nr.

130

123

. Ordinul nr. 130 privind procedurile de instalare aplicabile sistemului tehnic pentru punerea în

aplicare a măsurilor operative de investigații, emis de Ministerul Comunicațiilor la 25 iulie 2000,

prevedea că furnizorii de servicii de comunicații trebuie să instaleze un echipament care respectă

specificațiile tehnice stabilite prin Ordinul nr

. 70

.

Procedura și programul de instalare necesită

aprobare din partea FSB (pct. 1.4).

124

.

Furnizorii de servicii de comunicații ar trebui să ia măsuri pentru protecția informațiilor despre

metodele și tacticile folosite în cadrul măsurilor operative de investigații (pct.

2.4).

125

.

Furnizorii de servicii de comunicații trebuiau să se asigure că orice interceptare a

comunicațiilor sau orice acces la date de comunicații se acordă numai în temeiul unei decizii

judecătorești și în conformitate cu procedura stabilită de LMOI (pct.

2.5).

126

.

Nu era necesară informarea furnizorilor de servicii de comunicații cu privire la interceptările

care îi vizau pe abonații lor. De asemenea, nu era necesar să le fie prezentate deciziile judecătorești

de autorizare a interceptărilor (pct.

2.6).

127

.

Interceptările erau realizate de personalul și prin intermediul echipamentelor FSB și ale

serviciilor Ministerului de Interne (pct. 2.7).

128

.

Punctele 1.4 și 2.6 din Ordinul nr. 130 au fost contestate la Curtea Supremă de domnul N.

Acesta a invocat lipsa de legalitate a trimiterii la Ordinul nr.

70, prevăzută la pct. 1.4, susținând că

acest ordin nu era publicat și era l

ipsit de validitate.

În ceea ce privește pct.

2.6, domnul N. l-a

considerat incompatibil cu legea privind comunicațiile, care prevedea că furnizorii de servicii de

comunicații erau obligați să asigure respectarea caracterului privat al comunicațiilor.

La 25 septembrie

2000, Curtea Supremă a declarat că trimiterea la Ordinul nr.

70 prevăzută la pct.

1.4 este legală

deoarece ordinul avea caracter tehnic și nu era așadar necesar să apară într

-

o publicație oficială

disponibilă tuturor, motiv pentru care a f

ost publicat doar într-

o revistă de specialitate.

În ceea ce

privește pct.

2.6, Curtea Supremă a considerat că acesta putea fi interpretat în sensul că obligă

furnizorii de servicii de comunicații să acorde organelor de aplicare a legii, fără autorizație judiciară,

accesul la informații despre abonați. Considerând că o astfel de cerință este în contradicție cu legea

privind comunicațiile, instanța supremă a ajuns la concluzia că pct. 2.6 este ilegal și inaplicabil.

129

.

La 25 octombrie 2000, Ministerul Comunicațiilor a abrogat pct.

2.6 din Ordinul nr. 1

30.

130

.

Ca răspuns la o solicitare de informații din partea organizației neguvernamentale „Controlul

civil”, Ministerul Comunicațiilor a declarat, în scrisoarea din 20 august 2006, că abrogarea pct.

2.6 din

Ordinul nr.

130 nu înseamnă că furnizorii de servicii de comunicații trebuie să fie informați cu privire la

măsurile operative de investigații aplicate unui abonat ori să primească o copie a deciziei prin care s

-a

acordat autorizația legală pentru o astfel de supraveghere.

131

. Ordinul nr. 130 a fost abrogat la 16 ianuarie 2008 (

infra

, pct. 134).

c) Ordinul nr. 5

38

132

. Conform Ordinului nr.

538 privind colaborarea dintre furnizorii de servicii de comunicații și

organele de aplicare a legii, adoptate de Guvern la 27 august 2005, furnizorii de servicii de comunicații

trebuie să dea dovadă de diligență la actualizarea bazelor de date conținând informații despre abonați

și serviciile oferite acestora. Aceste informații se păstrează timp de 3

ani. Organele de aplicare a legii

trebuie să aibă, în permanență, acces la distanță la aceste baze de

date (pct.

12).

133

.

