Khoroshenko împotriva Rusiei

Faptele cazului pot fi rezumate după cum urmează. 10. Reclamantul s-a născut în 1968 și îndeplinește în prezent o condamnare la viață în orașul Solikamsk, regiunea Perm. 11. La 21 noiembrie 1994, reclamantul a fost arestat sub suspiciune de bandit, jaf și crimă agravată. 12. Între 21 noiembrie 1994, data arestării sale, iar perioada de vară a anului 1995, reclamantul a fost deținut în diferite penitenciare rezidențiale din Ekaterinburg, Perm, Izhevsk și regiunea Perm. 13. La 13 octombrie 1995, Curtea Regională de Perm a constatat că reclamantul a fost vinovat și l-a condamnat la moarte. Hotărârea a devenit finală la 6 iunie 1996. 14. De la vara anului 1995 la toamna anului 1999, reclamantul a fost reținut în închisoarea anterioară nr. 1 în Perm.

După condamnarea sa, el a fost ținut într-o celulă specială pentru prizonieri în așteptarea punerii în aplicare a condamnării la moarte. 15. La 19 mai 1999, președintele Rusiei a comutat condamnarea la închisoarea pe viață a reclamantului. 16. La 8 octombrie 1999, reclamantul a fost transferat într-o colonie de corecții speciale-regime pentru a fi deținuți pe viață în regiunea Perm, iar la 11 octombrie 1999 a început să îndeplinească primii zece ani de condamnare la închisoare în sensul articolului 127 § 3 din Codul de execuție a sentințelor penale.

Reclamantul a intrat în excepția de la reglementarea generală a acestei dispoziții juridice, deoarece primii zece ani de la sentința sa au fost calculați de la data plasării sale în colonia de corecție specială-regimă, mai degrabă decât de la data arestării inițiale în 1994. Excepția se aplică numai deținuților ale căror conduită în timpul detenției lor în reținere a fost încălcarea normelor (a se vedea punctul 52 de mai jos). Reclamantul a contestat ulterior această procedură fără succes în fața Curții Constituționale (a se vedea punctul 30 de mai jos). 17. În următorii zece ani, reclamantul a fost deținut într-un regim strict de închisoare, reglementat de art. 125 § 3 din Codul de execuție a sentințelor penale (a se vedea punctul 29 de mai jos).

18. La 11 octombrie 2009, la expirarea primelor zece ani de pedeapsa, regimul penitenciar al reclamantului a fost schimbat de la un regim strict la un regim obișnuit, reglementat de art. 125 § 1 din Codul de execuție a sentințelor penale (a se vedea punctul 50 de mai jos). 19. La arestarea sa la 21 noiembrie 1994, reclamantul a fost căsătorit cu S. și avea un fiu de trei ani. Familia lui rămasă era din părinții lui, O. și A., fratele său Se. și bunica lui M. Potrivit reclamantului, familia sa extinsă a numărat în total 17 persoane, iar după arestarea sa, el a dorit să mențină contact cu toate acestea. 20. De la 21 noiembrie 1994 la 8 octombrie 1999, reclamantul nu a fost autorizat să-și vadă familia, cu excepția unei vizite efectuate de soția sa în săptămâna următoare hotărârii de primă instanță în cazul penal împotriva lui în octombrie 1995. 21. În 1996, după prima hotărâre în cazul său penal, soția reclamantului l-a divorțat de inițiativă.

22. Reclamantul a susținut că a fost autorizat să înceapă corespondentul cu lumea externă după intrarea în vigoare a Codului de execuție a sentințelor penale în ianuarie 1997. Apoi a restabilit contactul cu toți membrii familiei sale și fosta sa soție. 23. În această perioadă, reclamantul a fost autorizat să aibă o vizită pe termen scurt de la rudele sale la fiecare șase luni. Vizitele nu au durat mai mult de patru ore. În timpul întâlnirilor reclamantul a comunicat cu vizitatorii săi printr-o partiție de sticlă sau prin bare de metal, în condiții care nu au permis nici un contact fizic. Un director a ascultat discuțiile cu vizitatorii săi. 24. Reclamantul a folosit dreptul său la vizite pe termen scurt cât mai frecvent posibil, și a primit vizite de la mama sa, tatăl său și fratele său.

