CASE OF KOCHEROV AND SERGEYEVA v. RUSSIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr.

Reclamanții au fost reprezentați de domnul D.

Reclamanții au susținut, în special, că dreptul lor la respectarea vieții de familie a fost încălcat prin limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei și că limitarea a fost discriminatorie deoarece a fost dispusă pe motivul dizabilității mintale a reclamantului. Reclamanții au invocat art.

La 9 aprilie 2013, cererea a fost examinată cu prioritate, în conformitate cu art.

La 26 martie 2014, patru organizații neguvernamentale – International Disability Alliance, European Disability Forum, Inclusion International și Inclusion Europe – au fost autorizate să ia parte la audiere în calitate de terți (art.

Reclamanții s-au născut în 1966 și, respectiv, 2007 și locuiesc în Sankt Petersburg. Reclamantul este tatăl reclamantei.

Reclamantul are o dizabilitate mintală ușoară. Între 1983 și ianuarie 2012 acesta a locuit în Centrul de Îngrijire și Asistență Nr.

În 2007, reclamantul s-a căsătorit cu doamna N.S., care locuia în același centru de îngrijire și care era lipsită de capacitate juridică din cauza dizabilității mintale.

La 30 mai 2007, doamna N.S.

La 12 iulie 2007, reclamanta a fost plasată în Centrul de Plasament Nr.

La 7 august 2007, reclamantul a obținut un nou certificat de naștere pentru reclamantă și a fost înregistrat ca tată al acesteia. Ulterior, reclamantul și-a dat consimțământul ca aceasta să rămână în centrul de plasament până când va putea să aibă grijă de ea. Pe durata șederii reclamantei în centru, reclamantul a păstrat periodic legătura cu aceasta. A vizitat-o periodic, a petrecut timp cu ea, a luat-o la plimbare și i-a cumpărat cărți, jucării și haine.

Printr-o hotărâre din 31 martie 2008, Judecătoria Districtului Dzerzhinskiy din Sankt Petersburg a refuzat să restabilească capacitatea juridică a doamnei N.S., în special în baza unui raport de examinare psihiatrică. Instanța a declarat că, printre altele, comportamentul ei prezenta o dispoziție conflictuală, agresivă și nepotrivită din punct de vedere emoțional.

La 24 septembrie 2008, căsătoria dintre reclamant și doamna N.S.

Ca urmare a unei acțiuni introduse de reclamant în nume propriu și în numele reclamantei, la 6 iunie 2011, Judecătoria Districtului Smolninskiy din Sankt Petersburg a dispus asigurarea unei locuințe sociale pentru reclamanți de către Consiliul Municipiului Sankt Petersburg. În noiembrie 2011 li s-a oferit un apartament în Sankt Petersburg.

În februarie 2012, pe baza unei evaluări medicale, reclamantul a fost externat din centrul de îngrijire și s-a mutat în apartament. De atunci locuiește acolo.

Procedura în primă instanță

În noiembrie 2011, reclamantul a informat centrul de plasament despre intenția sa de a o lua pe reclamantă în îngrijirea sa de îndată ce era externat din centrul de îngrijire și se muta în apartament.

La o dată nespecificată, centrul de plasament a solicitat Judecătoriei Districtului Frunzenskiy din Sankt Petersburg („Judecătoria”) limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei. Centrul de plasament a precizat că „reclamantul nu o mai luase pe fată din centrul de plasament ca să o crească în familia sa, iar acum intenționa să o crească singur”. În opinia centrului de plasament, nu era recomandabil ca fetița să fie lăsată în îngrijirea părinților deoarece mama era lipsită de capacitate juridică și reprezenta astfel un pericol pentru viața și sănătatea fetei, iar tatăl nu își putea exercita pe deplin autoritatea părintească din cauza dizabilității mintale. În plus, centrul de plasament a argumentat, făcând trimitere la informațiile furnizate de personalul său (a se vedea

În cadrul procedurii în fața judecătoriei, centrul de plasament a prezentat rapoarte nedatate, întocmite de personalul său. S-a precizat că reclamanta avea dificultăți în comunicarea cu părinții ei și că simțea teamă, anxietate și stres emoțional în prezența lor.

Reclamantul a invocat următoarele înscrisuri.

În certificatul din 24 decembrie 2009, centrul de plasament a menționat că reclamanta era în îngrijirea lor și că reclamantul și doamna N.S.

În certificatul din 26 mai 2011, o agenție locală de încredințare și tutelă a confirmat că reclamanta era temporar rezidentă în centrul de plasament, la cererea reclamantului, până la acordarea unei locuințe sociale, și că a vizitat-o acolo.

Un raport din 10 octombrie 2011 al unui grup de experți conținea rezultatele unei examinări medico-legale psihiatrice a reclamantului, care fusese efectuată în scopul de a stabili dacă acesta ar putea fi externat din centrul de îngrijire și să își crească fiica. Raportul l-a descris ca o persoană care avea obiective, orientată spre atingerea lor, sociabilă, cu inteligență redusă. Potrivit raportului, reclamantul era bine prezentat, se angaja cu ușurință în conversație și știa să citească, să scrie și să efectueze calcule aritmetice. Era capabil să gătească și păstra curățenia și ordinea în camera sa din centrul de îngrijire. Raportul a mai menționat că acesta vorbea despre fiica sa cu afecțiune și dragoste, prezenta cu mândrie „realizările” ei, arăta hainele și jucăriile cumpărate pentru ea și o vizita periodic. Reclamantul intenționa să o ia acasă de îndată ce primea locuința socială. De asemenea, raportul a menționat că, pe parcursul șederii sale la centrul de îngrijire, reclamantul a lucrat acolo și a economisit bani în decurs de mai mulți ani; prin urmare, acesta avea posibilitatea să își sprijine fiica financiar. Raportul a concluzionat că reclamantul putea fi externat din centrul de îngrijire și că starea lui de sănătate îi permitea să își exercite pe deplin autoritatea părintească.

