CASE OF RUSLAN YAKOVENKO v. UKRAINE - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 5 - Right to liberty and security (Article 5-1 - Lawful arrest or detention;Article 5-1-a - After conviction);Violation of Article 2 of Protocol No. 7 - Right of appeal in criminal matters (Article 2 of Protocol No. 7 - Review of conviction;Review of sentence);Non-pecuniary damage - award (Article 41 - Non-pecuniary damage;Just satisfaction)
CASE OF RUSLAN YAKOVENKO v. UKRAINE - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A CINCEA
HOTĂRÂREA
din 4 iunie 2015
în Cauza Ruslan Yakovenko împotriva Ucrainei
(Cererea nr. 5425/11)
Strasbourg
definitivă la 4/09/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art.
44
§
2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ruslan Yakovenko împotriva Ucrainei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită într-o cameră compusă din Mark Villiger,
președinte,
Angelika Nußberger, Boštjan M. Zupančič, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, André Potocki, Aleš Pejchal,
judecători,
și Milan Blaško,
grefier adjunct de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 21 aprilie 2015,
{0>
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
<}100{>
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
<0}
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr.
5425/11 îndreptată împotriva Ucrainei, prin care un
resortisant ucrainean, domnul Ruslan Anatoliyovych Yakovenko („reclamantul”),
a sesizat Curtea la 17 ianuarie 2011, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamantul a fost reprezentat de domnul O.V. Levytskyy, avocat în Kiev. Guvernul Ucrainei („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Nazar Kulchytskyy.
Reclamant s-a plâns cu privire la ilegalitatea detenției și încălcarea dreptului său la două grade de jurisdicție în materie penală.
La 12 decembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
Reclamantul s-a născut în 1979 și locuiește în Korolivka, regiunea Kiev.
La 12 iulie 2010, Judecătoria Bila Tserkva a hotărât că reclamantul este vinovat de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă asupra unui anumit domn N., la 12 mai 2006. Deși acest tip de infracțiune este pedepsit cu închisoarea de la 5 la 8
ani, instanța a considerat posibilă aplicarea unei sancțiuni mai puțin severe în cazul reclamantului. A avut în vedere, în special, faptul că acesta și-a recunoscut faptele și a
arătat remușcări. În consecință, instanța l-a condamnat la 4
ani și 7
luni de închisoare. De asemenea, a decis să includă în partea de pedeapsă executată perioada cuprinsă între 20 octombrie 2005 și 3 mai 2006 (6 luni și 14 zile), perioadă în care acesta s-a aflat în detenție într-o altă cauză penală. În cele din urmă, instanța a reținut că, la stabilirea sentinței, s-a avut în vedere faptul că „a petrecut peste 4 ani în centre de detenție [preventivă], în care condițiile de detenție erau considerabil mai dure decât într-un penitenciar după condamnare, precum și că hotărârile pronunțate anterior împotriva sa au
fost casate”. Nu există informații suplimentare referitoare la detenția anterioară sus-menționată sau la alte cauze penale împotriva sa ori la hotărârile casate.
În dispozitivul hotărârii, Judecătoria Bila Tserkva a hotărât, de asemenea, să mențină măsura arestării preventive a reclamantului într-un centru de detenție preventivă (SIZO) ca măsură preventivă până la rămânerea definitivă a hotărârii. În continuare, instanța a arătat că hotărârea putea fi atacată în 15
zile de la data pronunțării.
La 15 iulie 2010, măsura arestării preventive reclamantului a expirat, iar acesta a
solicitat administrației SIZO să fie pus în libertate. Cererea a fost respinsă. Cu
toate acestea, în
aceeași zi, administrația SIZO a solicitat Judecătoriei Bila Tserkva permisiunea de a-l pune în
libertate pe reclamant cu condiția de a nu încerca să se sustragă, având în vedere faptul că executase pedeapsa în întregime. Nu s-a primit niciun răspuns.
La 19 iulie 2010, avocatul reclamantului a solicitat din nou administrației SIZO ca reclamantul să fie pus în libertate. Avocatul a susținut, în special, că nu existau motive pentru menținerea în detenție a clientului său. O copie a respectivei scrisori a fost trimisă și Procuraturii Regiunii Kiev.
La 27 iulie 2010, termenul de 15 zile pentru introducerea apelului împotriva hotărârii din 12 iulie 2010 a expirat, și, în absența apelului, aceasta a rămas definitivă.
În aceeași zi, administrația SIZO a răspuns în scris avocatului reclamantului că punerea în libertate a reclamantului nu este posibilă până în momentul în care nu se schimbă măsura preventivă sau hotărârea rămâne definitivă. În scrisoare se menționa că, în orice situație, Judecătoria Bila Tserkva este competentă să autorizeze punerea în libertate a reclamantului.
La 29 iulie 2010, dată la care SIZO a primit dispoziție instanței de a pune în executare hotărârea definitivă, reclamantul a fost pus în libertate.
La 5 august 2010, Direcția penitenciarelor de stat i-a comunicat avocatului reclamantului, ca răspuns la plângerile sale privind punerea cu întârziere în libertate a reclamantului, că nu au fost încălcate normele Codului de procedură penală.
II.
Dreptul intern relevant la momentul faptelor
A. Codul de procedură penală (1960)
Art. 148 prevedea scopul și motivele dispunerii măsurilor preventive. Conform acestui articol, se dispune o măsură preventivă atunci când există motive suficiente să se creadă că o persoană suspectă, învinuită, inculpată sau condamnată ar încerca să
se sustragă sau să nu respecte deciziile procedurale, să împiedice stabilirea adevărului în cauză ori să exercite activități infracționale.
În etapa procedurii judiciare, un deținut poate fi pus în libertate numai pe baza deciziei
instanței (art. 165). Așa cum se prevede, de asemenea, la art. 165, o măsură preventivă urmează a fi ridicată sau modificată în cazul în care nu mai este necesară măsura aplicată anterior sau orice altă măsură preventivă.
Cu toate că, pe durata anchetei premergătoare procesului, deținutul este pus în libertate de îndată de către administrația centrului de detenție respectiv dacă pedeapsa a fost executată și nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească de prelungire a măsurii până la acea dată (art.
156
in fine
), nu exista nicio prevedere cu privire la modalitățile de punere în libertate a unui deținut în etapa procedurii judiciare.
