CASE OF FERNANDES DE OLIVEIRA v. PORTUGAL - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF FERNANDES DE OLIVEIRA v. PORTUGAL - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2019)

Tradus și revizuit de IER (ier.gov.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI

(Cererea nr. 78103/14)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

31 ianuarie 2019

Hotărârea a rămas definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

1

În cauza Fernandes de Oliveira împotriva Portugaliei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:

Guido Raimondi,

președinte

,

Angelika Nußberger,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Robert Spano,

Luis López Guerra,

Ișıl Karakaș,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Branko Lubarda,

Yonko Grozev,

Síofra O’Leary,

Carlo Ranzoni,

Mārtiņš Mits,

Armen Harutyunyan,

Alena Poláčková

,

Pauliine Koskelo,

Jolien Schukking,

Péter Paczolay,

judecător

i

,

și Françoise Elens

-Passos,

grefier adjunct

,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 martie și 14 noiembrie 2018,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată

:

PROCEDU

RA

1

. La originea cauzei se află o cerere (

nr.

78103/14) îndreptată împotriva Republicii

Portugheze, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Maria da Glória Fernandes de

Oliveira („reclamanta”), a sesizat C

urtea la 4 decembrie 2014, în temeiul art.

34 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

1

. Reclamanta a fost reprezentată de J. Pais do Amaral, A. Pereira de Sousa și C. Botelho,

avocați în Coimbra. Guvernul portughez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul

guvernamental, doamna M.F. da Graça Carvalho.

2 din Convenție, reclamanta a susținut că fiul său, A.J., care s

-a sinucis, a

fost în m

ăsură să comită acest act din cauza neglijenței spitalului de psihiatrie în care acesta era

internat voluntar. Invocând art.

6 din Convenție, aceasta s

-a plâns, de asemenea, de durata

procedurii civile pe care a declanșat

-

o împotriva spitalului în cauză.

3

. Cererea a fost repartizată Secției a patra a Curții

(a

rt. 52 §

1 din Regulamentul Curții). L

a

28 martie 2017, o cameră a acestei secții, compusă din Ganna Yudkivska, președinte, Nona

Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzyszto

f Wojtyczek, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella

Motoc și Marko Bošnjak, judecători, precum și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secție, a

declarat cererea admisibilă. În hotărârea pronunțată de Cameră în aceeași zi, aceasta a declarat,

în unanimitate, că a fost încălcat a

rt.

2 din Convenție sub aspect material și procedural. La 27

iunie 2017, Guvernul portughez („Guvernul”) a solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii

Camere în temeiul art.

43 din Convenție. La 18 septembrie 2017, colegiul Marii Camere a

a

dmis

această cerere

.

4

. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu a

rt. 26

§

4 și

din

Convenție, precum și cu a

rt.

24 din Regulament. Luis López Guerra, al cărui mandat a încetat

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

2

în cursul procedurii, a participat în continuare la judecarea cauzei (art. 23 §

3 din Convenție și

art. 24 § 4

din Regulament).

Péter Paczolay, judecător supleant, a înlocuit

-o pe Helena

Jäderblom, care nu a putut participa (art. 24 § 3 din Regulament).

clamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (a

rt. 59

coroborat cu art. 71 §

1 din Regulamentul Curții)

.

6

. La 7 martie 2018, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din

Strasbourg

(art. 59 § 3 din Regulament).

S-

au înfățișat:

–

pentru Guver

n

Dna

Dna

Dr.

M.

DE

F

ÁTIMA DA

G

RAÇA

C

ARVALHO

,

A. G

ARCIA

M

ARQUES

,

A. J. P

IRES

P

RETO

,

agent

,

consilieri

;

–

pentru reclamantă

Dna

Dna

Dr.

A. P

EREIRA DE

S

OUSA

,

C.

B

OTELHO

,

C. F

ERNANDES DA

S

ILVA

,

avocat

,

consilieri.

Curtea a ascultat declarațiile prezentate de doamnele da Graça Carvalho și

Pereira de Sousa,

precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

a născut în 1937 și locuiește în Ceira (Portugalia).

8

. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmea

ză.

A. Originea cauzei

a născut la 29 mai 1964.

10

. Acesta suferea de o serie de tulburări psihice și, de

-a lungul anilor, a fost diagnosticat cu

schizofrenie și depresie severă. De asemenea, avea o dependență patologică de alcool și

medicamente (

medicamento

s

) și, uneori, avea un comportament violent față de mama și sora

lui. Potrivit raportului de expertiză medicală întocmit ulterior decesului său, în cadrul procesului

intern (infra, pct.

33), era posibil ca A.J. să sufere și de tulburare de per

son

alitate borderline

.

11

. Acesta a fost internat de opt ori, cu consimțământul său, în Spitalul de psihiatrie Sobral

Cid (

Hospital Psiquiátrico Sobral Cid

– „HSC”) din Coimbra

:

– 3 aprilie 1985, în cursul căreia i

s

-

a interzis să iasă din pavilion

ul

în care era internat cel puțin o parte a șederii sale;

;

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

3

18 ianuarie 1993, după ce a fost condus la spital de către poliție, care fusese

chemată la domiciliul acestuia, din cauza unui conflict în familie. Acesta a părăsit instituția la

cererea sa, după completarea unui formular de externare;

3 septembrie 1999; după ce a fost internat de urgență la 1 septembrie (fiin

d

diagnosticat cu alcoolism cronic), a ieșit din spital la 3 septembrie 1999, contrar sfaturilor

medicilor, prin semnarea unui formular de consimțământ privind externarea la cerere;

–

14 ianuarie 2000, acesta a fost spitalizat în urma unui

episod delirant, fiind trimis la HSC de către secția de primiri urgențe. La începutul șederii sale,

i s-

a interzis să părăsească pavilionul în care era internat;

2000, în cursul căreia a părăsit de două ori pavilionul fără

permisiune, la 3 și 27 aprilie 2000.

12

. Dosarele medicale arată că, în timpul acestor internări, gradul dependenței (

grau de

dependência

) lui A.J. de asistența medicală a variat, acesta necesitând asistență parțială,

intensivă sau totală, în funcție de moment. Uneori, nu a fost consemnat gradul de dependență,

cum a fost cazul ultimei sale internări din 2000. În intervalul dintre aceste internări, a fost

consultat, de puțin

e ori, de un medic din cadrul HSC, în regim ambulatoriu.

13

. Potrivit Guvernului, aceste internări au urmat unor internări de urgență sau unor episoade

de intoxicație cu alcool, doar ultima ședere datorând

u

-se unei tentative de sinucidere.

14

. În timpul unora dintre șederile sale la spital, lui A.J. i s

-

a permis să petreacă weekendul

împreună cu familia sa: trei weekenduri în perioada 12 decembrie 1999 –14 ianuarie 2000 și

două în perioada 2

-27 aprilie 2000.

B. Evenimentele care au precedat decesul lui A.J.

a deplasat la Lisabona pentru a solicita reînnoirea permisului său

de conducere pentru vehicule grele de marfă, însă fără succes. La 1 aprilie 2000, acesta

a

încercat să își pună capăt zilelor prin ingerarea unei supradoze de medicamente. A fost dus la

secția de primiri urgențe a Spitalului universitar din Coimbra.

consimțământul său, la secția de primiri

urgențe a HSC (ultima lui ședere în HSC –

supra, pct. 12). A fost luat în îngrijire de doamna

doctor A.A., care fusese medicul său psihiatru începând din decembrie 1999. Potrivit

observațiilor din dosarul medical din 2 aprilie 2000 și conform mărturiei doamnei doctor A.A.,

era posibil ca tentativa de sinucidere să fi fost motivată de faptul că A.J. nu obținuse reînnoirea

permisului său de conducere pentru vehicule grele (de marfă). Potrivit medicului psihiatru,

acest

a era deprimat și credea că viața lui nu mai merita trăită, se simțea marginalizat și

neputincios în atingerea oricărui obiectiv în viață.

17

. În prima săptămână a șederii sale în HSC, A.J. a fost supus unui regim restrictiv, deși e

ra

vorba despre o internare voluntară (infra,

pct. 54). Acesta a fost internat

– îmbrăcat în pijama –

în pavilionul 8, unde se afla secția de psihiatrie generală (acuți) pentru bărbați și nu i s

-a permis

să părăsească pavilionul. Cu toate acestea, din fișele medicale reiese că, la 3 aprilie 2000, A.J.

a părăsit pavilionul după ora prânzului și s

-

a întors acasă. Acesta a fost adus înapoi la HSC de

către cumnatul său, în jurul orelor 13.30. În a doua și a treia săptămână de internare în HSC,

având în vedere î

mbunătățirea stării lui A.J., regimul restrictiv la care era supus acesta a fost

ridicat și i s

-

a permis să se deplaseze în afara pavilionului, în perimetrul spitalului. Acest regim

a rămas neschimbat până la data decesului său, la 27 aprilie 2000 (infra,

pct.

28). În această

perioadă, i s

-

a permis să petreacă două weekenduri la domiciliu.

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

4

18

. În al doilea weekend, A.J. a putut să se întoarcă acasă pentru a petrece Paștele împreună

cu reclamanta și cu alți membri ai familiei sale. El a părăsit HSC vineri, 21 aprilie 2000, la orele

10, după micul dejun, și i s

-

a spus că trebuia să se întoarcă la spital miercuri, 26 aprilie 2000,

după micul dejun. Întrucât doamna doctor A.A. a fost în concediu în această perioadă (plecase

la 19 aprilie

2000), aceasta a fost înlocuită de medicul E.R., care l

-

a consultat pe A.J. de două

ori înainte ca acesta să se întoarcă acasă în weekendul cu Paștele

.

19

. Marți, 25 aprilie 2000, în jurul orelor 22.30, reclamanta l

-a adus pe A.J. l

a secția de

primiri urgențe a Spitalului universitar din Coimbra, după ce acesta consumase o cantitate mare

de alcool. Foaia de observație clinică întocmită de secția de primiri urgențe la 25 aprilie 2000,

în jur de miezul nopții, se citește astfel:

„paci

e

nt spitalizat în cadrul HSC, tratat de dr. A.A.;

a petrecut weekendul în afara instituției și probabil că

a avut un comportament iresponsabil din cauza faptului că se afla în stare de ebrietate. Antecedente de

instabilitate mintală, episoade depresiv

e și t

entative de sinucidere repetate: caracteristici neobservate în acest

weekend. S-a întors la HSC, unde este internat.

”

Lui A.J. i s-

au prescris medicamente pe care să le ia în caz de urgență. Din dosarul medica

l

al persoanei în cauză reiese că aceste medic

amente i-au fost administrate în cadrul HSC, în jurul

orei 2 a dimineții zilei de 26 aprilie 2000.

20

. În conformitate cu observațiile din dosarul său medical, între orele 8 și 16, în data de 26

aprilie 2000, A.J. a rămas în pat și

nu s-

a ridicat decât să mănânce. A primit apeluri telefonice

și a fost vizitat de sora sa. Nu s

-a consemnat nimic referitor la intervalul cuprins între orele 16

și miezul nopții și nici referitor la următoarea tură, de la miezul nopții la orele 8. Instanțe

le

naționale au reținut că fiului reclamantei i s

-au administrat medicamente pe tot parcursul zilei,

fapt contestat de reclamantă pe baza lipsei unor consemnări (în acest sens) în fișele medicale.

21

. Consemnarea observațiilor medicale a fost reluată la 27 aprilie 2000, orele 8, asistentul

medical menționând că, între orele 8 și 16, A.J. a avut un comportament calm și s

-a plimbat în

jurul pavilionului 8. Conform mărturiei orale a unui asistent medical și dosarului medical, A.J.

mânca

se bine, inclusiv la gustarea de dup

ă

-

amiază, servită în jurul orelor 16.45.

22

. În dosarul medical nu se menționează că, la întoarcerea sa în HSC, A.J. a fost consultat

de medicul de gardă. În depoziția sa orală, doctorul E.R. a declarat că a presupus că A.J. se

simțea bine întrucât asistenții medicali nu solicitaseră niciun aviz medical referitor la starea

acestuia (infra, pct. 35).

a comunicat că fiul său nu se afla în

clădire în acel moment și i s

-

a cerut să revină mai târziu, la ora servirii gustării. A fost asigurată

că, în urmă cu câteva minute, fiul ei a fost văzut la ușă și că părea să se simtă bine

.

a remarcat că A.J. nu venise la cină. Asistentul medical coordonator

a fost informat cu privire la absența acestuia. Personalul spitalului a început să îl caute în zonele

din jurul HSC în care li se permitea pacienților să circule liber, cum ar fi cantina și parcul.

25

. Între orele 19 și 20, asistentul coordonator a semnalat dispariția acestuia medicului

M.J.P., care era de gardă în acea zi (dar care nu se afla la sediul HSC la momentul respectiv) și

a sunat la Garda Națională Republicană.

o pe reclamantă și a informa

t

-

o că A.J.

nu se prezentase la cină.

27

. Nu se știe ora exactă la care A.J. a părăsit pavilionul și perimetrul spitalului, după

gustarea de după

-

amiază, și a luat

-o pe un drum care ducea la domiciliul reclamantei. La orele

17.37, îmbrăcat în pijama, acesta s

-

a aruncat în fața unui tren, pe linia de cale ferată care face

legătura între Lousã și Coimbra

.