Prietenii săi au încercat, de asemenea, să viziteze reclamantul, dar acest lucru nu a fost autorizat de administrația închisorii. Vizitele familiale pe termen lung în primii zece ani ai condamnării sale nu au fost permise. 25. Potrivit reclamantului, datorită severității restricțiilor asupra contactelor sale cu lumea exterioară, a pierdut contactul cu unii dintre membrii familiei sale și cu propriul său fiu, pe care nu l-a văzut în ultimii cincisprezece ani. Fiul reclamantului refuză să vadă reclamantul, dar a fost de acord să-l ajute financiar. 26. După modificarea regimului reclamantului la 11 octombrie 2009, el a devenit dreptul la vizitele familiale pe termen lung, în plus față de vizitele pe termen scurt.

Reclamantul a profitat de fiecare oportunitate ulterioară de a avea o vizită pe termen lung și a văzut membrii familiei sale o dată la șase luni: o dată în 2009, de două ori în 2010, 2011, 2012 și 2013. În fiecare dintre aceste ocazii, vizita a fost pentru durata maximă autorizată de trei zile, cu excepția unei vizite în primăvara anului 2013. Această vizită a fost întreruptă la inițiativa reclamantului și a mamei sale, care a trebuit să-și prindă trenul și să plece mai devreme. Fratele reclamantului a participat, de asemenea, la aceste vizite. Vizitele au durat nu mai mult de șaptezeci și două de ore, iar intimitatea lui a fost respectată pe tot parcursul zilei. Tatăl reclamantului a participat la vizitele pe termen scurt până în 2007, dar nu a putut veni la vizitele pe termen lung care au început în 2009 din cauza sănătății sale.

27. Guvernul a susținut că, în total, reclamantul a avut 14 vizite pe termen scurt și nouă vizite pe termen lung în timpul detenției sale în colonia de corecții speciale-regime. Niciuna dintre cererile respective de vizită ale reclamantului nu a fost refuzată. 28. La 24 august 2004, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională a Rusiei, provocând constituționalitatea interzicerii de zece ani a vizitelor familiale pe termen lung pentru condamnați la închisoare pe viață, astfel cum se prevede la art. 125 alineatul § 4 din Codul de execuție a sentințelor penale. El a susținut, în special, că dispoziția în cauză a fost discriminatorie și a încălcat dreptul său la respectarea vieții private și de familie.

29. Curtea Constituțională a declarat plângerea reclamantului cu privire la art. 125 § 3 și 127 § 3 inadmisibil, după ce a stat după cum urmează: „... Nici dispozițiile articolului 125 § 3 și ale articolului 127 § 3 din Codul privind executarea sentințelor penale încălcarea drepturilor constituționale [reclamantului]. art. 55 § 3 din Constituție ... permite posibilitatea de a restricționa drepturile omului și civile prin legea federală, ca mijloc de a proteja baza regimului constituțional, moralitatea, sănătatea, drepturile și interesele legale ale altor persoane, [și] de a asigura apărarea țării și a securității statului. Aceste restricții pot fi legate, în special, de aplicarea sancțiunilor penale împotriva infractorilor, sub formă de închisoare și de alte măsuri legate de pedeapsa…

art. 71 litera (o) din Constituție împuternicie legislatura federală să prevadă măsuri restrictive de acest tip în ceea ce privește persoanele condamnate asupra cărora a fost impusă o condamnare, care, după cum urmează art. 43 § 1 din Codul Penal... constă, prin natura lor, în privarea sau restricția drepturilor și libertăților condamnatului, astfel cum prevede legea.