Raportul din 8 februarie 2012 al autorității de încredințare și tutelă a descris condițiile de trai din locuința reclamantului ca fiind potrivite pentru fiica sa. Raportul a precizat în special că apartamentul a fost recent renovat, era curat și luminos, avea toate mobilele și aparatele de uz casnic necesare și avea un loc de dormit pentru copil cu lenjerie de pat curată. Existau jucării și cărți potrivite pentru vârsta ei, precum și haine potrivite pentru sezon. De asemenea, exista un birou separat pentru copil.

O scrisoare din 14 februarie 2012 din partea centrului de îngrijire către judecătorie a confirmat din nou că reclamantul o vizita periodic pe reclamantă la centrul de plasament, că a cumpărat haine pentru ea și că a discutat cu conducerea centrului de îngrijire pașii pe care i-ar putea face pe cont propriu pentru a se asigura că fata beneficiază de bună creștere, sprijin financiar, îngrijire medicală și educație. La încheierea contractului de închiriere pentru locuința socială repartizată, reclamantul a aflat pe cont propriu ce documente îi trebuiau ca să o înscrie pe fată la grădiniță, a strâns aceste documente și a înscris-o pe o listă de așteptare pentru un loc. Scrisoarea menționa, de asemenea, că examinarea medicală a reclamantului nu a pus în lumină nimic potrivnic creșterii reclamantei de către acesta; era o persoană bine organizată și de încredere, cu planuri de viață realiste și o atitudine responsabilă față de munca și obligațiile sale. Starea sa psihiatrică era stabilă; nu arăta semne de agresiune față de alții sau instabilitate emoțională și nu avea nevoie de niciun tratament medical.

În cadrul ședinței în fața judecătoriei, reprezentantul reclamantului a contestat acțiunea centrului de plasament ca fiind neîntemeiată și discriminatorie deoarece se baza pe faptul că reclamantul avea o dizabilitate intelectuală. Acesta a argumentat, referindu-se la probele prezentate (a se vedea

Reprezentanții centrului de plasament (directorul și medicul responsabil de tratamentul reclamantei) și-au menținut solicitările, argumentând că transferarea fetei în îngrijirea reclamantului era prematură. Aceștia au afirmat, în special, că reclamantul avea o dizabilitate mintală și a trăit toată viața într-o instituție de specialitate închisă; prin urmare, nu era capabil să asigure îngrijirea igienică adecvată a fetei sau dezvoltarea adecvată a acesteia; totodată era imposibilă încredințarea unei astfel de îngrijiri mamei reclamantei, deoarece aceasta era lipsită de capacitate juridică. Reprezentanții centrului de plasament au afirmat, de asemenea, că încercările reclamantului de a comunica cu reclamanta au arătat clar că nu exista niciun contact între ei. Reprezentanții au adăugat că atunci când reclamantei i s-a spus pentru prima dată că ar putea fi transferată în îngrijirea tatălui ei, aceasta s-a stresat și s-a speriat, fiindu-i frică să se apropie de el; mai târziu, când și-a dat seama că va rămâne în centrul de plasament, temerile ei au dispărut. Aceștia au afirmat, de asemenea, că, în momentul respectiv teama reclamantei față de părinții ei trecuse și că încetase să se teamă că va locui împreună cu familia.

Un reprezentant al autorității locale de încredințare și tutelă și un procuror au susținut cererea centrului de plasament, argumentând că, având în vedere diagnosticul reclamantului și faptul că partenera sa – doamna N.S.

Judecătoria a ascultat-o și pe doamna O., angajată în centrul de îngrijire, care a afirmat că, în timpul petrecut în centru reclamantul a locuit independent, într-o cameră separată, pe care a ținut-o în ordine. Acesta își cumpăra mâncare și își prepara mesele de unul singur, fiind în măsură să ia medicamentele prescrise fără supraveghere dacă i se dădeau instrucțiuni clare. A lucrat cu jumătate de normă la centru, ajutând la îngrijirea pacienților de aici, și a reușit întotdeauna să fie în relații bune cu pacienții și rudele acestora. A avut permisiune de liberă ieșire din centrul de îngrijire și a lucrat cu fracțiune de normă în afara centrului; la un moment dat, el și doamna N.S.

La 20 martie 2012, judecătoria a examinat cererea centrului de plasament. Instanța a observat, în special, că reclamantul și doamna N.S.

Judecătoria a mai constatat că, dacă ar respinge cererea centrului de plasament pentru limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului, acesta din urmă ar fi îndreptățit să își ia fiica în îngrijire. Cu toate acestea, instanța a considerat că în acel moment transferul ar fi „indezirabil” deoarece nu ar fi în interesul superior al copilului. Referitor la rapoartele angajaților centrului de plasament (a se vedea

Judecătoria a mai observat că reclamantul a trăit, încă din copilărie, în instituții publice specializate pentru persoane cu dizabilități mintale și nu avea abilități și experiență pentru creșterea și îngrijirea copiilor. Având în vedere că abia în 2012 a plecat din centru și a început să trăiască pe cont propriu, instanța a considerat că intenția sa de a-și crește singur fiica era prematură.

Instanța a observat, de asemenea, că mama biologică a fetei avea acces liber la locuința reclamantului și a reținut că în prezent aceasta era lipsită de capacitate juridică. În continuare, a reținut că „nu are probe suficiente și fiabile că ar fi în siguranță pentru minoră să rămână cu părinții săi, inclusiv mama sa lipsită de capacitate juridică”.

Judecătoria s-a referit de asemenea la dizabilitatea mintală a reclamantului și a reținut că „în prezent nu există probe fiabile care să arate că ar fi în siguranță pentru minoră să trăiască cu el”. În acest sens, instanța a reținut că diagnosticul medical al reclamantului și gradul său de dizabilitate îl fac neeligibil pentru a solicita adoptarea unui copil.

În cele din urmă, instanța a observat că venitul lunar al reclamantului era de 15

Judecătoria a făcut trimitere apoi la art.

C. Procedura în apel

Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii din 20 martie 2012 la Tribunalul Sankt Petersburg („tribunalul”).

