CASE OF KHOROSHENKO v. RUSSIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Remainder inadmissible;Violation of Article 8 - Right to respect for private and family life (Article 8-1 - Respect for family life;Respect for private life);Non-pecuniary damage - award (Article 41 - Non-pecuniary damage;Just satisfaction)
CASE OF KHOROSHENKO v. RUSSIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
HOTĂRÂREA
din 30 iunie 2015
În Cauza Khoroshenko împotriva Rusiei
(Cererea nr. 41418/04)
STRASBOURG
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Khoroshenko împotriva Rusiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann,
președinte
, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Isabelle Berro, Ineta Ziemele, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik M¸se, Paul Mahoney, Ksenija Turkoviă, Dmitry Dedov, Egidijus Kûris,
judecători
, și Lawrence Early, jurist,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 septembrie 2014 și la 22 aprilie 2015,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr.
41418/04 îndreptată împotriva Federației Ruse, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Andrey Anatolyevich Khoroshenko („reclamantul”),
a sesizat Curtea la 6
octombrie 2004, în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (
Convenția
).
Reclamantul care a beneficiat de asistență judiciară, a fost reprezentat de O.V. Preobrazhenskaya și de M.
Makarova, avocați la Strasbourg. Guvernul Rus (
Guvernul
) a fost reprezentat de domnul G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantul a susținut în special că diferitele restricții la care a fost supusă familia sa pe durata detenției sale în urma condamnării au fost contrare art. 8 din Convenție.
La 13 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
Cererea a fost repartizată Secției întâi a Curții (art.
52
§
1 din Regulamentul Curții –
Regulamentul
). La 11
februarie 2014, o cameră a secției menționate, compusă din Isabelle Berro, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Ksenija Turkoviæ și Dmitry Dedov, judecători, precum și Søren Nielsen, grefier de secție, și-a declinat competența în favoarea Marii Camere, niciuna dintre părți necontestând decizia (art. 30 din Convenție și art. 72 din Regulament).
Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art.
26
§
1, art.
26
§
4 și art.
26
§
5 din Convenție și art. 24 din Regulament.
Atât reclamantul, cât și Guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). De asemenea, au fost primite observații din partea unui grup format din cadre universitare de la Universitatea Surrey („terții intervenienți”), cărora președintele Marii Camere le-a acordat permisiunea să intervină în procedura scrisă (art.
36
§
2 din Convenție și art.
44
§
3 din Regulament).
La 3 septembrie 2014, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art.
59
§
3 din Regulament).
S-au înfățișat:
–
pentru Guvern
domnii
G.
Matyushkin
, agent guvernamental al Federației Ruse
pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
agent;
N.
Mikhaylov
,
Doamna
Y.
Tsimbalova
,
Domnul
S.
Kovpak
,
consilieri
;
–
pentru reclamant
doamnele
O.
Preobrazhenskaya
,
M.
Makarova
,
avocate.
Curtea a ascultat declarațiile domnului G. Matyushkin și ale doamnelor O. Preobrazhenskaya și M.
Makarova, precum și răspunsurile domnului G. Matyushkin și ale doamnei M.
Makarova la întrebările adresate de judecători.
ÎN
FAPT
I. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează.
A. Informații generale privind situația reclamantului
Reclamantul s-a născut în 1968 și ispășește o pedeapsă cu închisoarea pe viață în orașul Solikamsk (regiunea Perm).
Suspectat de tâlhărie, furt calificat și omor deosebit de grav, a fost arestat la 21 noiembrie 1994.
Din 21 noiembrie 1994, data arestării sale, până în vara anului 1995, a fost lipsit de libertate în diferite penitenciare situate în Ekaterinburg și Izhevsk, precum și în orașul și în regiunea Perm.
La 13 octombrie 1995, Tribunalul Regional din Perm a hotărât că reclamantul este vinovat de acuzațiile care i s-au adus și l-a condamnat la pedeapsa capitală. Hotărârea a devenit definitivă la 6 iunie 1996.
Din vara anului 1995 până în toamna anului 1999, reclamantul s-a aflat în Penitenciarul nr.
1 din orașul Perm. După condamnare, a fost plasat într-o celulă specială rezervată condamnaților la moarte aflați în așteptarea execuției.
La 19 mai 1999, Președintele rus a comutat pedeapsa capitală a reclamantului la închisoarea pe viață.
La 8 octombrie 1999, reclamantul a fost transferat într-o colonie penitenciară cu regim special rezervată deținuților condamnați la închisoare pe viață, situată în regiunea Perm, la 11 octombrie 1999, a început să execute primii 10 ani din pedeapsa cu închisoarea, în sensul art.
127
§
3 din Codul de executare a sancțiunilor penale. Întrucât reclamantul se afla sub incidența excepției de la regula generală prevăzută de dispoziția menționată, aceasta a fost data sosirii sale în colonia penitenciară cu regim special, și nu data arestării sale inițiale în 1994, care a fost luată ca punct de plecare pentru primii 10
ani de închisoare. Această excepție se
aplică doar deținuților care au încălcat regulamentul în timpul arestării preventive (
infra
, pct.
52). Reclamantul a contestat ulterior această dispoziție în fața Curții Constituționale, fără succes (
infra
, pct. 30).
În primii zece ani de executare a pedepsei, reclamantul a fost supus la un regim strict, prevăzut de art.
125
§
3 din Codul de executare a sancțiunilor penale (
infra
, pct. 29).
La 11 octombrie 2009, după expirarea primilor 10 ani ai pedepsei, reclamantul a trecut de la regimul strict la regimul comun, reglementat de art.
125
§
1 din Codul de executare a sancțiunilor penale (
infra
, pct. 50).
B. Vizite familiale în timpul arestării preventive și în timpul lipsirii de libertate ulterioare
La 21 noiembrie 1994, la data arestării, reclamantul era căsătorit cu S. și avea un fiu în vârstă de 3
ani. Restul familiei sale era formată din părinții săi, O. și A., fratele Se. și bunica sa, M. Partea în cauză explică faptul că întreaga sa familie era formată din 17 persoane și că dorea să mențină relații cu fiecare dintre acestea.
1.
Detenția reclamantului înainte de a fi transferat în colonia penitenciară cu regim special
Între 21 noiembrie 1994 și 8 octombrie 1999, reclamantului nu i s-a permis să-și vadă familia, cu excepția unei ocazii, atunci când soția sa l-a vizitat, în timpul săptămânii care a urmat hotărârii pronunțate în primă instanță, în urma procesului penal din octombrie 1995.
În 1996, în urma hotărârii menționate, soția sa a solicitat și a obținut pronunțarea divorțului.
Reclamantul a declarat că a primit permisiunea de a începe să corespondeze cu lumea exterioară odată cu intrarea în vigoare în ianuarie 1997 a Codului de executare a sancțiunilor penale. A reluat apoi contactul cu toți membrii familiei sale și cu fosta lui soție.
Lipsirea de libertate a reclamantului în colonia penitenciară cu regim special, între 8 octombrie 1999 și 11 octombrie 1999
În această perioadă, reclamantul avea dreptul de a primi, o dată la 6
luni, o scurtă vizită din partea membrilor familiei sale, cu o durată de maxim 4
ore. Cu aceste ocazii, reclamantul a comunicat cu familia sa printr-un perete din sticlă sau din bare metalice, în condiții care nu permiteau niciun fel de contact fizic. Un
gardian asculta conversațiile pe care le avea cu vizitatorii.
Reclamantul s-a folosit de dreptul la vizite scurte cât mai des posibil și a primit vizite din partea mamei, tatălui și a fratelui. Prietenii au încercat și ei să-l viziteze, dar administrația închisorii nu a fost de acord. Reclamantul nu a obținut autorizația de a primi vizite familiale lungi în timpul primilor 10 ani de pedeapsă.
Reclamantul susține că amploarea restricțiilor privind relațiile sale cu lumea exterioară l-a făcut să piardă contactul cu unii membri ai familiei, începând cu propriul său copil, pe care nu l-a văzut de 15
ani. Fiul reclamantului refuză să-și vadă tatăl, dar a fost de acord să-l sprijine financiar.
Lipsirea de libertate a reclamantului în colonia penitenciară cu regim special începând cu data de 11 octombrie 1999
După schimbarea de regim din 11 octombrie 2009, reclamantul a avut dreptul la vizite familiale lungi, în plus față de vizitele scurte. S-a folosit de toate aceste ocazii pentru a primi vizite lungi și, astfel, și-a văzut membrii familiei o dată la 6
luni – o dată în 2009 și de 2
ori în 2010, 2011, 2012 și 2013. De fiecare dată, vizita a
durat trei zile, maximul autorizat, cu excepția celei din primăvara anului 2013, întreruptă la inițiativa reclamantului și a mamei sale, care a trebuit să plece mai devreme pentru a prinde trenul. Fratele reclamantului a
luat și el parte la aceste vizite. Vizitele nu depășeau 72 de ore si dreptul la intimitate a fost pe deplin respectat. Tatăl reclamantului a participat la vizitele scurte până în 2007, dar, din cauza stării sale de sănătate, nu s-a putut deplasa pentru vizitele lungi care au început în 2009.
Potrivit Guvernului, reclamantul a primit în total 14
vizite scurte și 9
vizite lungi în timpul detenției în colonia penitenciară cu regim special. Niciuna din cererile de vizită solicitate de partea în cauză nu a fost refuzată.
C. Proceduri în fața Curții Constituționale
Decizia nr.
257-O din 24 mai 2005
La 24 august 2004, reclamantul a solicitat Curții Constituționale, susținând că interdicția prevăzută la art.
125 alin. 4 din Codul de executare a sancțiunilor penale pentru deținuții condamnați la închisoare pe viață, de a primi vizite familiale lungi pentru o perioadă de 10 ani, era contrară Constituției. În special, susținea că această dispoziție era discriminatorie și că îi aducea atingere dreptului său la respectarea vieții private și de familie.
Curtea Constituțională a declarat inadmisibil recursul reclamantului în ceea ce privește art.
125
alin.
3 și art.
127
alin.
3, din următoarele motive:
„(...) Nici dispozițiile de la art.
125
alin.
3, nici cele de la art.
127
alin.
3 din Codul de executare a sancțiunilor penale nu aduc atingere drepturilor constituționale [ale reclamantului].
Art. 55 alin. 3 din Constituție (...) autorizează legiuitorul federal să limiteze drepturile omului și ale cetățeanului în vederea protejării fundamentelor ordinii constituționale, moralității, sănătății, a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane, [și] în vederea asigurării apărării și securității statului. Astfel de restricții pot însoți, în special, aplicarea de sancțiuni penale în cazul infractorilor, sub formă de pedepse cu închisoarea sau alte măsuri punitive.
(...) Art. 71 lit. o) din Constituție autorizează legiuitorul federal să aplice astfel de măsuri restrictive deținuților condamnați la o pedeapsă care, prin natura sa, astfel cum rezultă din art.
43
alin.
1 C. pen., (...), constă într-o privare sau o limitare a drepturilor și libertăților condamnatului, prevăzută de lege. În
același timp, atât legiuitorul, atunci când definește responsabilitatea pe care o implică o infracțiune, cât și autoritățile responsabile pentru aplicarea legii, atunci când decid să atribuie această responsabilitate în sarcina unui infractor, trebuie să ia în considerare natura infracțiunii, riscul pe care o reprezintă pentru valorile protejate de Constituție și de dreptul penal, gravitatea acesteia, mobilul și alte circumstanțe care au dus la comiterea sa, precum și informații despre infractor, sub rezerva faptului că reglementarea emisă de aceste autorități și aplicarea sa să respecte principiile constituționale ale răspunderii juridice și garanțiile de care beneficiază persoana în relațiile sale publice cu statul.
După cum a constatat Curtea Constituțională [în deciziile anterioare], o legislație privind răspunderea și sancțiunile penale care nu ar lua în considerare personalitatea infractorului și alte circumstanțe obiective și rezonabile care să permită o apreciere corectă a pericolului pe care îl reprezintă pentru societate fapta penală în sine și infractorul, și care ar aplica sancțiuni identice pentru infracțiuni care implică riscuri sociale de o gravitate variabilă, indiferent de rolul jucat de infractor în infracțiune, conduita sa după comiterea infracțiunii și în timpul executării pedepsei aplicate acestuia, precum și alți factori [relevanți] ar fi contrară atât interzicerii discriminării, prevăzută de Constituție, cât și principiilor de echitate și umanism cuprinse în aceasta.