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

5

C. Procedur

a internă îndreptată împotriva spitalulu

i

28

. La 17 martie 2003, reclamanta a introdus în fața Tribunalului Administrativ din Coimbra

(

Tribunal Administrativo do Círculo de Coimbra

) o acțiune civilă împotriva HSC, în temeiul

Legii p

rivind răspunderea statului (Decretul

-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967), solicitân

d

suma de 100

403 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și moral.

29

. În cadrul acțiunii sale, ea a explicat că fiul său

fusese tratat de mai multe ori pentru

tulburări psihice în cadrul HSC, unde fusese internat voluntar la 2 aprilie 2000, în urma unei

tentative de sinucidere. A susținut că acesta a avut o nouă tentativă în weekendul de Paște,

atunci când era acasă împreună cu ea. A precizat că faptul că fiul ei a putut să părăsească spi

talul

la 27 aprilie 2000 a determinat

-

o să ajungă la concluzia că membrii personalului au dat dovad

ă

de neglijență în exercitarea atribuțiilor lor. Reclamanta considera că, având în vedere st

area

sănătății mintale și tentativele de sinucidere ale fiului său, acesta ar fi trebuit să se afle sub

supraveghere medicală și că personalul ar fi trebuit să îl împiedice să părăsească incinta

spitalului. A susținut că fiul său a putut să se sinucidă ca urmare a unei organizări deficitare a

serviciilor spitalicești. Această proastă organizare era reflectată, în opinia sa, de trei aspecte: a)

absența unor garduri de jur împrejurul spitalului, ceea ce le

-

ar fi permis pacienților să iasă cu

ușurință din spital, fără să fie necesară monitorizarea lor; b) absența unui mecanism de

verificare a prezenței pacienților, în măsură să notifice imediat personalul cu privire la absen

ța

oricărui pacient; c) absența unei proceduri de urgență, care să permită personalului spitalului să

descopere absența unui pacient și să ia măsurile efective necesare pentru a asigura întoarcerea

în siguranță a persoanei în cauză și fără ca viața acesteia sau a altor persoane să fie pusă în

pericol. Reclamanta a invocat contextul specific c

are a determinat internarea fiului său de la

începutul lunii aprilie, precum și elementele de probă din dosarul medical, în special consumul

excesiv de alcool în mod repetat, boala sa psihică și tentativa sa anterioară de sinucidere.

Aceasta considera că, având în vedere toate aceste circumstanțe, ar fi trebuit să fie consolidate

măsurile de control pentru

a

-

l împiedica pe A.J. să părăsească spitalul.

30

. La 29 octombrie 2003, Tribunalul a pronunțat o hotărâre preliminară (

despacho

saneador

) în care au fost precizate faptele considerate drept dovedite și cele care rămăseseră de

dovedit.

31

. La 5 iulie 2005, instanța a dispus întocmirea unui raport de expertiză cu privire la starea

clinică a lui A.J. și la măsurile de supraveghere adoptate în consecinț

ă.

r (

Ordem dos

Médicos

) a predat raportul său, care se întemeia pe analiza unor copii ale dosarelor medicale

ale H

SC. Părțile relevante în speță ale raportului se citesc după cum urmează:

„[...

]

Deși diagnosticul principal era dependența de alcool, au fost luate în considerare o serie de alte diagnostice:

în special tulburarea de personalitate dependentă [

personalidade dependente

], episodul delirant [

surto

delirant

e

], schizofrenia, psihoza maniaco-

depresivă [

psicose maníaco-depressiva

] [...]

Având în vedere antecedentele sale medicale, A.J. poate fi considerat un bolnav care a avut repetate recăderi

în consumul excesiv

de alcool (...), dar care prezenta și alte tipuri de simptome

[...].

Acesta era „foarte violent și agresiv atunci când era beat și, chiar și în momentele în care nu consuma

băuturi alcoolice, era un tânăr certăreț, foarte irascibil

” [...]

[...]

Dosarul său medical nu conține nicio referire precisă la starea psihopatologică în care se afla acesta la 26

aprilie 2000 (după episodul de intoxicație alcoolică în urma căruia ajunsese la urgențe la 25 a

prilie 2000), 27

sau 28? aprilie 2000 [..

.].

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

6

[...]

Fiul

[reclamantei] suferea de tulburări care provocau un comportament depresiv, asociat cu tendințe

suicidare evidente.

Având în vedere documentele din dosarul medical, se poate presupune că

starea sa clinică l

-

a determinat să

comită o nouă tentativă de sinucid

ere, care

i-

a fost fatală

.

De asemenea, este important să se evidențieze polimorfismul stării psihice a pacientului. O stare

psihopatologică precum cea a pacientului se asociază cu un prognostic defavorabil, iar sinuciderea este

precedată frecvent de una sau mai multe tentative. [...] Trebuie menționat [...] că este posibil ca acesta să fi

suferit de o tulburare de personalitate borderline [

perturbação de personalidade borderline

] [...]

[...]

Se face referire la diagnostice multiple, toate suscepti

bile

să sporească riscul de sinucidere a pacient

ului (și

să agraveze comportamentul său suicidar).

[...]

Din motivele deja menționate, antecedentele clinice și tabloul psihopatologic ale pacientului [

quadro

psicopatológ

ico

] puteau sugera că acesta va avea un comportament suicidar în viitor; așadar, co

miterea unui

suicid nu este surprinzătoare.

În ceea ce privește prevenția, fără îndoială că este necesară adoptarea unor măsuri de izolare și

supraveghere. Cu toate acestea, în cazul unui astfel de pacient, măsuril

e de acest tip sunt dificil de luat (facem

trimitere, de exemplu, la cererile sale de externare din spital, contrare sfatului medicului, astfel cum reiese

din dosar) și nu sunt niciodată suficiente, având în vedere riscul ridicat de

sinucidere.

[...]

Se po

ate presupune sau afirma că există un risc ridicat de sinucidere în cazul unui individ care prezintă un

tablou psihopatologic caracterizat prin schizofrenie, depresie severă, alcoolism cronic. Toate aceste patologii

sunt menționate în dosarul medical al pacientului. După cum s

-

a precizat, acest risc crește, de asemenea,

atunci când pacientul suferă de o tulburare de personalitate borderline, boală care nu poate fi exclusă în cazul

acestui pacient. Prevalența sinuciderii este ridicată la pacienții care prezintă aceste patologii. Prin urmare,

ceea ce s

-

a întâmplat nu este neobișn

uit.

Faptul că pacientului i se administrau antidepresive de peste două săptămâni, că se deplasa în incinta

spitalului fără să își fi pus vreodată viața în pericol și că în dosarul medical nu exista nicio mențiune cu privire

la existența unor gânduri suicidare nu înseamnă că probabilitatea evenimentului (sinuciderii) era neglijabilă.

Cu toate acestea, era foarte dificil de evi

tat.

O prevenție [pe deplin eficientă] a suicidului în cazul unor astfel de pacienți este o sarcină imp

osibilă.

Prevenția este mult mai dificilă atunci când este vorba despre un pacient care se plimbă prin incinta

spitalului și nu prezintă simptome care sugerează o sinucidere iminentă, dar în cazul căruia (din cauza

antecedentelor medicale și a caracteristicilor sale) probabilitatea (de sinucidere) este mai mare, dar nu cu

mult mai ridicată în momentul respectiv.”

33

. Prima ședință a avut loc la 8 octombrie 2008. Reclamanta și medicul psihiat

ru care

întocmise raportul de expertiză medicală menționat anterior au depus mărturie.

34

. În cursul a cinci ședințe (desfășurate la 8 și 9 octombrie 2008, 14 ianuarie 2009 și 9 și

13 februarie 2009), Tribunalul a audiat mai mulți m

artori, printre care: fiica reclamantei, sora

lui A.J.,

asistenți medicali, medici și membri ai personalului medical auxiliar care au lucrat sau

încă lucrau în cadrul HSC, dintre care unii își începuseră tura în data de 27 aprilie 2000, la orele

16; un asi

stent social care lucra în HSC din 1995 și care intrase în contact cu A.J., precum și

mecanicul de locomotivă care conducea trenul în cauză. Dr. A.A., medicul psihiatru care îl

monitoriza pe A.J. în cadrul HSC, a explicat că tratamentul consta în a se asigura că A.J. ia

medicamentele prescrise, determinarea acestuia să accepte tratamentul și stabilirea unei relații

de încredere cu acesta, care să permită realizarea terapiei. Aceasta a confirmat că libertatea de

mișcare a pacienților internați voluntar în spital putea fi restrânsă atunci când se considera

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

7

necesar. În astfel de situații, le era interzis să părăsească pavilionul și trebuiau să rămână în

pijama. Medicul E.R. (care îl înlocuia pe medicul A.A. la momentul faptelor) a confirmat că, la

27 aprilie 20

00, panoul cu informații privind pacienții din pavilionul 8 nu menționa nicio

măsură restrictivă cu privire la A.J., ceea ce însemna că acesta era liber să părăsească pavilionul,

dar că putea părăsi incinta HSC doar cu permisiunea unui medic. Medicul M.J.P

., care era de

gardă la urgențe la 27 aprilie 2000, a explicat că asistenții medicali care lucrau în pavilionul

respectiv l-

ar fi chemat dacă ar fi constatat o problemă în comportamentul lui A.J. în acea zi,

ceea ce nu au făcut. În plus, Tribunalul a anali

zat diferite documente anexate la dosarul medical

al lui A.J., furnizate de HSC

.

35

. La 9 martie 2009, instanța a efectuat o inspecție la fața locului (infra,

pct. 48).

sfășurat o ședință în cadrul căreia a pronunțat o decizi

e

privind faptele. Acesta a considerat în special că nu îi revenea sarcina de a defini în mod explici

t

patologia lui A.J. În ceea ce privește episodul din 25 aprilie 2000, acesta a decis să îl cons

ide

re

un simplu abuz de alcool, având în vedere alcoolismul cronic de care suferea persoana în cauză

și faptul că acesta se îmbătase în cursul dup

ă

-amiezii, în principal într-o cafenea.

din Coimbra a pronunțat o hotărâre prin

care a respins acțiunea reclamantei. Răspunzând la argumentul acesteia din urmă, conform

căruia clădirile spitalului ar fi trebuit să fie împrejmuite cu garduri sau alte obstacole, instanța

a observat că abordarea adoptată la acea vreme pentru tratarea pacienților cu boli psihice consta

în încurajarea interacțiunii sociale și că existența unor garduri ar conduce la stigmatizarea și

izolarea pacienților cu handicap mintal. În această privință, Tribunalul a declarat că absența

unor garduri sau a unor ziduri de siguranță era

„conformă cu teoriile moderne ale științei psihiatrice, potrivit cărora este necesar ca pacienții cu tulburări

psihice să fie tratați într

-

o atmosferă de încredere, să li se ofere libertate de mișcare și condiții fizice favorabile

exercitării acestei libertăți și autonomiei de mișcare și care să stimuleze interacțiunea și convivialitatea între

pacienți și personal, pentru a încuraja reintegrarea [pacienților]; supravegherea acestor pacienți trebuie să

rămână discretă”.

38

. În ceea ce privește plângerea reclamantei referitoare la lipsa unui mecanism de control

al prezenței pacienților, Tribunalul a subliniat că HSC avea o procedură de supraveghere care

consta în verificarea prez

en

ței pacienților în timpul orelor de servire a mesei și de administra

re

a medicamentelor și că acest lucru era conform cu concepțiile recente ale științei psihiatrice și

respecta dreptul pacienților la viață privată și la demnitate. În plus, instanța a constatat că

pacienții supuși unui regim restrictiv special de internare beneficiau de mai multă atenție din

partea membrilor echipei de asistență medicală și ai personalului medical auxiliar, care

verificau prezența acestora în clădirile în care erau internați sau în apropierea intrărilor, după

caz. În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia nu exista nicio procedură de

urgență, Tribunalul Administrativ din Coimbra a subliniat că exista o astfel de procedură, care

consta în alertarea poliției și a familiei pacientului, considerând că aceasta era adecvată.

39

. În ceea ce privește capătul de cerere al reclamantei potrivit căreia fiul său a putut să se

sinucidă din cauza lipsei unei supravegheri permanente, Tribunalul a apreciat că sinuciderea nu

era previzibilă. Este adevărat că fiul reclamantei suferea de o boală psihică ce nu fusese

diagnosticată niciodată în mod corespunzător, fie din cauza complexității simptomelor, fie din

cauza dependenței acestuia de alcool și de medicamente. În această privință, instanța a subliniat

că, de

-a lungul anilor, medicii l-

au diagnosticat cu schizofrenie și depresie severă și că, abia

după decesul persoanei în cauză și în urma unei expertize solicitate colegiului medicilor în

cursul procedurii (supra, pct.

33), s-a stabilit un eventual diagnostic de tulburare de

personalitate borderline. Tribunalul a stabilit că ultima internare a lui A.J. în spital a avut loc în

urma unei tentative de sinucidere. Acesta a considerat totuși că, în ciuda riscu

lui de sinucidere

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

8

existent la pacienții cu boli psihice precum cele de care suferea fiul reclamantei, acesta nu a

manifestat, în cursul ultimelor zile care au precedat decesul său, niciun comportament și nicio

stare de natură să determine personalul spitalului să creadă că 27 aprilie 2000 va fi o zi diferită

de cele anterioare.