Referitor la primul argument al judecătoriei (a se vedea

Reclamantul a argumentat, de asemenea, că, în măsura în care judecătoria se bazase pe faptul că acesta locuise în centrul de îngrijire pentru o perioadă îndelungată, șederea anterioară sau actuală a unui părinte într-o instituție specializată, nu exista niciun astfel de motiv pentru limitarea exercitării drepturilor părintești în Codul familiei din Rusia. Mai mult, legea nu obliga părinții biologici să facă dovada abilității de a crește copiii sau a competenței lor de menaj ca o condiție prealabilă pentru exercitarea autorității părintești.

Reclamantul a accentuat în continuare, referindu-se la argumentul judecătoriei în acest sens, că faptul că mama fetei era lipsită de capacitate juridică nu avea relevanță în cauza sa. Lipsa capacității juridice era un statut formal și nu însemna că persoana era periculoasă pentru ceilalți. În orice caz, sănătatea mintală a mamei copilului nu putea servi ca bază pentru a limita exercitarea drepturilor sale părintești în privința fiicei sale. Acesta a susținut, de asemenea, că, în timpul șederii reclamantei în centrul de plasament, mamei i s-a permis să o viziteze.

Reclamantul a mai susținut că judecătoria nu avea la dispoziție nicio dovadă că el reprezenta un pericol pentru fiica sa. Dimpotrivă, raportul medical relevant întocmit de experții din centrul de îngrijire, care l-au observat timp de mulți ani pe reclamant, a arătat că starea sa mintală nu i-a afectat capacitatea de a-și îndeplini îndatoririle părintești (a se vedea

În sfârșit, reclamantul a susținut că judecătoria a greșit când i-a calculat venitul, care de fapt depășea venitul de subzistență la nivelul Sankt Petersburgului. Referindu-se la hotărârea Curții în cauza

În observațiile sale orale în fața tribunalului, reclamantul a susținut că, dacă ar fi respinsă cererea centrului de plasament, transferul reclamantei în îngrijirea sa s-ar putea face treptat pentru a-i permite să se adapteze, din punct de vedere psihologic, la noua sa viață în familie.

La 17 iulie 2012, tribunalul a menținut, în apel, hotărârea din 20 martie 2012. Instanța a reiterat raționamentul și concluziile judecătoriei, arătând că acestea erau corecte și reflectau exact circumstanțele de fapt ale cauzei. Instanța de apel a considerat că reclamantul „nu a prezentat probe convingătoare care să dovedească absența unui risc real pentru viața, sănătatea și educația adecvată a reclamantei” în cazul transferului acesteia în îngrijirea tatălui său. De asemenea, instanța a observat că reclamantul nu era împiedicat să solicite anularea limitării exercitării drepturilor părintești în viitor, în cazul în care circumstanțele relevante se vor schimba.

La 31 ianuarie 2013, un judecător de la Tribunalul Sankt Petersburg a respins, fără să examineze cauza pe fond, recursul în casație declarat de reclamant împotriva hotărârilor judecătorești din 20 martie și 17 iulie 2012, motivând că acesta nu anexase o copie legalizată a hotărârii din 20 martie 2012. Acesta nu a încercat să continue acțiunea de recurs în casație.

După ce prezenta cerere a fost comunicată Guvernului pârât, acesta din urmă a transmis informații despre evoluția faptelor cauzei.

În special, prin hotărârea judecătorească din 20 septembrie 2012, Judecătoria Districtului Zelenogorskiy din Sankt-Petersburg i-a restabilit doamnei N.S. capacitatea juridică, în baza unui raport psihiatric. Hotărârea a intrat în vigoare la 25 octombrie 2012.

La 15 noiembrie 2012, reclamantul s-a recăsătorit cu doamna N.S.

Printr-o ordonanță din 9 ianuarie 2013, centrul de plasament a stabilit reguli privind programul de vizită. Potrivit Guvernului, în baza acestei ordonanțe, reclamantul i-a făcut vizite periodice și fără restricții reclamantei în centru.

La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o acțiune civilă împotriva centrului de plasament la Judecătoria Sankt-Petersburg, în vederea ridicării măsurii de limitare a exercitării drepturilor părintești în privința reclamantei. Acesta a susținut, în special, că unul dintre motivele aplicării acestei limitări l-au constituit anxietatea și teama pe care reclamanta le simțea în prezența sa și lipsa dorinței de a locui cu el. A subliniat că în prezent reclamanta nu se mai temea de părinți, a dezvoltat o atitudine afectivă față de el, îl considera drept tată și era gata să locuiască cu el. A mai subliniat că, din februarie 2012, locuia pe cont propriu și avea în grijă o gospodărie; de asemenea, era angajat și avea un venit stabil. A susținut, de asemenea, că recent fusese restabilită capacitatea juridică a mamei reclamantei, doamna N.S. Prin urmare, în opinia reclamantului, nu exista niciun motiv pentru menținerea limitării exercitării drepturilor părintești în privința reclamantei care să îl împiedice să o ia din centrul de plasament.

Un reprezentant al centrului de plasament a confirmat în instanță că reclamantul o vizita periodic pe reclamantă, că s-au format legături emoționale strânse între cei doi și că fetei îi era dor de tatăl său când acesta pleca. În consecință, acesta era de părere că ar fi în interesul reclamantei să se ridice limitarea privind autoritatea părintească a reclamantului, iar reclamanta să fie transferată în îngrijirea acestuia. Reprezentanții a două autorități locale de încredințare și tutelă, precum și un procuror au susținut cererea reclamantului.

La 8 aprilie 2013, judecătoria a pronunțat o hotărâre. A luat în considerare argumentele părților și a observat, așa cum a susținut un reprezentant al centrului de plasament, că reclamantul și reclamanta au dezvoltat legături afective strânse, că în prezent fata se simțea în largul său și era calmă în prezența tatălui său și că îi ducea dorul de fiecare dată când acesta pleca de la centrul de plasament. De asemenea, aceasta a observat că începând din februarie 2012, reclamantul locuia independent într-un apartament separat, unde era înregistrată și reclamanta. Instanța a reținut că erau condiții bune și potrivite pentru ca reclamanta să locuiască acolo. De asemenea, a ținut seama de faptul că reclamantul era angajat și a primit evaluări pozitive de la locul de muncă și de la locul de domiciliu.