Bazele de date trebuie să conțină următoarele informații despre abonați:

a) prenumele,

patronimul și numele de familie, adresa de domiciliu și numărul de pașaport, în cazul unei persoane

fizice; b) denumirea societății, adresa și lista persoanelor cu acces la echipamentul terminal, precum și

prenumele, patronimul, numele de fam

ilie, adresa de domiciliu și numărul de pașaport, în cazul unei

persoane juridice; c) informații despre conexiuni, trafic și plăți (pct.

14).

d) Ordinul nr

. 6

134

. Ordinul nr.

6 privind specificațiile pentru rețelele de telecomunicații cu privire la punerea în

aplicare a măsurilor operative de investigații (prima parte), emis de Ministerul Comunicațiilor la 16

ianuarie 2008, a înlocuit Ordinul nr. 130.

135

. Ordinul nr.

6 a menținut obligația ca furnizorii de servicii de comunicații să asigure

transmiterea, către terminalul de control la distanță al organului de aplicare a legii competent,

informații cu privire la: a) numerele și codurile de identificare ale abonaților și b) conținutul

comunicațiilor acestora. Aceste informații trebuie să fie transmise în timp real, la cererea provenită de

la terminalul de control de la distanță. Furnizorii de servicii de comunicații trebuie să asigure

, de

asemenea, identificarea locului unde se află un abonat (pct. 2

, 3 și 5).

136

.

Terminalul de control la distanță trebuie să aibă acces la bazele de date conținând informații

despre abonați, inclusiv numerele și codurile de identificare ale acestora (pct. 7 și 8).

137

.

Furnizorii de servicii de comunicații trebuie să se asigure că subiectul interceptării nu află

despre interceptarea comu

nicațiilor sale. Informațiile privind interceptările

anterioare sau în

desfășurare trebuie să fie protejate împotriva accesului neautorizat de către angajații furnizorilor de

servicii de comunicații (pct.

9).

e) Ordinul nr.

73

138

. Ordinul nr.

73 privind specificațiile pentru rețelele de telecomunicații cu privire la punerea în

aplicare a măsurilor operative de investigații (Partea a II

-

a), emis de Ministerul Comunicațiilor la 27

mai 2010, oferă precizări privind anumite specificații

din Ordinul nr. 6.

Se precizează în special faptul

că echipamentul instalat de furnizorii de servicii de comunicații trebuie să permită organelor care

efectuează măsuri operative de investigații să aibă acces la toate datele transmise prin intermediul

rețelelor telecomunicații și să fie capabil să selecteze datele și să transmită datele selectate la

terminalul său de control (pct.

2).

III. I

NSTRUMENTE INTERNAȚIONALE ȘI EUROPENE RE

LEVAN

TE

A. Organizația Națiunilor Unite

139

.

Rezoluția nr.

68/167 privind

dreptul la viață privată în era digitală, adoptată de Adunarea

generală la 18 decembrie 2013, prevede următoarele:

„Adunarea generală,

(...)

4.

Invită

toate statele:

(...)

c) să

-

și revizuiască procedurile, practicile și legile referitoare la supravegherea și interceptarea

comunicațiilor, precum și la colectarea de date cu caracter personal, în special pe scară largă,

pentru a apăra dreptul la viață privată asigurând respectarea în totalitate a tuturor obligațiilor lor

prevăzute de dreptul internațional [al drepturilor omului];

d) să înființeze mecanisme naționale de control independente și eficiente, capabile să asigure

transparența și, după caz, răspunderea în cadrul operațiunilor lor de supraveghere și interceptare

a comunicațiilor și colectare de date cu caracter personal, ori să mențină mecanismele existente

[…]”

B. Consiliul Europei

140

.

Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu

caracter personal din 28 ianuarie 1981 (STCE nr. 108

– „Convenția nr. 108”) a stabilit norme pentru

protejarea datelor în cadrul prelucrarea automatizată a datelor cu car

acter personal în sectorul public

și cel priva

t.