Potrivit Tribunalului Administrativ din Coimbra, motivul internării lui A.J. în secția de

primiri urgențe a spitalului universitar din acest oraș nu a fost o tentativă de sinucidere,

ci

comportamentul iresponsabil al acestuia, care consumase o cantitate mare de alcool. Tribunalul

administrativ a constatat că, după ce s

-

a întors la HSC, A.J. a fost ținut sub supraveghere

medicală pe parcursul întregii zile, i

-au fost administrate medicamente, personalul medical l-a

asistat și starea lui de sănătate s

-

a îmbunătățit. Prin urmare, instanța a ajuns la concluzia că

nimic nu prefigura evenimentul tragic care a avut loc. Aceasta a considerat că nu se poate afirma

că sinuciderea persoanei în cauză era previzibilă. A adăugat că niciun element din dosar nu era

de natură să justifice aplicarea unui tratament fără consimțământul persoanei în cauză în zilele

premergătoare acestei tragedii, având în vedere că sinuciderea nu era previzibilă. A

concluzi

onat că A.J. a avut un comportament „total neașteptat și imprevizibil”, având în vedere

circumstanțele concrete de la momentul faptelor.

40

. La 12 mai 2011, reclamanta a declarat apel în fața Curții Administrative Supreme,

susținând că instanța de prim grad de jurisdicție nu a apreciat în mod corect elementele de probă,

a interpretat greșit legea, iar constatările sale factuale erau eronate.

Parchetului de pe lângă Curtea

Administrativă Supremă i s

-

a cerut să emită o opinie cu privire la apel. Acesta

s

-

a pronunțat î

n

favoarea infirmării hotărârii pronunțate în primă instanță. În opinia sa, a examinat în special

absența unui cadru de supraveghere adaptat în mod specific la tulburările psihice și riscul de

suicid prezentate de A.J., precum și pretinsa neîndeplinire de către HSC a obligației de a preveni

sinuciderea. S-

a exprimat după cum urmează:

„[...

]

în privința pacienților cu tendințe suicidare, numai prescrierea și punerea în aplicare a unei supravegheri

consolidate (

vigilância acrescida

) pot fi considerate măsuri adecva

te.

În dosarul medical al lui A.J. sunt consemnate tentativele de sinucidere. Ultima a avut loc la 1 aprilie 2000,

cu câteva

zile înainte de 26 aprilie 2000, dată la care A.J. s

-

a întors în HSC, după ce a fost tratat [la Spitalul

universitar din Coimbra] pentru ingerarea unei cantități mari de alcool; eventualitatea unei tentative de

sinucidere era așadar un „risc probabil” sau se număra printre riscurile posibile, un risc ce putea fi anticipat,

în măsura în care un „evaluator prudent” (

avaliador prudente

) l-

ar fi prevăzut.

În consecință, considerăm că hotărârea atacată a fost eronată în măsura în care, în vederea aprecierii

niv

elului de supraveghere solicitat de pârâtă, s

-

a considerat că sinuciderea lui A.J. a fost total neașteptată și

neprevăzută și s

-

a concluzionat că nu exista niciun motiv care să justifice o consolidare a supravegherii în

cazul său.

HSC nu a prescris sa

u

instituit vreodată un regim de consolidare a supravegherii lui A.J. – re

gim de natură

să împiedice orice posibilă ieșire a acestuia din spital [

...]

O astfel de supraveghere consolidată, destinată să protejeze pacientul, face parte integrantă din obligația

terapeutică a spitalului și nu contravine regimului deschis ca metodă de tratament aplicată pacienților în

circumstanțele în care aceasta este considerată adecvată.”

42

. În ceea ce privește faptele invocate de reclamantă, referitoare la câțiva pacienți ai HSC

care părăsiseră clădirea fără permisiune și la consecințele tragice ale acestui lucru, Procurorul

general adjunct a apreciat că aceste elemente nu ar trebui să fie luate în considerare.

Conform opiniei Procurorului general adj

unct, „nivelul de supraveghere necesar a fi aplicat

trebuie să ia în considerare „toate riscurile probabile” și toate riscurile „la care se poate aștepta

«un evaluator prudent»”.

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

9

Era suficient să se consulte dosarul medical, care menționa tentativele de s

inucidere, una din ele având lo

c

cu 25 de zile în urmă. Prin urmare, repetarea unui asemenea gest era p

revizibilă.

Așadar, se poate concluziona că instituția pârâtă nu a adoptat și nici nu a pus în aplicare măsuri de

supraveghere care ar putea fi considera

te adecvate pentru statutul unui spital de psihiatrie și adaptate

caracteristicilor lui A.J. în calitate de pacient

– așa cum putea și ar fi trebuit să pr

ocedeze.”

43

. La 29 mai 2014, Curtea Administrativă Supremă a respins apelul reclamantei cu două

voturi la unu, confirmând concluziile factuale și juridice ale Tribunalului Administrativ din

Coimbra. Instanța supremă a considerat că faptele invocate de reclamantă în primă instanță, în

legătură cu cazuri similare de pacienți care părăsiseră HSC fără permisiune, erau irelevante

pentru decizia sa în speță. Aceasta a respins argumentul reclamantei potrivit căruia A.J. avea

un comportament depresiv, asociat cu o

„puternică” tendință suicidară și că acesta încercase

să

își pună capăt zilelor în mai multe rânduri. Aceasta a confirmat concluzia instanței inferioare,

care a stabilit că avusese loc o singură tentativă de sinucidere, și anume la 1 aprilie 2000.

44

. Curtea Administrativă Supremă a apreciat că practica de numărare a pacienților în timpul

orelor de servire a mesei și de administrare a medicamentelor era suficientă și că aceasta a

permis personalului spitalului să verifice faptul că A.J. a fost prezent efectiv în timpul mesei de

prânz și al gustării de după

-

amiază, în data de 27 aprilie 2000. Aceasta a respins argumentul

reclamantei potrivit căruia numărarea pacienților în momentul distribuirii tăvilor cu mâncare

era o practică „lipsită de profesionalism”. În ceea ce privește caracterul previzibil al sinucide

rii,

instanța supremă a declarat că HSC nu și

-

a încălcat obligația de diligență, întrucât nu exista

niciun element care să fi putut determina personalul spitalului să creadă că exista riscul ca fi

ul

reclamantei să se sinucidă în acea zi, în special ulterior părăsirii spitalului. Curtea

Administrativă Supremă a ținut seama de faptul că fiul reclamantei părăsise clădirea și în

perioadele de spitalizare anterioare și că nu s

-

a stabilit nicio legătură între acest comportamen

t

și un risc ridicat de sinucidere, întrucât avusese loc o singură tentativă de sinucidere, și anume

la 1 aprilie 2000.

45

. În cadrul unei opinii separate, unul dintre judecători a declarat că spitalul ar fi trebuit s

ă

își securizeze perimetrul într

-un fel sau altul pentru a-

și îndeplini obligațiile de diligență și de

supraveghere. Acesta a adăugat că, în lipsa unei astfel de securizări, instituția le

-a permis

pacienților să plece cu ușurință, fără să fie autorizați în acest sens, și că, prin urmare, nu și

-a

îndeplinit

aceste obligații. Potrivit judecătorului, această lacună a permis „evadarea” și

sinuciderea fiului reclamantei

.

D. Informații generale privind HSC

46

. HSC este un spital de psihiatrie situat în afara orașului Coimbra, pe o suprafață

de 17

hectare. Este o instituție publică anexată Spitalului Universitar din Coimbra.

47

. Potrivit unei inspecții la fața locului efectuate de Tribunalul Administrativ din Coimbra

la 9 martie 2009, în cadrul procedurii inițiate împotriva spitalului, HSC era alcătuit din 18

clădiri, câte una pentru fiecare secție a spitalului. Din elementele de care dispune Curtea r

eiese

că fiecare clădire găzduia un anumit tip de pacienți, în funcție de sex, de boală și de gravitat

ea

acesteia. Nu exi

sta niciun gard sau zid de siguranță în jurul perimetrului HSC. Diferitele clădiri

erau înconjurate de spații verzi amenajate cu copaci și diverse alte feluri de vegetație, accesul

în acestea efectuându-

se prin șosele și căi pietonale, înconjurate, de asemenea, de copaci și alte

tipuri de vegetație. Intrarea principală a HSC era echipată cu o barieră și monitorizată de un

agent de securitate. Una dintre ieșirile din spital ducea la o scurtătură către peronul unei gări.

La această scurtătură se putea ajunge

luând-

o pe drumul care trecea prin spatele clădirii

nr. 9.

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

10

Peronul acestei gări se afla la o distanță de aproximativ 1

5

-

20 de minute de mers pe jos față de

această parte a spitalului.

u în cantina spitalului, iar pacienții

trebuiau să rămână acolo până la sfârșitul mesei. Un ghid de informare a pacienților specifica

normele care reglementau internarea acestora. Pacienților nu li se permitea să părăsească

pavilionul în care erau internați fără să informeze în prealabil asistentul medical competent. De

asemenea, le era interzis să părăsească perimetrul spitalului fără autorizarea unui specialist.

Dacă un pacient dorea să părăsească instituția înainte de a i se acorda permisiunea, trebuia să

semneze, în acest scop, un formular de consimțământ privind externarea la cerere.

49

. În aprilie 2000, în perioada șederii lui A.J. în HSC, a fost impus următorul program:

i. Ora de trezire: între orele 7 și 8;

ii. Ora de culcare:

flexibilă, începând cu orele 22, pacientul trebuia nu mai facă zgomot, iar

luminile trebuiau stinse;

iii. Mesele:

orele 19 și 20;

.

50

. Astfel cum au admis instanțele interne, era instituit un mecanism de verificare a prezenței

pacienților, constând în numărarea acestora la fiecare masă (de cinci ori pe zi) și la orele de

administrare a medicamentelor. În plus, prezența lor era verificată la ora de culcare. Pacienții

supuși unui regim restrictiv de internare făceau obiectul unei monitorizări mai atente de către

echipa de asistență medicală.

51

. Atunci când se constata absența unui pacient, se declanșa o procedură de urgență, care

consta în alertarea poliției, a medicului de gardă și a rudelor apropiate ale pacientului.

52

. În perioada spitalizării sale, pacientul era monitorizat de o echipă terapeutică alcătuită în

special dintr-

un medic, un asistent medical, un asistent social și un membru al personalului

medical auxiliar.

53

. Se făcea o distincție între internarea pe baza consimțământului (voluntară) și internarea

în absența consimțământului (nevoluntară) (infra,

pct.

58). În primul caz, un pacient putea să

renunțe la tratament în orice moment. Cu toate acestea, astfel cum reiese din mărturiile

medicilor din cadrul procedurii int

erne și din observațiile Guvernului, existau două tipuri de

regimuri pentru pacienții internați voluntar: un regim restrictiv, în temeiul căruia pacienților nu

li se permitea să părăsească pavilionul în care se aflau internați, și un regim general, în teme

iul

căruia aceștia puteau să iasă din clădire după informarea asistentului medical de serviciu, însă

nu puteau părăsi perimetrul HSC fără autorizație. Pacienții supuși regimului restrictiv purtau,

în general, pijama și halat de casă, în timp ce pacienții care făceau obiectul regimului general

erau liberi să se îmbrace cum doreau. Se pare că, la începutul internării lor, pacienții erau

deseori

supuși regimului restrictiv, chiar dacă aceștia se internaseră voluntar. Exista o cameră de izolare

destinată pacienților foarte agitați și agresivi, aceasta putând fi folosită și pentru găzduirea

pacienților internați voluntar.

54

. Reclamanta a prezentat Curții articole de presă referitoare la pacienți internați în HSC,

care, aparent, reușiseră să iasă din incinta instituției. Primele cinci articole menționate mai jos

au fost deja prezentate în fața instanțelor naționale (infra,

pct.

44, Curtea Administrativă

Supremă hotărând că informațiile conținute de acestea erau irelevante în speță):

i.

la 9 martie 2008, trupul unui pacient care fugise în urmă cu două săptămâni a fost găsit în

apropierea spitalului (

Diário de Coimb

ra

);

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

11

ii. la 29 octombrie 2008, un bărbat care fugise din HSC a fost lovit de o mașină, după ce a

sărit în fața acesteia (

Diário das Beira

s

);

iii. la 31 iulie 2008, trupul unui pacient care fugise din spital luna precedentă a fost găsit într

-

un râu (

Diário de Coimb

ra

);

iv. la 14 august 2008, un pacient care fusese internat nevoluntar a fugit din HSC

(

Diário de

Coimbra

);

v. la înce

putul lunii martie 2010, trei pacienți au fugit din spital; unul dintre ei a fost găsit de

către poliție, după ce furase o mașină, și un altul a fost găsit mort într

-un râu din apropiere

(

Bombeirospontopt

);

vi. la 16 octombrie 2011, un pacient a fugit din

HSC și a atacat doi polițiști cu o sapă (

Correio

da Manhã

);

vii. la 1 martie 2015, doi pacienți au fugit din HSC și au furat o mașină

(Tvi24

).

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Legea sănătății

55

. Legea sănătății (Legea

nr.