Judecătoria a reținut, de asemenea, că reclamantul avea un venit lunar stabil, de aproximativ 19 000

Prin urmare, judecătoria a concluzionat că limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului nu mai era justificată deoarece motivele care au stat la baza hotărârii sale anterioare din 12 martie 2012 nu mai erau valabile. Făcând trimitere la art.

La 20 mai 2013, reclamantul a luat-o pe reclamantă de la centrul de plasament la domiciliul său, unde locuiește de atunci.

La 9 decembrie 2010, părțile relevante din Codul de procedură civilă al Rusiei referitoare la revizuirea hotărârilor pronunțate de instanțele de prim grad au fost modificate prin Legea federală nr.

Părțile relevante ale Codului familiei din Rusia din 1995 prevăd următoarele:

O limitare a exercitării drepturilor părintești este permisă atunci când șederea copilului cu părinții săi (sau unul din ei) este periculoasă pentru copil din cauza unor circumstanțe care nu se află sub controlul părinților (sau al unuia din aceștia), cum ar fi afecțiune psihică sau altă boală cronică, o combinație de circumstanțe dificile și altele.

O limitare a exercitării drepturilor părintești nu scutește părinții de obligația lor de a asigura întreținere copilului.

Un copil ai cărui părinți au (sau al cărui părinte are) limitată exercitarea drepturilor părintești își păstrează dreptul de proprietate asupra oricărei locuințe sau dreptul de folosință [asupra acesteia], precum și drepturile de proprietate bazate pe rudenia sa cu părinții săi și alte rude, inclusiv drepturile de moștenire.

Dacă exercitarea drepturilor părintești ale ambilor părinți a fost limitată, copilul va fi plasat în grija autorității de încredințare și tutelă.”

Instanța poate să respingă cererea, luând în considerare opinia copilului în această privință, dacă înapoierea copilului la părinte sau părinți nu este în interesul său [...]”

Convenția a intrat în vigoare la 3 mai 2008. A fost ratificată de Rusia la 25 septembrie 2012. Pasajele relevante din convenție prevăd următoarele:

Statele părți vor interzice toate tipurile de discriminare pe criterii de dizabilitate și vor garanta tuturor persoanelor cu dizabilități protecție juridică egală și efectivă împotriva discriminării de orice fel.

Pentru a promova egalitatea și a elimina discriminarea, statele părți vor lua toate măsurile adecvate pentru a se asigura adaptarea rezonabilă.

Măsurile specifice care sunt necesare pentru a accelera sau obține egalitatea de facto a persoanelor cu dizabilități nu vor fi considerate o discriminare potrivit prezentei convenții.

Statele părți vor asigura respectarea drepturilor și responsabilităților persoanelor cu dizabilități în legătură cu tutela, custodia, curatela, adopția copiilor sau altele asemenea, atunci când aceste concepte există în legislația națională; în toate cazurile va avea prioritate interesul superior al copilului. Statele părți vor acorda asistență adecvată persoanelor cu dizabilități în îndeplinirea responsabilităților care le revin în creșterea copiilor lor.

Statele părți se vor asigura că un copil nu va fi separat de părinții lui împotriva voinței sale, exceptând cazul în care autoritățile competente, în urma unui control judiciar, stabilesc, în conformitate cu legea și procedurile în vigoare, că această separare este necesară în interesul superior al copilului. Copilul nu va fi separat în niciun caz de părinți pe criterii de dizabilitate, fie a copilului, fie a unuia sau ambilor părinți.

Părțile relevante ale convenției prevăd următoarele:

În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol toate părțile interesate trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri și de a-și face cunoscute punctele de vedere.

Curtea se va ocupa de aspectele preliminare ale cauzei înainte de a examina capetele de cerere formulate de reclamanți cu privire la pretinsa limitare nejustificată și discriminatorie a exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei.

Guvernul a susținut că prezenta cerere a fost depusă după împlinirea termenului de 6

Reclamanții au contestat argumentul Guvernului. Aceștia au susținut că, potrivit jurisprudenței consacrate a Curții, termenul de 6

Curtea observă că, pentru calcularea perioadei de 6

Curtea are certitudinea că cererea a fost depusă la Curte în termenul de 6

Într-un memorandum suplimentar, Guvernul a subliniat că o lege federală din 9 decembrie 2010 a modificat Codul de procedură civilă al Rusiei, instituind trei grade de jurisdicție pentru examinarea unei cauze civile. În special, s-a introdus o nouă procedură de apel cu privire la hotărârile instanțelor de prim grad care nu au devenit obligatorii. În plus, o procedură de revizuire a hotărârilor care au rămas definitive a fost împărțită în procedura recursului în casație și procedura de revizuire-control. Guvernul a insistat că cele două proceduri erau efective în sensul art.

Curtea reiterează că regula de epuizare a căilor de atac interne, menționată la art.

În cazul Rusiei, Curtea a statuat în mod constant că acea cale de atac care trebuie epuizată în ultimă instanță înainte de depunerea unei cereri la Curte este apelul introdus la o instanță regională și că reclamanții nu sunt obligați să sesizeze instanțele superioare în vederea reexaminării cauzelor lor prin procedura de revizuire-control, care constituie o cale de atac extraordinară [a se vedea

Cu toate acestea, se observă că problema epuizării sau neepuizării căilor de atac interne se rezolvă, de obicei, prin raportare la data la care cererea a fost depusă la Curte [a se vedea

În prezenta cauză, reclamanții au depus cererea la Curte la 17 ianuarie 2013, adică înainte ca aceasta să recunoască procedura, reformată, de recurs în casație pe două niveluri drept o cale de atac efectivă. Mai mult decât atât, Guvernul nu a pretins niciodată că, la vremea evenimentelor în curs de examinare, exista o jurisprudență internă relevantă care permitea reclamanților să înțeleagă că noua cale de atac îndeplinea cerințele art.

În consecință, Curtea respinge excepția Guvernului cu privire la presupusa neepuizare a căilor de atac interne.

Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

Reclamanții s-au plâns că limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei i-a împiedicat să trăiască împreună ca familie și astfel a încălcat dreptul lor la respectarea vieții de familie. Reclamanții au invocat art. 8, care prevede următoarele:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

1. Reclamanții

Reclamanții și-au menținut capătul de cerere. Aceștia au argumentat că limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei a avut ca efect prelungirea separării lor și imposibilitatea de a trăi ca familie în casa lor, precum și prelungirea perioadei petrecute de reclamantă în îngrijire publică și a constituit o ingerință nejustificată în exercitarea dreptului lor la respectarea vieții de familie.

Reclamanții au susținut, în special, că ingerința respectivă nu era legală deoarece instanțele naționale nu au dovedit că reclamantul ar fi constituit un pericol pentru reclamantă, aceasta fiind o condiție prealabilă pentru limitarea exercitării drepturilor părintești în temeiul art.

De asemenea, reclamanții au susținut că ingerința respectivă nu a fost proporțională deoarece instanțele naționale nu au prezentat „motive relevante și suficiente” pentru hotărârile lor. Aceștia au susținut, în special, că instanțele naționale nu au avut temei să se bazeze pe dizabilitatea mintală a reclamantului și lipsa capacității juridice a doamnei N.S.

În continuare, reclamanții au susținut că instanțele naționale nu au stabilit în mod convingător incapacitatea reclamantului de a acorda îngrijirea necesară reclamantei. În măsura în care instanțele naționale și Guvernul s-au bazat pe neliniștea și teama reclamantei față de părinții ei, reclamanții au susținut că, la data la care cererea de limitare a exercitării drepturilor părintești ale reclamantului era în curs de examinare în 2012, acest considerent nu mai era relevant. În această privință, au invocat o declarație a unui reprezentant al centrului de plasament, dată în cadrul procesului, în sensul că în acel moment „teama fetei față de părinții săi a trecut” (a se vedea

În cele din urmă, reclamanții au recunoscut că limitarea exercitării drepturilor părintești impusă reclamantului nu ar fi însemnat îndepărtarea reclamantei din familia sa, la vremea respectivă aceasta aflându-se, în orice caz, în îngrijire publică. Aceștia au susținut însă că, din cauza acestei limitări, reclamanta a trebuit să stea încă un an în îngrijire, ceea ce, dată fiind vârsta ei fragedă, era o perioadă importantă pentru ea. Reclamanții au invocat obligația statului prevăzută la art.

2. Guvernul

Guvernul a recunoscut că a existat o ingerință în exercitarea dreptului reclamanților la respectarea vieții lor de familie în sensul art.

Guvernul a susținut, în special, că, în cadrul procedurii pentru limitarea autorității părintești a reclamantului, părțile, inclusiv reclamantul și reprezentantul său, au fost pe deplin în măsură să prezinte toate dovezile și argumentele considerate necesare. Instanțele naționale au examinat corespunzător toți factorii relevanți și au pus în echilibru, cu atenție, interesele reclamantului și cele ale reclamantei. Decizia de a limita exercitarea drepturilor părintești ale reclamantului a fost bine motivată și luată în interesul reclamantei.

Guvernul a subliniat că instanțele naționale au stabilit, referitor la mărturiile personalului din centrul de plasament că, în acea perioadă, fetița se simțise neliniștită în prezența părinților, avusese dificultăți în comunicarea cu aceștia și îi era teamă de ideea de a locui împreună cu tatăl ei. Acesta a contestat argumentul reclamanților potrivit căruia reprezentanții centrului de plasament confirmaseră în cadrul unei ședințe în fața instanței de prim grad că reclamantei nu îi mai era frică de părinții săi (a se vedea

Guvernul a mai susținut că instanțele naționale avuseseră îndoieli rezonabile că reclamantul, care nu mai trăise independent și care tocmai fusese externat dintr-o instituție specializată unde petrecuse aproape 29 de ani și care se bazase întotdeauna pe asistența personalului instituției, ar fi capabil să îi asigure reclamantei toată siguranța și îngrijirea necesare. Într-adevăr, în cursul procedurilor în discuție, reprezentantul reclamantului a prezentat argumente contradictorii, în opinia Guvernului, insistând pe de o parte asupra faptului că reclamantul era pe deplin capabil să trăiască în mod independent și să aibă grijă de reclamantă, iar pe de altă parte afirmând că acesta va avea nevoie de asistență din partea agențiilor competente de asistență socială (a se vedea

Guvernul a susținut, de asemenea, că instanțele naționale au fost îndreptățite să invoce faptul că mama reclamantei, doamna N.S., care avea liber acces la locuința reclamantului, fusese lipsită de capacitatea sa juridică. Lipsa capacității juridice însemna că aceasta nu putea să înțeleagă semnificația acțiunilor sale ori să și le controleze sau fie răspunzătoare pentru ele, ceea ce ar fi putut constitui un risc pentru reclamantă. Guvernul a invocat un raport de examinare psihiatrică efectuat în cadrul procedurii civile în 2008, când cererea doamnei N.S.

De asemenea, Guvernul a susținut că alternativele mai puțin restrictive, ca de exemplu transferarea reclamantei în îngrijirea reclamantului sub stricta supraveghere și strictul control al agențiilor publice de asistență socială, nu ar fi garantat în mod obiectiv siguranța fetei și condiții adecvate de trai. Mai mult, acesta a subliniat că limitarea autorității părintești a reclamantului a avut caracter temporar, fapt menționat clar de instanțele naționale în hotărârile din 20 martie și 17 iulie 2012, și ar fi putut fi ridicată de îndată ce devenea clar că reclamantul era adaptat pe deplin la o viață independentă și păstra legătura cu fiica sa. Într-adevăr, reclamantul a recurs cu succes la dreptul de a redobândi autoritatea părintească deplină, iar cererea în acest scop a fost admisă de instanțele naționale în 2013, când acestea au stabilit că circumstanțele relevante s-au schimbat și limitarea în discuție nu mai era necesară și astfel au transferat-o pe reclamantă în îngrijirea tatălui său. În plus, în perioada în care limitarea contestată producea efecte, reclamantul a avut acces nelimitat la reclamantă (a se vedea

În general, Guvernul a susținut că măsura contestată a fost proporțională cu scopul urmărit și, prin urmare, a respectat art.