Art. 274 făcea referire la aplicarea, ridicarea sau modificarea unei măsuri preventive de către o
instanță de fond. Instanța era obligată să se ghideze după prevederile respective de la capitolul
13 („Măsurile preventive” – art. 148-165).
Conform art. 324, instanța de judecată decidea, în special, ce măsură preventivă era aplicată condamnatului până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Art. 343 reitera, în esență, dispozițiile sus-menționate și specifica în continuare că instanța putea dispune arestarea persoanei condamnate, ca măsură preventivă, numai pe baza motivelor prevăzute în dispozițiile relevante de la Capitolul 13.
Art. 358 enumera aspectele pe care instanța de apel sau de recurs le-ar putea lua în considerare la cercetarea judecătorească. Aceasta putea decide, în special, schimbarea, ridicarea sau aplicarea unei
măsuri preventive împotriva unei persoane condamnate.
Potrivit art. 401, hotărârea rămâne definitivă dacă nu este atacată cu apel sau recurs, în termenul stabilit (15
zile – art.
349).În cazul formulării apelului ori recursului, hotărârea rămâne definitivă după examinarea cauzei de către instanța de apel sau de recurs (cu excepția casării). Hotărârea de achitare sau de ridicare a măsurii preventive se aplică de îndată, în timp ce hotărârea de condamnare este pusă în aplicare după rămânerea ei definitivă. Art.
404 prevedea că instanța care a
pronunțat hotărârea trebuie să trimită dosarul la executare în termen de cel mult în 3 zile de la rămânerea definitivă a respectivei hotărâri.
B. Codul civil (2003)
Art. 1176 impune statului obligația de a „despăgubi integral o persoană pentru prejudiciul cauzat acesteia printr-o condamnare ilegală, angajarea ilegală a răspunderii penale, aplicarea nelegală a unei măsuri preventive [sau] arestarea [...] fără a șine seama de vinovăția membrilor organelor de anchetă, de cercetare preliminară, de urmărire penală sau a instanței de judecată” (alin. 1). În
continuare se specifică faptul că „dreptul la repararea prejudiciului cauzat unei persoane de acțiunile unui organ de anchetă, de cercetare preliminară, de urmărire penală sau ale unui organ judiciar apare în cazurile prevăzute de lege” (alin. 2).
C. Legea ucraineană din 1994 privind procedura de reparare a prejudiciului cauzat cetățenilor de acțiunile ilegale ale organelor însărcinate cu anchete operaționale, ale autorităților de cercetare preliminară, ale organelor de urmărire penală sau ale instanțelor” („Legea privind acordarea de despăgubiri”).
Potrivit art. 1, o persoană are dreptul la repararea prejudiciului cauzat, în special, de
o
condamnare ilegală, de un act de acuzare ilegal, de o arestare ori reținere ilegală. În cazurile enumerate, prejudiciul urmează să fie reparat indiferent fără a ține seama de vinovăția membrilor organelor de anchetă, de cercetare preliminară, de urmărire penală sau a instanței de
judecată.
24.
{0>
Section 2 listed the cases in which the right to compensation arose.
<}0{>
Art. 2 enumera cazurile în care apare dreptul la despăgubire.
<0}
{0>
They included the following:
<}45{>
Acestea includ următoarele:
<0}
{0>
(1) an acquittal judgment; (1-1) a judicial decision acknowledging, in particular, unlawfulness of detention; and (2) discontinuation of the criminal proceedings on the grounds of the lack of
corpus delicti
or for the want of proof of guilt of an accused.
<}0{>
(1) o hotărâre de achitare; (1-1) o hotărâre judecătorească care să recunoască, în special, ilegalitatea detenției; (2) încetarea procesului penal din motive legate de lipsa unui
corpus delicti
sau de lipsa probelor certe de vinovăție.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art.
5
§
1 din Convenție
Reclamantul s-a plâns de faptul că detenția sa între 15 și 29 iulie 2010 a fost ilegală. Acesta a
invocat art.
5 § 1 din Convenție, ale cărui părți relevante sunt redactate astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
(a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;
[...]
(c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o
infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;
[...]”
A. Cu privire la admisibilitate
Epuizarea căilor de atac interne
(a) Argumentele părților
Guvernul a susținut că reclamantul nu a respectat regula epuizării căilor de atac interne. Acesta a arătat că, într-adevăr, detenția reclamantului între 15 și 29 iulie 2010 a fost neîntemeiată. Bazându-se pe art. 1176 din Codul civil (a se vedea supra, pct. 22), Guvernul a
susținut că reclamantul avea posibilitatea de a solicita despăgubiri, dar nu a epuizat această cale de atac.
Reclamantul a respins acest argument. Acesta a susținut, în special, că, pentru ca o cale de atac să fie efectivă în cazul său, ar fi trebuit să fie în măsură să-i asigure punerea în libertate de îndată ce pedeapsa cu închisoarea fusese executată. Reclamantul a arătat că a cerut administrației SIZO și autorităților de urmărire penală punerea sa în libertate. Administrația SIZO a
considerat însă că acest lucru este imposibil înainte de rămânerea definitivă a hotărârii. În ceea ce privește Ministerul Public, aceasta nu a considerat necesar să intervină.
b) Motivarea Curții
(i) Principii generale de jurisprudență
Curtea observă că norma epuizării căilor de atac interne se bazează pe supoziția, reflectată în art.
13 din Convenție, cu care prezintă o afinitate strânsă, că sistemul juridic intern prevede o cale de atac efectivă care poate soluționa fondul unei plângeri admisibile în conformitate cu Convenția și să
ofere o reparație corespunzătoare.
Astfel, un aspect important al principiului este acela că mecanismul de protecție instituit de Convenție este subsidiar sistemelor naționale de apărare a
drepturilor omului (a se vedea
Ananyev și alții împotriva Rusiei
, nr.
42525/07 și 60800/08, pct.
93, 10
ianuarie 2012, cu trimiterile suplimentare).
