CASE OF MOREIRA FERREIRA v. PORTUGAL (No. 2) - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF MOREIRA FERREIRA v. PORTUGAL (No. 2) - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2017)

Tradus și revizuit de IER (ier.gov

.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA MOREIRA FERREIRA ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2)

(Cererea nr. 19867/12)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

marți, 11 iulie 2017

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

1

În cauza Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:

Guido Raimondi,

președinte,

Ișıl Karakaș,

Angelika Nußberger, Luis López Guerra,

András Sajó, Mirjana Lazarova Trajkovska, Nona Tsotsoria, Vincent A. De Gaetano, Paulo

Pinto de Albuquerque, Helen Keller, Paul Mahoney, Krzysztof Wojtyczek,

Faris Vehabović

,

Egidijus Kūris,

Jon Fridrik Kjølbro,

Síofra O’Leary, Marko Bošnjak,

judecători,

ș

i Françoise

Elens-Passos,

grefier adjunct,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 1 iunie 2015 și la 5 aprilie 2017,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDUR

A

1.

La originea cauzei se află cererea nr. 19867/12 îndreptată împotriva Republicii

Portugheze, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Francelina Moreira Ferreira

(„reclamanta”), a sesizat Curtea la 30 martie 2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Reclamanta, care a beneficiat de asistență judiciară, a fost reprezentată de J.J.F.

Alves,

avocat în Matosinhos. Guvernul portughez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său,

doamna Maria de Fátima da Graça Carvalho.

3.

Invocând în special art. 6 și art. 46 din Convenție, reclamanta contestă respingerea cererii

sale de revizuire a unei hotărâri penale pronunțate împotriva sa

.

4.

Cererea a fost repartizată Secției întâi a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții –

„Regulamentul”). La

1 aprilie 2014

, președintele secției a decis, în temeiul art. 54

Regulament, să comunice capetele de cerere Guvernului pârât. Cererea a fost declarată

inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere, în temeiul art. 54 § 3 din Regulament.

5.

În urma unei modificări a componenței secțiilor Curții (art. 25 § 1 din Regulament), cauza

a fost repartizată Secției a patra (art. 52 § 1 din Regulament).

6.

La 12 ianuarie 2016, o cameră a acestei secții, compusă din András Sajó, președinte,

Vincent A. De Gaetano,

Boštjan M. Zupančič,

Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque,

Krzysztof Wojtyczek,

Egidijus Kūris, judecători, precum și Fatoș Aracı, grefier adjunct de

secție

, s-

a desesizat în favoarea Marii Camere; niciuna din părț

i nu s-a opus (art. 30 din

Convenție și art. 72 din Regulament).

7.

Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 26 § 4 și 5

din Convenție și art. 24 din Regulament.

eclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitatea și

fondul cauzei.

9.

La 1 iunie 2016, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg

(art. 59 § 3 din Regulament).

S-au

înfățișat:

a)

pentru Guvern

dna M. de Fátima da Graça Carvalho,

agent

,

dl J. Conde Correia,

consilier

,

dna A. Garcia Marques,

consilier

;

b)

pentru reclamantă

dl J.J.F.

Alves,

avocat

.

Curtea a ascultat declarațiile prezentate de doamna da Graça Carvalho și

domnul Alves,

precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

2

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZE

I

a născut în 1961 și locuiește în Matosinhos.

A. Situația în fap

t

11.

În urma unei altercații cu alte persoane, Parchetul de pe lângă Tribunalul Matosinhos a

declanșat împotriva reclamantei o acțiune penală pentru amenințare. În cursul cercetărilor, s

-a

întocmit un raport de expertiză. În acesta s

-

a precizat că reclamanta are capacități intelectuale

și cognitive diminuate, dar că trebuie să răspundă penal pentru faptele sale.

12.

Prin hotărârea din 23 martie 2007, Tribunalul Matosinhos a respins teza răspunderii

penale diminuate susținută de reclamantă ș

i a condamnat-o la 320 de zile-

amendă, respectiv o

sumă totală de 640 euro (EUR), pentru amenințări și insulte, obligând

-

o totodată la plata unei

sume de bani cu titlu de despăgubire pentru victime.

anta a declarat apel împotriva hotărârii la Curtea de Apel Porto

(„curtea de apel”). Aceasta a repetat că nu a avut cunoștință de caracterul ilegal al faptelor sale

și a solicitat să se constate că nu răspunde penal, având în vedere tulburările psihiatric

e

de care

s-

a declarat afectată. În consecință, a solicitat o nouă apreciere a faptelor și o nouă ședință

în

care dorea să fie ascultată.