3. Terții intervenienți

Terții intervenienți – International Disability Alliance, European Disability Forum, Inclusion International și Inclusion Europe – au făcut o serie de observații generale privind cele mai recente standarde internaționale în domeniul drepturilor omului ale persoanelor cu handicap și dreptului copiilor de a crește într-un mediu familial.

Aceștia au subliniat, în special, că Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată de Organizația Națiunilor Unite, și instrumentele Consiliului Europei, precum o recomandare a Comitetului de Miniștri și un plan de acțiune, au încurajat statele să abordeze cu atenție nevoile părinților și copiilor cu dizabilități și prevăd măsuri de susținere a acestora pentru a le permite părinților să dobândească abilitățile necesare pentru a-și îndeplini îndatoririle față de copiii lor, iar copiilor să se dezvolte împreună cu familiile lor, să fie incluși în viața și activitățile comunității și copiilor din acel loc. Terții intervenienți au subliniat de asemenea că, în cauzele

Terții intervenienți au susținut, de asemenea, că legile, politicile și practicile naționale privind dreptul la viața de familie al persoanelor cu handicap sunt în curs de dezvoltare în întreaga lume, odată cu recunoașterea tot mai mare a folosinței și a exercitării autorității părintești de către aceste persoane în mod egal cu celelalte, precum și a obligației statelor de a asigura acordarea de măsuri de sprijin pentru părinți atunci când este necesar. Potrivit terților intervenienți, un număr din ce în ce mai mare de state au abordat această chestiune importantă și s-au adresat persoanelor cu handicap pentru a le consulta și a le implica în procesele de reformă juridică și pentru a identifica și a îmbunătăți deficiențele atât din legislație, cât și din practică.

Aceștia au concluzionat argumentând că, deciziile de a îndepărta copiii de lângă părinții cu handicap sau de a le refuza reîntregirea familiei reprezentau o ingerință gravă în exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie a acestor copii și a părinților lor. Marja de apreciere a statelor în acest domeniu era restrânsă și, cu excepția cazului în care existau motive întemeiate și imperative pentru o astfel de ingerință, aceasta ar constitui o încălcare a drepturilor părinților și copiilor la respectarea vieții de familie în temeiul art.

Pentru început, Curtea observă că existența unor legături între reclamanți care constituie „viață de familie” în sensul art.

În prezenta cauză, părțile au convenit că limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei a constituit o ingerință în exercitarea dreptului lor la respectarea vieții de familie. Curtea are aceeași părere.

„Prevăzută de lege”

Curtea observă că măsura în discuție era bazată pe art.

„Scop legitim”

De asemenea, Curtea constată că ingerința a avut drept scop protejarea „sănătății sau moralei” și a „drepturilor și libertăților” unui minor – reclamanta – și, prin urmare, a urmărit scopuri care sunt legitime în temeiul art.

„Măsură necesară într-o societate democratică”

Curtea trebuie să analizeze dacă, în contextul cauzei în ansamblu, motivele invocate pentru a justifica măsura contestată erau relevante și suficiente în sensul art.

Fără îndoială, în astfel de cazuri este esențial să se acorde o importanță deosebită aspectelor care sunt în interesul copilului. În plus, trebuie să se țină seama, de asemenea, de faptul că autoritățile naționale au avantajul contactului direct cu toate persoanele implicate. Din aceste considerente rezultă că sarcina Curții nu este aceea de a înlocui autoritățile naționale în exercitarea atribuțiilor lor în ceea ce privește aspectele referitoare la încredințare sau stabilirea unei legături personale cu minorul, ci mai degrabă să examineze, în lumina Convenției, deciziile adoptate de aceste autorități în exercitarea puterii lor discreționare (a se vedea

Marja de apreciere care trebuie acordată autorităților naționale competente va varia în funcție de natura problemelor și importanța intereselor aflate în joc. Astfel, Curtea a recunoscut că autoritățile au o marjă de apreciere atunci când decid asupra problemelor privind încredințarea minorului. Cu toate acestea, este necesară o examinare mai strictă în ceea ce privește orice alte limitări, cum ar fi limitările pe care aceste autorități le aplică exercitării drepturilor părinților la întreținerea legăturii personale cu copilul și în ceea ce privește garanțiile juridice menite să asigure protecția efectivă a dreptului părinților și copiilor la respectarea vieții lor de familie. Astfel de limitări suplimentare implică pericolul ca legăturile de familie dintre un minor și unul sau ambii părinți să fie efectiv reduse [a se vedea

Art.

În prezenta cauză, Curtea observă că, din cauza diagnosticului său, reclamantul a locuit în centrul de îngrijire din 1983 până în 2012, adică 29

Mai mult, limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei nu a avut niciun impact asupra drepturilor sale de vizită; din dosar rezultă clar că, anterior dar și ulterior hotărârilor prin care i s-a limitat exercitarea drepturilor părintești, reclamantul a avut acces nelimitat la reclamantă la centrul de plasament (a se vedea

În același timp, reclamantul a precizat clar că intenționa să o aducă pe reclamantă acasă de îndată ce era externat din centrul de îngrijire, respectiv în februarie 2012 (a se vedea

Curtea observă că instanțele naționale au constatat, în deciziile din 20 martie și 17 iulie 2012, că la momentul respectiv reclamantul nu era capabil să aibă grijă de reclamantă și că, prin urmare, aceasta ar trebui să rămână în îngrijire publică deocamdată. Aceste decizii s-au bazat pe o serie de considerente. În special, autoritățile naționale au observat că reclamanta prezenta semne de anxietate în prezența părinților și avea dificultăți în comunicarea cu aceștia. Autoritățile au concluzionat că „ar fi stresant pentru minoră să fie plasată în familia părinților săi, cu care nu mai locuise niciodată și cu care până în prezent nu avusese șansa să se obișnuiască” (a se vedea

Curtea este pregătită să accepte că sus-menționatele considerente au fost relevante pentru a realiza un echilibru între interesele divergente din prezenta cauză. Pe de altă parte, se îndoiește că acestea erau bazate pe probe suficiente (a se vedea