Un reclamant recurge, în mod normal, doar la căile de atac interne care sunt disponibile și suficiente pentru a permite repararea încălcărilor invocate. Existența unor astfel de căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci și în practică; în caz contrar, acestea vor fi lipsite de caracterul efectiv și accesibil necesar. Guvernul, care susține neepuizarea căilor de atac, are obligația de a convinge Curtea cu privire la aceste aspecte, și anume de a demonstra că respectiva cale de atac la care face referire era accesibilă și putea să
ofere o reparație în ceea ce privește pretențiile reclamanților, precum și că asigura o
perspectivă rezonabilă de reușită. Totuși, odată ce a fost îndeplinită această sarcină a probei, reclamanților le revine obligația de a stabili că respectiva cale de
atac invocată de Guvern a
fost epuizată în fapt ori că aceasta era, dintr-un anumit motiv, inadecvată sau neefectivă ori că existau circumstanțe speciale care îi scutesc de respectarea cerinței de a recurge la aceasta (a se vedea, de exemplu,
Melnik împotriva Ucrainei
, nr.
72286/01, pct.
67, 28
martie 2006).
Curtea reține că, în cazul în care este în discuție o încălcare a art. 5
§
1, art.
5
§
4 și 5 din Convenție constituie
leges speciales
în raport cu cerințele mai generale ale art.
13 [a
se
vedea
Svetoslav Dimitrov împotriva Bulgariei
(dec.), nr.
55861/00, 9
mai 2006]. Prin urmare, pentru a decide dacă un reclamant avea obligația să epuizeze o cale de atac internă în ceea ce privește plângerea sa în temeiul art.
5
§
1 din Convenție, Curtea trebuie să evalueze caracterul efectiv al acestei căi de atac din perspectiva dispozițiilor menționate anterior.
(ii) Cu privire la existența unei căi de atac preventive în conformitate cu art. 5 § 4
Curtea observă că, din momentul stabilirii pedepsei, chiar dacă aceasta este pronunțată doar de către instanța de fond, inculpatul este arestat „după condamnarea de către un tribunal competent” în
sensul art.
5
§
1
lit.
a) (a se vedea
infra
, pct. 46-51, pentru o analiză mai detaliată a principiilor respective consacrate în jurisprudența Curții).
Curtea a arătat, în jurisprudența sa, că, într-un astfel de caz, controlul judiciar al privării de libertate impus în temeiul art.
5
§
4 este considerat a fi deja încorporat în condamnarea și sentința inițială. Cu toate acestea, ori de câte ori apar aspecte noi care afectează legalitatea unei astfel de detenții, art.
5
§
4 este readus în discuție (a se vedea, ca hotărâre recentă,
Stoichkov împotriva Bulgariei
, nr.
9808/02, pct.
64 și 65, 24 martie 2005, cu
trimiterile suplimentare).
Curtea este gata să accepte că, în speță, un aspect nou cu privire la legalitatea detenției reclamantului a apărut pentru acesta odată ce pedeapsa fusese executată, dar el nu fusese pus în libertate. În acest stadiu, nu avea posibilitatea de a iniția o procedură judiciară prin care legalitatea continuării detenției sale ar fi fost examinată cu celeritate și s-ar fi dispus punerea sa în libertate. Astfel, cauza nu mai era de competența instanței de fond. În ceea ce privește o cale de atac ordinară, examinarea sa ar fi durat mai mult decât perioada de detenție de care s-a plâns reclamantul (12 zile). În plus, nu este improbabil ca formularea unei căi de atac să fi implicat prelungirea detenției sale, ca măsură preventivă, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Acest aspect va fi însă analizat mai în detaliu în continuare.
În ceea ce privește cererile reclamantului către administrația SIZO și Ministerul Public, aceste autorități nu reprezentau „o instanță” în sensul art.
5
§
4 din Convenție.
Rezultă că nu existau căi de atac interne efective pe care reclamantul să le epuizeze pentru a
pune capăt pretinsei încălcări a art.
5
§
1.
(iii) Cu privire la existența unei căi de atac compensatorii în conformitate cu art.
5
§
5
Curtea reamintește că art. 5 § 5 este respectat atunci când este posibil să se solicite obținerea unei reparații în ceea ce privește o privare de libertate efectuată în condiții contrare art.
5
§
1, 2, 3 sau 4 sau atunci când a fost constatată privarea de libertate fie de către o
autoritate internă, fie de către Curte. Exercitarea efectivă a dreptului la despăgubire garantat de art. 5 § 5 trebuie să fie asigurată cu un grad suficient de certitudine (a se vedea
Lobanov împotriva Rusiei
, nr.
16159/03, pct.
54, 16
octombrie 2008, cu trimiterile suplimentare).
Curtea observă că, în speță, Guvernul și-a limitat obiecțiile la o declarație potrivit căreia detenția reclamantului a fost neîntemeiată și că acesta putea solicita repararea prejudiciului în temeiul art.
1176 din Codul civil. Curtea reține, totuși, că dispoziția menționată este formulată în termeni destul de generali: nu stabilește nici condițiile legale pentru solicitarea reparării prejudiciului, nici nu prevede mecanisme sau proceduri specifice. În schimb, art.
1176 face trimitere la o lege separată care reglementează aceste aspecte. Se pare că ar
exista această lege specială privind repararea prejudiciilor, care ar trebui să fie aplicabilă (a
se
vedea
supra
, pct.
23 și 24). Guvernul nu a făcut trimitere la legea respectivă în observațiile sale. Nici nu a precizat ce dispoziție din legislația internă a
încălcat în fapt detenția reclamantului. Guvernul nu a prezentat nici jurisprudența internă relevantă în acest sens. Nu este clar așadar pe ce bază și prin folosirea căror mecanisme ar fi putut să obțină reclamantul o hotărâre judecătorească la nivel intern potrivit căreia detenția sa a fost ilegală și să
solicite compensarea prejudiciului în această privință.
În astfel de circumstanțe, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia calea de atac propusă de acesta era efectivă și ar fi trebuit să fie epuizată de reclamant.
(iv) Concluzie
În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu a avut la
dispoziție o cale de atac efectivă în ceea ce privește plângerea sa în temeiul art.
5
§
1 din Convenție. Curtea respinge așadar obiecția Guvernului în această privință.
Alte aspecte cu privire la admisibilitate
Curtea reține, în continuare, că acest capăt de cerere nu
este în mod vădit nefondat în sensul art.