În definirea sancțiunilor penale, însoțite de o serie de restricții care reflectă gravitatea infracțiunii comise de condamnat și pedeapsa aplicată, și în stabilirea modalităților de executare a pedepsei, legiuitorul trebuie să plece de la principiul că o persoană condamnată beneficiază la nivel global de aceleași drepturi și
libertăți ca și ceilalți cetățeni, sub rezerva excepțiilor legate de personalitatea sa de infracțiunile pe care le-a comis. Condițiile de executare a sancțiunilor, astfel cum sunt prevăzute de art.
125 și 127 din Codul de executare a sancțiunilor penale, precum și de diverse alte dispoziții din prezentul cod, au ca scop să
adapteze pedepsele pentru fiecare infractor, să opereze o diferențiere între sancțiuni și aplicarea acestora și să fixeze condițiile prealabile pentru îndeplinirea obiectivelor pedepsei, care, după cum indică art. 43
alin. 2 C. pen., sunt de a restabili justiția, de a-l sancționa pe infractor și de preveni comiterea unor noi infracțiuni (...)”.
Decizia nr.
591-O din 21 decembrie 2006
La o dată neprecizată, reclamantul s-a adresat Curții Constituționale, de data aceasta pentru a contesta distincția pe care o face art.
127
alin.
3 din Codul de executare a sancțiunilor penale între două categorii de deținuți care își ispășesc pedeapsa în colonii cu regim special, potrivit căreia, în timpul arestului preventiv anterior, părțile interesate au încălcat sau nu regulamentul închisorii și au fost pedepsiți cu plasarea la izolator. Pentru cei care nu au fost găsiți vinovați de o astfel de infracțiune și, prin urmare, nu au fost plasați la izolator, perioada de 10
ani în care sunt supuși unui regim strict începe de la data arestării și a plasării inițiale în detenție. Cei care au
încălcat anterior regulamentul închisorii și au fost în consecință pedepsiți cu plasarea la izolator sunt supuși unui regim strict timp de zece ani începând de la data sosirii într-o colonie cu regim special. Reclamantul a
susținut că această dispoziție este neconstituțională și discriminatorie. La 21 decembrie 2006, Curtea Constituțională a declarat inadmisibil al doilea capăt de cerere formulat de reclamant împotriva dispoziției sus-menționate. Aceasta a declarat în special:
„(...) Dispoziția [sus-menționată] nu aduce atingere drepturilor [reclamantului].
Art. 55 alin. 3 din Constituție (...) autorizează legiuitorul federal să limiteze drepturile omului și ale cetățeanului în vederea protejării fundamentelor ordinii constituționale, moralității, sănătății, a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane, [și] în vederea asigurării apărării și securității statului. Astfel de
restricții pot însoți aplicarea de către stat a sancțiunilor penale în cazul infractorilor, sub forma unor
măsuri coercitive publice, care au particularitatea, de-a lungul punerii lor în aplicare, de a priva persoanele în cauză de o parte din drepturile și libertățile lor și de a le impune obligații specifice.
În același timp, restricțiile aduse drepturilor și libertăților unui deținut condamnat trebuie să corespundă infracțiunii comise și personalității acestuia. Această obligație se impune de asemenea în cazurile în care [autoritățile au impus o pedeapsă] unor persoane care, în timpul procesului penal sau care [deja] în timp ce își ispășeau pedeapsa, nu au respectat normele stabilite prin lege.
Dispoziția de la art.
127 din Codul de executare a sancțiunilor penale [în măsura în care se referă la normele contestate] are ca scop să adapteze pedepsele pentru fiecare infractor, să opereze o diferențiere între condițiile de executare a pedepselor și să fixeze condițiile prealabile pentru îndeplinirea obiectivelor pedepsei, care, după cum indică art. 43
alin.
2 C. pen., sunt de a restabili justiția, de a-l sancționa pe infractor și de preveni comiterea unor noi infracțiuni.
În cazul în care [reclamantul] consideră că autoritățile responsabile pentru aplicarea legii i-au încălcat drepturile prin acțiunile sau deciziile în cauză, impunându-i o sancțiune care a luat forma plasării la izolator în timpul transferului de la un penitenciar într-o colonie penitenciară, sau atunci când au calculat perioada de timp în care trebuie să se supună unui regim strict, el are dreptul de a contesta aceste decizii în fața unui tribunal (...).”
D. Alte fapte
Reclamantul a încercat să inițieze acțiuni civile împotriva parchetului și împotriva avocatului care l-a reprezentat în cursul procedurilor penale. El a contestat în fața instanțelor refuzul procurorului de a iniția proceduri penale și lipsa de reacție a mediatorului la plângerile sale. De asemenea, a sesizat Curtea Constituțională cu diferite plângeri. Niciuna dintre aceste proceduri nu a avut succes.
II. Dreptul intern relevant
A. Constituția rusă
Următoarele dispoziții ale Constituției sunt relevante în speță:
Art. 23
„1. Orice persoană are dreptul la inviolabilitatea vieții sale private, a confidențialității relațiilor sale personale și de familie, precum și la protecția onoarei și a reputației sale.
Orice persoană are dreptul la confidențialitatea comunicațiilor sale realizate prin corespondență, telefon, e-mail, telegraf sau prin orice alte mijloace de comunicare. Orice restricție adusă acestui drept trebuie să fie autorizată printr-o hotărâre judecătorească.”
Art. 55
„1. Enumerarea în Constituție a drepturilor și libertăților fundamentale nu poate fi interpretată în sensul unei negări sau limitări a altor drepturi și libertăți recunoscute în general persoanelor fizice și cetățenilor.
Nicio lege care să încalce sau să limiteze drepturile și libertățile omului și cetățeanului nu poate fi adoptată în Federația Rusă.
Legislația federală nu poate să limiteze drepturile omului și ale cetățeanului decât în măsura în care este necesar în vederea protejării fundamentelor ordinii constituționale, moralității, sănătății, a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane, [și] în vederea asigurării apărării și siguranței statului.”
Art. 71 litera o)
„Jurisdicția Federației Ruse include [aspectele referitoare la]:
(...)
o) constituirea sistemului judiciar, procuratura, dreptul penal, procedura penală, executarea sancțiunilor penal, amnistierea și grațierea, dreptul civil, procedura civilă și procedura în fața instanțelor comerciale, precum și legislația care reglementează drepturile de proprietate intelectuală; (...)”
B. Codul penal din 13 iunie 1996
Următoarele dispoziții din Codul penal sunt relevante în speță.
Dispoziții generale
Art. 43 (Definirea și obiectivele pedepsei)
„1. O pedeapsă reprezintă o măsură de constrângere publică pronunțată de un tribunal. Aceasta se aplică unei persoane care a fost declarată vinovată de o infracțiune și include privarea de libertate sau limitarea drepturilor persoanei, în conformitate cu dispozițiile prezentului cod.
Obiectivele unei pedepse sunt restabilirea justiției sociale, sancționarea persoanei declarate vinovate și prevenirea unor noi infracțiuni.”
Art. 57 (Închisoare pe viață)
„1. Închisoarea pe viață pedepsește comiterea infracțiunilor deosebit de grave care aduc atingere vieții sau sănătății altor persoane, moralității, securității sau inviolabilității sexuale a minorilor cu vârstă mai mică de 14
ani.
Pedeapsa cu închisoarea pe viață nu poată fi aplicată persoanelor de sex feminin sau de sex masculin care au comis infracțiuni atunci când aveau vârsta mai mică de 18 ani sau care, la momentul adoptării verdictului instanței, au împlinit vârsta de 65 de ani.”
Art. 58 (Alegerea penitenciarelor pentru persoanele condamnate la o pedeapsă cu închisoarea)
„1. Persoanele condamnate la o pedeapsă cu închisoarea își ispășesc pedeapsa în următoarele unități, în funcție de gravitatea infracțiunilor pe care le-au comis:
– colonie-așezare (
êîëîíèÿ-ïîñåëåíèå
), pentru infracțiunile comise prin neglijență sau infracțiuni de gravitate mică sau medie, atunci când care autorul acestora nu a fost condamnat anterior la o pedeapsă cu închisoarea;
– colonie penitenciară cu regim comun (
èñïðàâèòåëüíàÿ êîëîíèÿ îáùåăî ðåæèìà
), pentru infracțiuni grave, în cazul în care autorul infracțiunii este o persoană de sex masculin care nu a mai fost condamnată anterior la o pedeapsă cu închisoarea, sau în cazul unor infracțiuni grave sau deosebit de grave, inclusiv pentru recidivă, în cazul în care autorul infracțiunii este o persoană de sex feminin care este condamnată la o pedeapsă cu închisoarea;
– colonie penitenciară cu regim strict (
èñïðàâèòåëüíàÿ êîëîíèÿ ñòðîăî ðåæèìà
), pentru infracțiuni deosebit de grave, în cazul în care autorul acestora este o persoană de sex masculin care este condamnată pentru prima dată la o pedeapsă cu închisoarea, sau în caz de recidivă sau recidivă gravă, în cazul în care persoana condamnată a executat deja anterior o pedeapsă cu închisoarea;
– colonie penitenciară cu regim special (
èñïðàâèòåëüíàÿ êîëîíèÿ îñîáîăî ðåæèìà
), în cazul unei persoane de sex masculin, condamnată la pedeapsa cu închisoarea pe viață, sau al unui recidivist de sex masculin extrem de periculos;
– penitenciar (
ňțđüěű
): în cazul infracțiunilor deosebit de grave în cazul în care autorul acestora este o persoană de sex masculin care este condamnată la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 5 ani sau un recidivist deosebit de periculos, Curtea are competența de a decide ca o parte a pedepsei să fie ispășită într-o închisoare.
Coloniile penitenciare cu regim special sunt destinate detenției următoarelor categorii de condamnați:
(...)
d) persoanele de sex masculin care sunt condamnate la o pedeapsă cu închisoarea pe viață, precum și recidiviștii deosebit de periculoși (...)”
Art. 79 (Liberarea condiționată)
„(...)
Un deținut condamnat la închisoare pe viață poate fi eligibil pentru liberarea condiționată înainte de ispășirea pedepsei în cazul în care o instanță stabilește că nu mai este necesar ca persoana în cauză să
continue să execute pedeapsa și dacă aceasta a ispășit efectiv cel puțin 25
de ani din pedeapsă. [Utilizarea acestei măsuri] nu este posibilă decât în cazul în care persoana condamnată nu a încălcat în mod repetat regulamentul penitenciar în ultimii 3 ani. O persoană care a comis în timpul executării pedepsei o
altă infracțiune gravă sau deosebit de gravă nu este eligibilă pentru liberarea condiționată înainte de ispășirea pedepsei (...)”.
Pedeapsa cu închisoarea pe viață în dreptul penal rus
Pedeapsa cu închisoarea pe viață a fost introdusă în fostul Codul penal (din 1960), cu titlu de măsură de clemență, ca pedeapsă alternativă la pedeapsa cu moartea. Ea figurează în sistemul de sancțiuni puse în aplicare prin Codul Penal din 1996 și este folosită pentru infracțiuni deosebit de grave care aduc atingere vieții altora (art.
159 alin. 2 – omor deosebit de grav), inviolabilității sexuale a minorilor sub 14 ani (art.
131
alin. 5, art.
132
alin.
5, art.
134
alin.
6 – diverse infracțiuni sexuale îndreptate împotriva minorilor), securității (art.
205
alin.
3, art.
205.3
alin.
3 și art.205.3
alin. 4, art.
211
alin.
4, art.
205.1
alin.
4, art.
205
alin.
3, art.
205.4
alin.
1, art.
205.5
alin.
1, art.
206
alin.
4 – diferite infracțiuni legate de terorism, art.
210
alin.
4 – constituirea și conducerea de grupări criminale; art.
211
alin.
4 – deturnarea în formă agravată de avioane, nave sau trenuri; art.
228.1 și art.