Astfel, pentru constatarea existenței unor dificultăți de comunicare între reclamanți, instanțele naționale s-au bazat pe rapoartele personalului de la centrul de plasament și pe declarațiile reprezentanților centrului și au desfășurat o ședință la judecătorie (a se vedea

Pe de altă parte, astfel cum au subliniat reclamanții în cadrul procedurii în fața judecătoriei, reprezentanții centrului de plasament au declarat, de fapt, că la momentul respectiv teama reclamantei față de părinții ei fusese depășită și că încetase să se teamă că va trebui să locuiască împreună cu familia (a se vedea

De asemenea, Curtea observă că reclamantul a prezentat mai multe certificate care confirmau faptul că a vizitat-o periodic pe reclamantă în centrul de plasament în perioada 2009-2012 și a comunicat cu ea (a se vedea

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu este convinsă că instanțele naționale au demonstrat în mod convingător că transferul reclamantei în îngrijirea reclamantului ar fi stresant pentru ea astfel încât să impună rămânerea acesteia în îngrijirea publică pentru încă un an. În opinia Curții, instanțele au ales o abordare formală, pur și simplu aprobând poziția reprezentantului centrului de plasament, susținută de procuror și de agenția locală de încredințare și tutelă (a se vedea

În plus, judecătoria a constatat că „din cauza diagnosticului său” reclamantul și-a petrecut toată viața într-o instituție specializată, rezultatul fiind acela că „nu avea experiență în creșterea și îngrijirea copiilor”. Instanța a mai adăugat că abia în februarie 2012 reclamantul a fost externat din instituția specializată și că „în astfel de circumstanțe, intenția sa de a-și crește singur fiica era prematură”.

În primul rând, Curtea este de acord cu reclamanții că lipsa competențelor și a experienței în creșterea copiilor, indiferent de motive, poate fi privită cu dificultate ca un motiv legitim de limitare a autorității părintești sau de păstrare a unui copil în îngrijire publică. În plus, deși Guvernul a sugerat că instanțele naționale au făcut într-adevăr referire la faptul că, fiind externat recent dintr-o instituție specializată în care a petrecut aproape 29 de ani, reclamantul nu era adaptat la un trai independent și, prin urmare, transferarea imediată a reclamantei în îngrijirea sa ar fi putut fi periculoasă pentru aceasta, Curtea observă că acest raționament nu a reieșit din deciziile autorităților naționale, ale căror constatări relevante s-au limitat la cele sintetizate în paragraful anterior.

Chiar dacă ar fi pregătită să accepte interpretarea dată de Guvern hotărârilor instanțelor naționale, Curtea constată că reclamantul le-a prezentat o serie de documente, inclusiv un raport de expertiză psihiatrică din 10 octombrie 2011 și certificate emise de centrul de îngrijire. Acele documente, ca și declarațiile făcute de un reprezentant al centrului de îngrijire și doamna O.

Exactitatea elementelor de probă menționate mai sus sau a declarațiilor doamnei O. nu a fost niciodată contestată în fața instanțelor naționale sau pusă la îndoială de acestea. Totuși, acestea nu par să fi făcut o încercare semnificativă de a analiza maturitatea emoțională și mintală a reclamantului și capacitatea de a avea grijă de fiica sa ținând seama de probele prezentate și de toate elementele care rezultă de aici. După cum s-a subliniat mai sus, instanțele naționale și-au limitat constatarea în această privință la o simplă referire la șederea prelungită a reclamantului într-o instituție specializată. În opinia Curții, acest unic fapt nu poate fi considerat un motiv suficient pentru a justifica decizia instanțelor naționale de a limita exercitarea drepturilor părintești în privința reclamantei și de a-i prelungi rămânerea în îngrijire.

Curtea examinează în continuare constatarea instanțelor naționale conform căreia „nu există probe fiabile că fetița ar fi în siguranță dacă ar locui împreună cu [reclamantul], având în vedere diagnosticul lui”.

În această privință, Curtea observă că reclamantul a prezentat instanțelor naționale un raport din 10 octombrie 2011 privind rezultatul unei expertize psihiatrice, în care sunt descrise în detaliu starea sa psihiatrică, capacitatea sa de a se îngriji singur și a crește un copil etc. (a se vedea

În astfel de circumstanțe, Curtea nu înțelege ce anume a fundamentat sus-menționata constatare a instanțelor naționale și, mai ales, ce probe considerau instanțele naționale că trebuie să prezinte reclamantul pentru a dovedi că boala sa mintală nu reprezenta un pericol pentru siguranța reclamantei.

Prin urmare, Curtea consideră că referirea instanțelor naționale la diagnosticul reclamantului nu a fost un motiv „suficient” pentru a justifica limitarea exercitării drepturilor sale părintești.

De asemenea, instanțele naționale au făcut referire la faptul că mama reclamantei a fost lipsită de capacitate juridică din cauza bolii sale mintale și că ar avea liber acces la reclamantă dacă ar fi transferată în îngrijirea reclamantului, fapt care, în opinia lor, ar putea constitui un risc pentru reclamantă.

Curtea observă, după cum au stabilit instanțele naționale, că doamna N.S.

Curtea observă însă că instanțele naționale și-au bazat temerile pentru siguranța reclamantei pe o simplă referire la faptul că doamna N.S.

Curtea observă că argumentul Guvernului conform căruia doamna N.S.

În astfel de circumstanțe, Curtea nu este convinsă că trimiterea instanțelor naționale la statutul juridic al doamnei N.S.

În ultimul rând, instanțele naționale au considerat mijloacele financiare ale reclamantului ca fiind insuficiente pentru a menține un nivel de trai adecvat pentru reclamantă (a se vedea

Curtea nu va face speculații în legătură cu întrebarea dacă venitul lunar al reclamantului era mai mare decât nivelul minim de subzistență și, prin urmare, suficient pentru a asigura un nivel de trai adecvat reclamantei. Curtea constată că, în orice caz, dificultățile financiare ale reclamantului nu pot fi considerate, în sine, ca fiind motive suficiente pentru a i se refuza încredințarea reclamantei, în absența altor motive valabile.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că motivele invocate de instanțele naționale pentru a limita exercitarea drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei în vedere împiedicării transferării acesteia în îngrijirea sa erau insuficiente pentru a justifica această ingerință. În pofida marjei de apreciere a autorităților naționale, ingerința nu a fost, prin urmare, proporțională cu scopul legitim urmărit.