48/90 din 24 august 1990) prevede că asistența medicală este

asigurată de către serviciile și instituțiile statului, precum și de alte entități publice sau private,

cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ, sub controlul statului. În conformitate cu prin

cipiul

fundamental XIV din lege, utilizatorii sistemului de sănătate au, în special, dreptul de a

-

și alege

în mod liber medicul și instituția medicală, dreptul de a accepta sau de a refuza tratamentul

propus, dreptul de a fi tratați în mod corespunzător și uman, cu promptitudine și respect, dreptul

de a fi informați cu privire la starea lor de sănătate și evoluția sa probabilă, precum și cu privire

la existența unor posibile tratamente alternative, precum și dreptul de a se plânge de modul în

care au fost î

ngrijiți și de a primi despăgubiri pentru orice prejudiciu suferit.

56

. Legea sănătății este reglementată de Decretul

-lege nr. 11/93 din 15 ianuarie 1993, prin

care au fost aprobate normele privind sistemul național de sănătate. În

conformitate cu articolu

l

38 din decretul-

lege, statul supraveghează instituțiile medicale și Ministerul Sănătății este

responsabil cu definirea normelor în materie de sănătate, fără a aduce atingere funcțiilor

atribuite Colegiului medicilor și Colegiului farmaciștilor

.

B. Legea sănătății mintale

57

. Legea sănătății mintale (Legea

nr.

36/98 din 24 iulie 1998) stabilește principiile generale

ale politicii în materie de sănătate mintală și reglementează internarea voluntară (cu

consimțământ) și nevoluntară (fără consimțământ) a persoanelor cu tulburări psihice. Articolele

relevante în speță sunt redactate după cum urmează:

Articolul 3

– Principii generale referitoare la sănătatea mintală

„[...

]

a) Pentru a evita scoaterea pacienților din mediul lor obișnuit și pentru a facilita reabilitarea și integrarea

socială a acestora, îngrijirile de sănătate mintală sunt furnizate în unități (medicale) din cadrul comunității

lor;

b) Îngrijirile de sănătate mintală sunt acordate în mediul cel mai puțin restrictiv.

[...

]

”

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

Articolul 7

– Definiții

12

„[...

]

a) Internarea nevoluntară (

internamento compulsivo

) reprezintă internarea unei persoane cu tulburări

psihice grave [dispusă] prin hotărâre judecătorească;

b) Internarea volun

tară (

internamento voluntár

io

) reprezintă internarea solicitată de o persoană cu tulburări

psihice sau de către reprezentantul legal al unui copil cu vârsta mai mică de

14 ani.

[...

]

”

Articolul 12

– Condiții

„1 – O persoană care suferă de o tulburare psihică gravă și care, din cauza acestei tulburări, creează o

situație care pune în pericol interese juridice (

bens jurídicos

)

– care au o valoare semnificativă, de natură

personală sau patrimonială și care aparțin persoanei în cauză sau unei alte persoane – și care refuză să se

supună tratamentului medical impus de starea sa poate fi internată într

-

o instituție adecvată

.

2

– O persoană care suferă de o tulburare psihică gravă și care nu are discernământul necesar pentru a

înțelege sensul și sfera de aplicare ale consimțământului poate fi internată, de asemenea, în cazul în care

absența instituirii unui tratament adecvat pentru aceasta ar determina o deteriorare gravă a

stării sale.

Articolul 13

– Calitate procesuală (locus standi

)

1

–

Reprezentantul legal al unei persoane c

are suferă de o tulburare psihică gravă, orice persoană care are

calitatea procesuală de a introduce o acțiune pentru punerea sub interdicție judecătorească (

interdiçã

o

),

autoritățile din domeniul sănătății publice și Ministerul Public (

Ministério Público

)

au dreptul să solicite

internarea nevoluntară (din oficiu).

2

– Atunci când, în exercitarea atribuțiilor sale, un medic stabilește un diagnostic de tulburare psihică ce

produce efectele menționate la articolul 12, acesta poate informa autoritatea competentă în domeniul sănătății

publice în sensul alineatului precedent.

3

– În cazul în care diagnosticul se stabilește în timpul unei internări voluntare, directorul medical al

instituției are, de asemenea, dreptul să solicite internarea nevoluntară.”

C. Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967

48051, în vigoare la data inițierii procedurii de către reclamantă,

reglementa răspunderea civilă extracontractuală a statului. Dispozițiile acestuia relevante în

speță

se citesc astfel:

Articolul 2 § 1

„Statul și celelalte persoane colective (organisme) publice sunt responsabile civilmente față de terți pentru

încălcările drepturilor acestora sau ale dispozițiilor legale menite să le protejeze interesele, care rezultă di

n

fapte ilicite săvârșite din culpă (

culpa

) de către organele administrației sau funcționarii din cadrul acestora,

în exercitarea atribuțiilor lor sau în legătură cu acestea.”„

Articolul 4

„1. Culpa (

culpa

) membrilor unui organism public sau a funcționarilor administrației în cauză este apreciată

în temeiul articolului 487 din Cod

ul civil.

civil.

”

Articolul 6

„În sensul prezentului decret

-lege, sunt

considerate ilicite actele juridice care încalcă legile și reglementările

sau principiile generale relevante, precum și actele materiale care încalcă respectivele dispoziții și principii,

normele tehnice sau principiile referitoare la prudența necesară, care trebuie să fie respectate.”

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

13

59

. Potrivit jurisprudenței referitoare la răspunderea extracontractuală a statului, acesta este

obligat să repare prejudiciul cauzat numai în cazul săvârșirii din culpă a unei fapte ilicite și dacă

e

xistă o legătură de cauzalitate între fapta în cauză și prejudiciul pretins.

D. Decretul-lege nr. 35/99 din 5 februarie 1999

35/99 din 5 februarie 1999, în vigoare la momentul ultimei internări a

lui A.J.,

conține dispoziții privind organizarea îngrijirilor psihiatrice și de sănătate mintală.

Preambulul acestuia are următorul cuprins:

„[...

]

Astfel, ținând seama în special de recomandările Organizației Națiunilor Unite și ale Organizației Mondiale

a Sănătății privind prioritatea care trebuie acordată promovării unor îngrijirii cât mai puțin restrictive posibil,

la domiciliu sau în instituții situate în cadrul comunității, și, în contextul specific al reabilitării psihosociale,

furnizării de asistență medicală în regim de spitalizare de zi și în centre de primire adaptate gradului de

autonomie a fiecărui pacient, a devenit și mai urgentă, începând de la mijlocul anilor 1990, revizuirea

integrală a politicii în materie de sănătate mintală și, prin urmare, a mode

lului de organizare a serviciilor,

ceea ce Decretul-lege nr.

127/92 nu a reușit

.”

Dispozițiile relevante în speță ale decretului

-

lege menționat sunt redactate astfel:

Articolul 1

–

Scop

„Prezentul decret stabilește principiile directoare pentru organizarea, gestionarea și evaluar

ea serviciilor de

psihiatrie și sănătate mintală (denumite în continuare «servicii de sănătate mintală»).”

Articolul 2

–

Principii generale

„[...

]

6

– Furnizarea de îngrijiri de sănătate mintală trebuie să se concentreze pe nevoile și situațiile specific

e ale

persoanelor, în funcție de vârsta acestora. Ar trebui să se acorde prioritate unor îngrijirii cât mai puțin

restrictive posibil, la domiciliu sau în instituții situate în cadrul comunității; este de preferat ca unitățile care

oferă servicii de spitalizare să funcționeze în cadrul spitalelor generale.”

Articolul 16

– Atribuțiile spitalelor de psihiatrie

„1 – Spitalele de psihiatrie au următoarele atri

buții:

[...]

(c) Furnizează îngrijirile necesare pacienților internați, care suferă de afecțiuni cronice (care necesită

tratament de lungă durată) (

doentes de evolução prolongada

), promovează umanizarea și îmbunătățirea

condițiilor de viață ale acestora, dezvoltă programe de reabilitare adaptate nevoilor lor specifice și le acordă

asistență pentru reintegrarea în comunitate.

[...

]

”

E. Protocolul privind utilizarea „contenționării mecanice” în toate spitalele portugheze,

inclusiv în spitalele de psihiatrie (circulara nr. 08/DSPSM/DSPCS)

61

. În 2007, Ministerul Sănătății a stabilit un protocol privind utilizarea măsurilor de

contenționare mecanică în toate spitalele portugheze, inclusiv în spitalele de psihiatrie. Acest

text a fost abrogat și înlocuit, în 2011, cu orientări mai generale (a

s

e vedea mai jos).

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

14

F. Orientările privind contenționarea emise de Direcția Generală Sănătate (

nr. 21/2011

din 6 iunie 2011)

nr. 66/2007

din 29 mai 2007, astfel cum a fost modificat prin Decretul de reglementare

nr.

21/2008 din 2 decembrie 2008, au fost stabilite următoarele orientări:

„1. Măsura contenționării mecanice este aplicată unui pacient după o evaluare a ris

cului clinic.

te fi supus unor măsuri de contenționare atunci cân

d acesta:

2.1. manifestă un comportament prin care acesta sau persoanele din jurul său sunt expuse unui risc de

producere a unui prejudiciu;

2.2. refuză să se supună unui tratament obligatoriu în t

emeiul l

egii;

2.3. refuză un tratament vital și

urgent.

[...]

consemnate următoarele informații:

6.1. evaluarea stării pacientului care a justificat recurgerea la măsura contenționării;

6.2. măsurile preventive care au fost luate și efectele ace

stora;

6.3. descrierea diferitelor măsuri de contenționare pacientului sau unei persoane abilitate să ia decizia în

locul său;

6.4. numele membrilor personalului medical ca

re au luat decizia de aplicare a măsurii contenționă

rii;

6.5. evaluările ulterioare ale măsurilor de contenționare adoptate, inclusiv evoluția stării pacientului și

depistarea posibilelor leziuni legate de aplicarea măsurii contenționării;

6.6. reevaluarea

programului de îngrijiri ca urmare a aplicării măsurii conte

nționării.

[...]

e de conduită

pentru aplicarea măsurilor de contenționare, în funcție de specificul îngrijirilor pe care le furnizează.

[...]

CRITERII

[...]

Trebuie să se aibă în vedere următoarele tipuri de restr

icționare:

i. contenționarea terapeutică: măsură aplicată în cadrul administrării serviciilor de îngrijire, pentru a

restricționa activitatea fizică a unei persoane, pentru a controla comportamentul acesteia sau pentru a

imobiliza o parte a corpului său, cu scopul de a îmbunătăți starea de sănătate a persoanei în cauză și de a

preveni eventuale complicații. Aceasta este menită să optimizeze siguranța pacientului și a persoanelor din

jurul său, asigurând totodată, pe cât posibil, confortul și demnitatea persoanei

în cauză;

ii. contenționarea de mediu: modificări care permit restricționarea mobilități

i pacientului, de exemp

lu, într-

o cameră de izolare sau într

-

un spațiu închis sau limitat, în care pacientul se poate deplasa în condiții de

siguranță, sub supraveghere medicală;

iii. contenționarea fizică: situația în care una sau mai multe persoane din echipa terapeutică imobilizează

un pacient, îi schimbă sau îi blochează mișcările pentru a evita u

n risc;

iv. contenționarea mecanică: utilizarea unor dispozitive sau echipamente prin care sunt restricționate

mișcările unui pacient;

v. contenționarea farmacologică sau chimică: ad

ministrarea de medicamente psihoactive pentru a inhiba o

anumită mișcare sau un anumit comportament.

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

15

RAȚIONAME

NT

Contenționarea pare să fie una din practicile utilizate cel mai des la nivel internațional pentru tratarea

pacienților al căror comportament reprezintă un risc pentru ei înșiși și pentru persoanele din jurul lor. Diverse

studii realizate pe această temă evidențiază necesitatea de a preveni incidentele și consecințele negative

asociate măsurilor de contenționare.

[...

]

”

G. Codul civil portughez

63

. Dispozițiile codului relevante în speță sunt redactate astfel:

Articolul 487

„1. Părții care a suferit prejudiciul îi revine obligația de a dovedi existența culpei [

culpa

], cu excepția cazului

în care aceasta face obiectul unei p

rezumții legale.

aștepta din

partea unui

bonus pater familias

, în lumina circumstanțelor cauzei.”