Aceasta prevede:

ART. 8

Garanții complementare pentru persoana în cauză

Orice persoană trebuie:

a) s

ă aibă cunoștință de existența unui fișier automatizat de date cu caracter personal, de

scopurile sale principale, precum și de identitatea și de locul de reședință obișnuit sau de sediul

principal de care aparține proprietarul fișierului;

b

) să obțină la intervale rezonabile și fără întârziere sau cu cheltuieli excesive confirmarea

existenței sau inexistenței în fișierul automatizat de date cu caracter personal care o privesc,

precum și comunicarea acestor date sub o formă inteligibilă;

c) să obțină, dacă este cazul, modificarea acestor date sau ștergerea lor, dacă acestea au fost

prelucrate fără a se respecta dispozițiile din dreptul intern care aplică principiile de bază enunțate

la art.

5 și 6;

d) să dispună de o cale de atac, dacă nu s

-a dat curs la o cerere de confirmare, sau

, dacă este

cazul, de comunicare, de modificare ori de ștergere, prevăzute la lit. b) și c).

ART. 9

Excepții și restricți

i

1.

Nici o excepție la dispozițiile cuprinse la art. 5, 6 și 8 nu este admisă decât în limitele definite

în prezentul artico

l.

2.

Este posibilă derogarea de la dispozițiile prevăzute la art. 5, 6 și 8 când o as

tfel de derogare,

prevăzută prin legea părții, constituie o măsură necesară într

-

o societate democratică pentru:

a) protejarea securității statului, siguranței publice, intereselor monetare ale statului sau

reprimarea infracțiunilor penale;

b) a proteja persoan

ele î

n cauză sau drepturile și libertățile celor

lalți.

(...)

ART. 10

Sancțiuni și căi de at

ac

Fiecare parte se angajează să stabilească sancțiuni și căi de atac adecvate în cazul violării

dispozițiilor de drept intern care dau efect principiilor de bază pentru protecția datelor, enunțate în

prezentul capitol.”

141

.

Convenția nr. 108 a fost ratificată de Federația Rusă la 15 mai 2013 și a intrat în vigoare,

pentru acest stat, la 1 septembrie 2013. Instrumen

tul de ratificare depus la 15 mai 2013 de Federația

Rusă conține următoarele declarații:

„Federația Rusă declară că, în conformitate cu art. 3 alineatul 2 litera a) din Convenție, nu va

aplica această Convenție datelor cu caracter personal:

(...)

b) care constituie secret de stat, în conformitate cu legislația Federației Ruse privind secretul de

stat.

Federația Rusă declară că, în conformitate cu

art.

3 alineatul 2 litera a) din Convenție, va aplica

această Convenție datelor cu caracter personal care nu sunt prelucrate automatic, dacă aplicarea

Convenției corespunde naturii acțiunilor efectuate cu datele cu caracter personal, fără ajutorul

unor mijloace automatice.

Federația Rusă declară că, în conformitate cu

art.

9 alineatul 2 litera a) din Convenție, își

rezervă dreptul de a limita accesul unei persoane la propriile sale date cu caracter personal în

vederea protejării securității statului și a ordinii publice.”

142

.

Protocolul adițional la Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea

automatizată a datelor cu caracter personal, cu privire la autoritățile de control și fluxul transfrontalier

al datelor, adoptat la 8 noiembrie 2001 (STCE nr.

181), care a fost semnat dar nu și ratificat de

Federația Rusă, prevede:

„

ART. 1

Autoritățile de control

1

.

Fiecare parte contractantă va conferi uneia sau mai multor autorități responsabilitatea pentru

asigurarea conformității cu măsurile prevăzute prin legislația sa internă, care pun în vigoare

principiile stabilite în cap. II și

III a

le

Convenției, precum și în acest protocol.

2

.

a.

În acest scop autoritățile mai sus menționate vor avea, în special, dreptul de a investiga și

de a interveni, prec

um și dreptul de a se angaja în procedurile legale sau de a aduce în atenția

autorităților juridice competente încălcarea prevederilor din legislația internă care pun în aplicare

principiile menționate la paragraful 1 al art.

1 din acest protocol.

b.

Fiecare autoritate

de control va da curs reclamațiilor depuse de orice persoană în legătură cu

protecția drepturilor și libertăților sale fundamentale, cu privire la procesarea datelor personale

care sunt în competența acesteia.

3

.

Autoritățile de control își vor exercita atribuțiile în completă independență.

4.

Deciziile autorităților de control, care fac obiectul unei plângeri, pot fi atacate în fața unui

tribunal.

(...)”

143

. Recomandarea nr.