În același timp, atât legislatorul, în stabilirea răspunderii pentru o infracțiune, cât și agențiile de aplicare a legii, în decizia privind aplicarea sa către un infractor, sunt obligați să ia în considerare natura infracțiunii, pericolul depus de aceasta la valorile apărate de Constituție și de dreptul penal, gravitatea sa, cauzele sale și alte circumstanțe în care a fost comisă infracțiunii, precum și informațiile privind infractorul, cu condiția ca regulamentul respectiv și aplicarea acestora să corespundă principiilor constituționale ale răspunderii juridice și garanțiilor persoanei în relațiile sale publice cu statul.

După cum a remarcat Curtea Constituțională în [ jurisprudența sa anterioară ...], reglementarea legislativă a răspunderii și a pedepsei penale fără a ține seama de personalitatea infractorului și de alte circumstanțe obiective și rezonabile care facilitează o evaluare adecvată a pericolului social constituit de actul penal în sine și de infractorul, precum și aplicarea unor sancțiuni identice pentru infracțiunile care prezintă diferite grade de pericol social, fără a ține seama de gradul de participare al infracțiunii, de comportamentul său ulterior al infracțiunii și de îndeplinirea unei condamnații în cazul în care acestea au fost deja impuse, precum și de alți factori [relevant], ar fi amândouă de interdicția constituțională a discriminării și de principiile echității și umanismului exprimate în Constituție.

În stabilirea sancțiunilor penale cu o serie de restricții, care corespund gravității crimei comise de condamnat și a condamnării impuse, precum și în determinarea modului în care va fi îndeplinită această condamnare, legislatorul trebuie să se desfășoare pe baza cărora condamnații beneficiază, în ansamblu, de aceleași drepturi și libertăți ca și alți cetățeni, cu excepțiile determinate de personalitățile lor individuale și de infracțiunile comise de acestea.

Condițiile de îndeplinire a condamnărilor, astfel cum sunt prevăzute atât la articolele 125 și 127 din Codul de executie a condamnărilor penale, cât și în o serie de alte dispoziții ale acelui Cod, sunt destinate să adapteze condamnările la infractorii individuali și să diferențieze sancțiunile și aplicarea acestora, precum și să creeze condițiile prealabile pentru atingerea obiectivelor pedepsei, care, astfel cum se menționează la art. 43 § 2 din Codul penal, sunt restabilirea justiției, reforma infractorului și prevenirea crimelor noi ...”.

Într-o dată neespecificată, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională, de data aceasta contestarea articolului 127 § 3 din Codul de Execuție a Condamnărilor Criminale, în măsura în care această dispoziție se distinge între două categorii de deținuți care își îndeplinesc condamnarea în coloniile de regim special, pe baza faptului că au încălcat sau nu normele de închisoare în timp ce în detenția lor a fost reținută și a fost pedepsită de izolare. Pentru cei care nu au încălcat normele de închisoare anterior și nu au fost pedepsiți de izolare, perioada inițială de zece ani a condițiilor stricte-regime a început să fugă de la data arestării și detenției lor inițiale. Pentru cei care au încălcat normele de închisoare și care au fost pedepsiți de izolare, perioada de zece ani în condiții stricte de regim a început de la data sosirii lor într-o colonie de corecție specială a regimului.

Reclamantul a susținut că această dispoziție este inconstituțională și discriminatorie. La 21 decembrie 2006, Curtea Constituțională a declarat a doua plângere a reclamantului împotriva dispoziției menționate mai sus inadmisibilă, hotărând după cum urmează: „... Dispoziția [menționată mai sus] nu încălcă drepturile [de reclamantului]. art. 55 § 3 din Constituție permite posibilitatea de a restricționa drepturile omului și civile prin legea federală ca mijloc de a proteja principiile fundamentale ale sistemului constituțional, moralității, sănătății, drepturile și interesele legale ale altora, [și] de a asigura apărarea țării și a securității statului. Aceste restricții pot fi legate de aplicarea sancțiunilor penale împotriva infractorilor sub formă de forță de către stat, caracteristică distinctivă a căreia, pe parcursul execuției sale, se retrag anumite drepturi și libertăți ale infractorului și se impun obligații specifice.