35
§
3 lit.
a) din Convenție. Nici nu prezintă vreun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este
necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Argumentele părților
Reclamantul a susținut că detenția sa între 15 și 29 iulie 2010 a fost neîntemeiată și, astfel, contrară art. 5 § 1 din Convenție.
În observațiile sale cu privire la admisibilitatea cererii (a se vedea
supra
, pct. 26), Guvernul a
fost de acord cu reclamantul asupra acestui punct. Cu toate acestea, nu a prezentat niciun fel de observații asupra fondului cererii.
Motivarea Curții
Curtea consideră că, în vederea examinării, detenția reclamantului ar trebui împărțită în perioade distincte:
(1) între 15 și 27 iulie 2010, adică după pronunțarea hotărârii de către instanța de fond și înainte de rămânerea definitivă a acesteia;
(2) între următoarele două zile, de la 27 la 29
iulie 2010, perioada de timp de care au
avut nevoie autoritățile pentru a completa toate formalitățile administrative în vederea punerii în libertate a reclamantului după ce hotărârea instanței de judecată a rămas definitivă.
Curtea va examina separat modul în care a fost respectat art. 5 §
1 din Convenție în fiecare dintre perioadele de detenție ale reclamantului sus-menționate.
(a) Detenția reclamantului între 15 și 27 iulie 2010
(i) Motive pentru privarea de libertate a reclamantului
(1) Principii generale de jurisprudență
Curtea reamintește că art. 5 consacră un drept fundamental al omului, respectiv protecția individului împotriva ingerinței arbitrare a statului în dreptul său la libertate. Art. 5 § 1 lit. a)-f) conține o listă exhaustivă de motive admise pentru care persoanele pot fi private de libertatea lor, iar o
privare de libertate nu va fi compatibilă cu art.
5
§
1 decât dacă se încadrează între aceste motive [a
se
vedea, printre alte hotărâri,
Austin și alții împotriva Regatului Unit
(MC), nr.
39692/09, 40713/09 și 41008/09, pct.
60, 15
martie 2012].
Curtea observă că un inculpat este considerat deținut „pe baza condamnării de către un
tribunal competent” în sensul art.
5
§
1
lit.
a) odată ce hotărârea este pronunțată în primă instanță, chiar dacă nu este încă executorie și poate fi atacată cu apel sau recurs. Curtea a statuat în acest sens că
expresia „pe baza condamnării” nu poate fi interpretată ca fiind limitată la cazul unei condamnări definitive, întrucât ar exclude arestarea în timpul ședinței de judecată a persoanelor condamnate care s-au prezentat proces în timp ce erau încă în libertate, indiferent de căile de atac pe care încă le au la
dispoziție (a se vedea
Wemhoff împotriva Germaniei
, 27
iunie 1968, pag.
23, pct.
9, seria
A nr.
7). În plus, o persoană condamnată în primă instanță și arestată pe durata soluționării apelului sau recursului nu poate fi considerată reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente pe baza suspiciunii rezonabile de a fi comis o infracțiune în temeiul art.
5
§
1
lit.
c) (a se vedea, în special,
Solmaz împotriva Turciei
, nr.
27561/02, pct.
25, 16
ianuarie 2007).
Curtea a subliniat în mod constant în jurisprudența sa că este conștientă de diferențele importante dintre statele contractante în ceea ce privește problema dacă o persoană condamnată în
primă instanță a început să execute pedeapsa cu închisoarea în timpul judecării apelului sau recursului. Cu toate acestea, Curtea reamintește că garanțiile importante ale art.
5 din Convenție nu depind de
legislația națională (a
se
vedea
B.
împotriva Austriei
, 28
martie 1990, pct.
39, seria
A nr.
175, și
Solmaz
, citată anterior, pct.
26). Astfel, chiar dacă dreptul intern al
unui stat membru prevede că o
sentință devine definitivă doar după soluționarea tuturor căilor de atac, arestarea preventivă încetează, în sensul Convenției, odată cu constatarea vinovăției și a pronunțării pedepsei în primă instanță (a
se
vedea
Solmaz
, citată anterior, pct.
26).
De exemplu, în cauza
Grubić împotriva Croației
, reclamantul, care fusese condamnat la 30
de ani de închisoare în primă instanță, s-a plâns de ilegalitatea mai multor luni de detenție în care s-a aflat după pronunțarea hotărârii în primă instanță. Privarea sa de libertate în perioada respectivă era considerată în continuare „arest preventiv” potrivit dreptului intern. Curtea a
examinat cererea de mai sus din perspectiva art.
5
§
1
lit.
a) din Convenție și nu a constatat niciun indiciu al unui caracter arbitrar (nr.
5384/11, pct.
30-45, 30
octombrie 2012).
De asemenea, Curtea a susținut în jurisprudența sa că, având în vedere textul în limba franceză (
condamnation
), cuvântul „condamnare”, în sensul art.
5
§
1
lit.
a), trebuie înțeles ca semnificând atât o constatare a vinovăției după ce s-a stabilit conform legii că a existat o
infracțiune, cât și dispunerea unei pedepse sau a altei măsuri privative de libertate [a se vedea
Guzzardi împotriva Italiei
, 6
noiembrie 1980, pct.
100, seria A nr.
39;
Van Droogenbroeck împotriva Belgiei
, 24 iunie 1982, pct.
35, seria A nr. 50; pentru o
jurisprudență mai recentă,
Del Rio Prada împotriva Spaniei
(MC), nr.
42750/09, pct.
123, CEDO
2013].
În plus, formularea „pe baza” de la art.
5
§
1
lit. a) nu înseamnă pur și simplu că detenția trebuie să urmeze „condamnării” din punct de vedere temporal: în plus, „detenția” trebuie să rezulte, „să urmeze și să depindă” sau să se producă „pe baza” „condamnării”. Pe scurt, trebuie să existe o legătură de cauzalitate suficientă între condamnare și privarea de libertate în discuție (a
se
vedea
Murray împotriva Țărilor
de
Jos
, nr.
10511/10, pct.
77, 10
decembrie 2013, cu trimiterile suplimentare).
Astfel, Curtea a constatat anterior că diferite forme de arestare preventivă diferite de pedeapsa cu închisoarea constituiau detenție „pe baza condamnării pronunțate de către un
tribunal competent” (a se vedea, de exemplu,
Van Droogenbroeck
, citată anterior, pct.
33-42;
M.