R (87) 15 a Comitetului de Miniștri referitoare la reglementarea utilizării

datelor cu caracter personal în domeniul polițienesc, adoptată la 17 septembrie 1987,

„1.1. Fiecare stat membru ar trebui să aibă o autoritate control independentă și externă a

poliției, însărcinată cu asigurarea respectării principiilor formulate în prezenta recomandare.

(...)

2.1.

Colectarea datelor cu caracter personal în domeniul polițienesc ar trebui să se limiteze la

ceea ce este necesar pentru a preveni un pericol real sau pedepsirea unei infr

acțiuni specifice.

Orice excepție de la această dispoziție ar trebui să facă obiectul unei legislații națio

nale specifice.

2.2.

În cazul în care datele referitoare la o persoană au fost colectate și înregistrate fără

cunoștința sa, aceasta ar trebui, dacă datele nu sunt distruse, să fie informată, dacă este posibil,

că se dețin informații despre aceasta, și asta de îndată ce obiectul activităților poliției nu mai riscă

să fie afectat

.

(...)

3.1.

Pe cât posibil, înregistrarea datelor cu caracter personal în domeniul polițienesc ar trebui să

viz

eze doar date exacte și să se limiteze la datele necesare pentru a permite organelor de poliție

să își îndeplinească sarcinile legale, în cadrul dreptului intern și al obligațiilor care decurg din

dreptul internațional.

(...)

5.2.i. Comunicarea datelor către organe publice ar trebui să fie permisă dacă, într

-un caz

particular:

a) există o obligație sau autorizație judic

i

ară clară ori aprobare a autorității de supraveghere,

sau dacă

b) aceste date sunt indispensabile destinatarului pentru a-

i permite să își îndeplinească propriile

atribuții legale și cu condiția ca scopul colectării sau prelucrării efectuate de către destinatar să nu

fie incompatibil cu cel inițial și ca obligațiile legale ale organului de comunicare să nu

fie contrare

acesteia.

5.2.ii.

Mai mult, comunicarea este permisă, ca excepție, dacă într

-un caz particular:

a) comunicarea este, fără îndoială, în interesul persoanei vizate și fie persoana vizată și

-a dat

consimțământul, fie circumstanțele permit o presupunere clară a consimțământului, sau dacă

b) comunicarea este necesară pentru a preveni un pericol grav și iminent.

5.3.i. Comu

nicarea datelor către persoane private ar trebui permisă doar dacă, într

-un caz

particular, există o obligație sau autorizație judiciară clară sau cu aprobarea autorității de control.

(...)

6.4.

Exercitarea [de către persoana vizată a] drepturilor de acces, de rectificare sau de ștergere

ar trebui să fie restrânsă doar în cazul în care o restricție este indispensabilă pentru exercitarea

atribuțiilor legale ale poliției sau necesară pentru protejarea persoanei vizate ori a drepturilor și

libertăților altora.

(...)

6.5.

Refuzarea sau restrângerea acestor drepturi ar trebui să fie motivată în scris.

Comunicare

a

motivării poate fi refuzată doar dacă aceasta este indispensabilă pentru exercitarea unei atribuții

legale a poliției sau este necesară pentru protejarea drepturilor și libertățil

or altora.

6.6.

În cazul în care se refuză accesul, persoana în cauză ar trebui să aibă la dispoziție o cale

de atac la autoritatea de control sau a

lt organism independent care se va asigura că refuzul este

bine întemeiat.

7.1.

Ar trebui luate măsuri pentru ca datele cu caracter personal păstrate în domeniul

polițienesc să fie șterse dacă nu mai sunt necesare scopului pentru care au f

ost stocate.

În acest scop, în special, se vor lua în considerare următoarele criterii:

necesitatea de a stoca

datele în vederea terminării urmăririi penale într

-un caz determinat;

pronunțarea unei hotărâri

judecătorești definitive, în special de achitare; reabilitare; prescripție; amnistie; vârsta persoanei

vizate; categorii speciale de

date.

7.2. Regulile privind stabilirea termenelor de stocare a diferitelor categorii de date cu caracter

personal, precum și verificările periodice asupra calității acestora ar trebui să fie stabilite de

comun acord cu autoritatea de supraveghere sau în conformitate cu

dreptul intern.

8.