E. Jurisprudența Curții Supreme de Justiție și a C

urț

ii Administrative Supreme

64

. La 25 iulie 1985, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat o hotărâre în care a analizat

obligația de supraveghere a pacienților internați care suferă de boli psihice. Aceasta a declarat

că, atunci când un astfel de pacient era internat și tratat, spitalul avea obligația de a

-

l îngrijiri și

supraveghea. Or, în speță, instanța supremă a apreciat că spitalul nu și

-

a îndeplinit această

obligație întrucât a permis unui pacient cu handicap mintal, internat în regim deschis, să plece

din spital fără autorizație și fără să depună toate eforturile necesare pentru a asigura întoarcerea

imediată a acestuia.

o hotărâre din 25 noiembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție a examinat dacă,

din

cauza faptului că nu a împiedicat o pacientă să părăsească secția de psihiatrie, spitalul nu și

-a

îndeplinit obligația de supraveghere. A apreciat că nu a fost încălcată această obligație,

considerând că s

-

a stabilit, printre altele, că i) secția de psihiatrie din cadrul spitalului funcționa

în regim „deschis”, ii) nu fusese dispusă în mod expres împiedicarea pacientei să părăsească

secția, iii) medicii au considerat că nu era oportună restrângerea libertății de circulație a

pacientei, iv) în ziua tenta

tivei sale de sinucidere, pacienta a părut să se comporte normal și v)

comportamentul acesteia nu a permis să se prevadă tentativa de sinucidere.

o hotărâre din 29 ianuarie 2009, Curtea Administrativă Supremă a apreciat, în

ceea

ce privește un pacient bolnav mintal care s

-

a aruncat de la fereastra camerei sale, că nu a existat

o încălcare a obligației de supraveghere. Aceasta a observat, printre altele, că obligația de

supraveghere nu exista decât în ceea ce privește riscurile care puteau fi stabilite de către un

„evaluator prudent”. Aceasta a subliniat că, în prezenta cauză, niciun element nu permitea să se

presupună că pacientul risca să încerce să se sinucidă. Prin urmare, aceasta a considerat că

nivelul de supraveghere ad

optat corespundea stării pacientului și riscurilor previzibile și a

concluzionat că spitalul nu era responsabil pentru faptul că pacientul a sărit brusc de la fereastră.

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

16

III. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNAȚIONALE

A. Organizația Națiunilor Unite

nerală a Organizației Națiunilor Unite

67

. Rezoluția Adunării Generale A/RES/46/119 din 17 decembrie 1991 enunță Principiile

de protecție a persoanelor cu boli psihice și de îmbunătățire a îngrijirilor de sănătate mintală.

Articolel

e relevante în speță sunt redactate după cum urmează:

Principiul 8

–

Standarde de îngrijire

„1.

Orice pacient are dreptul la o îngrijire

medicală ș

i o

protecție socială

adaptate la nevoile

sănătății

sale,

precum

ș

i la îngrijiri

ș

i tratamente conforme cu

aceleași

standarde ca

ș

i

ceilalți

bolnav

i.

să

fie protejat de orice atingere care i-ar putea fi

adusă,

în special, prin administrarea

nejustificată

de medicamente, de rele tratamente din partea altor

pacienți,

de personalul

secției

sau de alte

persoane, ori de alte acte

de

natură să

cauzeze

suferință psihică

sau

fizică.

”

Principiul 9

–

Tratamentu

l

„1.

Orice pacient are dreptul de a fi tratat în mediul cel mai

puțin

restrictiv

ș

i în conformitate cu proceduri

cât mai

puți

n restrictive posibil, ca

re

să

respecte cât mai mult integritatea paci

entului

ș

i

să răspu

ndă

nevoilor

sale (în materie) de

sănătate ș

i

necesității

de a asigura securitatea

fizică

a

celorlalți

.

[...]

sănătate mintală

trebuie

să

fie acordate întotdeauna în conformitate cu standardele etice

aplicabile

profesioniștilor

din domeniul

sănătății

mintale (...)

oricărui

pacient ar trebui

să

vizeze

păstrarea ș

i consolidarea autonomiei personale a

acestuia

.

”

Principiul 15

–

Principiile

internări

i

„[...

]

secție

de

sănătate mintală

este

administrată

în

același

mod ca

ș

i internarea în orice

altă

secție,

pentru orice

altă boală

.

de

sănătate mintală

are dreptul

să

îl

părăsească

în

orice moment, cu

excepția

cazului în care sunt îndeplinite

condițiile

care impun

menținerea măsurii inter

nării

medicale a acestuia [în conformitate cu principiul 16 de

mai jos],

ș

i trebui

e

să

fie informat cu privire la

acest

drept

.

”

2.

Convenția

ONU privind drepturile persoanelor cu

dizabilități

Convenției Organizației Națiunilor

Unite privind drepturile persoanelor cu

dizabilități (adoptată

de Adunarea

Generală

a

Organizației Națiunilor

Unite la 13 decembrie

2006,

Rezoluția

A/RES/61/106,

„CDPD”)

este de a promova, proteja

ș

i asigura exercitarea

deplină ș

i în

condiții

de egalitate a tuturor drepturilor

ș

i

libertăților

fundamentale ale omului de

către

toate persoanele cu

dizabilități ș

i de a promova respectul pentru demnitatea lor

inerentă.

Această convenție

a actualizat

ș

i revizuit normele stabilite de

rezoluția Adunării

Generale

menționată

anterior. Aceasta a fost

ratificată

de Portugalia la 23 septembrie 2009. Toate statele

membre ale Consiliului Europei, cu

excepția

Principatului Liechtenstein, sunt în prezent

părți

la CDPD.

Dispozițiile

relevante ale acesteia au

următorul

cuprins:

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

Articolul 10

–

Dreptul la

viață

17

„Statele părți reafirmă că

fiecare

ființă umană

are dreptul inalienabil la

viață ș

i vor lua toate

măsuril

e

necesare pentru a se asigura

că

persoanele cu

dizabilități

se

bucură

efectiv de acest drept în

condiții

de

egalitate cu

ceilalți.”

Articolul 12

– Recunoaștere egală

în

fața

legii

„1.

Statele

părți reafirmă că

persoanele cu dizabili

tăți

au dreptul la

recunoaștere,

oriunde s-ar afla, în calitate

de persoane în

fața

legii.

părți

recunosc faptul

că

persoanele cu

dizabilități

se

bucură

de capacitate

juridică

în

condiții

de

egalitate cu

ceilalți,

în toate domeniile

vieții.

părți

iau toate

măsurile

adecvate pentru a asigura accesul persoanelor cu

dizabilități

la sprijinul

de care ar putea avea nevoie în exercitarea

capacității

lor juridice.

părți

se

asigură că măsurile

legate de exercitarea

capacității

juridice

prevăd garanții

adecvate

ș

i

efective pentru prevenirea abuzurilor, în conformitate cu dreptul

internațional

al drepturilor omului. Aceste

garanți

i

trebuie

să

asigure

că măsurile

referitoare la exercita

rea

capacității

juridice

respectă

drepturile

,

voinț

a

ș

i

preferințele

persoanei în

cauză,

nu

prezintă

niciun conflict de interese

ș

i nu au o

influenț

ă

necorespunzătoare,

sunt

proporționale ș

i adaptate la

situația

persoanei în

cauză,

se

aplică

pentru cea mai

scurtă perioadă posibilă ș

i fac obiectul unei revizuiri periodice efectuate de

către

o autoritate

competent

ă,

independentă ș

i

imparțială

sau de

către

o

instanță judiciară.

De asemenea, aceste

garanții

trebuie

să

fie

proporționale

cu gradul în care drepturile

ș

i interesele persoanei în

cauză

sunt afectate de

măsurile

destinate

să

faciliteze exercitarea

capacității

juridice

.

[...

]

”

Articolul 14

–

Libertatea

ș

i

siguranța

persoanei

„1.

Statele

părți

se

asigură că

persoanele cu

dizabilități,

în

condiții

de egalitate cu

ceilalți:

a) se

bucură

de dreptul la libertate

ș

i

siguranță

al persoanei;

b) nu sunt private de libertate în mod ilegal sau arbitrar

ș

i

că

orice lipsire de libertate se face conform legii

ș

i

că existența

unei

dizabilități

nu

justifică,

în niciun caz, privarea de liberta

te.

părți

se

asigură că,

în cazul în care persoanele cu

dizabilități

sunt private de libertate, ca urmare

a

oricărui

proces, acestea au dreptul, în

condiții

de egalitate cu

ceilalți,

la

garanțiile prevăzute

de dreptul

internațional

al drepturilor omului

ș

i sunt tratate în conformitate cu obiectivele

ș

i principiile prezentei

Convenții,

inclusiv prin asigurarea unor

amenajări

rezonabile

.

”

Articolul 25

– Sănătatea

„Statele părți

recunosc faptul

că

persoanele cu

dizabilități

au dreptul

să

se bucure de cea m

ai

bună

stare de

sănătate posibilă, fără

discriminare pe criterii de dizabilitate. Statele

părți

iau toate

măsurile

adecvate pentru

a asigura accesul acestora la servicii de

sănătate

care

acordă atenție

problemelor specifice

fiecărui

sex,

inclusiv la servicii de recuperare-reabilitare a

sănătății.

În special, statele

părți

:

a)

furnizează

persoanelor cu

dizabilități aceeași gamă

de servicii medicale

ș

i cu

același

nivel de calitate,

gratuit ori la preturi accesibile, precum cele furnizate celorlalte persoane, [...];

b) furn

izează

persoanelor cu

dizabilități

serviciile medicale de care au nevoie ca

urmare a

dizabilităților

de

care

suferă,

inclusiv servicii de diagnosticare p

recoce

ș

i,

după

caz, de

intervenți

e

timpurie, prec

um

ș

i servicii

menite

să reducă

la minimum sau

să

pre

vină

riscul

apariției

altor

dizabilități,

în special în rândul copiilor

ș

i

persoanelor vârstnice;

c)

furnizează

persoanelor cu

dizabilități

aceste servicii cât mai aproape posibil de

comunitățile

în care

trăiesc,

inclusiv în mediul rural;

d)

solicită

prof

e

sioniștilor

din domeniul medical

să

le furnizeze persoanelor cu

dizabilități

îngrijiri de

aceeași

calitate ca

ș

i

celorlalți ș

i, în special,

să obțină consimțământul

exprimat liber

ș

i în

cunoștință

de

cauză

al persoanelor respective; în acest scop, statele

părți desfășoară activități

de formare

ș

i

adoptă

norm

e

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

18

deontologice pentru serviciile publice

ș

i private de

sănătate,

în vederea

creșterii

gradului de

conștientizare

a

personalului medical privind drepturile omului, demnitatea, au

tonomia

ș

i nevoile persoanelor

cu

dizabilități;

[...

]

”

dizabilități

dizabilități („Comitetul

CDPD”)

a adoptat o

Observație generală

privind articolul 12 din

Convenție

în ceea ce

privește

recunoaștere egală

în

fața

legii.

Părțile

sale relevante, care

abordează

problema persoanelor

internate împotriva

voinței

lor, se citesc astfel:

Articolele 14

ș

i 2

5

Libertatea

ș

i

siguranța

persoanei

ș

i

consimțămân

tul

„36.

[...] Negarea

capacității

juridice a persoanelor cu

dizabilități ș

i

reținerea

acestora în

instituții

împotriv

a

voinței

lor,

fără consimțământul

lor sau cu

consimțământul

unei persoane împuternicite

să

ia în locul lor

decizii care le privesc, este o p

roblemă

de actualitate.

Această practică reprezintă

o privare de libertate

arbitrară ș

i

încalcă

articolele 12

ș

i 14 di

n

Convenție

[...]

bună

stare de

sănătate posibilă

(articolul 25)

implică

dreptul la îngrijiri

medicale bazate pe

consimțământul

exprimat liber

ș

i în

cunoștință

de

cauză.

Statele

părți

au

obligația

de a

solicita tuturor medicilor

ș

i

profesioniștilor

din domeniul

sănătății

(inclusiv psihiatrilor)

să obțină

consimțământul

exprimat liber

ș

i în

cunoștință

de

cauză

al persoanelor cu

dizabilități

înainte de tratarea

acestora.

[...

]

”

70

. În septembrie 2015, Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități a adoptat

orientările referitoare la articolul 14 din Convenție. Părțile

lor relevante în

speță, care se refer

ă

la persoanele internate împotriva voinței lor, au următorul cuprins:

„B.

Dreptul persoanelor cu

dizabilități

la libertate

ș

i la

siguranță

reafirmă că

dreptul la libertate

ș

i la

siguranță

este unul dintre cele mai valoroase drepturi, pe

care le poate invoca orice

persoană.

În fapt, toate persoanele cu

dizabilități,

în special cele cu

dizabilităț

i

intelectuale sau psihosociale, au dreptul la libertate în temeiul articolului 14 din

Convenție.

dispoziție

referitoare la nediscriminare. Acesta

clarifică

sfera de aplicare a

dreptului la libertate

ș

i la

siguranță

al persoanelor cu

dizabilități ș

i interzice orice

formă

de discriminare pe

criterii de dizabilitate în exercitarea acestui drept.

[...]

C.

Interdicția absolută

a

detenției

întemeiate pe incapacitate

incapacității sale reale sau presupuse. [...] Comitetul a stabilit că articolul 14 nu prevede nicio excepție care

să permită privarea de libertate a persoanelor pe baza unei deficiențe reale sau percepute. Cu toate acestea,

legislația mai multor state părți, în special legile privind sănătatea mintală, continuă să prevadă o serie de

cazuri în care persoanele pot fi plasate într-

o instituție pe baza unei deficiențe reale sau percepute, cu condiția

să existe alte motive pentru plasamentul lor, în special faptul că acestea reprezintă un pericol pentru

sine sau

pentru alte

persoane. Această practică este incompatibilă cu articolul 14, are un caracter discriminatoriu și

constituie o privare de libertate arbitrară.

[...]