împotriva Germaniei
, nr.
19359/04, pct.
96, CEDO 2009;
James, Wells și Lee împotriva Regatului Unit
, nr. 25119/09, 57715/09 și 57877/09, pct.
197-199, 18 septembrie 2012). Detenția respectivă nu
a fost parte a unei pedepse în astfel de circumstanțe, ci mai degrabă a rezultat în urma unei „alte măsuri care implica privarea de libertate”, după cum s-a menționat supra, pct.
49.
(2) Aplicarea principiilor sus-menționate în prezenta cauză
Curtea observă că detenția reclamantului în această perioadă s-a produs după pronunțarea hotărârii în cauza sa penală, dar a fost considerată în continuare „arest preventiv”, potrivit legislației interne.
Indiferent de clasificarea la nivel intern, Curtea reține că perioada de detenție a
reclamantului nu mai intră sub incidența art.
5
§
1
lit.
c) (a se vedea, în special,
supra
, pct.
46). Rămâne de văzut dacă era justificată în temeiul art.
5
§
1
lit.
a) din Convenție, din moment ce nicio altă situație prevăzută la acest paragraf
nu este, în principiu, aplicabilă situației de față.
Curtea observă că hotărârea din 12 iulie 2010 prevedea două măsuri separate care implicau privarea de libertate a reclamantului: în primul rând, o pedeapsă cu închisoarea și, în al doilea rând, arestarea reclamantului ca măsură preventivă până la rămânerea definitivă a hotărârii. Deși pedeapsa impusă urma să fie executată peste 3 zile, a doua măsură menționată urma să dureze cel puțin 12 zile, având în vedere perioada de 15 zile pentru formularea apelului sau recursului. În cazul în care s-ar fi formulat o astfel de cale de atac, durata detenției reclamantului s-ar fi prelungit și mai mult și ar fi depins de examinarea cauzei de către instanța de apel sau recurs.
Prin urmare, Curtea consideră că detenția de care s-a plâns reclamantul, chiar dacă s-a produs după ce pedeapsa cu închisoarea dispusă ar fi fost executată pe deplin, ar putea fi considerată ca
reprezentând „alte măsuri privative de libertate” care s-au produs „pe baza condamnării” în sensul art.
5
§
1
lit.
a).
În concluzie, Curtea concluzionează că această perioadă de detenție a reclamantului se încadrează în excepția prevăzută la art.
5
§
1
lit.
a) din Convenție. Rămâne de văzut, totuși, dacă această dispoziție a fost respectată.
(ii) Legalitatea detenției reclamantului în perioada 15 – 27 iulie 2010
(1) Principii generale de jurisprudență
Curtea reamintește că este necesar ca orice privare de libertate, în plus față de faptul că trebuie să
se
încadreze la una dintre excepțiile prevăzute la art. 5 § 1 lit.
a)-f), să fie „legală”. Atunci când trebuie clarificat aspectul „legalității” detenției, inclusiv întrebarea dacă a fost urmată „o procedură prevăzută de lege”, Convenția face trimitere în principal la legislația națională și prevede obligația de a
fi
respectate regulile de fond și de procedură stabilite prin legislația internă [a se vedea, printre multe alte hotărâri,
Erkalo împotriva Regatului de Jos
, 2
septembrie 1998, pct.
52,
Culegere de hotărâri și decizii
1998
‑
VI;
Baranowski împotriva Poloniei
, nr.
28358/95, pct.
50, CEDO
2000
‑
III).
Pentru a evalua dacă o detenție este legală, Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă legislația internă în sine este în conformitate cu Convenția, inclusiv cu principiile generale exprimate sau sugerate de aceasta. „Calitatea legii” implică faptul că atunci când o
lege națională autorizează privarea de libertate, trebuie să fie suficient de accesibilă, precisă și previzibilă în aplicarea sa pentru a evita orice risc de caracter arbitrar. Standardul de „legalitate” stabilit de Convenție impune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a
permite persoanei – dacă este necesar, cu o consiliere adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în acele circumstanțe, consecințele pe care o anumită acțiune le poate avea. Atunci când este în discuție o privare de libertate, este esențial ca dreptul intern să
definească în mod clar condițiile de detenție (a se vedea
Del Río Prada
, citată anterior, pct.
125, cu
trimiterile suplimentare).
În plus, nicio detenție care este arbitrară nu poate fi compatibilă cu art.
5
§
1, noțiunea de
„arbitrar” în acest context extinzându-se dincolo de lipsa de conformitate cu legislația națională. În
consecință, o privare de libertate care este legală în temeiul dreptului intern poate fi totuși arbitrară și, prin urmare, contrară Convenției [a se vedea
Mooren împotriva Germaniei
(MC), nr. 11364/03, pct.
77, 9 iulie 2009].
Curtea nu
a formulat anterior o definiție globală a tipurilor de conduită din partea autorităților care ar putea constitui „caracter arbitrar” în sensul art.
5 §
1. Cu toate acestea, anumite principii fundamentale care au fost elaborate de la caz la caz demonstrează că noțiunea de arbitrar în contextul art.
5 depinde într-o anumită măsură de tipul măsurii privative de libertate aplicate [a se vedea
Saadi împotriva Regatului Unit
(MC), nr.
13229/03, pct.
68, CEDO 2008, și
Plesó împotriva Ungariei
, nr.
41242/08, pct.
57, 2
octombrie 2012]. Un principiu general consacrat în jurisprudență este acela că detenția este „arbitrară” în cazul în care, în pofida respectării literei legii interne, a existat un element de rea-credință sau inducere în eroare din partea autorităților sau în cazul în care autoritățile interne nu au încercat să aplice legislația relevantă în mod corect (a se vedea
Mooren
, citată anterior, pct.
78).
În plus, cerința ca detenția să nu fie arbitrară implică necesitatea unei relații de proporționalitate între motivarea detenției invocată și detenția în cauză (a se vedea
James, Wells și Lee
, citată anterior, pct.
195). Scopul testului proporționalității care trebuie aplicat într-un anumit caz variază în funcție de tipul detenției în discuție. În contextul detenției în temeiul art.
5
§
1
lit.
a), Curtea a acceptat, în general, că
decizia de a dispune o pedeapsă privativă de libertate și durata pedepsei sunt aspecte care țin mai degrabă de competența autorităților naționale decât a Curții [a se vedea
T. împotriva Regatului Unit
(MC), nr.