14.

La 12 decembrie 2007, curtea de apel a desfășurat o ședință în prezența reprezentantului

Mi

nisterului Public și a avocatului reclamantei. Totuși, aceasta din urmă nu a fost ascultată.

15.

Prin hotărârea definitivă din 19 decembrie 2007, curtea de apel a confirmat condamnarea

reclamantei pentru amenințare și insulte, dar a

redus pedeapsa la 265 de zile-

amendă, respectiv

530

EUR în total. Instanța a considerat că nu era necesară o nouă apreciere a faptelor, motivând

că reclamanta nu a reușit să conteste validitatea aprecierii efectuate de prima instanță.

16.

Reclamanta a achitat amenda în mai multe tranșe.

17.

În ședința în fața Curții, s

-

a precizat că în ianuarie 2016, adică la 5 ani de la plata integrală

a amenzii, mențiunea referitoare la condamnarea reclamantei a fost eliminată din cazierul său

judiciar.

B. Cererea nr. 19808/08 și hotărârea pronunțată de Curte la 5 iulie 2011

18.

La 15 aprilie 2008, reclamanta a adresat Curții o cerere în care s

-

a plâns că nu a fost

ascultată personal de curtea de apel, ceea ce, în opinia sa, constituia o încălcare a art. 6 § 1 din

Convenție.

19.

În hotărârea din 5 iulie 2011, Curtea a declarat admisibil capătul de cerere formulat în

temeiul art. 6 § 1 din Convenție și a formulat astfel constatarea încălcării acestei dispoziții:

„[...]

de situația în fapt și de persoana reclamantei. Aceasta din urmă a ridicat, printre altele, așa cum a făcut deja

în fața primei instanțe, problema dacă răspunderea sa penală ar trebui să fie considerată diminuată, ceea ce

ar fi putut avea o influență importantă asupra stabilirii pede

psei.

directă a mărturiei personale a reclamantei, mai ales că hotărârea Tribunalului Matosinhos se distanța în

oarecare măsură de concluziile expertizei psihiatrice, fără a preciza însă motivele acestei divergențe, așa

cum prevede legislația națională [...].

Reexaminarea acestei chestiuni

de către curtea de apel ar fi trebuit

așadar să includă o nouă audiere integrală a reclamantei [..

.].

curții de apel în prezenta cauză. În consecință, a fost încălcat art. 6 § 1 din C

onvenție.”

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

3

20

. În ceea ce privește despăgubirile solicitate cu titlu de prejudiciu material și moral în

temeiu

l art. 41 din Convenție, Curtea a declarat următoarele:

„41. Curtea consideră, în primul rând, că, în cazul în care, precum în prezenta cauză, o persoană a fost

condamnată, în urma unei proceduri viciate de nerespectarea cerințelor prevăzute la art. 6 din Convenție,

rejudecarea sau redeschiderea procesului la cererea persoanei respective reprezintă, în principiu, un mijloc

adecvat de reparare a încălcării constatate. În această privință, constată că art. 449 din Codul penal al

Portugaliei permite revizuirea

unui proces la nivel intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în cauză. Cu toate acestea, măsurile reparatorii specifice

care trebuie luate, după caz, de un stat pârât în vederea îndeplinirii obligațiilor care îi revin în temeiul

Convenției depind în mod necesar de circumstanțele cauzei și trebuie să fie definite în lumina hotărârii

pronunțate de Curte în cauza respectivă [

Öcalan împotriva Turciei

(MC), nr. 46221/99, pct. 210, CEDO

2005-I

V

; și

Panasenko împotriva Portugaliei

, nr. 10418/03, pct. 78, 22 iulie 2008]. În prezenta cauză, în

dezbatere se află numai omisiunea audierii reclamantei de către curtea

de apel.

constă, în speță, în faptul că reclamanta nu a putut beneficia de garanțiile prevăzute la art. 6. În acest sens, nu

observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge

cererea. Într-

adevăr, Curtea nu poate să speculeze cu privire la soluția la care ar fi ajuns curtea de apel dacă

ar fi ascultat-

o pe reclamantă în cadrul unei ședințe p

ublice (

Igual Coll împotriva Spaniei

, nr. 37496/04, p

ct.