Organul competent trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a asigura securitatea fizică

și logică adecvată a datelor, precum și pentru a împiedica accesul neautorizat, comunicarea

neautorizată sau modificarea acestora. În acest scop, este necesar să se țină seama de

conținutul și caracteristicile diferite ale fișierelor.”

144

. Recomandarea nr.

R (95) 4 a Comitetului de Miniștri privind protecția datelor cu caracter

personal în domen

iul serviciilor de telecomunicații, cu referire specială la serviciile de telefonie,

adoptată la 7 februarie 1995, prevede următoarele:

„2.4. Nu se permite nicio ingerință a autorităților publice în conținutul unei comunicații, inclusiv

utilizarea unor echipamente de interceptări telefonice sau a altor mijloace de supraveghere ori de

interceptare a comunicațiilor, dacă această ingerință nu este prevăzută de lege și nu constitui

e o

măsură necesară într

-

o societate democratică:

a) pentru protejarea securității statului, a siguranței publice, a intereselor monetare ale statului

sau pedepsirea infracțiunilor;

b) pentru protejarea persoanei vizate sau a drepturilor și libertăți

lor altora.

2.5.

În caz de ingerință a autorităților publice în conținutul unei comunicări, dreptul intern ar

trebui să reglementeze:

a) exercitarea drepturilor de acces și de rectificare de către persoa

na în cauză;

b) condițiile în care autoritățile publice competente vor avea dreptul să refuze să dea informații

persoanei vizate ori să amâne acordare

a lor;

c) păstrarea sau distrugerea acestor

date.

Atunci când un operator de rețea sau un furnizor de servicii este obligat de o autoritate publică

să comită o ingerință, datele colectate în acest mod ar trebui să fie comunicate doar organului

desemnat în autorizația pentru acea interferență. […]”

C.

Uniunea Europeană

145

.

Rezoluția Consiliului din 17 ianuarie 1995 privind interceptarea legală a telecomunicațiilor

(96/C 329/01) prevede:

„Această secțiune prezintă specificațiile serviciilor autorizate cu privire la interceptarea legală a

telecomunicațiilor. Specificațiile se supun legislației naționale și se interpretează în conformitate

cu politicile naționale aplicabile.

(...)

1.3.

Telecomunicațiile efectuate de persoana supusă interceptării sau adresate acesteia trebuie

să fie accesibile serviciilor autorizate, cu excluderea tuturor telecomunicațiilor care nu au legătură

cu serviciul țintă specificat în autorizația de interceptare.

(...)

2.

Serviciile autorizate trebuie să aibă posibilități de supraveghere în timp real și în permanență

pe

ntru interceptarea transmisiunilor de telecomunicații. Tot în timp real trebuie să fie furnizate

date suficiente aferente apelurilor.

Dacă nu pot fi furnizate în timp real date suplimentare aferente

ap

elului, serviciile autorizate trebuie să dispună de aceste date cât mai curând posibil după

terminarea apelului.

3.

Operatorii de rețele sau furnizorii de servicii trebuie să ofere serviciilor autorizate o interfață

sau mai multe interfețe de la care comunicaț

iile interceptate pot fi transmise la sistemele lor de

supraveghere. Aceste in

terfețe trebuie să facă obiectul unui acord între autoritățile care

interceptează comunicațiile și operatorii de rețele sau furnizorii de servicii.

Celelalte probleme

legate de aceste interfețe vor fi abordate în conformitate cu practicile acceptate

în fiecare țară.

(...)

5.

Interceptarea trebuie să fie concepută și pusă în aplicare pentru a împiedica utilizarea

neautorizată sau abuzivă și pentru a proteja informațiile despre interceptare.

(...)

5.2.

Operatorii de rețele sau furnizorii de servicii trebuie să se asigure că comunicațiile

interceptate sunt transmise numai la serviciul de supraveghere specificat în autorizația de

interceptare.

(...)

”

146

.

Specificațiile sus

-

menționate au fost confirmate și explicate în Rezoluția nr.

9194/01 a

Consiliului din 20 iunie 2001 privind nevoile operaționale ale serviciilor autorizate în materie de rețele

și servicii publice de telecomunicații.

147

.

În hotărârea pronunțată la 8 aprilie 2014 în cauzele conexate

Digital Rights Ireland

și

Seitlinger

ș.a.

, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a declarat nevalidă Directiva 2006/24/CE

privind păstrarea datelor, care impunea furnizorilor de servicii de comunicații electronice accesibile

publicului sau de rețele de comunicații publice obligația de a păstra datele privind traficul și locația

pentru o perioa

dă de la 6

luni la 2 ani, pentru ca datele respective să fie disponibile în scopul

cercetării, depistării și urmăririi penale a infracțiunilor grave, după cum au fost definite de fiecare stat

membru în dreptul intern.

CJUE a constatat că, deși directiva nu autorizează păstrarea conținutului

comunicației, datele privind traficul și locația vizate de acest text pot permite deducerea unor concluzii

foarte precise privind viața privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate. În consecință, în

opinia CJUE, obligația de a păstra datele respective constituie în sine o ingerință în exercitarea

dreptului la respec

tarea vieții private și a comunicațiilor, garantat de art.

7 din Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene, precum și a dreptului la protecția datelor cu caracter personal,

întemeiat pe art.

8 din Cartă. De asemenea, în opinia CJUE, accesul autorităților naționale

competente la date constituie o ingerință suplimentară în exerc

itarea acestor drepturi fundamentale.

CJUE a adăugat că ingerința este deosebit de gravă și că împrejurarea că păstrarea datelor și

utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informați cu

privire la aceasta este susceptibilă să genereze în mintea persoanelor vizate sentimentul că viața lor

privată face obiectul unei supravegheri constante. Instanța consideră că, deși ingerința răspunde unui

obiectiv de interes general -

de a contribui la combaterea criminalității grave și a terorismului și astfel,

în final, la siguranța publică

- aceasta nu

respectă totuși cerința de proporționalitate.

CJUE a constatat

în primul rând că Directiva acoperă în mod generalizat toate persoanele și toate mijloacele de

comunicare electronică, precum și ansamblul datelor de trafic, fără a face vreo diferențiere, limitare

sau excepție în funcție de obiectivul combaterii infracțiunilor grave.

Astfel, potrivit CJUE, Directiva

conține o ingerință în drepturile fundamentale ale cvasitotalității populației europene și se aplică,

așadar, chiar și acelor persoane în privința cărora nu există niciun indiciu de natură să sugereze că

comportamentul lor

poate avea o legătură, chiar indirectă sau îndepărtată, cu infracțiuni grave.

CJU

E

a declarat că, în al doilea rând, Directiva nu conține condițiile materiale și procedurale în ceea ce

privește accesul autorităților naționale competente la date și utilizarea lor ulterioară și, prin faptul că se

limitează la a face trimitere în general la infracțiunile grave, astfel cum sunt definite de fiecare stat

membru în dreptul său intern, Directiva nu prevede niciun criteriu obiectiv care să permită identificarea

infracțiunilor care pot fi considerate ca fiind suficient de grave pentru a justifica o ingerință atât de

mare în drepturile fundamentale consacrate la articolele 7 și 8 din cartă.

Mai ales, în opinia CJUE,

accesul la datele păstrate de autoritățile naționale competente nu este condiționat de un control

prealabil efectuat fie de o instanță, fie de o entitate administrativă independentă prin a căror decizie se

urmărește limitarea accesului la date și a utilizării lor la ceea ce este strict necesar în vederea atingerii

obiectivului urmărit. În al treilea rând, CJUE a constatat că Directiva 2006/24 impune păstrarea tuturor

datel

or pentru o perioadă de cel puțin 6 luni, fără a se face vreo distincție între categoriile de date în

funcție de utilitatea lor eventuală în scopul realizării obiectivului urmărit sau în funcție de persoanele

vizate.

CJUE a concluzionat că Directiva conține o ingerință în drepturile fundamentale prevăzute la

articolele 7 și 8 din cartă, ingerință care este de o mare amploare și de o gravitate deosebită în

ordinea juridică a Uniunii, fără ca această ingerință să fie încadrată în mod precis de dispoziții care să

poată garanta faptul că ea este limitată efectiv la strictul necesar. CJUE a mai observat că Directiva nu

prevede ga

ranții suficiente — prin intermediul unor măsuri tehnice și organizaționale — care să

permită asigurarea unei protecții eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz, precum și

împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a

acestor

date.