24724/94, pct.
103, CEDO 2000-I;
Saadi
, citată anterior, pct.
71]. Totodată, pentru a
evalua dacă există indicii de caracter arbitrar în arestarea preventivă a reclamanților, care nu
constituie o parte a
pedepsei, dar încă intră totuși sub incidența art.
5
§
1
lit.
a), Curtea consideră că este necesar să se identifice scopul detenției acestora în temeiul art.
5
§
1 lit. a) și efectuează testul proporționalității (a se vedea
James, Wells și Lee
, citată anterior, pct.
205).
(2) Aplicarea principiilor sus-menționate în prezenta cauză
Curtea nu observă niciun indiciu potrivit căruia decizia Judecătoriei Bila Tserkva de a-l menține în detenție pe reclamant până la rămânerea definitivă a hotărârii ar fi fost contrară dreptului intern. În
plus, dispozițiile legale aplicabile par să fie clare și previzibile. Așadar, este o cerință prevăzută în
mod explicit în Codul penal al Ucrainei că instanța de judecată trebuie să decidă cu privire la
măsura preventivă care trebuie aplicată inculpatului până la rămânerea definitivă a hotărârii (a se vedea
supra
, pct.
18). De asemenea, din legislația internă transpare că durata măsurii preventive respective nu depinde și, prin urmare, nu poate fi mai mare decât durata dispusă a pedepsei cu
închisoarea.
Curtea trebuie, în continuare, să se convingă că detenția incriminată, în ciuda conformității sale cu dreptul intern, nu a fost arbitrară și, prin urmare, contrară Convenției.
Curtea nu consideră că a existat rea-credință din partea Judecătoriei Bila Tserkva în decizia sa ca detenția reclamantului să continue, ca măsură preventivă. În același timp, Curtea observă că hotărârea nu conținea nicio motivare în această privință în afară de o declarație generală cu privire la
aplicarea măsurii menționate în dispozitiv. Este inexplicabil ce a determinat instanța de judecată să mențină arestarea reclamantului ca măsură preventivă, ceea ce depășea în mod clar durata impusă a
pedepsei cu închisoarea.
Curtea admite că ar putea exista considerente speciale care să justifice, indiferent de durata pedepsei cu închisoarea, privarea de libertate a inculpatului ca măsură preventivă menită să asigure disponibilitatea acestuia pentru procedura judiciara la nivel de apel sau recurs în cazul în care hotărârea primei instanței ar fi fost eventual atacată. Cu toate acestea, nu au fost menționate astfel de
considerații și nici nu pot fi deduse din hotărârea Judecătoriei Bila Tserkva din 12 iulie 2010. Dimpotrivă, instanța a remarcat cooperarea reclamantului în cadrul anchetei și a decis, din acest motiv, să-i aplice o sancțiune mai ușoară decât cea prevăzută legal (a se vedea
supra
, pct.
6). În
consecință, continuarea menținerii în detenție reclamantului peste durata pedepsei cu închisoarea a
fost nejustificată. Curtea observă, în acest sens, că și Guvernul a recunoscut acest lucru în observațiile sale (a se vedea
supra
, pct.
26).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că detenția reclamantului între 15 și 27
iulie 2010 s-a produs cu încălcarea art. 5 § 1 din Convenție.
(b) Detenția reclamantului între 27 și 29 iulie 2010
Curtea observă că, la 27 iulie 2010, hotărârea Judecătoriei Bila Tserkva din 12 iulie 2010 a
rămas definitivă. Prin urmare, nu mai existau motive pentru detenția reclamantului, care fusese dispusă ca măsură preventivă până la rămânerea definitivă a hotărârii sus-menționate. Nici perioada de
detenție a reclamantului nu mai avea legătură cu executarea pedepsei cu închisoarea care îi
fusese impusă, pentru că aceasta fusese deja executată.
Curtea reamintește că o anumită întârziere în punerea în aplicare a unei decizii de a elibera un
deținut este de înțeles și, de multe ori, inevitabilă, având în vedere considerente practice legate de funcționarea instanțelor și de respectarea anumitor formalități. Autoritățile naționale trebuie însă să
încerce să reducă la minim această perioadă (a se vedea
Quinn împotriva Franței
, 22
martie 1995, pct.
42, seria
A nr. 311;
Giulia Manzoni împotriva Italiei
, 1
iulie 1997, pct.
25
in fine
,
Culegere de hotărâri și decizii
1997
‑
IV;
K.-F. împotriva Germanei
, 27
noiembrie 1997, pct. 71,
Rapoarte
1997
‑
VII;
Mancini împotriva Italiei
, nr.
44955/98, pct.
24, CEDO
2001
‑
IX). Formalitățile administrative legate de eliberare nu pot justifica o întârziere mai mare de câteva ore (a se vedea
Nikolov împotriva Bulgariei
, nr.
38884/97, pct.
82, 30 ianuarie 2003). Este obligația statelor contractante să-și organizeze sistemul juridic astfel încât autoritățile care aplică legea să-și poată îndeplini obligația de a
evita privarea nejustificată de libertate (a se vedea, de exemplu,
Shukhardin împotriva Rusiei
, nr.
65734/01, pct.
93, 28
iunie 2007;
Mokallal
împotriva Ucrainei
, nr.
19246/10, pct.
44, 10
noiembrie 2011).
În speță, autoritățile naționale au avut nevoie de 2 zile pentru a face aranjamentele punerii în
libertate a reclamantului, după ce nu au mai existat motive pentru ținerea în detenție, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii din 12 iulie 2010. Având în vedere locul important pe care dreptul la
libertate îl are într-o societate democratică, statul pârât ar fi trebuit să utilizeze toate mijloacele moderne de comunicare a informațiilor pentru a reduce la minim întârzierea în aplicarea deciziei de a-l elibera pe reclamant, conform cerințelor jurisprudenței relevante (a se vedea
Mokallal
, citată anterior, pct.
44). Curtea nu este convinsă că autoritățile ucrainene au respectat această cerință în cauza de
față.
Rezultă că detenția reclamantului în perioada menționată a fost nejustificată, potrivit art.
5
§
1 din Convenție.