51, 10 martie 2009). În schimb,

Curtea consideră necesar să i se acorde persoanei în cauză suma de

2 400

EUR pentru prejudiciul moral.

”

C. Procedura de executare a hotărârii din 5 iulie 2011 în fața Comitetului de Miniștri

a prezentat Comitetului de Miniștri un plan de

acțiune pentru executarea hotărârii Curții din 5 iulie 2011. Acesta a confirmat că despăgubirea

acordată reclamantei i

-

a fost plătită la 14 decembrie 2011. În ceea ce privește măsurile generale,

a subliniat că președinția Consiliului de Miniștri a propus modificarea Codului de procedură

penală astfel încât o audiere să poată avea loc în fața oricărei instanțe de apel învestite să se

pronunțe asupra vinovăției sau asupra pedepsei unui inculpat.

22.

În ședința desfășurată de Curte, s

-

a afirmat că, în absența aprobării, propunerea de mai

sus nu a fost în cele din urmă inclusă în versiunea finală a reformei Codului de procedură penal

ă.

23

. La data adoptării prezentei hotărâri, niciun proiect de reformă a Codului de procedură

penală nu se afla pe ordinea de zi a autorităților interne. Procedura de supraveghere a executării

hotărârii din 5 iulie 2011 era încă pendinte în fața Comitetului de Miniștri.

D. Acțiunea în revizuire introdusă de reclamantă

reclamanta a introdus la Curtea Supremă o acțiune în revizuire. A susținut că hotărârea curții

de apel din 19 decembrie 2007 era incompatibilă cu hotărârea Curții

din 5 iulie 2011

.

25.

Ministerul Public a solicitat admiterea acțiunii pe motiv că ar putea exista în mod legitim

îndoieli serioase cu privire la condamnare și mai ales la pedeapsa aplicată.

hotărârea din 21 martie 2012, Curtea Supremă nu a admis cererea de revizuire.

S

-a

considerat că nu era necesară o revizuire deoarece hotărârea judecătorească de condamnare

pronunțată de curtea de apel nu era incompatibilă cu hotărârea Curții. Curtea Supremă a reținut

că omisiunea audierii reclamantei de către curtea de apel a fost o neregulă procedurală care nu

făcea obiectul unei revizuiri. Aceasta s

-

a exprimat după cum urmează:

„[...] acțiunea în revizuire se limitează, în legislația noastră internă, la hotărârile (în special „de

condamnare”) și nu se referă la ordonanțele de orientare procedurală, fiind de la sine înțeles că o [...] hotărâre

este definită prin orice act prin care un judecător soluționează o cauză sau un incident de procedură

[art. 156

ali

n. (2) din Codul de procedură civilă

].

Cu toate acestea, în raport cu legislația națională, revizuirea hotărârii nu poate fi aprobată pentru motivul

invocat de reclamantă deoarece condamnarea nu este incompatibilă cu hotărârea CEDO [art. 449 alin. (1)

lit.

g) C. proc.

pen.]. Pe de altă parte, procedura urmată de curtea de apel pentru desfășurarea ședinței, în urma

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

4

căreia s

-

a pronunțat asupra căii de atac, este incompatibilă cu cea pe care CEDO a considerat

-

o indispensabilă

pentru a garanta dreptul la apărar

e.

În legislația națională, atunci când înfățișarea inculpatului este impusă de lege, absența sa constituie o cauză

de nulitate absolută [art. 119 lit. c) C.

proc. pen.].

Or, deși absolută, o cauză de nulitate nu poate da naștere la o acțiune extraordinară în revizuirea hotărârii

[...]

.

În plus, după cum observă CEDO, nu se poate specula cu privire la eventuala decizie a curții de apel în

cazul în care persoana condamnată ar fi fost ascultată în ședința la sfârșitul căreia s

-

a pronunțat asupra acțiunii

ș

i,

în special, cu privire la clarificarea aspectului dacă pedeapsa ar fi fost cea pe

care a pronunțat

-o sau alta.