229.1 alin. 4 – diverse infracțiuni grave legate de legislația privind stupefiantele, art.
281
alin.
3 – sabotaj în formă agravată; art.
295 – tentativă de atentat la viața unei persoane care administrează justiția sau efectuează o anchetă preliminară privind infracțiuni; art.
57 – genocid).
Pedeapsa cu moartea poate fi impusă în mod excepțional pentru infracțiuni deosebit de grave care aduc atingere vieții altora (art.
59
alin.
1).
Ea poate fi comutată în pedeapsă cu închisoarea pe viață ca măsură de clemență (art.
59
alin.
3). O persoană de sex masculin condamnată la închisoare pe viață trebuie să-și ispășească pedeapsa într-o colonie penală cu
regim special, izolat de alți deținuți (art.
58
alin.
1). Un deținut condamnat la închisoare pe viață poate fi eligibil pentru liberarea condiționată în cazul în care o
instanță stabilește că nu mai este necesar ca persoana în cauză să
continue să execute pedeapsa și dacă aceasta a ispășit cel puțin 25
de ani din pedeapsă (art.
79
alin.
5).
C. Codul de executare a sancțiunilor penale din 8 ianuarie 1997
Reguli generale privind contactele cu exteriorul
În temeiul art.
89
alin.
1 din acest cod, deținuții condamnați au dreptul de a primi, în incinta penitenciarului, vizite scurte cu o durată maximă de 4
ore și vizite lungi de cel mult 3 zile. Vizite lungi se desfășoară într-o cameră în care poate fi respectată intimitatea. Vizitele scurte reprezintă o oportunitate ca deținuții condamnați să se întâlnească cu membrii familiei sau cu alte persoane. Ele durează 4 ore și se desfășoară în prezența unui gardian (art.
89
alin.
1 și art.
89
alin.
2), deținutul și vizitatorul său (vizitatorii săi) fiind separați printr-un perete de sticlă sau din bare metalice. În circumstanțe limitate, deținuții condamnați pot fi autorizați să primească o vizită lungă de 5 zile în afara incintei penitenciarului. Vizitele lungi permit deținuților să se întâlnească cu soțul/soția, părinții, copiii, socrii, ginerii și norele, frații și surorile, bunicii, nepoții, cu autorizarea directorului penitenciarului.
În hotărârea sa din 29 ianuarie 2014 în cauza nr. AKPI13-1283, Curtea Supremă rusă a decis că directorul unei colonii penitenciare poate refuza o cerere de vizitare într-un număr limitat de situații, mai ales dacă cererea pentru o vizită lungă este făcută de o persoană care nu are legături de familie cu deținutul condamnat (art.
89
alin.
2), sau dacă posibilitatea de vizitare nu este prevăzută de cod (de exemplu, în cazurile în care a fost solicitată o vizită lungă în timpul primilor 10
ani de pedeapsă sau atunci când numărul de vizite autorizate a fost depășit). În plus, în conformitate cu art. 118 din cod, deținuților plasați la izolator pentru încălcarea regulamentului în vigoare în închisoare nu li se permite să primească vizite.
În temeiul art.
89 alin. 3, la cerere, o vizită lungă poate fi înlocuită cu o vizită scurtă și o vizită lungă sau scurtă cu un apel telefonic.
Toți deținuții condamnați au dreptul de a primi și trimite un număr nelimitat de scrisori, cărți poștale și telegrame (art.
91
alin.
1). Corespondența deținuților cu rudele și pachetele pe care le primesc sunt supuse controlului sistematic de către personalul coloniei penitenciare (art.
90
alin.
4 și art.
91
alin.
1).
Tipuri de centre și de regimuri în penitenciarele ruse
Potrivit art. 58 din Codul penal (
supra
, pct. 33), deținuții execută pedepsele, în funcție de gravitatea infracțiunilor la care au fost condamnați, într-unul sau altul din cele cinci tipuri principale de penitenciare existente. În diferitele tipuri de colonii, deținuții condamnați sunt supuși, în funcție de diverși factori, în special de gravitatea infracțiunilor pe care le-au comis și comportamentul lor în închisoare, la unul sau altul dintre cele trei regimuri de detenție, și anume regim comun, regim relaxat sau regim strict. În închisori coexistă două tipuri de regimuri: regimul strict și regimul comun.
În temeiul art. 129 din Codul de executare a sancțiunilor penale, deținuții condamnați care își execută pedeapsa în colonii-așezări pot, cu permisiunea directorului coloniei, să locuiască cu membrii familiei în incinta coloniei.
În conformitate cu art. 121 din cod, în coloniile penitenciare cu regim comun, contactele cu exteriorul ale deținuților condamnați se limitează la:
a) 6
vizite scurte și 4 vizite lungi pe an, și primirea a 6
pachete mari și 6
pachete mici în cadrul regimului comun (aplicat noilor veniți și deținuților supuși anterior unui regim strict sau regim relaxat al căror comportament s-a îmbunătățit sau deteriorat – art. 120);
b) 6
vizite scurte și 6 vizite lungi pe an, și primirea a 4
pachete mari și 4
pachete mici în cadrul regimului relaxat (aplicat noilor veniți după primele 6
luni de detenție, cu condiția ca persoanele în cauză să fi dat dovadă de bună purtare și de o atitudine pozitivă față de muncă – art. 120);
c) 2 vizite scurte și 2 vizite lungi pe an și primirea a 12
pachete mari și 12
pachete mici în cadrul regimului strict (aplicat deținuților care au încălcat în mod repetat regulamentul în vigoare în penitenciar, revenirea la regimul comun fiind posibilă numai după o perioadă de 6
luni – art. 120).
În conformitate cu art. 123 din cod, în coloniile penitenciare cu regim strict, contactele deținuților condamnați cu exteriorul se limitează la:
a) 3
vizite scurte și 3 vizite lungi pe an, și primirea a 3
pachete mari și 3
pachete mici în cadrul regimului comun (aplicat tuturor noilor veniți – cu excepția deținuților condamnați pentru infracțiuni comise cu intenție în timpul executării pedepsei cu închisoarea – precum și deținuților supuși anterior unui regim strict sau regim relaxat al căror comportament s-a îmbunătățit sau deteriorat – art.
122);
b) 4
vizite scurte și 4 vizite lungi pe an, și primirea a 4
pachete mari și 4
pachete mici în cadrul regimului relaxat (aplicat deținuților după primele 9
luni de detenție, cu condiția ca persoanele în cauză să fi dat dovadă de bună purtare și de o atitudine pozitivă față de muncă – art.
122);
c) 2 vizite scurte și o vizită lungă pe an și primirea a 2
pachete mari și 2
pachete mici în cadrul regimului strict (aplicat deținuților care au încălcat în mod repetat regulamentul în vigoare în penitenciar, revenirea la regimul comun fiind posibilă numai după o perioadă de 9
luni; deținuților condamnați pentru infracțiuni comise cu intenție în timpul executării pedepsei cu închisoarea sunt direct supuși acestui regim– art. 122).
În temeiul art.
130 din cod, în penitenciare coexistă două regimuri: regimul comun și regimul strict. În
cadrul regimului comun, contactele deținuților condamnați cu exteriorul sunt limitate la 2
vizite scurte și 2
vizite lungi pe an, în timp ce deținuții care sunt supuși unui regim strict au dreptul la 2
vizite scurte pe an.
Toți deținuții nou-veniți sau deținuții supuși unui regim comun care au încălcat în mod repetat regulamentul în vigoare în penitenciar își execută pedeapsa în cadrul regimului strict, revenirea la regimul comun fiind posibilă numai după o perioadă inițială de 12
luni – art.
130).
Detenția în coloniile penitenciare cu regim special
În centrele de acest tip, deținuții condamnați sunt supuși unuia dintre următoarele regimuri interne.
a) Regim comun
În cadrul acestui regim, deținuții sunt cazați în dormitoare și au dreptul la 2
vizite familiale scurte și 2
vizite familiale lungi pe an (art.
125
alin.
1). De asemenea, pot primi 3 pachete mari și 3 pachete mici pe an. Acest regim este aplicat tuturor noilor veniți, cu excepția deținuților condamnați pentru infracțiuni comise cu intenție în timpul executării pedepsei cu închisoarea (
supra
, pct. 52) – precum și deținuților supuși anterior unui regim strict sau regim relaxat al căror comportament s-a îmbunătățit sau deteriorat – art.
124).
b) Regim relaxat
În cadrul acestui regim, deținuții sunt cazați în dormitoare și au dreptul la 3
vizite familiale scurte și 3
vizite familiale lungi pe an (art.
125
alin.
2). De asemenea, pot primi 4 pachete mari și 4 pachete mici pe an. Deținuții supuși anterior unui regim obișnuit pot fi supuși acestui regim după primele 12 luni de detenție, cu condiția să fi făcut dovada de bună purtare și de o atitudine pozitivă față de muncă (art.
124).
c) Regim strict
În cadrul regimului strict, deținuții sunt cazați în celule și au dreptul la 2
vizite scurte pe an (art.
125
alin.
3). Potrivit codului, deținuții condamnați supuși unui regim strict nu pot primi vizite familiale lungi. Deținuții din cadrul acestui regim pot primi un pachete mare și un pachet mic, anual (art.
125
alin.
3). Acest regim este aplicat deținuților care au încălcat în mod repetat regulamentul în vigoare în penitenciar, revenirea la regimul comun nefiind posibilă decât după o perioadă inițială de 12
luni. Deținuții condamnați pentru infracțiuni comise cu intenție în timpul executării pedepsei sunt direct supuși acestui regim (art.
124).
Deținuții din cadrul regimului strict nu pot efectua apeluri telefonice decât în situații personale excepționale (art.
92
alin.
3), și conversațiile lor telefonice pot face obiectul supravegherii de către personalul coloniei penitenciare (art.
92
alin.
5).
d) Reguli aplicabile deținuților condamnați la închisoare pe viață
Toți deținuții condamnați la închisoare pe viață sunt supuși unui regim strict la sosirea într-o colonie penitenciară cu regim special, și își ispășesc pedeapsa separat de ceilalți deținuți condamnați, în celule prevăzute pentru cel mult 2 persoane (art.
126 și 127alin.
3). Deținuții pot fi transferați la regimul comun după ce au
ispășit cel puțin 10
ani de pedeapsă, această perioadă de 10
ani fiind, în general, calculată de la data arestării (art.
127
alin.
3). În cazul în care un deținut este plasat la izolator din cauza unui comportament reprobabil grav în timpul arestării preventive, începutul perioadei de 10
ani îl reprezintă data sosirii sale în colonia penitenciară cu regim special, și nu cea a arestării. Deținuții condamnați la închisoare pe viață pot fi supuși unui regim relaxat după ce au ispășit cel puțin 10
ani de pedeapsă în cadrul regimului comun (art.
127
alin.
3).
Un deținut condamnat care este găsit vinovat de o încălcare intenționată a regulamentului va trece, după caz, de la regimul relaxat la regimul comun sau de la regimul comun la regimul strict. Revenirea la regimul relaxat sau regimul comun nu poate fi luată în considerare decât după o perioadă de detenție de 10
ani (art.
127
alin.
5).
D. Reguli aplicabile în penitenciare, aprobate de Ministerul Justiției la 3 noiembrie 2005 (nr. 205)
Dispozițiile relevante ale acestor reguli sunt astfel redactate:
Capitolul XIV: Procedura de autorizare a vizitelor deținuților condamnați
„(...) 68. Orice vizită este autorizată de directorul penitenciarului sau de înlocuitorul acestuia, la cererea deținutului condamnat sau a vizitatorului (...) [motivele refuzului trebuie să fie indicate].
(...)
(...) Este interzisă cuplarea sau împărțirea perioadelor de vizitare (...).
(...)
Un deținut condamnat are dreptul să primească (...) vizita a doi adulți, care pot fi însoțiți de frați și surori, copii sau nepoți minori ai persoanelor în cauză.
Vizitele lungi ale altor persoane [decât membrii familiei] nu pot fi autorizate decât dacă, în opinia administrației, nu sunt dăunătoare persoanei condamnate (...)
(...)
O modificare a tipului de vizită sau înlocuirea unei vizite cu un apel telefonic trebuie să facă obiectul unei cereri scrise din partea persoanei condamnate.”