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

19

D. Internarea

forțată

sau

fără consimțământ

într-o

instituție

de psihiatrie

forțată

a persoanelor cu

dizabilități

pe motivul

acordării

de îngrijiri medicale este

incompatibilă

cu

interdicția absolută

a

privării

de libertate din motive legate de o

deficiență

[articolul 14

alineatul (1) litera (

b)]

ș

i cu principiul

consimțământului

exprimat liber

ș

i în

cunoștință

de

cauz

ă

al persoan

ei

care face obiectul îngrijirilor medicale (articolul 25). Comitetul a subliniat în repetat

e rânduri

că

statele

părți

ar trebui

să

elimine

dispozițiile

care

prevăd

plasamentul persoanelor cu

dizabilități

în

instituții

psihiatrice

fără

consimțământul

acestora, din cauza unei

deficiențe

reale sau presupuse. Internarea

fără consimțământ

privează

persoana în

cauză

de capacitatea sa

juridică

de a

hotărî dacă dorește

sau nu

să facă

obiectul unor

îngrijiri

ș

i tratamente,

să

fie

spitalizată

sau

instituționalizată,

constituind astfel o

încălcare

a articolului 12,

coroborat cu articolul 14.

[...]

G. Lipsirea de libertate a unei persoane cu dizabilități pe motiv că ar reprezenta un pericol, ar avea

nevoie de îngrijiri sau de tratament sau din ori

ce alt motiv

examinării

tuturor rapoartelor statelor

părți,

Comitetul a apreciat

că detenția

persoanelor cu

dizabilități

pe motiv

că

acestea ar reprezenta un pericol pentru ele sau pentru

ceilalți

contravine articolului

a

forțată

a persoanelor cu

dizabilități,

pe moti

v

că

acestea ar reprezenta un risc sau un peri

col, ar

avea nevoie de îngrijire sau tratament, ori din orice alt motiv legat de

deficiența

sau diagnosticul lor, inclus

iv

gravitatea

deficienței,

sau în scopul

monitorizării

lor, este

contrară

dreptului la libertate

ș

i constituie o privare

de libertate

arbitrară.

deficiențe

intelectuale sau psihosociale sunt considerate adesea un pericol pentru ele

ș

i

ceilalți,

atunci când nu sunt de acord

să facă

obiectul unui tratament medical sau terapeutic, ori se opun

acestuia. Orice

persoană,

inclusiv cu

dizabilități,

are

obligația

de a nu cauza prejudicii, iar sistemele juridice

bazate pe statul de drept

conțin

legi penale

ș

i de

altă natură,

care a

bordează

orice nerespectare a acestei

obligații.

Adesea, aceste legi nu le

asigură

persoanelor cu

dizabilități protecție

în

condiții

de egalitate cu

ceilalți,

în

măsura

în care

situația

acestora este

reglementată

de un set de legi separat, în special de legile

privind

sănătatea mintală.

Aceste legi

ș

i proceduri

prevăd,

în general, criterii mai

puțin

stricte în materie de

protecție

a drepturilor omului, în special dreptul la o

procedură legală ș

i la un proces echitabil,

ș

i nu sunt

conforme cu articolul 13 din

Convenție,

coroborat cu articolul 14.

stabilită

ca un principiu la articolul 3 litera a) din

Convenție,

include libertatea de a-

și

asuma riscuri

ș

i de a face

greșeli,

în

condiții

de egalitate cu

ceilalți.

În Ob

servația

generală

nr. 1, Comitetul a precizat

că

deciziile privind tratamentele medicale

ș

i psihiatrice ar trebui

să

se

bazeze pe

consimțământul

exprimat liber

ș

i în

cunoștință

de

cauză

al persoanei vizate

ș

i

să

îi respecte

autonomia,

voința ș

i

preferințe

l

e. Internarea într-o

instituție psihiatrică întemeiată

pe

existența

unei

deficienț

e

reale sau presupuse, or

i pe

condițiile

de îngrijire a persoanelor în

cauză privea

ză

persoanele cu

dizabilități

de

capacitatea lor

juridică ș

i constituie o

încălcare

a articolul 12 di

n

Convenție.

[...

]

”

Organizației Națiunilor

Unite pentru Drepturile Omului

declarație

privind articolul 14 din

Convenția

privind drepturile persoanelor cu

dizabilități,

care

prevede

următoarele:

„Dreptul

la libertate

ș

i la

siguranță

este unul dintre cele mai valoroase drepturi, pe care le poate invoca orice

persoană.

În fapt, toate persoanele cu

dizabilități,

în special cele cu

dizabilități

intelectuale sau psihosociale,

au dreptul la libertate în temeiul articolului 14 din

Convenție.

De când Comitetul a început

să

examineze rapoartele statelor

părți,

la cea de-a cincea sesiune a sa din aprilie

2011, acesta a atras

atenția

statelor

părți

în mod constant cu privire la necesitatea de a aplica în mod

corespunzător

acest drept consacrat de

Convenție. Jurisprudența

Comitetului cu privire la articolul 14 poate

fi mai

ușor

de

înțeles

prin analizarea

separată

a diferitelor sale elemente,

după

cum

urmează:

1.

Interdicția absolută

de a priva o

persoană

de libertate ca urmare

a

dizabilității

sale. În anumite sta

te

părț

i

încă

mai

există

practici conform

cărora

o dizabilitate

reală

sau

percepută

poate

să

justifice privarea de libertate

a unei persoane. În acest sens, Comitetul a stabilit

că

articolul 14 nu prevede nicio

excepție

care

să permită

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

20

privarea de libertate a persoanelor pe baza unei

dizabilități

reale sau percepute. Cu toate acestea,

legislația

mai multor state

părți,

în special legile privind

sănătatea mintală, continuă să prevadă

o serie de cazuri în care

persoanele pot fi plasate într-o

instituție

pe baza unei

dizabilități

reale sau percepute, cu

condiția să

existe

alte motive pentru plasamentul lor, în special faptul

că

acestea

reprezintă

un pericol pentru ele sau pentru alte

persoane.

Această practică

nu este

compatibilă

cu articolul 14, astfel cum a fost interpretat de Comitet în

jurisprudența

sa.

2.

Legislația

privind

sănătatea mintală,

care permite plasarea într-o

instituție

a persoanelor cu

dizabilităț

i

pe motiv

că

acestea

reprezintă

un pericol pentru ele sau pentru alte persoane. În urma

examinării

tuturor

rapoartelor statelor

părți,

Comitetul a stabilit

că

este contrar articolului 14

să

se

prevadă

plasarea într-o

instituție

a persoanelor cu

dizabilități

pe motiv

că

acestea

reprezint

ă

un

potențial

pericol pentru ele sau pentru

alte persoane. Plasarea într-o

instituție

a persoanelor cu

dizabilități, fără consimțământul

lor,

motivată

de

prezumția existenței

unui risc sau a unui pericol legat de

dizabilitățile

persoanelor în

cauză,

constituie o

încălcare

a dreptului la libertate. De exemplu, o

persoană

nu poate fi

internată

într-o

instituție

doar pe motiv

că

a fost

diagnosticată

cu schizofrenie

paranoidă

.

[...

]

”

Organizației Națiunilor

Unite

Observația generală

nr. 35 privind articolul 9 (Libertatea

ș

i securitatea persoanei) din Pactul

internațional

cu privire

la drepturile civile

ș

i politice. În partea a II-a a

observației,

Comitetul a abordat problema

detenției

arbitrare

ș

i a

detenției

nelegale:

„19.

Statele

părți

ar trebui

să revizuiască legislația ș

i practicile învechite din domeniul

sănătății

mintale

pentru a evita

detenția arbitrară.

Comitetul

subliniază

prejudiciul inerent

oricărei

forme de privare de libertate,

precum

ș

i prejudiciile specifice care pot fi cauzate de

situațiile

de spitalizare

nevoluntară.

Statele

părți

ar

trebui

să

instituie servicii sociale adecvate, comunitare sau de alt tip, pentru persoanele cu handicap

psihosocial, pentru a oferi

soluții

alternative mai

puțin

restrictive decât internarea.

Existența

unei

dizabilităț

i

nu

justifică,

în sine, privarea de libertate

– dimpotrivă,

orice privare de libertate trebuie

să

fie

necesară ș

i

proporțională

cu scopul de a proteja persoana în

cauză

de prejudicii grave sau de a împiedica prejudicierea

altor persoane.

Această măsură

trebuie

să

fie

aplicată

numai în

ultimă

instan

ță ș

i pentru o

perioadă

cât mai

scurtă

posibil

ș

i trebuie

să

fie

însoțită

de suficiente

garanții

procedurale

ș

i de fond,

prevăzute

de lege.

Procedurile trebuie

să

fie de

natură să

asigure respectarea opiniilor indivizilor

ș

i

să permită

reprezentarea

ș

i

apă

rarea

efectivă

a

dorințelor ș

i intereselor acestora de

către

un reprezentant. Statele

părți

trebuie

să

le ofere

persoanelor

instituționalizate

programe de tratament

ș

i de reabilitare care

să servească

obiectivelor invocate

pentru justificarea

privării

de libertate.

Măsura privării

de libertate ar trebui

revizuită

la intervale regulate,

pentru a stabili

dacă

mai este

necesară.

Persoanele trebuie

să

fie asistate pentru a

obține

accesul la o cale de

atac

efectivă,

care

să

le

permită să își

revendice drepturile, inclusiv controlul

judecătoresc

al deciziei

inițiale

de internare

ș

i, ulterior, controlul periodic al

legalității menținerii

în

detenție,

pentru a evita

condițiile

de

detenție

incompatibile cu

Pactul.”

„

fiecă

r

ei persoane de a se bucura de cel mai

înalt standard posibil de

sănătate fizică

ș

i

mintală

fiecărei

persoane de a se bucura de cel mai

înalt standard posibil de

sănătate fizică ș

i

mintală

a întocmit, la 2 aprilie 2015, un raport privind

dreptul la

sănătate

al tuturor persoanelor cu

dizabilități,

în care concluziona

următoarele

cu

privire la CDPD:

„96. Convenția

pune sub semnul

întrebării

practicile

tradiționale

din domeniul psihiatriei, atât la nivel

științific,

cât

ș

i la nivelul practicii clinice. În acest sens, este deosebit de necesar

să

se examineze aspectele

legate de drepturile omului în domeniul psihiatriei

ș

i

să

se dezvolte mecanisme pentru

protecția eficientă

a

drepturilor persoanelor cu handicap mintal.

demonstrează că

bunele

intenții

ale furnizorilor de servicii pot conduce la

încălcăr

i

ale drepturilor omului ale utilizatorilor respectivelor servicii. Argumentele clasice care

limitează

drepturi

le

omului ale persoanelor diagnosticate cu

dizabilități

psihosociale

ș

i intelectuale, care se

bazează

pe necesitatea

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

21

medicală

de a le oferi acestor persoane tratamentul necesar

ș

i/sau de a le proteja

siguranța personală

sau

siguranța publică,

sunt serios contestate în prezent, întrucât nu sunt în conformitate cu

Convenția.

[...]

număr

mare de persoane cu

dizabilități

psihosociale sunt private de libertate în

instituții

cu regim

închis

ș

i sunt lipsite d

e

[sic]

capacitate

juridică

din cauza diagnosticului medical. Acesta este un e

xemplu de

utilizare

necorespunzătoare

a

științei ș

i a practicilor medicale, care

demonstrează

necesitatea de a reevalua

prevalența

actualului model biomedical în domeniul

sănătății

mintale. Trebuie luate în considerare alte

modele, care pun un accent puternic pe drepturile omului, pe

experiență ș

i pe

relațiile

umane

ș

i care

ț

in seama

de contextele sociale, pentru a permite

evoluția cercetării ș

i practicii actuale.

”

B. Consiliul Europei

Miniștri

Miniștri

a adoptat Recomandarea Rec(2004)10

privind

protecția

drepturilor omului

ș

i a

demnității

persoanelor cu

tulburări

psihice, ale

cărei

dispoziții

relevante în

speță

sunt formulate astfel:

Articolul 7

– Protecția

persoanelor vulnerabile care

suferă

de

tulburări

psihice

„1.

Statele membre ar trebui

să

se asigure

că există

mecanisme de protejare a persoanelor vulnerabile care

suferă

de

tulburări

psihice, în special a celor care nu au capacitatea de a-

și

da

consimțămân

tu

l sau care nu

sunt capabile

să

se

opună încălcărilor

drepturilor omului ale

căror

victime sunt.

să prevadă măsuri

de protejare, acolo unde este cazul, a intereselor economice ale

persoanelor cu

tulburări psihice.”

Articolul 8

–

Principiul minimei

restricții

„Persoanele

cu

tulburări

psihice ar trebui

să aibă

dreptul de a fi îngrijite în mediul cel mai

puțin

restrictiv

posibil

ș

i de a beneficia de tratamentul cel mai

puțin

restrictiv disponibil sau care

implică

un grad de

intruziune cât mai

scăzut, ț

inându-se

totodată

seama de

necesitățile

pe care le presupune

sănătatea

lor

ș

i de

nevoia de protejare a

siguranței

altor

persoane

.”