(c) Concluzie
În lumina celor menționate anterior, Curtea concluzionează că a fost încălcat art.
5
§
1 din Convenție în ceea ce privește întreaga perioadă de detenție denunțată de reclamant (între 15 și 29 iulie 2010).
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art.
2
§
1 din Protocolul nr.
7
Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în temeiul art.
2 la Protocolul nr.
7, de faptul că a
fost privat de dreptul de a ataca hotărârea pronunțată în cauza sa penală. Dispoziția invocată prevede următoarele:
„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
Acest drept poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore, așa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.”
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea observă că acest capăt de cerere nu
este în mod vădit nefondat în sensul art.
35
§
3
lit.
a) din Convenție. Nici nu prezintă vreun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este
necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Reclamantul susține că a fost obligat să aleagă între materializarea dreptului său de a
formula apel sau recurs împotriva hotărârii în cauza sa penală, pe de o parte, și libertatea sa, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, a susținut, dacă ar fi decis să atace hotărârea, acest fapt i-ar fi întârziat considerabil eliberarea.
Guvernul nu a făcut comentarii asupra acestui argument al reclamantului. A
observat că, potrivit legislației interne, reclamantul avusese dreptul de a ataca hotărârea din 12 iulie 2010, dar a ales să nu o facă. Prin urmare, Guvernul consideră că dreptul reclamantului în
temeiul art.
2 din Protocolul nr.
7 nu a fost încălcat.
Curtea observă că statele contractante se bucură, în principiu, de o largă marjă de apreciere în stabilirea modului în care trebuie să fie exercitat dreptul garantat de art.
2 din Protocolul nr.
7 la Convenție (a se vedea
Krombach împotriva Franței
, nr.
29731/96, pct.
96, CEDO
2001
‑
II).
După cum transpare din jurisprudența Curții, această dispoziție reglementează în cea mai mare parte aspecte instituționale, cum ar fi accesibilitatea la o instanță superioară sau scopul reexaminării în cadrul procedurilor de apel sau recurs [a se vedea, de exemplu,
Pesti și Frodl împotriva Austriei
(dec.), nr.
27618/95 și 27619/95, 18 ianuarie 2000].
În măsura în care este în discuție problema accesibilității, Curtea consideră acceptabil, în
special, că, în anumite țări, inculpatului care dorește să formuleze apel sau recurs i se poate uneori impune să solicite permisiunea de a face acest lucru. Cu toate acestea, este un principiu consacrat de jurisprudență că orice restricții cuprinse în legislația interne în ceea ce privește dreptul la recurs menționat în această dispoziție trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la o
instanță, consacrat de art.
6
§
1 din Convenție, să urmărească un scop legitim și să
nu
încalce însăși esența acestui drept (a
se
vedea
Krombach
, citată anterior, pct.
96;
Gurepka împotriva Ucrainei
, nr. 61406/00, pct.
59, 6
septembrie 2005;
Galstyan împotriva Armeniei
, nr.
26986/03, pct.
125, 15
noiembrie 2007).
Curtea reamintește că scopul Convenției este să garanteze drepturi care sunt practice și efective și nu drepturi teoretice sau iluzorii. Acesta este în special cazul dreptului de acces la
o
instanță, având în vedere locul important deținut într-o societate democratică de dreptul la
un
proces echitabil (a se vedea
Airey împotriva Irlandei
, 9
octombrie 1979, pct.
24, seria
A nr.
32, și
Garcia
Manibardo împotriva Spaniei
, nr.
38695/97, pct.
43, CEDO 2000
‑
II). Ținând cont de principiul de mai sus, Curtea a mai statuat în jurisprudența sa și faptul că un obstacol în fapt poate să fie contrar Convenției la fel ca un obstacol legal [a se vedea
Golder împotriva Regatului Unit
, 21
februarie 1975, pct.
26, seria
A nr.
18, și, mai recent,
Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României
(MC), nr. 47848/08, pct. 113, CEDO
2014].
Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că exista o procedură clară prevăzută în legislația ucraineană pentru a formula apel și recurs împotriva unei hotărâri în cadrul procedurii penale. Trebuie examinat dacă reclamantul a fost, totuși, împiedicat în dreptul său de a formula apel ori recurs și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă s-ar putea considera că această piedică a încălcat însăși esența dreptului său prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7.
Curtea observă că instanțele interne au considerat necesară menținerea reclamantului în
detenție ca măsură preventivă până la rămânerea definitivă a hotărârii instanței de fond, chiar și după ce pedeapsa cu închisoarea care îi fusese impusă prin respectiva hotărâre fusese deja executată. În
absența oricăror căi de atac, perioada în cauză a durat 12 zile. Dacă reclamantul ar fi decis să formuleze apel, acest lucru ar fi întârziat rămânerea definitivă a hotărârii pentru o perioadă nespecificată de timp.
Prin urmare, Curtea este de acord cu argumentul reclamantului potrivit căruia materializarea dreptului său la două grade de jurisdicție s-ar fi produs cu prețul libertății sale, cu atât mai mult cu cât durata detenției sale ar fi fost nespecificată. Curtea consideră așadar că această situație i-a încălcat însăși esența dreptului său prevăzut de art.
2 din Protocolul nr.
7.
Prin urmare, această prevedere a fost încălcată.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
Art.
41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
Reclamantul a solicitat 3
000
euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
Guvernul a contestat această pretenție ca fiind nejustificată și excesivă.
Având în vedere toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea admite că reclamantul a
suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunțându-se în echitate, Curtea admite în întregime pretenția reclamantului.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamantul a solicitat totodată 1
330
EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în fața Curții. Acesta a solicitat Curții ca suma să fie transferată în contul bancar al reprezentantului său.
Guvernul a contestat această pretenție ca fiind excesivă.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de
judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al
acestora. În prezenta cauză, ținând seama de documentele pe care le deține și de criteriile menționate anterior, Curtea admite în întregime pretenția reclamantului și îi acordă suma de 1
330 EUR pentru cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
1.
declară
cererea admisibilă;
2.
hotărăște
că a fost încălcat art.
5
§
1 din Convenție;
3.
hotărăște
că a fost încălcat art.
2 din Protocolul nr.
7;
4.
hotărăște
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art.