Capitolul XV:
Procedura de autorizare a apelurilor telefonice efectuate de deținuții condamnați
„(...) 85. Autorizația de a efectua un apel telefonic este acordată oricărui deținut condamnat, la cererea scrisă a acestuia din urmă, indicându-se adresa și numărul de telefon al destinatarului apelului, precum și durata apelului (care nu poate depăși 15
minute).
Apelurile telefonice sunt efectuate de condamnați pe cheltuiala proprie sau pe cheltuiala rudelor sau a
altor persoane [în cauză]. Apelul telefonic poate face obiectul supravegherii din partea autorităților penitenciare.
(...)
Deținuții condamnați din cadrul regimului strict (...) primesc autorizația de efectua apeluri telefonice doar în situații excepționale (de exemplu, decesul sau boala gravă a unei rude apropiate, catastrofă naturală care a provocat pagube materiale grave deținutului condamnat sau familiei acestuia) (...).
E. Jurisprudența Curții Constituționale
Curtea Constituțională a examinat în mai multe rânduri problema constituționalității dispozițiilor care reglementează condițiile de detenție impuse în cadrul regimului strict aplicat în coloniile penitenciare cu regim special.
Decizia nr.
466-O din 21 decembrie 2004
Într-o cauză introdusă de G., un deținut condamnat, Curtea Supremă s-a exprimat după cum urmează:
„(...) În cererea sa, domnul G. a solicitat Curții să constate neconstituționalitatea art.
127
alin.
3 din Codul de executare a sancțiunilor penale, considerând că această dispoziție nu prevede posibilitatea de a include perioada de arest preventiv efectuată de un deținut într-un centru de detenție înainte de condamnare în perioada în care persoana în cauză este ținută în detenție în condiții stricte într-o colonie penitenciară cu regim special, ceea ce împiedică transferarea deținutului la un regim mai puțin restrictiv [mai devreme decât ar fi altfel posibil] (...).
2.1 Curtea Constituțională a avut deja ocazia să examineze problema constituționalității prevederilor Codului de executare a sancțiunilor penale care stabilesc regulile pentru calcularea duratei executării pedepsei cu închisoarea și care au implicații asupra posibilității de a aplica unui deținut condamnat condiții mai puțin restrictive sau mai favorabile în ceea ce privește executarea pedepsei.
În hotărârea sa din 27 februarie 2003 într-o cauză în care a fost invitată să examineze constituționalitatea prevederilor art.
130
alin.
1 din Codul de executare a sancțiunilor penale, Curtea Constituțională a
concluzionat că durata arestului preventiv ar trebui să fie inclusă în durata totală a pedepsei, precum și în perioada de executare a pedepsei, luată în considerare pentru calcularea duratei privării de libertate care deschide dreptul la liberarea condiționată. După cum a arătat Curtea Constituțională, o astfel de abordare corespunde normelor internaționale (...).
Având în vedere poziția juridică descrisă mai sus, art.
127
alin.
3 din Codul de executare a sancțiunilor penale nu poate fi interpretat ca interzicând includerea perioadei de arest preventiv [sau] a perioadei de aplicare a unei măsuri coercitive sub forma arestului în perioada pedepsei cu închisoarea, inclusiv partea care, conform procedurii stabilite de lege, trebuie să fie executată în condiții stricte (...)”.
Decizia nr.
248-O din 9 iunie 2005
Într-o cauză introdusă de un deținut condamnat, domnul Z., și de soția acestuia, Curtea Constituțională a formulat următoarele considerente:
„(...) Domnul Z. (...), condamnat la închisoare pe viață, și soția sa (...) au solicitat în mai multe rânduri administrației penitenciarului autorizația de a beneficia de o vizită lungă, deoarece doreau să aibă un
copil
(...); cererile de vizitare au fost respinse pe baza art.
125
alin.
3 și art.
127
alin.
3 din Codul de executare a sancțiunilor penale, potrivit cărora deținuții care își ispășesc pedeapsa în condiții stricte într-o colonie penitenciară cu regim special au dreptul la 2
vizite scurte pe an și nu pot primi dreptul la o primă vizită lungă decât după primi 10
ani de detenție.
În plângerea lor, Z. și [soția sa] contestă constituționalitatea acestor dispoziții în măsura în care îi privează de posibilitatea de a avea un copil și, prin urmare, le încalcă dreptul la respectarea vieții lor private și de familie, garantat de art. 23 alin. 1 din Constituție, și că restricțiile privind drepturile lor să depășească ceea ce este prevăzut în art. 55 alin. 3 din Constituție.
(...)
Art. 55 alin. 3 din Constituție (...) autorizează legiuitorul federal să limiteze drepturile omului și ale cetățeanului în vederea protejării fundamentelor ordinii constituționale, moralității, sănătății, a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte persoane, [și] în vederea asigurării apărării și securității statului. Astfel de
restricții pot însoți aplicarea de sancțiuni penale în cazul delincvenților, sub forma unor măsuri coercitive publice, care au particularitatea, de-a lungul punerii lor în aplicare, de a priva persoanele în cauză de o parte din drepturile și libertățile lor și de a le impune obligații specifice.
(...) Art. 71 lit.
o) din Constituție autorizează legiuitorul federal să aplice astfel de măsuri restrictive.
Atunci când dispune pedeapsa cu închisoarea ca pedeapsă, statul acționează atât în sensul propriilor interese, cât și celor ale societății și membrilor săi. Totodată, executarea [acestei pedepse] modifică ritmul de viață al individului și al relațiilor sale cu ceilalți și are consecințe morale și psihologice specifice, deoarece antrenează nu numai o limitare a drepturilor și libertăților acestei persoane în calitate de cetățean, ci și a drepturilor sale ca individ. Această restricție, care rezultă din comportamentul ilegal al persoanei în cauză, este determinată de necesitatea de a restrânge dreptul natural de deținutului la libertate, pentru a
proteja moralitatea și drepturile și interesele legitime ale altora.
Legislația penală și penitenciară definește sancțiunile penale, care includ o serie de restricții corespunzătoare gravității infracțiunii, precum și modalitățile de executare a acestor sancțiuni. În definirea acestor sancțiuni, legiuitorul pleacă de la principiul potrivit căruia condamnatul beneficiază la nivel general de aceleași drepturi și libertăți ca și ceilalți cetățeni, excepțiile de la acest principiu fiind în funcție de personalitatea persoanei în cauză, infracțiunile pe care le-a comis și regimul specific care prevalează în penitenciarul respectiv.
Restricțiile prevăzute de art.
125 și art. 127 din Codul de executare a sancțiunilor penale, precum și de diverse alte dispoziții din prezentul cod, printre care cele care se referă la procedura vizitelor din partea membrilor familiei și a altor persoane, au ca scop să adapteze pedepsele pentru fiecare infractor, să facă o
diferențiere între condițiile de executare a pedepselor și să creeze condițiile prealabile pentru îndeplinirea obiectivelor pedepsei, care, după cum indică art. 43
alin.
2 C. pen., sunt de a restabili justiția, de a-l sancționa pe infractor și de preveni comiterea unor noi infracțiuni.
Necesitatea reglementării legislative a vizitelor familiale se bazează atât pe dispozițiile Ansamblului de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 9 decembrie 1998, în special pe principiul
19 (...).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în deciziile sale că, pentru a preciza obligațiile pe care art.
8 le impune statelor contractante cu privire la vizitele în penitenciare, trebuie avute în vedere cerințele normale și rezonabile ale încarcerării și întinderea marjei de apreciere acordate în consecință autorităților naționale atunci când reglementează contactele unui deținut cu familia, ținând seama de faptul că „orice detenție implică, în sine, o restricție adusă vieții private și de familie a persoanei în cauză” (...).
Limitările aduse frecvenței, duratei și modalităților de vizitare a penitenciarelor sunt consecințele inevitabile ale măsurii punitive care constă în izolarea condamnatului într-un anumit loc, sub supraveghere. Din acest punct de vedere, dispozițiile contestate [de reclamant] nu reprezintă în sine restricții suplimentare față de cele care, în sensul art.
55
alin.
3 din Constituție, rezultă din însăși esența unei astfel de pedepse cum este încarcerarea.
De asemenea, restricțiile sunt diverse și variază în primul rând în funcție de gravitatea pedepsei aplicate de instanță, care corespunde naturii și gradului de periculozitate al infracțiunii pentru societate, circumstanțelor comiterii sale și personalității autorului acesteia. Cele mai multe restricții vizează persoanele condamnate la închisoare pe viață, în urma comutării pedepsei capitale, pentru infracțiunile cele mai grave împotriva vieții (art. 57 alin. 1 C. pen.), și cele care își ispășesc pedeapsa în colonii cu regim special (art.
58
alin.
1
pct. 2 C. pen.).
Dreptul la viață privată (art.
23 alin. 1 din Constituție) implică posibilitatea garantată de stat ca o persoană să-și exercite controlul asupra informațiilor personale și să împiedice divulgarea informațiilor de natură personală și intimă. Noțiunea „viață privată” include domeniul activității umane, care este intrinsec legată de individ, nu se referă decât la acesta și nu face obiectul supravegherii de către societate și de către stat, sub rezerva respectării legalității. Cu toate acestea, dup cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „art.
8 are ca obiect esențial protejarea individului împotriva amestecurilor arbitrare ale autorităților publice”. În momentul în care dispune o pedeapsă cu închisoarea, statul, departe de a interveni arbitrar în viața privată a unui cetățean, nu face altceva decât să-și îndeplinească misiunea sa de a proteja interesele societății (...)
O persoană care intenționează să comită astfel de infracțiuni trebuie să-și asume faptul că va fi supus drept consecință la privarea de libertate și la restricții privind drepturile și libertățile sale, inclusiv dreptul său la viață privată, la confidențialitatea comunicațiilor personale și familiale și, prin urmare, la posibilitatea de a avea un copil. Comițând o astfel de infracțiune, o persoană se condamnă și își condamnă familia, în deplină cunoștință de cauză, la astfel de restricții.
Astfel, dispozițiile în litigiu, care prevăd că deținuții condamnați la închisoare pe viață pentru infracțiuni deosebit de grave împotriva vieții nu au dreptul de a primi o vizita lungă înainte de a fi ispășit cel puțin 10
ani din pedeapsa cu închisoarea, au fost adoptate de legiuitor în limitele competențelor sale și nu
afectează echilibrul just între interesele societății în ansamblu și interesele individului (...).”
III. DREPTUL ȘI PRACTICILE INTERNAȚIONALE RELEVANTE
A. Consiliul Europei
Comitetul de Miniștri
Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniștri ai statelor membre referitoare la regulile penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006, se citește după cum urmează:
„Partea I
Principii fundamentale
Toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului.
Persoanele private de libertate își păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă.
Restricțiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la strictul necesar și vor fi proporționale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse.
Condițiile de detenție care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse.
Viața în închisoare trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieții din exteriorul penitenciarului.
Fiecare perioadă de detenție trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea persoanelor private de libertate în societatea liberă.
(...)
Partea a II-a
(...)
Contact cu exteriorul
24.1 Deținuților li se va permite să comunice cât de des posibil – prin corespondență, telefon sau alte mijloace de comunicare – cu familiile lor, terțe persoane și reprezentanții organismelor exterioare precum și să primească vizite de la aceste persoane.
24.2 Orice restricție sau supraveghere a comunicărilor și vizitelor, necesară în cadrul urmăririi și anchetei penale, menținerii ordinii, siguranței și securității, precum și prevenirii infracțiunilor penale și protecției victimelor – inclusiv în urma unui ordin specific specifice dat de o autoritate judiciară – trebuie, totuși, să
permită un nivel minim acceptabil de contact.
24.3 Dreptul intern trebuie să specifice organismele naționale și internaționale, precum și funcționarii cu care deținuții pot comunica fără restricții.
24.4 Modalitățile de realizare a vizitelor trebuie să permită deținuților să mențină și să dezvolte relațiile de familie, cât mai normal posibil.
24.5 Autoritățile penitenciarului vor ajuta deținuții să mențină o legătură adecvată cu exteriorul, oferindu-le asistență socială în acest sens.
(...)