Astfel, CEDO a exclus de la început faptul că decizia sa ar putea da naștere unor îndoieli serioase cu privire

la condamnare, indiferent de pedea

psa care a fost aplicată efectiv.

Pe scurt, condamnarea nu este incompatibilă cu decizia cu caracter obligatoriu a CEDO, iar corectitudinea

acesteia nu este umbrită de nicio îndoială serioa

să.

De aceea, conștientă fiind că nu este întotdeauna posibilă obținerea rejudecării sau a redeschiderii

procesului în raport cu dreptul intern aplicabil, precum în prezenta cauză, CEDO a decis să oblige statul

portughez să o despăgubească pe reclamantă pentru prejudiciul moral și să repare astfel nu nedreptatea

condamnării, care în speță nu se confirmă, ci o neregularitate gravă în desfășurarea procedurii, care a adus

atingere dreptului la apărare al reclamantei [.

..]

Din motivele prezentate mai sus, motivul invocat de reclamantă în susținerea cererii sale pentru aprobare

a

revizuirii nu se confirmă

.

În consecință, judecătorii din cadrul Secției penale a Curții Supreme decid să nu admită

cererea de

revizuire.”

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Acțiunea în revizuire

din 29 august 2007 pentru modificarea Codului de procedură penală

(C. proc.

pen.) a consacrat la art. 449 alin. (1) lit. g) un nou temei pentru acțiunea în revizuirea

unei hotărâri definitive. Această dispoziție are următorul conținut:

Art. 449 (motive

pen

tru acțiunea în revizuir

e)

„1. O hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi revizuită din următoarel

e motive:

a) prin hotărâre definitivă s

-

a stabilit că probele care au stat la baza condamnării nu au fos

t valide;

b) unul dintre judecători sau jurații care au participat la procedura soluționată prin hotărârea definitivă

care a dobândit autoritate de lucru judecat a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune legată de

exercitarea atribuțiilor sale;

c) faptele care au dus la condamnare sunt incompatibile cu faptele stabili

te printr-

o altă hotărâre, în cazu

l

în care această contradicție dă naștere unor îndoieli serioase cu privire la corectitudinea con

damnării;

d) ulterior hotărârii definitive, se descoperă probe noi care ridică îndoieli s

erioase cu privire la

corectitudinea condamnării;

e) condamnarea s-

a bazat pe probe obținute în mod ilegal

;

f) Curtea Constituțională a declarat neconstituțională o normă pe care s

-a bazat condamnarea;

g) condamnarea este incompatibilă cu o hotărâre obligatorie pentru statul portughez pronunțată de o

instanță internațională sau respectiva hotărâre ridică îndoieli serioase cu privire la corectitudinea

condamnării în cauz

ă.

asimilată unei hotărâri

judecătorești

.

de a schimba pedeapsa

.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

5

pedepsei sau al intervenirii prescripției.”

o hotărâre din 27 mai 2009 (procedura internă nr.

55/01.OTBEPS-A.S1), Curtea

Supremă a considerat că noul temei – prevăzut la art. 449 alin. (1)

l

it. g) C. proc. pen.

–

pentru

revizuirea unei hotărâri definitive trebuia să fie interpretat în mod restrictiv. Având în vedere

Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului de Miniștri, aceasta a declarat că redeschiderea

procesului era indispensabilă „în cazul în care o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului

a concluzionat că o hotărâre internă era contrară Convenției sau în cazul în care erorile sau

neregulile de procedură erau de o asemenea gravitate încât ridicau îndoieli serioase cu privire

la dec

izia adoptată (

fortes dúvidas sobre a decisăo

) la finalul acesteia și, totodată, atunci când

partea lezată suferea în continuare consecințele negative foarte grave ale deciziei naționale,

când acestea nu puteau fi remediate prin reparația echitabilă acordată de Curte și când

restitutio

in integrum

nu se putea realiza decât prin intermediul reexaminării sau al redeschiderii

procesului”

.