În consecință, a fost încălcat art.

Reclamantul s-a plâns că limitarea exercitării drepturilor sale părintești a fost discriminatorie deoarece a fost dispusă ca urmare a dizabilității sale mintale și a fost motivată doar de prejudecățile autorităților față de persoanele cu dizabilități mintale. Reclamantul a susținut că, într-o situație comparabilă, în care un tată biologic fără dizabilitate mintală ar urmări exercitarea autorității părintești față de copilul său, argumentele prezentate de autoritățile naționale ar fi irelevante. Reclamantul a invocat art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție. Art.

Guvernul a insistat asupra faptului că reclamantul nu a fost discriminat deoarece decizia de a limita temporar exercitarea drepturilor sale părintești nu se baza doar pe starea sa de sănătate; instanțele naționale au luat în considerare și au examinat cu atenție o serie de factori relevanți și au luat decizia în interesul superior al reclamantei.

Curtea reiterează că, atunci când un articol de fond din Convenție a fost invocat de sine stătător dar și în coroborare cu art.

Art.

Reclamanții au solicitat 12

Guvernul a contestat această pretenție ca fiind excesivă și nejustificată.

Curtea observă că a constatat o încălcare a art. 8 din Convenție. Curtea consideră că, în mod sigur, reclamanții au îndurat în consecință suferințe și frustrări, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunțând-se în echitate, Curtea acordă, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, 5

Reclamantul a solicitat totodată 8

Guvernul a argumentat că numărul de avocați și onorariile acestora erau excesive și că, în orice caz, nu s-a demonstrat că reclamanții au încheiat un contract prealabil cu avocatul respectiv ori că toate onorariile au fost plătite efectiv.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. Ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamanților în solidar suma de 8

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

În plus față de pretențiile sale în temeiul art.

La pct. 124 din hotărâre, majoritatea reiterează jurisprudența existentă a Curții conform căreia, atunci când un articol de fond din Convenție a fost invocat de sine stătător dar și împreună cu art.

În opinia mea, și contrar părerii majorității, reclamantul are o pretenție întemeiată potrivit căreia limitarea exercitării drepturilor sale părintești în privința reclamantei a fost dispusă și menținută

Accentul pus pe dizabilitatea domnului Kocherov ca justificare pentru limitarea exercitării drepturilor sale părintești rezultă din observațiile făcute de centrul de plasament, care a susținut că acesta era incapabil să-și exercite autoritatea părintească din cauza dizabilității sale mintale, oferind în același timp judecătoriei doar rapoarte nedatate, întocmite de propriul personal pentru a susține această afirmație (a se vedea pct.

Judecătoria și-a bazat hotărârea pe afirmațiile sus-menționate. Instanța a hotărât că plasarea reclamantei în îngrijirea unei persoane cu dizabilitate mintală nu ar fi în interesul superior al copilului (a se vedea pct.

O argumentație similară a fost utilizată de a doua instanță națională. Instanța de apel a menținut hotărârea judecătoriei și a reiterat aceleași raționamente și concluzii, declarând că reclamantul nu a prezentat probe convingătoare care să dovedească absența unui risc real pentru viața, sănătatea și creșterea adecvată a reclamantei (a se vedea pct.

Luată în ansamblu, argumentația de la nivel național demonstrează că autoritățile și-au bazat concluziile pe idei generalizate despre părinții cu dizabilități, mai degrabă decât pe capacitatea efectivă a reclamantului de a avea grijă de copilul său sau pe faptele concrete ale cauzei. Raționamentul autorităților naționale arată astfel în mod clar prezența unei prezumții stereotipe despre incapacitatea de a fi părinți a persoanelor cu dizabilități mintale, precum și o tendință de ignorare a probelor în favoarea reclamantului.

Argumentul că reclamantul a fost supus unei discriminări evidente din cauza dizabilității sale mintale este justificat de două aspecte. În primul rând, Codul familiei din Rusia nu prevede că o ședere prelungită într-o instituție specializată pentru persoane cu dizabilități mintale constituie un motiv pentru limitarea exercitării drepturilor părintești. În al doilea rând, legislația din Rusia nu impune, în mod normal, părinților biologici să facă dovada capacității lor de a crește copii sau a abilității lor de menaj (a se vedea pct.

Pe baza circumstanțelor menționate mai sus, nu pot decât să consider părtinitoare hotărârile instanțelor naționale. În opinia mea, este evident că raționamentul stereotip al autorităților naționale se bazează pe prezumția că o persoană cu handicap este, prin definiție, mai puțin sau deloc capabilă să îngrijească în mod corespunzător un copil. O astfel de viziune esențialistă asupra incapacității de a fi părinte a persoanelor cu dizabilități uniformizează și omogenizează experiențele și capacitățile membrilor acestui grup. Insuficiența unei astfel de abordări stereotipe este deosebit de acută având în vedere vulnerabilitatea persoanelor cu dizabilități mintale ca grup care a suferit o discriminare considerabilă în trecut (a se vedea

Mai mult, dezacordul meu are legătură cu caracterul disproporționat al măsurilor restrictive aplicate de autoritățile naționale în prezenta cauză. În ceea ce privește Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată de Organizația Națiunilor Unite, Curtea a recunoscut acest instrument de drept internațional, care se bucură de o ratificare aproape universală, ca stabilind norma pentru necesitatea de a proteja persoanele cu dizabilități împotriva tratamentului discriminatoriu (a se vedea

În jurisprudența Curții este consacrat faptul că art.

Raționamentul tradițional al Curții privind caracterul auxiliar al art. 14, astfel cum este interpretat în prezenta cauză, are un impact important asupra sensului art. 14 din Convenție

Închei cu opinia că Curtea ar fi trebuit să examineze încălcarea art.