Partea I
Deținuți condamnați
Obiectivele regimului deținuților condamnați
102.1 În plus față de regulile care se aplică tuturor deținuților, regimul condamnaților va fi conceput astfel încât să le ofere posibilitatea de a duce o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate.
102.2 Privarea de libertate constituie o pedeapsă în sine și, astfel, regimul deținuților condamnați nu trebuie să agraveze suferința inerentă detenției.”
În comentariul său la Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniștri ai statele membre referitoare la regulile penitenciare europene, Comitetul european pentru probleme penale („CEPP”) observă că regula nr.
2 subliniază faptul că pierderea dreptului la libertate la care sunt supuși de deținuți nu trebuie înțeleasă ca implicând în mod automat retragerea drepturilor lor politice, civile, sociale, economice și culturale. CEPP consideră inevitabil ca drepturile deținuților să facă obiectul unor restricții în urma privării de libertate, dar adaugă că ar trebui ca restricțiile suplimentare să fie cât mai puține posibil, să fie prevăzute de lege și să fie introduse numai în cazul în care sunt esențiale pentru menținerea ordinii, siguranței și securității în penitenciare. În cele din urmă, în opinia CEPP, restricțiile impuse nu trebuie să deroge de la regulile penitenciare europene.
Potrivit CEPP, regula nr.
5 presupune că autoritățile penitenciare trebuie să intervină activ astfel încât condițiile de viață din închisoare să se apropie cât mai mult de viața normală.
În ceea ce privește contactele cu exteriorul, CEPP s-a exprimat astfel:
„Pierderea libertății nu trebuie să conducă în mod necesar la lipsa contactului cu exteriorul. Dimpotrivă, toți deținuții au dreptul de a avea contacte și autoritățile penitenciare trebuie să facă eforturi pentru a crea condiții care să le permită să mențină aceste contacte cât mai bine posibil.”
Referindu-se în mod specific la vizitele familiale, CEPP precizează următoarele:
„
T
er
m
enul
«
f
a
mili
e»
trebuie înțeles într-un sens larg ca înglobând relația pe care deținutul a stabilit-o cu o persoană; relație comparabilă cu cea a membrilor unei familii, chiar dacă e posibil ca aceasta să nu fi fost formalizată.
Art. 8 din CEDO recunoaște dreptul fiecărui individ la respectarea vieții sale private și de familie și a corespondenței sale, iar regula nr. 24 poate fi citit interpretată ca definind responsabilitățile autorităților penitenciare de a asigura respectarea acestor drepturi fundamentale, în condițiile fundamental restrictive ale penitenciarului.
Regula include, de asemenea,
vizitele, care
co
n
s
tit
uie
o
f
o
rm
ă de
c
o
m
un
ic
are deosebit de
im
por
t
a
n
t
ă.
(...)”
Comitetul de Miniștri a adoptat o serie de rezoluții și recomandări cu privire la deținuții care execută pedepse pe termen sau închisoare pe viață. În Rezoluția nr. 76(2) din 17 februarie 1976 cu privire la tratamentul deținuților pe termen lung, prima în această privință, Comitetul recomandă în special statelor membre:
„1. să urmeze o politică penală potrivit căreia pedepsele pe termen lung să nu fie impuse decât în cazul în care sunt necesare pentru protejarea societății;
să adopte măsuri legislative și administrative care să promoveze un tratament adecvat în timpul executării pedepselor;
(...)
să încurajeze sentimentul de responsabilitate al deținuților prin introducerea progresivă în toate domeniile corespunzătoare a unor sisteme participative;
(...)
să se asigure că, în toate cazurile, deținuții sunt examinați cât mai curând posibil pentru a se verifica dacă li se poate acorda liberarea condiționată;
să acorde unui deținut liberarea condiționată, sub rezerva cerințelor legale privind termenele, din momentul în care poate fi formulat un prognostic favorabil, simplul considerent legat de prevenția generală neputând justifica refuzul liberării condiționate;
să adapteze în cazul pedepselor cu închisoarea pe viață aceleași principii care reglementează pedepsele pe termen lung;
să se asigure că, în cazul pedepselor cu închisoarea pe viață, examinarea prevăzută la pct. 9 are loc, în cazul în care o astfel de examinare nu a fost deja efectuată cel târziu după între
8
și 14
ani de detenție și că se repetă periodic; (...)”.
Pasajele relevante din Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniștri privind gestionarea de către administrațiile penitenciare a condamnaților pe viață și a altor deținuți pe termen lung, adoptată la 9
octombrie 2003, se citesc după cum urmează:
„2. Scopurile gestionării condamnaților pe viață și a altor deținuți pe termen lung trebuie să fie:
– să asigure că penitenciarele sunt locuri de siguranță și că sunt securizate pentru deținuți și pentru persoanele care lucrează în acele locuri sau îi vizitează;
– să contracareze efectele negative ale detenției pe termen lung și pe viață;
– să sporească și să îmbunătățească posibilitățile ca acești deținuți să se reintegreze cu succes în societate și să ducă o viață conform legii după eliberare. (...)
Trebuie depuse anumite eforturi speciale pentru a preveni întreruperea relațiilor familiale și, în acest scop:
– deținuții trebuie repartizați, în măsura posibilului, în penitenciare situate în aproprierea familiilor sau rudelor apropiate;
– corespondența, apeluri telefonice și vizitele trebuie să fie permise cu cea mai mare frecvență și grad de intimitate posibile. Dacă astfel de prevederi pun în pericol siguranța sau securitatea, sau dacă este justificat de evaluarea riscurilor, aceste contacte pot fi însoțite de măsuri de securitate rezonabile, cum ar fi monitorizarea corespondenței și percheziții înainte și după vizite.
(...)
Pentru ca deținuții condamnați pe viață și pe termen lung să depășească anumite probleme de trecere de la încarcerarea de lungă durată la o viață supusă legilor societății, eliberarea lor trebuie să fie suficient pregătită în avans și se țină cont de următoarele:
– necesitatea de a elabora planuri specifice pre-liberare și post-liberare, care să aibă în vedere riscuri și necesități relevante;
– evaluarea posibilității de obținere a eliberării și continuării după eliberare a oricăror programe, intervenții sau tratamente urmate de deținuți în perioada detenției;
– necesitatea de a asigura o colaborare strânsă între administrația penitenciară, autoritățile de supraveghere post-liberare și serviciile sociale și medicale.
Acordarea și punerea în aplicare a liberării condiționate pentru deținuții condamnați pe viață și cei pe termen lung trebui să se efectueze potrivit principiilor conținute în Recomandarea Rec(2003)22 privind liberarea condiționată.”
Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante
Pasajele relevante din Memorandumul Comitetului european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante („CPT”) din 27 iunie 2007 (CPT (2007) 55), intitulat „Condamnări la închisoare pe viață reale/efective”, sunt astfel formulate:
„Contact cu exteriorul
Pedepsele pe termen lung și închisoarea pe viață au tendința de a dizolva relațiile conjugale și familiale. Prevenirea întreruperii acestor relații este foarte importantă pentru a proteja sănătatea mintală a deținuților și, de multe ori, îi încurajează să se folosească în mod pozitiv de timpul petrecut în detenție. Relațiile conjugale și familiale își extrag forța din legăturile emoționale. Acesta este motivul pentru care este important să se asigure pe cât posibil că circumstanțele detenției pe termen lung și închisorii pe viață nu distrug aceste legături.
Menținerea relațiilor de familie este facilitată atunci când familia poate face cu ușurință vizite deținutului.
Este esențial să se adopte un regim de corespondență liberal, atât pentru expedierea, cât și pentru primirea de scrisori. De asemenea, vizitele frecvente și prelungite, în condiții care permit protecția vieții private și contactul fizic, sunt esențiale. Apelurile telefonice sunt o modalitate suplimentară de a menține contactul cu familia. Deținuții condamnați pe termen lung și pe viață ar trebui să poată efectua apeluri telefonice într-un mod simplificat. În cazul în care există temerea că discuțiile telefonice sunt utilizate pentru a organiza infracțiuni, pentru pregăti o evadare sau altfel tulbura securitatea și ordinea, ele pot fi supravegheate, cu condiția ca deținutul să fie informat că poate face obiectul unei astfel de supravegheri dacă se consideră necesar. În mod similar, în cazul în care scrisorile sau vizitele reprezintă un risc pentru siguranță și securitate, trebuie avută în vedere continuare lor aplicându-se măsuri preventive, cum ar fi verificarea corespondenței și practica percheziției înainte și după vizite.
Efectele negative ale instituționalizării asupra deținuților care execută pedepse pe termen lungi vor fi mai puțin pronunțate, iar deținuții vor fi mai bine pregătiți pentru eliberare dacă aceștia au efectiv posibilitatea de a rămâne în contact cu exteriorul. În ceea ce privește condițiile în care au loc vizitele, o evaluare individuală a riscurilor/necesităților acestei categorii de deținuți ar trebui să permită luarea unor decizii de acordare a vizitelor deschise pe o bază individuală.
În special, trebuie făcute eforturi pentru a evita deteriorarea relațiilor conjugale și familiale, deoarece acest lucru va avea, la rândul său, consecințe benefice asupra sănătății mintale a deținutului, de multe ori motivându-l să se folosească în mod pozitiv de timpul petrecut în detenție.
A le respinge sistematic, o perioadă mare de timp, deținuților condamnați pe viață posibilitatea de a beneficia de vizite la vorbitor în mod liber este de neconceput. Acordarea sau neacordarea dreptului de vizite la orbitor în mod liber trebuie să se bazeze pe o evaluare individuală a riscului.”
Normele CPT din 2002 (revizuite in 2011) conțin următoarele prevederi [extras din al 2-lea Raport general privind activitățile CPT – CPT/Inf(92)3]:
„51. De asemenea, este esențial ca deținuții să mențină bune contacte cu exteriorul. Mai presus de toate, deținuții ar trebui să poată menține legături cu familia și prietenii apropiați. Principiul director trebuie să fie promovarea contactului cu exteriorul; orice limitare a unor astfel de contacte trebuie să se bazeze exclusiv pe cerințele serioase de securitate sau pe considerente legate de resursele disponibile.
În acest context, CPT dorește să sublinieze necesitatea unei anumite flexibilități în aplicarea normelor privind vizitele și contactele telefonice în ceea ce privește deținuții ale căror familii locuiesc la mare distanță de penitenciar (făcând astfel de vizitele regulate imposibile). De exemplu, unor astfel de deținuți ar putea să li se permită să acumuleze timpi de vizitare și/sau să li se acorde posibilități mai bune de a avea contacte telefonice cu familiile lor.”
În ceea ce privește condamnații pe viață și alți deținuți care execută pedepse pe termen lung, CPT a formulat următoarele declarații [extras din al 11-lea Raport general privind activitățile CPT – CPT/Inf(2001)16]:
„33. (...) În timpul anumitor vizite, CPT a constatat că situația acestor deținuți lăsa mult de dorit în ceea ce privește condițiile materiale, programele de activități și a posibilităților de a avea contacte umane. În plus, mulți dintre acești deținuți au fost supuși unor restricții speciale de natură a accentua efectele dăunătoare inerente unei întemnițări de lungă durată; exemple de astfel de restricții sunt (...) restrângerea dreptului la vizite. CPT nu întrevede nicio justificare pentru aplicarea de restricții nediscriminatorii tuturor deținuților supuși unui anumit tip de pedeapsă, fără a ține cont de riscurile individuale care vor putea (sau nu vor putea) apărea.
Toate întemnițările de lungă durată poate avea efecte de desocializare efecte asupra deținuților. În afară de faptul că sunt instituționalizați, acești deținuți pot fi afectați de o serie de probleme psihologice (dintre care pierderea respectului de sine și deteriorarea capacităților sociale) și tind de a se detașa din ce în ce mai mult de societatea în care majoritatea dintre ei vor sfârși prin a re reîntoarce. În opinia CPT, regimurile propuse deținuților care execută pedepse pe termen lung ar trebui să compenseze aceste efecte într-un mod pozitiv și proactiv.”