ÎN DREPT

I

.

CU PRIVIRE LA PRETIN

SA ÎNCĂLCARE A ART

. 8

DIN

C

ONVENȚ

IE

148

.

Reclamantul susține că sistemul de interceptare secretă a comunicațiilor de telefonie mobilă

din Rusia nu respectă cerințele de la art

.

8 d

in Convenție, formulat astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și

a cor

espondenței sale.

is amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura

în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într

-o societate

democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea

economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a

moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

149

.

Guvernul susține că reclamantul nu se poate considera victimă a încălcării dreptului său la

respectarea vieții sale private sau a corespondenței sale (

infra

, pct. 152-157). De asemenea, acesta

consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne (

infra

, pct. 219-226).

150

.

Curtea consideră că excepțiile ridicate de Guvern sunt atât de strâns legate de fondul

capătului de cerere formulat de reclamant încât este necesar să fie co

nexate cu fondul.

151

.

De asemenea, constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul

art. 35

lit.

a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară

admisibil.

B. Cu privire la fo

nd

u privire la calitatea de victimă a reclamantului și existența unei „ingerințe”

a) Argumentele părților

i. Guvernul

152

.

Guvernul consideră că reclamantul nu se poate considera victima încălcării art.

8 din

Convenție și că nu a existat nicio ingerință în exer

citarea drepturilor sale. Reclamantul nu s-a plâns de

o interceptare a comunicațiilor sale telefonice. Capătul de cerere formulat în fața instanțelor naționale

și a Curții constă, în esență, în afirmația că furnizorii de servicii de comunicații au instalat un

echipament special care permite autorităților să pună în aplicare măsuri operative de investigații.

Or,

cauza

Orange Slovensko, A.S. împotriva Slovaciei

[(dec.), nr.

43983/02, 24 octombrie 2006] a

confirmat faptul că instalarea, sau chiar finanțarea, unui echipament de interceptare de către

societățile private nu este, în sine, contrar Con

venției.

153

. Guver

nul adaugă că art.

34 nu poate fi invocat pentru a introduce o cerere de tip

acti

o

populari

s

, nici pentru a servi ca temeiul unei plângeri

in abstracto

conform căreia o lege contravine

Convenției [Guvernul menționează

Aalmoes și alți 112 împotriva Țărilor

de Jos

(dec.), nr. 16269/02,

25 noiembrie 2004].

Acesta consideră că noțiunea de calitate de victimă definită în hotărârile

Klass și

alții împotriva Germaniei

(6 septembrie 1978, pct. 34, seria A nr.

28) și

Malone împotriva Regatului

Unit

(2 august 1984, pct. 64, seria A nr. 82)

– conform căreia o persoană poate, în anumite condiții, să

se

pretindă victimă a unei încălcări determinate de simpla existență a unor măsuri secrete sau a unei

legislații care permite astfel de măsuri, fără a fi nevoie să pretindă că i

-au fost aplicate în realitate

–

nu

trebuie să fie interpretată în sens larg pentru a cuprinde orice persoană din statul pârât care se teme

că serviciile de securitate au fost în măsură să adune informații despre ele.

În opinia Guvernului,

reclamantul trebuie să demonstreze existența unei „probabilități rezonabile” că serviciile de securitate

au colectat și au păstrat informații despre viața sa privată [acesta se referă la

Esbester împotriva

Regatului Unit

, nr. 18601/91, decizia Comisiei din 2 aprilie 1993;

Redgrave împotriva Regatului Unit

,

nr. 20271/92,

decizia Comisiei din 1 septembrie 1993;

Matthews împotriva Regatului Unit

,

nr. 28576/95, decizia Comisiei din 16 octombrie 1996;

Halford împotriva Regatului Unit

, 25 iunie 1997,

pct. 17,

Culegere de hotărâri și decizii 1997

-III

;

Weber și Saravia împotriva Germaniei

(dec.),

nr. 54934/00,

pct. 4-

6 și 78, CEDO 2006

-

XI; și

Kennedy împotriva Regatului Unit

, nr.

26839/05,

pct.

122 și 123, 18 ma

i 2010].

154

.

Guvernul consideră că derogările de la princ