Articolul 9

–

Mediul

ș

i

condițiile

de

viaț

ă

„1. Instituțiile

destinate plasamentului persoanelor cu

afecț

iuni psihice ar trebui

să

asigure

fiecăreia

dintr

e

aceste persoane,

ț

inând seama de starea sa de

sănătate ș

i de

cerințele

legate de

siguranța

altor persoane, un

mediu

ș

i

condiții

de

viață

cât mai apropiate de cele de c

are

beneficiază,

în societate, persoanele cu

o

vârstă ș

i

o

cultură

similare

ș

i de

același

sex. De asemenea, ar trebui pr

opuse

măsuri

de readaptar

e

profesională,

pentru

a facilita integrarea acestor persoane în

societate.”

recomandării

se pre

cizează că „principiul

minimei

restricții”

este fundamental. Acesta

implică

faptul

că,

atunci când boala unei persoane

evoluează

în sens

pozitiv, aceasta trebuie

să

fie

transferată

într-un mediu mai

puțin

restrictiv, în cazul în care o

astfel de

măsură

este

compatibilă

cu

necesitățile

sale în materie de

sănătate.

stabilește

criteriile de reglementare a

internării

nevoluntare

ș

i

precizează că

o

persoană

poate fi

supusă

unei astfel de

măsuri

numai

dacă suferă

de o

tulburare

psihică ș

i, din

această cauză, reprezintă

un risc real pentru sine sau pentru alte

persoane

ș

i

dacă

internarea are în principal un scop terapeutic,

dacă

nu sunt disponibile alte

mijloace mai

puțin

restrictive

ș

i

dacă

a fost

luată

în considerare opinia persoanei în

cauză.

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

22

ș

i Tratamentelor sau Pedepselor

Inumane sau Degradante

(„CPT”)

instituții

psihiatrice din Portugalia în cadrul vizitelor periodice

din 1999, 2003, 2008, 2012

ș

i 2016. În rapoartele întocmite în urma acestor vizite, a

recomandat, din nou, ca toate spitalele de psihiatrie

să stabilească

un protocol scris privind

utilizarea

măsurilor

de

contenționare

în cadrul serviciilor lor

ș

i ca orice aplicare a

măsurii

contenționării

fizice asupra unui pacient

să

fie

consemnată

într-un registru special.

ș

i 2012. În 1999,

delegația

acestuia

ș

i-a concentrat

atenția

în

principal asupra

secției

de psihiatrie medico-

legală

a spitalului [care

găzduia pacienți declarați

parțial

sau total iresponsabili (din punct de vedere penal)

ș

i

internați

nevoluntar, cu scopul de a

primi îngrijiri, în executarea unei

ordonanțe

de internare

medicală

pronu

n

țată

de o

instanță

penală] ș

i a vizitat, de asemenea,

secția

de psihiatrie

generală

pentru

bărbați.

În 2012, CPT a

vizitat doar

secția

de psihiatrie medico-

legală

(pavilionul 16) a HSC

ș

i nu a abordat în mod

expres cazul

pacienților internați

cu

consimțămâ

ntul lor (voluntar) (precum fiul reclamantei).

În raportul CPT adresat Guvernului portughez, referitor la vizita pe care a efectuat-o în perioada

7-16 februarie 2012, acesta a subliniat

că

adoptarea unor

orientări

de

către

Ministerul

Sănătății,

în iunie 2011, reprezenta un pas înainte. Cu toate acestea,

ș

i-a reiterat recomandarea conform

căreia

toate serviciile de

medicină legală

ar trebui

să întocmească

un protocol scris privind

contenționarea,

în conformitate cu

recomandările

sale anterioare în acest sens. Acesta a

recomandat, de asemenea, adoptarea

măsurilor

necesare pentru a pune

capăt

practicii constând

în a le impune noilor

pacienți

ai HSC

să

poarte pijama.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA

ÎNCĂLCARE

A ART. 2 DIN

CONVENȚIE

susține că autoritățile

nu au protejat dreptul la

viață

al fiului

său,

ceea ce

constituie, în opinia sa, o

încălcare

a art. 2 din

Convenție.

Aceasta

susține

în special

că

spitalul

a dat

dovadă

de

neglijență,

imputându-i faptul

că

nu a asigurat o monitorizare

suficientă

a fiului

ei,

că

nu a instalat garduri de

siguranță

adecvate, care

să

îl

poată

împiedica pe fiul ei

să

părăsească

perimetrul spitalului,

ș

i

că

nu a instituit o

procedură

de

urgență corespunzătoare.

În

temeiul art. 6 § 1 din

Convenție,

reclamanta se plânge de durata procesului civil pe care l-a

inițiat

împotriva spitalului.

consideră că

respectivele capete de cerere formulate de

reclamantă

trebuie

să

fie

examinate doar în temeiul aspectului material

ș

i aspectului procedural ale art. 2,

înțelegându

-se

că,

fiind

responsabilă

cu încadrarea

juridică

a faptelor cauzei, nu este

obligată

de încadrare

a

făcută

de

reclamanți

sau de Guverne [

Radomilja

ș

i

alții

împotriva

Croației

(MC),

nr. 37685/10

ș

i 22768/12, pct. 126, 20 martie 2018].

relevantă

în

speță

a art. 2 este

formulată după

cum

urmează:

„1.

Dreptul la

viață

al

oricărei

persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi

cauzată

cuiva în mod

i

ntenționat

decât în executarea unei

sentințe

capitale

pronunțate

de un tribunal, în cazul în care

infracțiune

a

este

sancționată

cu

această pedeapsă

prin lege.

”

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

23

A. Cu privire la aspectul material

1.

Hotărârea

Camerei

tărât,

în unanimitate,

că

a fost

încălcat

art. 2

din

Convenție

sub aspect

material. Aceasta a considerat

că,

având în vedere antecedentele medicale ale al lui A.J.

ș

i, în

special, tentativa acestuia de sinucidere din 1 aprilie 2000, personalul spitalului se putea

aștepta

ca acesta

să

încerce din nou

să își pună capăt zilelor. Prin urmare, personalul ar fi trebuit să

prevadă că A.J. va fugi din nou, precum și posibilitatea unui deznodământ fatal, în lumina

diagnosticului care îi fusese pus acestuia..

83

. Camera a apreciat că, deși în domeniul sănătății mintale exista tendința de tratare a

pacienților în conformitate cu principiul impunerii unor restricții minime, în cadrul unui regi

m

„deschis”, un astfel de tratament nu putea să exonereze statul de obligația acestuia de a prot

eja

persoanele cu boli psihice internate împotriva pericolului pe care îl reprezentau pentru ele

însele, în special atunci când anumite elemente indicau faptul că exista riscul ca acestea să se

sinucidă.

A consider

at că nu era necesar să se facă o distincție în funcție de tipul de internare –

cu sau fără consimțământ (voluntară sau nevoluntară). Un bolnav internat voluntar (cu

consimțământul său) era tratat și supravegheat de către spital în același fel ca și un pa

cient

internat nevoluntar (fără consimțământul său), iar statul avea aceleași obligații și față de unul

și față de celălalt.

În opinia Camerei, o

afirmație contrară

ar echivala cu privarea

pacienților

internați

voluntar de

protecția

art. 2 din

Convenție.

că

cele

două

proceduri care erau în vigoare în spital

–

verificarea

prezenței pacienților internați

în timpul orelor de servire a mesei

ș

i de administrare a

medicamentelor

ș

i procedura de

urgență

constând în

că

utarea pacientului care lipsea în

perimetrul spitalului, chemarea

poliției ș

i contactarea familiei

–

s-au dovedit ineficiente

,

întrucât nu l-au împiedicat pe A.J.

să fugă ș

i, în cele din

urmă, să

se

sinucidă. În plus, aceasta a

subliniat că riscul a fost agravat de faptul că exista un acces liber și nerestricționat la peronul

unei gări. A apreciat că era de așteptat ca personalul spitalului să ia mai multe măsuri pentru a

se asigura că A.J. nu părăsește perimetrul spitalului. În această privință, a considerat că prezenta

cauză se deosebește de cauza

Hiller împotriva Austriei

(nr. 1967/14, 22 noiembrie 2016).

părților

a) Reclamanta

observațiile

sale adresate Marii Camere, reclamanta

își reiterează susținerea

potrivit

căreia

procedura de supraveghere în vigoare în cadrul HSC, care consta în

numărare

a

pacienților

la ora de servire a mesei, atunci când

aceștia

luau tava cu mâncare, printr-o

deschizătură

relativ

mică

dintr-un zid, era

neadecvată.

Aceasta

adaugă că

procedura de

urgență

era

lipsită

de profesionalism. În opinia ei, intervalul dintre mese de cel

puțin două

ore era

suficient de lung pentru a-i permite unui pacient

să părăsească

pavilionul

ș

i incinta spitalului

ș

i

să

se

sinucidă.

Potrivit reclamantei,

așa

s-a întâmplat cu A.J., a

cărui prezență

a fost

constatată

în timpul

gustării

de la 16.45

ș

i a

cărui absență

a fost

observată

abia la

cină,

în jurul orelor 19,

când acesta deja nu mai era în

viață.

privește prezența

medicilor, reclamanta

afirmă că aceștia își

vizitau

pacienții

doar o

dată

pe zi,

dimineața

sau

după

-amiaza,

ș

i doar atunci când nu aveau

consultații

sau nu

erau de

gardă

pentru

situații

de

urgență.

Aceasta a precizat

că

nu exista niciun serviciu de primiri

urge

nțe

în cadrul HSC

ș

i

că,

atunci când un pacient

făcea

o

criză, instituția

îl contacta pe medicul

de

gardă,

care

hotăra dacă

pacientul trebuia

să

fie transportat la compartimentul de primiri

urgențe

al altui spital. Ea

adaugă că

echipa

terapeutică

a HSC nu includea un psiholog

ș

i

că

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

24

acest lucru a afectat negativ tratamentul aplicat lui A.J. În plus, în opinia reclamantei, boala

mintală

a lui A.J. fusese

diagnosticată greșit

de-a lungul anilor în cadrul HSC, fapt recunoscut

de

instanțele

interne

ș

i

enunțat

clar în

hotărârea pronunțată

de Tribunalul Administrativ din

Coimbra. De asemenea,

susține că informațiile

din dosarul medical al lui A.J., referitoare la

situația

lui

clinică, evoluția

acesteia

ș

i îngrijirile care i-au fost furnizate, nu erau nici complete,

nici actualizate. A.J. nu ar fi beneficiat de un tratament psihologic adecvat, astfel cum

reieșea

din dosarul medical, întrucât rubrica

rezervată evaluării

sau programului terapeutic a fost

lăsat

ă

necompletată

în mai multe locuri.

precizează că

nu

pledează

pentru un regim strict de supraveghere. Ea

consideră că

internarea persoanelor care

suferă

de

tulburări

psihice trebuie

să

se bazeze pe un

echilibru între libertatea

terapeutică,

pe de o parte,

ș

i necesitatea

contenționării,

pe de

altă

parte.

A.J. avea nevoie de îngrijiri speciale

ș

i ar fi trebuit

să facă

obiectul unei supravegheri personale

ș

i al unor

măsuri

de

contenționare.

A.J. a avut un comportament iresponsabil în repetate rânduri

ș

i antecedentele sale de tentative suicidare

fuseseră

dovedite.

susține că

riscul ca A.J.

să își pună capăt

zilelor era previzibil sau, cel

puțin,

probabil. În opinia sa, HSC

ș

tia sau ar fi trebuit

să ș

tie

că viața

lui A.J. era în pericol real

ș

i

imediat. Faptul

că

tratamentul era acordat în

„regim deschis”

nu ar putea scuti statul de

obligația

acestuia de a proteja

pacienții

cu

tulburări

psihice împotriva riscurilor pe care le

reprezintă

pentru ei

înșiși.

Prin urmare, în cazul lui A.J. se impunea o

vigilență deosebită.

obligația pozitivă

de a lua

măsuri operaționale

preventive, ce îi

revine statului în temeiul art. 2, trebuie

să

se aplice în mod egal tuturor

pacienților,

indiferen

t

dacă aceștia

sunt

internați

voluntar sau nevoluntar. În opinia sa, nu

există

nicio

îndoială că

pacientul se

află

sub

protecția

statului chiar

ș

i în cazul

internării

voluntare. Statul ar avea

obligația

de a institui un cadru de reglementare prin care atât spitalele publice, cât

ș

i cele private

să

fie obligate

să

adopte

măsuri ș

i proceduri adecvate.

privește

procedura prin care HSC putea solicita internarea

nevoluntară

,

reclamanta

consideră că

solicitarea ar fi putut

să

fie

efectuată

de

către

orice medic în exercitarea

atribuțiilor

sale sau de

către

directorul

instituției.

urmă,

reclamanta

consideră că

articolele de

presă

referitoare la

pacienți

care

au fugit din HSC, prezentate de aceasta, erau relevante în

măsura

în care demonstrau

că

procedurile de supraveghere

ș

i de

urgență

erau deficiente.

b) Guvernul

susține că,

în timpul ultimei sale

ș

ederi în HSC

–

în perioada 2-27 aprilie 2000

–

A.J. a fost monitorizat de un psihiatru

ș

i i s-au administrat zilnic medicamente. Potrivit

acestuia, A. J. a fost consultat de un medic de cel

puțin ș

apte ori în

această perioadă ș

i, în dosarul

său

medical, nu s-a

făcut

nicio

mențiune

referitoare la exi

stența

unor gânduri

sinucigașe.

Echipa

de îngrijire

(formată

din medici

ș

i

asistenți

medicali) s-a întâlnit zilnic pentru a discuta despre

fiecare pacient.