În ceea ce privește situația specifică a deținuților condamnați la pedepse pe termen lung în Federația Rusă, CPT a formulat următoarele declarații în raportul său de țară, în urma vizitei din perioada 21 mai – 4 iunie 2012 [CPT/Inf(2013/41)]:
„113. În cele din urmă, având în vedere situația de la «Vladimirskyi Tsentral», CPT dorește să sublinieze din nou că, în opinia sa, nu există niciun motiv de a-i izola sistematic pe deținuții condamnați pe viață de alți deținuți care își ispășesc pedeapsa cu închisoarea. O astfel de abordare nu este conformă cu abordarea din Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniștri, din 9 octombrie 2003, privind gestionarea de către administrațiile penitenciare a condamnaților pe viață și a altor deținuți pe termen lung. Raportul care însoțește această recomandare reamintește că de multe ori se pleacă, în mod eronat, de la principiul că o
condamnare pe viață presupune că un deținut va fi periculos în penitenciar. Plasarea persoanelor condamnate la închisoare pe viață ar trebui să fie rezultatul unei evaluări exhaustive și permanentă a riscurilor și nevoilor, pe baza unui plan de executare a pedepsei individualizat, nu doar ca simplu rezultat al condamnării.
CPT recomandă ca autoritățile ruse să revizuiască legislația și practica în ceea ce privește izolarea deținuților condamnați la închisoare pe viață în unitățile FSIN, în lumina acestor observații.”
B. Națiunile Unite
Pactul internațional din 1966 cu privire la drepturile civile și politice și Comitetul pentru drepturile omului al Națiunilor Unite
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice („PIDCP”) a intrat în vigoare în Rusia la 16
octombrie 1973. Art. 10 alin. 3 este astfel formulat:
„Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaților având drept scop esențial ameliorarea lor și reclasarea lor socială. (...)”
Art. 17 din același pact se citește astfel:
“1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familia, domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei și reputației sale.
Orice persoană are drept la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.”
În Observația sa generală nr. 9 cu privire la art. 10, Comitetul pentru drepturile omului (1982) precizează la pct.
3:
„Posibilitatea de a primi vizite din partea părinților (...) se impune din motive de umanitate.”
În Observația sa generală nr. 21 cu privire la art. 10, Comitetul pentru drepturile omului (1992) declară la pct.
3 și 4 că persoanele private de libertate:
„(...) nu trebuie supuse vreunei privări sau constrângeri altele decât cele rezultate inerent din privarea de libertate; respectul pentru demnitatea lor trebuie să fie garantat acestor persoane în același mod ca și persoanelor libere. Persoanele private de libertate se bucură de toate drepturile consacrate în pact, sub rezerva restricțiilor inerente într-un mediu închis.
Tratarea oricărei persoane private de libertate cu umanitate și cu respectarea demnității sale este o regulă fundamentală și universal aplicabilă, aplicabilitate care, prin urmare, nu poate depinde de resursele materiale disponibile în statul parte. Această regulă trebuie să fie aplicată imperativ fără nicio deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, avere, naștere sau orice altă situație.”
La pct.
10 adaugă că:
„[n]iciun sistem penitenciar nu trebuie să se axeze exclusiv pe pedeapsă; ar trebui să vizeze, în esență, redresarea și reabilitarea socială a deținutului.”
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților
Ansamblul de reguli minime al Națiunilor Unite pentru tratamentul deținuților, adoptat la 30 august 1955, conține dispoziții specifice privind deținuții condamnați, în special următoarele principii directoare:
„Legătura cu lumea exterioară
Deținuților trebuie să li se permită, sub supravegherea necesară, să comunice cu familiile lor și cu acelea ale prietenilor lor, în care se poate avea încredere, la intervale regulate, atât prin corespondență, cât și primind vizita acestora.
1) Deținuților originari din țări străine trebuie să li se acorde înlesniri raționale pentru a comunica cu reprezentanții lor diplomatici și consulari.
2) În ceea ce privește deținuții originari din state care nu au reprezentanți diplomatici sau consulari în țară ca și refugiații și apatrizii, acestora trebuie să li se acorde aceleași înlesniri de a se adresa reprezentanților diplomatici ai statului care este însărcinat cu interesele lor, sau oricărei autorități naționale sau internaționale care are misiunea de a-i proteja.
Deținuții trebuie să fie ținuți în mod regulat la curent cu evenimentele cele mai importante, fie prin lectura ziarelor zilnice, periodice sau a publicațiilor penale speciale, fie prin emisiunile radiofonice, conferințe sau orice alt mijloc analog, autorizat sau controlat de către administrație.
(...)
REGULI APLICABILE LA CATEGORII SPECIALE
A. Deținuți condamnați
(...)
Încarcerarea și celelalte măsuri care au ca efect izolarea deținutului de lumea exterioară sunt întristătoare prin însăși faptul că ele îl privează pe deținut de dreptul de a dispune de persoana sa, lipsindu-l de libertatea sa. Sub rezerva măsurilor de segregație justificate sau a menținerii disciplinei, sistemul penitenciar nu trebuie deci să agraveze suferințele inerente unei astfel de situații.
Scopul și justificarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate sunt de fapt de a proteja societatea împotriva crimei. Un astfel de scop nu va fi atins decât dacă perioada de privare de libertate este în folosul de a obține, în măsura posibilului, ca delicventul, o dată pus în libertate, să nu fie numai dornic dar și capabil de a trăi respectând legea și îngrijindu-se de nevoile sale.
În acest scop regimul penitenciar trebuie să facă apel la toate mijloacele curative, educative, morale, spirituale și altele și la toate formele de asistență de care poate dispune, căutând să le aplice în conformitate cu nevoile tratamentului individual al delicvenților.”
3.
Ansamblu de principii al Națiunilor Unite pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare
Dispozițiile relevante ale Ansamblului de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 9
decembrie 1988 (A/RES/43/173), sunt astfel formulate:
„Principiul 3
Dacă o persoană este supusă unei forme oarecare de detenție sau încarcerare, nu poate fi admisă, în ceea ce o privește, niciun fel de restricție sau derogare de la drepturile omului recunoscute sau în vigoare într-o țară, în aplicarea legilor, a convențiilor, regulamentelor sau obiceiurilor, sub pretextul ca prezentul ansamblu de principii nu recunoaște aceste drepturi sau le recunoaște într-o măsură mai mică.
(...)
Principiul 19
Orice persoană deținută sau încarcerată are dreptul de a primi vizite, mai ales pe cele ale membrilor familiei și de a coresponda, mai ales cu aceștia, și trebuie să dispună de posibilități adecvate de a comunica cu lumea exterioară, sub rezerva condițiilor și a restricțiilor rezonabile care se pot specifica prin lege sau prin reglementările făcute în conformitate cu legea.
Principiul 20
Dacă o persoană deținută sau încarcerată solicită, va fi plasată, dacă este posibil, într-un loc de detenție sau încarcerare destul de aproape de locul său de reședință.”
Principii fundamentale ale Națiunilor Unite referitoare la tratamentul deținuților
Principii fundamentale referitoare la tratamentul deținuților (adoptate prin Rezoluția 45/111 din 14
decembrie 1990) conțin prevederile următoare:
„1. Toți deținuții sunt tratați cu respectul datorat demnității și valorii inerente ființei umane.
(...)
Cu excepția acelor limitări care sunt evident impuse de încarcerare, toți deținuții continuă să beneficieze de drepturile omului și de libertățile fundamentale enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și, atunci când statul în cauză este parte, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și politice, Pactul internațional privind drepturile civile și politice și Protocolul opțional la acesta, precum și de toate celelalte drepturi enunțate în alte pacte ale Organizației Națiunilor Unite.”
Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii și altor pedepse și tratamente cu cruzime, inumane sau degradante
În observațiile sale finale privind al cincilea Raport periodic al Federației Ruse, adoptate în a 49-a sesiune (29
octombrie – 23
noiembrie 2012), Comitetul Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii formula următorul comentariu:
„9. (...) [Comitetul] este, de asemenea, îngrijorat de faptul că legislația statului parte, în loc de a recunoaște tuturor persoanelor private de libertate dreptul de a comunica fără întârziere cu membrii familiilor lor încă de la începutul detenției, acordă permisiunea funcționarilor statului să ia contact cu rudele deținuților în numele acestora și nu prevede că rudele trebuie să fie informate cu privire la locul de detenție în toate cazurile. (...)”
C. Regulamentul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie privind regimul de detenție al persoanelor care așteaptă judecarea procesului sau apelului în fața Tribunalului sau care se află în detenție la ordinul Tribunalului (cum a fost modificat la 21
iunie 2005)
Art. 61 A) din acest regulament este redactat după cum urmează:
„Fiecare deținut are dreptul de a primi vizite din partea familiei sale, a prietenilor și a altor persoane, sub rezerva art.
64 și 64
bis
, precum și a restricțiilor și măsurilor de supraveghere care pot fi stabilite de comandant, în urma consultării grefierului. Aceste restricții și măsuri de supraveghere pot fi necesare în interesul administrării justiției, precum și pentru a păstra securitatea și ordinea penitenciarului și a centrului de detenție.”
D. Cutea Interamericană a Drepturilor Omului și Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului
Potrivit jurisprudenței constante a Comisiei Interamericane pentru Drepturile Omului („CIDO”), statul are obligația de a facilita și de a reglementa contactul dintre deținuți și familiile acestora. În acest sens, CIDO a declarat că dreptul de vizită este un drept fundamental pentru a asigura dreptul la protejarea vieții de familie pentru toate părțile implicate.
În cauza
X și Y împotriva Argentinei
(CIDO, raportul 38/96, cauza 10.506, fond, 15 octombrie 1996), CIDO a subliniat că, deși vizitele de contact nu reprezintă un drept, în cazul în care sunt permise, autoritățile sunt
obligate să le reglementeze, cu respectarea drepturilor omului și a demnității părților implicate. Aceasta a
formulat în special considerentele următoare:
„97. Dreptul la o viață de familie se poate confrunta cu unele limitări proprii. Există circumstanțe speciale, cum ar fi încarcerarea sau serviciul militar care, fără a suspenda dreptul, afectează în mod inevitabil exercitarea sa și împiedică persoanele în cauză să beneficieze pe deplin de acesta. Deși este
adevărat că încarcerarea afectează dreptul de a se bucura de o viață de familie, întrucât îl separă prin forță pe unul dintre membrii săi, statul are obligația de a facilita și de a reglementa contactul dintre deținuți și familiile acestora, și de a respecta drepturile fundamentale ale tuturor persoanelor împotriva amestecului abuziv și arbitrar din partea statului și a funcționarilor săi publici.
Comisia a susținut întotdeauna că statul este obligat să faciliteze contactul dintre deținut și familie, în
ciuda restricțiilor impuse libertăților personale care rezultă în urma încarcerării. În acest sens, Comisia a
declarat în mai multe rânduri că dreptul de vizită este un drept fundamental pentru a asigura integritatea și libertatea personală a deținuților și, ca un corolar, a dreptului la protejarea vieții de familie pentru toate părțile implicate. Tocmai din cauza circumstanțelor excepționale ale încarcerării statul are obligația de a lua măsuri care să garanteze efectiv dreptul de a menține și de a dezvolta relațiile familiale. Acesta este motivul pentru care caracterul necesar al oricărei măsuri care restricționează acest drept trebuie să se adapteze la cerințele obișnuite și rezonabile ale încarcerării.”
În cauza
Oscar Elias Biscet și alții împotriva Cubei
(CIDO, raportul nr.
67/06, cauza 12.476, fond, 1
octombrie 2006), Comisia a condamnat, în temeiul art. VI din Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului, restricțiile aduse fără vreun motiv aparent vizitelor familiale.
În special, s-a exprimat după cum urmează:
„237. Comisia observă că, deși încarcerarea implică separarea deținuților și a familiilor lor, statul are obligația de a facilita și de a reglementa contactul dintre aceștia. Având în vedere circumstanțele excepționale pe care le creează detenția, statul are obligația de a emite dispoziții care să garanteze efectiv dreptul de a menține și de a dezvolta relațiile familiale. Necesitatea oricărei măsuri care restricționează este de a se adapta la cerințele obișnuite și rezonabile ale încarcerării. Atunci când statul reglementează modul în care deținuții și rudele lor își exercită dreptul de a stabili relații și de a-și menține viața de familie, acesta nu poate impune nicio condiție sau să pună în aplicare vreo procedură care să aducă atingere drepturilor recunoscute în Declarația americană.