În același timp, restricțiile impuse drepturilor și libertăților unei persoane condamnate corespund infracțiunii comise și personalității sale. Această cerință este, de asemenea, obligatorie în ceea ce privește cazurile în care [autoritățile au pedepsit] persoanele care au încălcat regimul legal stabilit în cursul procedurii penale sau [deja] în timpul îndeplinirii condamnării lor. Dispoziția articolului 127 § 3 din Codul de execuție a condamnărilor penale [în măsura în care include normele contestate] este destinată să adapteze condamnările la infractorii individuali și să diferențieze condițiile de îndeplinire a condamnărilor și să creeze condițiile prealabile pentru atingerea obiectivelor pedepsei, care, astfel cum se prevede la art. 43 § 2 din Codul penal, sunt restabilirea justiției, reforma infractorului și prevenirea unor noi infracțiuni.

În cazul în care, în opinia reclamantului, drepturile sale au fost încălcate de acțiunile sau deciziile relevante ale organismelor de aplicare a legii atunci când impun o sancțiune sub formă de plasare într-o izolare solitarie, în timpul transferului său de la o închisoare retrasă la o colonie de corecții sau în calculul termenului de detenție în cadrul regimului strict, el are dreptul să apeleze împotriva lor în instanță ...” 31. Reclamantul a încercat să aducă cereri civile împotriva biroului procurorului și a avocatului care l-a apărat în cursul procedurii penale. Reclamantul a contestat în instanță refuzul procurorului de a iniția proceduri penale și nerespectarea plângerilor sale ale Ombudsmanului.

De asemenea, el a depus o serie de plângeri la Curtea Constituțională. Toate aceste proceduri s-au dovedit eșuate.

9. The facts of the case may be summarised as follows. 10. The applicant was born in 1968 and is currently serving a life sentence in the town of Solikamsk, Perm Region. 11. On 21 November 1994 the applicant was arrested on suspicion of banditry, robbery and aggravated murder. 12. Between 21 November 1994, the date of his arrest, and the summer period of 1995 the applicant was held in various remand prisons in Ekaterinburg, Perm, Izhevsk and the Perm Region. 13. On 13 October 1995 the Perm Regional Court found the applicant guilty as charged and sentenced him to death. The judgment became final on 6 June 1996. 14. From the summer of 1995 to the autumn of 1999 the applicant was held in remand prison no. 1 in Perm.

Following his conviction he was held in a special cell for prisoners awaiting the implementation of their death sentence. 15. On 19 May 1999 the President of Russia commuted the applicant’s death sentence to life imprisonment. 16. On 8 October 1999 the applicant was transferred to a special-regime correctional colony for life prisoners in the Perm Region, and on 11 October 1999 he began serving the first ten years of his sentence of imprisonment within the meaning of Article 127 § 3 of the Code of Execution of Criminal Sentences. The applicant fell within the exception from the general rule of that legal provision, in that the first ten years of his sentence were calculated from the date of his placement in the special-regime correctional colony, rather than from the date of his initial arrest in 1994. The exception applied only to those prisoners whose conduct during their detention on remand had been in breach of the rules (see paragraph 52 below).

The applicant later unsuccessfully challenged this rule before the Constitutional Court (see paragraph 30 below). 17. For the next ten years the applicant was held under a strict regime of imprisonment, governed by Article 125 § 3 of the Code of Execution of Criminal Sentences (see paragraph 29 below). 18. On 11 October 2009, on expiry of the first ten years of his sentence, the applicant’s prison regime was changed from a strict regime to an ordinary regime, governed by Article 125 § 1 of the Code of Execution of Criminal Sentences (see paragraph 50 below). 19. At the time of his arrest on 21 November 1994 the applicant was married to S. and had a three-year-old son. His remaining family consisted of his parents, O. and A., his brother Se.