După

internarea lui A.J. la 2 aprilie 2000

ș

i timp de aproximativ o

săptămână

,

acesta a fost

ț

inut închis în pavilionul în care era spitalizat,

îmbrăcat

în pijama

ș

i halat.

După

ce

s-a constatat o ameliorare a

stării

sale, i-ar fi fost aplicat un regim mai

puțin

restrictiv, iar în

cursul celei de-a doua

ș

i celei de-a treia

săptămâni

a lunii aprilie 2000, i s-ar fi permis

să iasă

din pavilion, cu

condiția să

informeze asistentul medical de serviciu cu privire la acest lucru. În

această perioadă,

i s-a permis, de asemenea,

să petreacă două

weekenduri la domiciliu.

testă

faptul

că

HSC avea

obligația

de a-l supraveghea

ș

i de a-l proteja

pe A.J. într-un mod rezonabil

ș

i

proporțional,

în special având în vedere

existența

unui risc de

sinucidere.

Consideră că această obligație

implica, de asemenea, luarea în considerare a

programului stabilit pentru fiecare pacient, precum

ș

i a dreptului pacientului la libertate. Acesta

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

25

precizează că,

potrivit dreptului

național

(supra, pct. 58), internarea

nevoluntară

putea fi

dispus

ă

de

către

un

judecător

în cadrul unei proceduri judiciare speciale în

două situații:

fie în cazul în

care o

persoană

suferea de o tulburare

psihică gravă,

care ar fi putut constitui un pericol pentru

sine sau pentru un

terț, ș

i aceasta refuza

să

urmeze de

bunăvoie

tratamentul pe care îl impunea

starea sa; fie în cazul în care o

persoană

reprezenta un pericol pentru societate, dar nu intra sub

incidența

sistemului de

sancțiuni

penale aplicabile autorilor unor

infracțiuni

grave. Guvernu

l

apreciază că

A.J. nu se afla în niciuna dintre aceste

două situații.

Acesta

afirmă că

reclamanta

nu a solicitat

niciodată

internarea

nevoluntară

a lui A.J.,

deși – susține

acesta

– ș

tia

că

HSC era

un spital cu regim deschis,

fără

garduri,

că,

în timpul

ș

ederii lui în spital, fiului ei i s-a permis

să părăsească instituția ș

i

că,

de câteva ori, a revenit la domiciliul familial. În plus, Guvernul

susține că,

în conformitate cu cadrul legal în vigoare la momentul faptelor, principiile generale

în materie de

sănătate mintală

impuneau acordarea de îngrijiri în mediul cel mai

puțin

restrictiv

[a se vedea articolul 3 litera b) din Legea

sănătății

mintale, supra, pct. 58].

consideră că

reclamanta

pledează

în favoarea

instalării

de ziduri

ș

i bariere care

să

împiedice

pacienții

cu

tendințe sinucigașe să părăsească

perimetrul spitalului. Acesta

afirmă

că,

în opinia sa, în

măsura

în care majoritatea

pacienților

care

suferă

de boli psihice

prezintă

tendințe sinucigașe,

o astfel de

soluție

ar constitui un pas

către

instituirea unui sistem de

internări

nevoluntare

ș

i nu ar fi

conformă

nici cu

concepțiile

actuale din domeniul psihiatriei

,

nici cu normele juridice

internaționale

relevante în materie. Potrivit Guvernului, cea mai

potrivită

abordare

constă

în sprijinirea

individuală

a

pacienților,

asigurându-le un regim cât mai

puțin

restrictiv posibil în perioada

internării, ș

i,

după

caz, furnizarea de îngrijiri în

instituți

i

situate în cadrul

comunității

sau, în lipsa acestora, în cadrul unui regim deschis, în temeiul

căruia pacienții continuă să

beneficieze de dreptul la

liberă circulație.

Chiar

ș

i în cazu

l

internării

nevoluntare, ar fi acceptabil

ș

i recomandat ca

pacienților să

li se

permită

un anumit grad de

libertate de

mișcare.

susține că,

în cazul lui A.J., nu fusese doved

ită existența

unui risc real

ș

i

imediat de sinucidere la 27 aprilie 2000 sau în zilele care au precedat decesul acestuia. Face

trimitere la

mărturia depusă

în

fața instanțelor naționale

de

către

expertul medical, care

ș

i-a

exprimat opinia potrivit

căreia, deși

riscul de sinucidere era real, acesta nu era iminent

ș

i

că

săvârșirea

actului ar fi putut

să

fie

determinată

de un impuls. Acesta

arată că

medicul care l-a

tratat pe A.J. (doctorul A.A.) a considerat

că

o

relație terapeutică bazată

pe încredere constitui

a

un tratament adecvat. Guvernul

adaugă că,

la 27 aprilie 2000, A.J. nu a avut un comportament

neobișnuit, că

s-a plimbat în jurul spitalului

ș

i a servit toate mesele, inclusiv gustarea de

după

-

amiază

.

cerința impusă

prin

jurisprudența Curții,

potrivit

căreia,

în opinia

sa,

obligația pozitivă

care

incumbă autorităților

trebuie

interpretată

astfel încât

să

nu le

impună

acestora o

sarcină insuportabilă

sau

excesivă ș

i

că,

prin urmare, nu orice

pretinsă amenințare

împotriva

vieții obligă autoritățile

în temeiul

Convenției

[

Osman împotriva Regatului Unit

, 28

octombrie 1998, pct.

116,

Culegere de

hotărâri ș

i decizii

1998-VIII,

ș

i

Renolde împotriva

Franței

, nr.

5608/05, pct.

82, CEDO 2008 (extrase)]. În opinia Guvernului, un control

permanent al

mișcărilor

lui A.J. ar fi putut determina

încălcarea

altor drepturi ale acestuia care

decurg din

Convenție

(

Hiller

,

citată

anterior, pct. 55).

Susține că

sistemul instituit în HSC, în

cadrul

căruia prezența

lui A.J. era

verificată

de cinci ori pe zi, la momentul servirii meselor,

asociat cu regimul terapeutic, a fost

așadar

adecvat

ș

i

proporțional.

că obligația pozitivă

de a proteja

pacienții

împotriva pericolului pe care

îl pot reprezenta pentru ei

înșiși

sau pentru alte persoane se

aplică

atât

pacienților internați

cu

consimțământul

lor (voluntar), cât

ș

i celor

internați fără consimțământul

lor (nevoluntar). Cu

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

26

toate acestea,

susține că,

în cazul

pacienților internați

în executarea unei

hotărâri judecătorești,

adică fără consimțământul

lor, aceste

obligații

pozitive au o

forță ș

i un caracter speciale.

consideră că,

în conformitate cu principiul

subsidiarității,

Curtea trebuie

să

accepte concluziile

autorităților naționale

în urma unei proceduri interne contradictorii

ș

i

echitabile, concluzii potrivit

cărora

sinuciderea lui A.J. nu a fost

previzibilă,

iar îngrijirile

primite de acesta din partea HSC au fost adecvate.

privește

întrebarea

dacă

A.J. avea sau nu

tendințe sinucigașe

grave, Guvernul

precizează că instanțele naționale

au apreciat

că

s-a stabilit doar faptul

că

A.J. încercase o

singură dată să își pună capăt

zilelor, la 1 aprilie 2000,

ș

i

că,

în plus, acestea au concluzionat

că

normele interne privind supravegherea

ș

i

declanșarea

procedurii de

urgență

au fost adecvate

ș

i

suficiente.

confirmă

faptul

că toți pacienții (internați

cu sau

fără consimțământul

lor)

puteau, în

funcție

de simptomele lor,

să

fie

închiși

o

anumită perioadă

de timp în pavilionul în

care erau

internați, adăugând că,

în perioadele de

agitație extremă, pacienții

puteau fi, de

asemenea,

plasați

în camera de izolare

.

urmă,

Guvernul

concluzionează că,

având în vedere

modalitățile

actuale de

tratament psihiatric, axate pe respectarea

demnității ș

i

libertății

pacientului, nu pot fi evitate

toate decesele, iar statul nu poate fi tras la

răspundere

pentru cele care au lo

c.

Curții

a)

Observații

preliminare

ș

i sfera de aplicare

a

motivării Curții

subliniază

de la bun început

că

prezenta

cauză privește

pretinse acte de

neglijență

medicală,

care s-ar fi produs în contextul sinuciderii unui pacient în timpul

internării

sale

voluntare într-o

instituție publică

de psihiatrie. În

consecință,

pot intra în joc

două obligații

pozitive distincte,

deși

legate între ele, care decurg din art. 2

ș

i care au fost deja stabilite de

jurisprudența Curții.

În primul rând, este vorba despre

obligația pozitivă

a statului de a institui

un cadru de reglementare care

să

le

impună

spitalelor adoptarea de

măsuri

adecvate pentru a

proteja

viața pacienților

(infra, pct. 104-107). În al doilea rând, este vorba despre

obligația

pozitivă

a

autorităților

de a lua

măsuri

preventive de ordin practic pentru a proteja un individ

față

de alte persoane sau, în anumite

circumstanțe,

de a-l proteja

față

de propria

persoană

(infra,

pct. 108-115).

b) Principii generale

două obligații menționate

mai

sus

ș

i apoi va examina aplicarea acestora în prezenta

cauză.

Curtea

reamintește că

art. 2 § 1

prima

teză

din

Convenție,

care se

numără

printre

dispozițiile

primordiale ale

Convenției,

în

măsura

în care

consacră

una dintre valorile fundamentale ale

societăților

democratice care

alcătuiesc

Consiliul Europei, impune statului

obligația

nu numai de a nu provoca

„intenționat”

moartea unei persoane, ci

ș

i de a lua

măsurile

necesare pentru a proteja

viața

persoanelor aflat

e

sub

jurisdicția

sa [

Calvelli

ș

i Ciglio împotriva Italiei

(MC), nr.

32967/96, pct.

4

8,

CEDO 2002-I].

i.

Obligația pozitivă

de a institui un cadru de reglementare

sănătății,

Curtea a

hotărât că obligația pozitivă

materială

ce

incumbă

statului îi impune acestuia

să

instituie un cadru de reglementare care

să

oblige spitalele, publice sau private,

să

adopte

măsuri

adecvate care

să

asigure

protecția vieții

pacienților

lor.

Această obligație pozitivă

impune

totodată

instituirea unui sistem judiciar

HOTĂRÂREA FERNANDES DE OLIVEIRA ÎMPOTRIVA

PORTUGALI

EI

27

eficient

ș

i independent, care, în cazul decesului unei persoane aflate în grija unor cadre

medicale, indiferent da

că

acestea

își desfășoară

activitatea în sectorul public sau privat,

să

permită

stabilirea cauzei decesului

ș

i angajarea

răspunderii

celor

vinovați

pentru

acțiunile

lor

[a se vedea, printre multe altele,

Calvelli

ș

i Ciglio

(MC),

citată

anterior,

ș

i

Dodov împotriva

Bulgariei

, nr. 59548/00, pct. 80, 17 ianuarie 2008].

Lopes de Sousa Fernandes împotriva Portugaliei

[(MC], nr.

56080/13,

pct. 165, 19 decembrie 2017], Marea

Cameră

a reamintit recent

ș

i a clarificat sfera de aplicare

a

obligației

pozitive ce

incumbă

statelor în temeiul art. 2 în cazul unei

acuzații

de

săvârșire

a

unor acte de

neglijență medicală

într-un spital. Aceasta a statuat

că,

chiar

ș

i în cazul în care a

fost

stabilită existența

unei

neglijențe

medicale, în mod normal Curtea

constată încălcarea

aspectului material al art. 2 doar în cazul în care cadrul de reglementare aplicabil nu a protejat

în mod

corespunzător viața

pacientului. Aceasta a reafirmat

că,

în

măsura

în care un stat

contractant a adoptat dis

pozițiile

necesare pentru a asigura un nivel înalt de

competență

a

cadrelor medicale

ș

i pentru a garanta protejarea

vieții pacienților,

nu se poate admite

că

aspecte

precum o eroare de

judecată

din partea unui cadru medical sau o

proastă

coordonare a cadrelor

medicale în cadrul tratamentului unui anumit pacient sunt suficiente, în sine, pentru a obliga un

stat contractant

să răspundă

în temeiul

obligației

pozitive de

apărare

a dreptului l

a

viață,

care îi

incumbă

în temeiul art. 2 din

Convenție

(

ibidem

, pct. 187).

dacă

statul nu

ș

i-a îndeplinit

obligația

de reglementare impune

mai

degrabă

o apreciere

concretă

decât una

abstractă

a pretinselor

deficiențe.

Curtea nu are, în

mod normal, sarcina de a examina în mod abstract

legislația ș

i practica relevante, ci de a cerceta

dacă

modul în care i-au fost aplicate acestea reclamantului sau persoanei decedate, ori modul

în care acestea i-au afectat a determinat o

încălcare

a

Convenției

(

Lopes de Sousa Fernandes

,

citată

anterior, pct.

188). În

consecință,

simplul fapt

că

anumite

părți

ale unui cadru de

reglementare pot fi defectuoase nu este suficient, în sine, pentru a ridica o

problemă

din

perspectiva art. 2 din

Convenție.

În plus, trebuie

să

se demonstreze

că

deficien

ț

a

respectivă

i-a

cauzat prejudicii pacientului

.

ii