(...)
În speță, Comisia observă că majoritatea victimelor sunt ținute în detenție în penitenciare situate la depărtare de familiile lor. Reclamanții susțin chiar că autoritățile au încarcerat în mod deliberat victimele în centre de detenție aflate la depărtare, pentru a împiedica contactele părților în cauză cu familiile, cu avocații și cu media. În plus, susțin că, în cele mai multe cazuri, autoritățile penitenciare au restricționat vizitele familiale și conjugale fără vreun motiv aparent.
Comisia consideră că statul nu și-a respectat obligația de a facilita contactul dintre deținuți și familiile lor. Având în vedere aceste fapte, concluzionează că statul a încălcat art. VI din Declarația americană, în detrimentul tuturor victimelor.”
IV. DREPT COMPARAT
Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croația, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Moldova, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Regatul Țărilor de Jos, Regatul Unit (Anglia și Țara Galilor), Republica Cehă, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia și Ucraina permit, în principiu, tuturor persoanelor condamnate la închisoare pe viață sau pe termen lung, ca și altor categorii de deținuți, să
comunice cu familiile lor, la intervale regulate, prin primirea de vizite în conformitate cu procedura și condițiile dictate de dreptul intern și în funcție de realitățile practice ale centrelor de detenție în care sunt încarcerate părțile interesate. Astfel cum menționează în mod expres prevederile relevante adoptate de unele state membre, cum ar fi Italia, Germania, Polonia și Regatul Unit, astfel de vizite vizează, în principal, menținerea legăturilor familiale.
În cele mai multe dintre statele sus-menționate, reglementările privind vizitarea penitenciarelor sunt aceleași pentru toate categoriile de deținuți, inclusiv deținuții condamnați la închisoare pe viață și / sau deținuți condamnați lungi. În unele state membre, cum ar fi Azerbaidjan, Bulgaria, Lituania, Polonia, Serbia și Turcia, anumite categorii de deținuți, în special persoanele condamnate la închisoare pe viață și/sau pe termen lung, pot fi supuse unor restricții suplimentare, în special în ceea ce privește frecvența și durata acestor vizite și spațiile în care se desfășoară. Dintre statele care permit vizitele intime, un stat membru, Moldova, exclude deținuții condamnați la închisoare pe viață și alte anumite categorii de deținuți. Situația a fost similară în Ucraina până la 7 mai 2014, când a intrat în vigoare art. 151 modificat din Codul de executare a pedepselor, care permite acum deținuților condamnați la închisoare pe viață să primească astfel de vizite.
Majoritatea statelor sus-menționate au adoptat diverse măsuri de control care restrâng contactul direct fizic, numărul de vizitatori și intimitatea în timpul vizitelor în penitenciar. Se pare că doar un număr mic de state, cum ar fi Croația, Germania, Elveția și Suedia permit vizite familiale regulate, în principiu nesupravegheate, cu excepția unor probleme specifice de securitate sau de alt tip. În general, vizite familiale regulate pentru deținuții condamnați la închisoare pe viață sau pe termen lung se desfășoară în jurul unei mese într-o cameră destinată acestui scop, în unele cazuri împreună cu alți deținuți și vizitatori (de exemplu, în Belgia, Elveția, Luxemburg, Polonia, Regatul Țărilor de Jos și Regatul Unit), sau în spatele unui perete de sticlă (în special în Azerbaidjan, Bulgaria, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Grecia, România și Slovacia). În unele state membre (de
exemplu, în Austria, Finlanda, Spania, Turcia și Ucraina), există ambele posibilități, în funcție de centrul de detenție și de alte condiții. În Estonia, Germania, Portugalia, Regatul Unit și Suedia, vizitele au loc într-o cameră dotată cu un perete de sticlă (sau alte dispozitive care nu permit contactul fizic), din motive de securitate. În
statele membre în care vizitele se desfășoară într-o cameră fără bariere fizice, cum ar fi în Belgia, Elveția, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Liechtenstein, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Serbia, Slovenia, Suedia și Turcia (în ceea ce privește vizitele deschise), contactele fizice sunt permise într-o anumită măsură între vizitatorii adulți și deținuții adulți. În schimb, sunt interzise în majoritatea cazurilor în Finlanda și sunt strict reglementate în Slovacia și Țările de Jos.
Frecvența vizitelor scurte în penitenciar variază considerabil, o scurtă vizită pe lună fiind minimul general acceptat pentru majoritatea deținuților în toate țările care au făcut obiectul cercetării. În unele țări membre, cum ar fi în Austria, în Belgia, în Elveția, în Finlanda, în Grecia, în Irlanda, în Malta, în Muntenegru, în Portugalia, în Slovenia, în Spania și în Țările de Jos, vizitele familiale sunt, în principiu, autorizate în fiecare săptămână. În alte țări, cum ar fi în Bulgaria, în Croația, în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în Polonia, în Regatul Unit și în România, astfel de vizite sunt autorizate două ori pe lună. În Italia, numărul de vizite permise este de 6
pe lună și în Turcia 4
pe lună. Într-o serie de state, cum ar fi în Cehia, Estonia, Georgia, Germania, Moldova, Serbia, Slovacia si Ucraina, vizitele familiale sunt autorizate o dată pe lună. În Lituania, persoanele condamnate la închisoare pe viață, care se încadrează în categoria deținuților supuși unui regim de securitate mediu, pot primi vizite regulate la fiecare 2
luni. În mod similar, în Azerbaidjan, unde numărul de vizite depinde de regimul aplicat persoanei aflate în detenție conform Codului penal, deținuții condamnați pe viață pot beneficia de 6
vizite regulate pe an.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție
Reclamantul susține că în timpul primilor 10
ani în care s-a aflat în detenție într-o colonie penitenciară cu regim special, în urma condamnării, posibilitățile sale de a primi vizite de la soția sa și de la alți membri ai familiei au fost extrem de restrânse. În special, se plânge de imposibilitatea de a beneficia de vizite conjugale în perioada detenției în colonie. În observațiile sale din 12 mai 2014, el susține, de asemenea, că în timpul arestării preventive din noiembrie 1994 până în octombrie 1995, soției și altor membri ai familiei nu li s-a permis să-l viziteze în penitenciar. Acesta invocă art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
A.
Cu privire la admisibilitate
Argumentele părților
Subliniind că soția reclamantului a obținut pronunțarea divorțului în 1996, Guvernul susține că este necesar să se declare inadmisibilă cauza, în măsura în care se referă la un capăt de cerere întemeiat pe imposibilitatea părții în cauză de a se vedea cu soția în cadrul unor vizite conjugale începând din 8 octombrie 1999, dată la care a început detenția sa într-o colonie penitenciară cu regim special, ca urmare a condamnării sale.
Reclamantul a confirmat că a divorțat de soția sa în 1996, dar consideră că regimul restrictiv aplicat vizitelor în penitenciar i-a afectat și pe alți membri ai familiei și rudele sale apropiate și că, prin urmare, Curtea ar trebui să continue examinarea cauzei.
Motivarea Curții
a) Capătul de cerere legat de arestarea preventivă a reclamantului din noiembrie 1994 până în octombrie 1995
Curtea notează de la început că, în ceea ce privește Rusia, Convenția a intrat în vigoare la 5 mai 1998. În
consecință, în măsura în care reclamantul se plânge de evenimente survenite în timpul arestării sale preventive din noiembrie 1994 până în octombrie 1995, capătul de cerere este incompatibil
ratione temporis
cu dispozițiile Convenției în sensul art.
35
§
3
lit.
a) și trebuie să fie respins în temeiul art.
35 §
4.
b) Capătul de cerere legat de imposibilitatea reclamantului de a beneficia de vizite conjugale în perioada detenției sale în colonia penitenciară cu regim special
Curtea constată că din observațiile prezentate la 12 mai 2014 de către reclamant reiese că soția acestuia a obținut pronunțarea divorțului în 1996. În lipsa unor probe contrare, persoana în cauză nu poate fi considerată a
fi avut o viață de familie, în sensul art. 8 din Convenție, cu fosta lui soție după pronunțarea divorțului în 1996 și sosirea în colonia penitenciară cu regim special, la 8 octombrie 1999. Prin urmare, în măsura în care reclamantul se plânge de imposibilitatea de a-și vedea soția în cadrul vizitelor conjugale, el nu se poate pretinde a fi victima unei încălcări a art.
8 din Convenție.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această parte a cererii este incompatibilă
ratione personae
cu dispozițiile Convenției în sensul art.
35
§
3
lit.
a) și trebuie respinsă în temeiul art.
35
§
4.
c) Capătul de cerere legat de primii 10 ani în care reclamantul s-a aflat în colonia penitenciară cu regim special în urma condamnării
În ceea ce privește capătul de cerere al reclamantului referitor la diferite restricții privind contactele cu rudele apropriate și membrii familiei din 8 octombrie 1999 până în 11 octombrie 2009, perioadă în care a fost supus unui regim strict în colonia penitenciară cu regim special, Curtea consideră că acesta este în întregime de competența sa, dat fiind că acest capăt de cerere i-a fost prezentat în octombrie 2006 și că perioada considerată, în ansamblul său, reprezintă o situație continuă, în sensul jurisprudenței sale (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Benediktov împotriva Rusiei
, nr.
106/02, pct.
12, 10
mai 2007 ;
Igor Ivanov împotriva Rusiei
, nr.
34000/02, pct.
30, 7 iunie 2007;
Gouliyev împotriva Rusiei
, nr.
24650/02, pct.
31, 19 iunie 2008;
Maltabar și Maltabar
împotriva Rusiei
, nr.
6954/02, pct.
82-84, 29
ianuarie 2009;
Aleksandr Matveyev
împotriva Rusiei
, nr.
14797/02, pct.
67-68, 8 iulie 2010; și
Valeriy Lopata
împotriva Rusiei
, nr.
19936/04, pct.
104-106, 30
octombrie 2012), în care condițiile de detenție ale reclamantului au rămas în esență aceleași.
Curtea consideră că acest capăt de cerere ridică probleme discutabile cu privire la art.
8 din Convenție, astfel că nu poate fi considerat ca vădit nefondat în sensul art.
35
§
3 din Convenție. Constatând că acesta nu
prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
Argumentele părților
a) Reclamantul
Reclamantul susține că limitarea numărului de vizite lungi și scurte în timpul primilor 10
ani de detenție în colonia penitenciară cu regim special a fost nejustificată și excesiv de dură. În opinia sa, rigiditatea regulilor privind tipurile de vizite, precum și frecvența și durata acestora și integrarea directă a acestor reguli în legislație împiedică orice abordare individuală și adaptată la circumstanțele specifice situației fiecărui deținut.
Evocând obiectivele unei pedepse menționate la art.
43
alin.
2 C. pen., și anume „restabilirea justiției sociale, sancționarea persoanei declarate vinovate și prevenirea unor noi infracțiuni”, reclamantul este de acord că este vorba despre scopuri legitime (
supra
, pct. 33). Cu toate acestea, consideră că legislația contestată nu le îndeplinește. Potrivit reclamantului, menținerea relațiilor familiale constituie singura legătură care unește încă societatea și reprezintă cel mai eficient mod de a face ca o persoană condamnată să se îndrepte.
În ceea ce privește argumentul Guvernului referitor la caracterul temporar al restricțiilor aferente interzicerii vizitelor familiei timp de 10
ani, reclamantul susține că durata reală a acestor măsuri este în practică considerabil mai mare, având în vedere perioada arestului preventiv și regulile stricte care reglementează calcularea perioadei de 10
ani. În cazul său, aceste restricții i-au fost aplicate timp de 15
ani în total.
În ceea ce privește modalitățile de efectuare a vizitelor scurte, reclamantul deplânge raritatea lor (2
pe an), durata lor scurtă (maximum 4
ore) și dispozițiile care exclud orice intimitate, cum ar fi prezența unui gardian al penitenciarului și separarea fizică printr-un perete de sticlă. De asemenea, consideră că faptul de a limita fiecare vizită la numai 2
adulți este excesiv de sever.