and his grandmother M. According to the applicant, his extended family numbered seventeen people in total, and after his arrest he wished to maintain contact with all of them. 20. From 21 November 1994 to 8 October 1999 the applicant was not allowed to see his family at all, with the exception of one visit by his wife in the week following the first-instance judgment in the criminal case against him in October 1995. 21. In 1996, following the first-instance judgment in his criminal case, the applicant’s wife divorced him, on her initiative. 22. The applicant submitted that he had been allowed to start corresponding with the outside world following the entry into force of the Code of Execution of Criminal Sentences in January 1997. He then reestablished contact with all of his family members and his former wife.

23. During this period the applicant was allowed to have one short-term visit from his relatives every six months. The visits lasted no longer than four hours. During the meetings the applicant communicated with his visitors via a glass partition or through metal bars, under conditions which allowed no physical contact. A warden listened in to the conversations with his visitors. 24. The applicant used his right to short-term visits as frequently as possible, and received visits from his mother, his father and his brother. His friends also tried to visit the applicant, but this was not authorised by the prison administration. Long-term family visits during the first ten years of his sentence were not allowed.

25. According to the applicant, due to the severity of the restrictions on his contacts with the outside world he lost contact with some of his family members and with his own son, whom he had not seen for the past fifteen years. The applicant’s son refuses to see the applicant, but has agreed to help him financially. 26. After the applicant’s change of regime on 11 October 2009, he became entitled to long-term family visits in addition to short-term visits. The applicant availed himself of each subsequent opportunity to have a long-term visit, and saw his family members once every six months: once in 2009, twice in 2010, 2011, 2012 and 2013. On each of these occasions the visit was for the authorised maximum duration of three days, except for one visit in the spring of 2013. This visit was interrupted at the initiative of the applicant and his mother, who had to catch her train and leave earlier.

The applicant’s brother also attended these visits. The visits lasted no more than seventy-two hours and his privacy was respected throughout. The applicant’s father participated in the short-term visits until 2007, but could not come for the long-term visits which started in 2009 on account of his health. 27. The Government submitted that, in total, the applicant had fourteen short-term visits and nine long-term visits during his detention in the special-regime correction colony. None of the applicant’s respective requests for a visit was refused. 28. On 24 August 2004 the applicant lodged a complaint with the Constitutional Court of Russia, challenging the constitutionality of the tenyear ban on long-term family visits for convicts sentenced to life imprisonment as contained in Article 125 § 4 of the Code of Execution of Criminal Sentences.

He alleged, in particular, that the provision in question had been discriminatory and breached his right to respect for private and family life. 29. The Constitutional Court declared the applicant’s complaint concerning Articles 125 § 3 and 127 § 3 inadmissible, having ruled as follows: “... Nor do the provisions of Article 125 § 3 and Article 127 § 3 of the Code on the Execution of Criminal Sentences breach [the applicant’s] constitutional rights. Article 55 § 3 of the Constitution ... allows for the possibility of restricting human and civil rights by federal law, as a means of protecting the basis of the constitutional regime, morality, health, the rights and lawful interests of others, [and] securing the defence of the country and State security.

Such restrictions may be linked, in particular, with the application of criminal sanctions against offenders, in the form of imprisonment and other measures related to punishment… Article 71 (o) of the Constitution empowers the federal legislature to provide for restrictive measures of this type in relation to convicted persons on whom a sentence has been imposed, which, as follows from Article 43 § 1 of the Criminal Code... consist, by their very nature, in deprivation or restriction of the convict’s rights and freedoms, as provided by law.

At the same time, both the legislature, in establishing liability for a crime, and the law-enforcement agencies, in deciding on its application to an offender, are required to take into account the nature of the crime, the danger posed by it to the values defended by the Constitution and the criminal law, its seriousness, its causes and other circumstances in which the crime was committed, and also information about the offender, provided that regulation by those institutions, and their application, correspond to the constitutional principles of legal liability and guarantees to the individual in his or her public relations with the State.