44
§
2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
(i) 3
000 EUR (trei mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(ii) 1
330 EUR (o mie trei sute treizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată, sumă care va fi transferată în contul bancar al reprezentatului său;
(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 4 iunie 2015, în temeiul art.
77
§
2 și art.
77
§
3 din Regulamentul Curții.
Milan Blaško
Mark Villiger
Grefier adjunct
Președinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, opinia separată a domnului judecător B.M.
Zupančič este anexată la prezenta hotărâre.
M.V.
M.B.
Opinia concordantă a judecătorului Zupančič
Această cauză ne prezintă o autentică „dilemă a prizonierului”. Dată fiind natura specială a
procedurii penale ucrainene, reclamantul și-a petrecut întreaga perioadă în închisoare în
„arest preventiv”, deși detenția s-a produs
de facto
în urma procesului și înaintea pronunțării sentinței. În cele din urmă, instanța de judecată a calculat pedeapsa incluzând întreaga perioadă de „arest preventiv” petrecută în detenție. În consecință, reclamantul urma să fie eliberat imediat după pronunțarea ulterioară a sentinței.
Reclamantul s-a aflat așadar în fața unei dileme. Dacă accepta hotărârea judecătorească și sentința ca definitive, era liber să iasă din închisoare. Dacă însă ar fi ales să-și exercite dreptul de
a
formula apel, garantat de Convenție, Constituție și procedura penală, soarta sa ar fi fost să rămână în ceea ce se numește detenție „anterioară judecării”.
Cu alte cuvinte, un capriciu al sistemului îl împiedica sau cel puțin îl descuraja în mod serios să-și exercite dreptul de a formula apel în temeiul art.
2
§
1 din Protocolul nr. 7:
„Dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală
„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să
ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
[...]”
Suntem de acord cu rezultatul în acest caz, desigur, dar ne propunem să facem aici o
analogie aici cu un bine-cunoscut principiu de procedură referitor la așa-numita „interzicere a
reformatio in peius
”. Unii autori juridici susțin că aceasta este un drept de rang constituțional, respectiv că inculpatul, atunci când este unic reclamant, trebuie să aibă siguranța că situația sa, în urma folosirii unei căi de atac, nu poate fi mai grea decât cea din hotărârea atacată.
[1]
Cu toate acestea, o astfel de garanție nu este consacrată în Convenție sau în protocoalele sale; nici noi nu considerăm că interzicerea
reformatio in peius
are în sine o importanță constituțională.
Ce are în schimb importanță constituțională, pe de altă parte, este dreptul acuzatului la două grade de jurisdicție. Acesta din urmă este, potrivit lui H.L.A. Hart, o normă
prescriptivă
, în timp ce interzicerea
reformatio in peius
este o regulă
instrumentală
vis-à-vis
de norma prescriptivă
.
Pe de altă parte,
ratio legis
imediată a interzicerii
reformatio in peius
este, de asemenea, foarte pragmatică. În cazul în care ar fi necesar ca instanțele de apel sau recurs să aibă acces la anumite tipuri de cauze pentru a fi capabile să eficientizeze jurisprudența penală, reclamanții condamnați de instanțele de grad inferior nu trebuie să fie descurajați să folosească căi de atac.
Cu toate acestea, chiar și din această perspectivă pragmatică, interzicerea
reformatio in peius
este
percepută ca un drept tradițional de către inculpații care au fost condamnați printr-o hotărâre nedefinitivă în cadrul procedurilor penale continentale; este un
apendice legitim la poziția lor procesuală în urma procesului, indiferent cât de limitativă este
ratio legis
enunțată mai sus. Fie și tangențial, așadar, inculpații au dreptul să beneficieze de această garanție. Astfel, din punctul lor de vedere, ca și din punctul de vedere al statului de drept, persoanele inculpate nu trebuie descurajate în mod grav de la a folosi o cale de atac împotriva convingerilor lor.
Aceasta este însă tocmai ce s-a întâmplat în cauza prezentată în fața noastră. În cazul în care inculpatul ar fi formulat apel sau recurs împotriva condamnării sale, detenția sa „premergătoare procesului” s-ar fi prelungit cu perioada care ar fi fost necesară instanței superioare să se pronunțe asupra cauzei. Astfel, a
fost împiedicat să atace hotărârea instanței de fond. Prin urmare, dreptul său la două grade de jurisdicție garantat de art.
2 §
1 din Protocolul nr.
7 (
supra
) a fost în fapt încălcat.
Dacă ar fi să considerăm
in abstracto
interzicerea
reformatio in peius
ca fiind un drept procedural atașat la dreptul la două grade de jurisdicție, descurajarea inerentă în această cauză în ceea ce privește dreptul inculpatului de a formula apel ar fi fost considerată a încălca aceeași
ratio legis
. Pentru acest motiv, cauza prezentă nu a ajuns niciodată în fața instanței superioare. Ar
fi fost, cu toate acestea, fără îndoială, în interesul său,
precum și
în interesul statului de
drept ca instanța de apel sau recurs să aibă posibilitatea de a se pronunța în cauză.
Cu toate acestea, Convenția nu recunoaște încă în mod direct interzicerea
reformatio in peius
ca
fiind un drept al persoanei acuzate. În plus, nu există o jurisprudență a Curții Europene a
Drepturilor Omului în materie. Însă ideea de a nu-i descuraja pe reclamanți se aplică până și în
sistemul de la Strasbourg. Astfel cum a subliniat judecătorul Wojtyczek la pct.
11 în opinia sa separată în cauza
Janowiec și alții împotriva Rusiei
[(MC), nr. 55508/07 și 29520/09, CEDO 2013], „[..] trebuie observat faptul că prezenta cauză a fost trimisă Marii Camere la cererea reclamanților. Deși Convenția nu prevede interzicerea
reformatio in peius
, situația este paradoxală, în sensul că o cale de atac prevăzută la art. 43 din Convenție și utilizată de reclamanți pentru a asigura protecția drepturilor omului a condus în
cele din urmă la o hotărâre a Marii Camere care este mult mai puțin favorabilă pentru aceștia decât hotărârea Camerei.”
A se vedea, de exemplu, Herke și Toth
, Theoretical and Practical Issues of the Prohibition of Reformatio in Peius in Hungary
, Issue of Business and Law, volumul 3 (2011), la
http://www.herke.hu/tan/11litv.pdf
.