În cele din urmă, reclamantul mai susține că interzicerea vizitelor lungi timp de 10
ani și modalitățile de efectuare a vizitelor scurte extrem de severe, care exclud orice intimitate și contact fizic, au avut un efect disproporționat asupra membrilor familiei, în special asupra tatălui său, care era bătrân și bolnav, și asupra fiului său, care s-ar fi distanțat de el din cauza lipsei oricărei relații între ei.
b)
Guvernul
Guvernul este de acord că regimul penitenciar la care reclamantul a fost supus în timpul primilor 10
ani în care s-a aflat în detenție în colonia penitenciară cu regim special, în urma condamnării, a constituit o ingerință în viața privată și de familie a părții în cauză. Cu toate acestea, referindu-se la jurisprudența Curții Constituționale (
supra
, pct.
29 și 55-57 de mai sus), consideră că această ingerință era prevăzută de lege și proporțională cu obiectivele legitime urmărite.
Invocând jurisprudența Curții Constituționale, Guvernul susține că măsura în cauză viza redresarea unei injustiții, sancționarea persoanei condamnate și prevenirea comiterii altor infracțiuni penale. Guvernul explică în continuare că, potrivit Codului de executare a sancțiunilor penale, legislația penitenciară are ca obiective principale sancționarea persoanei în cauză și prevenirea comiterii altor infracțiuni, atât de către deținutul condamnat, cât și de către alte persoane. În pledoaria sa în cadrul ședinței în fața Curții, Guvernul a declarat că nu se poate aștepta ca obiectivul reintegrării sociale să fie atins în cazul deținuților condamnați la închisoare pe viață, precum reclamantul, și că regimul penitenciar aplicabil avea ca scop unic izolarea unor astfel de persoane cum este reclamantul.
Guvernul consideră că ingerința a fost proporțională cu obiectivele legitime urmărite, având în vedere, în special, faptul că reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viață pentru infracțiuni foarte grave și că diferitele restricții privind vizitele familiei nu au fost decât temporare. Acesta adaugă că măsurile de individualizare necesare și aprecierea proporționalității sunt integrate în prevederile legislative relevante și sunt luate în considerare în etapa pregătirii hotărârii asupra cauzei. Potrivit Guvernului, severitatea regimului depinde, în special, de gravitatea pedepsei pronunțate de tribunal, de natura infracțiunii, de gradul de periculozitate pentru societate, de circumstanțele specifice în care a fost comisă, de personalitatea autorului acesteia și de conduita sa în timpul detenției, în urma condamnării.
În plus, Guvernul consideră că trebuie plecat de la principiul că orice infractor este pe deplin conștient de consecințele comportamentului său reprobabil și de faptul că, prin comiterea unei infracțiuni se condamnă pe sine și își condamnă apropiații să suporte restricțiile aduse dreptului său de a comunica cu familia, inviolabilității vieții private și confidențialității problemelor personale și familiale.
În cele din urmă, Guvernul susține că limitările respective derivă, în esență, dintr-o măsură de constrângere precum privarea de libertate. Acesta subliniază că restricțiile nu au întrerupt toate legăturile dintre reclamant și familia sa în primii 10
ani de detenție ai reclamantului și că oricum au fost limitate în timp.
c) Terții intervenienți
Terții intervenienți critică perioada de 10
ani de regim strict aplicat în coloniile penitenciare cu regim special, susținând că este arbitrar, extrem de rigid și fără legătură cu datele sociologice sau demografice și cu normele juridice internaționale. De asemenea, deplâng interzicerea vizitelor lungi și diversele modalități de restricționare a vizitelor scurte, cum ar fi lipsa oricărui contact fizic și limitarea numărului de vizitatori autorizați.
Terții intervenienți consideră că regula celor 10
ani are unicul scop de a aplica o sancțiune suplimentară deținuților condamnați pe viață într-o perioadă în care, potrivit lor, relațiile cu familiile rămân cruciale pentru reabilitarea și reintegrarea socială ulterioară a persoanelor condamnate. În opinia acestora, măsura îi privează efectiv pe deținuții condamnați la închisoare pe viață de orice drept de a spera si are un efect extrem de nociv asupra vieții lor familiale.
În plus, terții intervenienți susțin că legislația în litigiu este în contradicție cu o tendință europeană, care este în prezent consacrată, de a acorda o importanță tot mai mare reabilitării deținuților și de a atenua anumite restricții impuse deținuților care ispășesc pedepse pe termen lung. În acest sens, evocă drept exemplu modificările legislative recente intervenite în țări precum Armenia, Azerbaidjan, Letonia, Lituania sau Ucraina.
Motivarea Curții
a) Cu privire la existența unei ingerințe în drepturile reclamantului care decurg din art.
8
Detenția, ca orice altă privare de libertate, antrenează prin natura sa restricții asupra vieții private și de familie a persoanei în cauză. Cu toate acestea, este esențial pentru respectarea vieții de familie ca autoritățile penitenciare să permită deținutului și să-l sprijine atunci când este necesar pentru a menține contactul cu familia și rudele apropiate [a
se
vedea, printre multe altele,
Messina împotriva Italiei
(nr
.
2)
, nr.
25498/94, pct.
61-62, CEDO 2000-X;
Lavents împotriva Letoniei
, nr.
58442/00, pct.
139, 28 noiembrie 2002;
Estrikh împotriva Letoniei
, nr.
73819/01, pct.
166, 18
ianuarie 2007;
Nazarenko împotriva Letoniei
, nr.
76843/01, pct.
25, 1
februarie 2007;
Trosin împotriva Ucrainei,
nr.
39758/05, pct.
39, 23
februarie 2012; și
Epners
‑
Gefners împotriva Letoniei
, nr.
37862/02, pct.
60-66, 29
mai
2012].
În speță, Curtea observă că, în primii 10
ani de detenție în colonia penitenciară cu regim special ca urmare a condamnării, reclamantul a fost supus unui regim strict, adică unui regim penitenciar specific care implica restricții privind frecvența și durata vizitelor în penitenciar și limitarea numărului de vizitatori, precum și diverse măsuri de supraveghere a acestor întâlniri. Reclamantul putea coresponda cu exteriorul, dar avea interdicția absolută de a efectua apeluri telefonice, cu excepția cazurilor de urgență. De asemenea, Curtea observă că în această perioadă persoana în cauză a încercat să mențină contactul cu rudele apropiate, și anume cu părinții, cu fratele și cu fiul său, ale cărui posibilități de a-și vizita părintele au fost, fără îndoială, limitate.
Guvernul nu contestă că aplicarea, în cazul reclamantului, a regimului penitenciar sus-menționat a
constituit o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și de familie, în sensul art.
8 din Convenție.
Având în vedere jurisprudența sa și circumstanțele cauzei descrise mai sus, Curtea consideră că măsurile în cauză au constituit o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea „vieții private” și a „vieții de familie” în sensul art.
8. Rămâne să se examineze dacă ingerința a fost justificată în temeiul paragrafului al doilea al acestei dispoziții.
b) Cu privire la justificarea ingerinței
i. Prevăzută de lege
Potrivit jurisprudenței Curții, formularea „prevăzută de lege” care figurează la art.
8 alin. 2 impune nu
numai ca măsura incriminată să aibă bază legală în dreptul intern (a se vedea, de exemplu,
Aleksandra Dmitriyeva împotriva Rusiei
, nr.
9390/05, pct.
104-107, 3 noiembrie 2011), ci vizează totodată calitatea legii în cauză, impunând să fie accesibilă persoanei și previzibilă în ceea ce privește efectele [
Rotaru împotriva României
(MC), nr.
28341/95, pct.
52, CEDO 2000
‑
V]. Pentru a îndeplini cerința de previzibilitate, legea ar
trebui să formuleze cu suficientă precizie modalitățile de aplicare a unei măsuri care să permită părților implicate – dacă este cazul, prin consiliere juridică – să-și corecteze comportamentul.
Curtea observă că restricțiile în litigiu i-au fost impuse reclamantului în temeiul art.
125
alin.
3, art.
126 și art.
127
alin.
3 din Codul de executare a sancțiunilor penale (
supra
, pct.
50 și
52), care prevăd supunerea tuturor deținuților condamnați la închisoare pe viață la un regim strict în momentul sosirii lor în colonia penitenciară cu regim special, respectiv la diverse restricții privind posibilitatea ca acești deținuți să primească vizite în penitenciar de la rudele apropriate și, de asemenea, privind modul în care sunt reglementate relațiile acestor deținuți cu exteriorul în primii 10
ani de la sosirea lor.
Curtea constată, iar părțile nu contestă, că detenția reclamantului în colonia penitenciară cu regim special, în condițiile regimului strict, avea o bază legală în dreptul rus și că legea în sine era clară, accesibilă și suficient de precisă.
ii. Scop legitim
Guvernul justifică restricțiile aduse posibilităților ca reclamantul să primească vizite în penitenciar din partea rudelor apropiate bazându-se pe jurisprudența Curții Constituționale, care a declarat în decizia sa nr.
257-O din 24
mai 2005 (
supra
, pct.
29) că scopul legislației aplicabile era „de a restabili justiția, de a-l sancționa pe infractor și de preveni comiterea unor noi infracțiuni”. În pledoaria sa în cadrul ședinței în fața Marii Camere, Guvernul a precizat că această legislație, departe de urmări scopul reinserției sociale a reclamantului și a altor deținuți condamnați la închisoare pe viață, viza mai degrabă izolarea de societate a acestor persoane (
supra
, pct.
99).
Având în vedere observațiile părților și, în special, explicațiile date de Guvernul pârât în cadrul ședinței, se ridică în mod legitim întrebarea dacă restricțiile aduse dreptul reclamantului de a primi vizite în penitenciar urmăreau un scop legitim în sensul art.
8
§
2 din Convenție.
Cu toate acestea, Curtea consideră că este inutil să se mai pronunțe asupra acestei întrebări, având în vedere concluziile sale de mai jos (
infra
, pct.
127-149).
c) Necesar într-o societate democratică
i. Principii generale
Curtea reamintește jurisprudența sa consacrată potrivit căreia deținuții continuă să se bucure în timpul detenției de toate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenție, cu excepția dreptului la libertate [a se vedea, de exemplu,
Dickson împotriva Regatului Unit
(MC), nr.
44362/04, pct.
67, CEDO 2007
‑
V, citând
Hirst împotriva Regatului Unit (nr.
2)
(MC), nr.
74025/01, pct.
69, CEDO 2005
‑
IX, și
Boulois împotriva Luxemburgului
(MC), nr.
37575/04, pct.
82, CEDO
2012].
Prin urmare, deținuții nu-și pierd drepturile garantate de Convenție, inclusiv dreptul la respectarea vieții de familie (
Poski împotriva Poloniei
, nr.
26761/95, pct.
32 și
35, 12
noiembrie 2002) astfel încât orice restrângere a acestor drepturi trebuie să fie justificată în fiecare caz [
Dickson
(MC), citată anterior, pct.
68].
În ceea ce privește cerința de „necesitate într-o societate democratică”, Curtea a precizat că noțiunea „necesitate” implică o ingerință întemeiată pe o nevoie socială imperioasă și, în special, proporțională cu scopul legitim urmărit. Pentru a stabili dacă o ingerință este „necesară într-o societate democratică”, Curtea ia în considerare marja de apreciere acordată autorităților naționale, dar statul pârât are obligația de a demonstra existența unei nevoi sociale imperioase aferente ingerinței [
Kučera împotriva Slovaciei
, nr.
48666/99, pct.
127, 17
iulie 2007; și
Klamecki împotriva Poloniei (nr.
2)
,
nr.
31583/96, pct.
144, 3 aprilie 2003]. În plus, Curtea nu poate să se limiteze doar la examinarea faptelor în litigiu; ea trebuie să aplice un criteriu obiectiv și să le analizeze în lumina ansamblului cauzei (
Nowicka
împotriva Poloniei
,
nr.
30218/96, pct.
69-70, 3
decembrie 2002).
Autoritățile naționale sunt cele care trebuie să decidă primele unde se situează echilibrul just care trebuie menținut într-o cauză dată, înainte să fie făcută o evaluare de către Curte în ultimă instanță, și, prin urmare, în acest cadru, sta