As the Constitutional Court noted in [its previous case-law ...], the legislative regulation of criminal liability and punishment without taking into account the offender’s personality and other objective and reasonable circumstances which facilitate an appropriate assessment of the social danger posed by the criminal act itself and by the offender, and the application of identical sanctions for crimes that pose varying degrees of social danger, without taking into account the offender’s degree of participation in the crime, his or her conduct subsequent to the crime and in serving a sentence where that has already been imposed, and other [relevant] factors, would both be contrary to the constitutional prohibition on discrimination and the principles of fairness and humanism expressed in the Constitution.

In setting out criminal sanctions with a range of restrictions, corresponding to the gravity of the crime committed by the convict and the sentence imposed, and also in determining the manner in which that sentence is to be served, the legislature must proceed on the basis that convicts enjoy, as a whole, the same rights and freedoms as other citizens, with the exceptions determined by their individual personalities and the offences committed by them.

The conditions for serving sentences, as laid down both in Articles 125 and 127 of the Code of Execution of Criminal Sentences and in a range of other provisions of that Code, are intended to tailor sentences to individual offenders and differentiate sanctions and their application, and to create the preconditions for achieving the aims of punishment, which, as stated in Article 43 § 2 of the Criminal Code, are the restoration of justice, reform of the offender and the prevention of new crimes ...” 30. On an unspecified date the applicant lodged a complaint with the Constitutional Court, this time challenging Article 127 § 3 of the Code of Execution of Criminal Sentences, in so far as this provision distinguished between two categories of detainees serving their sentence in special-regime colonies on the basis of whether or not they had previously breached prison rules while in their detention on remand and had been punished by solitary confinement.

For those who had not previously breached prison rules and had not been punished by solitary confinement, the initial ten-year period of the strict-regime conditions started running from the date of their initial arrest and detention. For those who had previously breached prison rules and been punished by solitary confinement, the ten-year period under strictregime conditions began from the date of their arrival in a specialregime correctional colony. The applicant argued that this provision was unconstitutional and discriminatory. On 21 December 2006 the Constitutional Court declared the applicant’s second complaint against the above-mentioned provision inadmissible, ruling as follows: “... the [above-mentioned] provision does not violate the rights of [the applicant].

Article 55 § 3 of the Constitution allows for the possibility of restricting human and civil rights by federal law as a means of protecting the fundamental principles of the constitutional system, morality, health, the rights and lawful interests of others, [and] ensuring the defence of the country and State security. Such restrictions may be linked to the application of criminal sanctions against offenders in the form of coercion by the State, the distinctive feature of which is that, throughout its execution, certain of the offender’s his rights and freedoms are withdrawn and specific obligations are imposed. At the same time, the restrictions imposed on a convicted person’s rights and freedoms shall correspond to the crime committed and to his or her personality.

This requirement is also compulsory in respect of cases where [the authorities have punished] persons who breached the legally established regime in the course of the criminal proceedings or [already] while serving their sentence. The provision of Article 127 § 3 of the Code of Execution of Criminal Sentences [in so far as it includes the contested rules] is intended to tailor sentences to individual offenders and to differentiate the conditions for serving sentences, and to create the preconditions for achieving the aims of punishment, which, as stated in Article 43 § 2 of the Criminal Code, are the restoration of justice, reform of the offender and the prevention of new crimes.

If, in the applicant’s opinion, his rights were violated by the relevant actions or decisions of the law-enforcement bodies when imposing a sanction in the form of a placement in a solitary confinement, during his transfer from a remand prison to a correctional colony or in calculating the term of his detention under the strict regime, he is entitled to appeal against them in court ...” 31. The applicant made attempts to bring civil claims against the prosecutor’s office and the lawyer who defended him in the course of the criminal proceedings. The applicant challenged in court the prosecutor’s refusal to institute criminal proceedings and the Ombudsman’s failure to act on his complaints. He also lodged a number of complaints with the Constitutional Court.

All of these proceedings proved unsuccessful.