Într-

un opinie separată, unul dintre judecătorii din completul de trei judecători care a

examinat cererea de revizuire, deși era de acord cu decizia, a considerat că Curtea Supremă a

interpretat art. 449 alin. (1) lit. g) într-

o manieră prea restrictivă. Judecătorul a precizat

următoarele:

„Consider că noul paragraf g) din art. 449 alin.

(1) C.

proc. pen. a introdus un mecanism pentru exe

cutarea

hotărârilor pronunțate de instanțele internaționale al căror caracter obligatoriu a fost recunoscut de statul

portughez; atunci când este învestită cu examinarea unei cereri de revizuire, Curtea Supremă trebuie să se

limiteze la

verificarea existenței condiției de formă menționate [la art. 449 alin. (1) lit. g)]: existența unei

hotărâri a unei instanțe internaționale cu caracter obligatoriu pentru statul portughez, care es

te incompatibilă

cu condamnarea sau care ridică îndoieli serioase cu privire la corectitudinea acesteia din urmă. În această

etapă a procedurii, Curtea Supremă trebuie – aș dori să vă reamintesc – doar să verifice dacă există această

condiție de formă pentru deschiderea revizuirii. Instanța învestită cu revizuirea va trebui să pronunțe o nouă

hotărâre (art. 460 și urm. C.

proc.

pen.), care va trebui să execute decizia Curții Europene a Drepturilor

Omului.”

29

. În hotărârea respectivă, Curtea Supremă a admis o cerere de redeschidere a unui pr

oce

s

penal în urma căruia un jurnalist a fost condamnat pentru încălcarea secretului judiciar (

segredo

de justiça

), având în vedere faptul că, în cauza

Campos Dâmaso împotriva Portugaliei

(nr.

17107/05,

24 aprilie 2008), Curtea hotărâse că acea condamnare

a adus atingere dreptului

acestuia din urmă decurgând din art. 10 din Convenție.

30

. Curtea Supremă a admis trei cereri de revizuire în temeiul art. 449 alin. (1) lit. g)

C. proc.

pen. privind condamnări pentru calomnie pe care Curt

ea le-a declarat contrare art. 10

din Convenție:

– în hotărârea sa din 23 aprilie 2009 (procedura internă nr. 104/02.5TACTB

-A.S1), care

avea ca obiect condamnarea pentru calomnie a autorului unei cărți, Curtea Supremă a

considerat că această condamnare era incompatibilă cu hotărârea Curții în cauza

Azevedo

împotriva Portugaliei

(nr. 20620/04, 27 martie 2008);

– în hotărârea sa din 15 noiembrie 2012 (procedura internă nr. 23/04.0GDSCD

-B.S1) care

avea ca obiect o condamnare pentru calomnie, Curtea Supremă a hotărât că această

condamnare era incompatibilă cu hotărârea Curții în cauza

Alves da Silva împotriva

Portugaliei

(nr. 41665/07, 20 octombrie 2009);

– în hotărârea sa din 26 martie 2014 (procedura internă nr. 5918/06.4TDPRT.P1) având

ca obiect redeschiderea

unui proces penal încheiat cu condamnarea autorului unei cărți la

plata unei amenzi pentru calomnie, Curtea Supremă a considerat că această hotărâre era

incompatibilă cu hotărârea Curții în cauza

Sampaio e Paiva de Melo împotriva Portugaliei

(nr. 33287/10,

23 iulie 2013). În special, aceasta a considerat că procedura de revizuire nu a

urmărit reexaminarea unei hotărâri pronunțate deja, ci mai degrabă viza pronunțarea unei

noi decizii în temeiul unei reexaminări a cauzei pe baza unor fapte noi.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

6

B. Celelalte

dispoziții relevant

e

31.

În momentul faptelor, celelalte dispoziții relevante din Codul de procedură penală erau

formulate după cum urmează:

Art. 119 (nulitatea absolută)

„Următoarele nulități sunt absol

ute (

nulidades insanáveis

)

și trebuie să fie ridicate din oficiu în orice stadiu

al procedurii, în plus față de cele prevăzute de alte dispoziții l

egale:

a) nerespectarea dispozițiilor legale privind compunerea instanței;

b) nerespectarea dispozițiilor legale privind rolul parchetului în faza de urmărire penală;

c) absența inculpatului sau a avocatului acestuia în situațiile în care legea impune preze

ntarea sa;

d) omisiunea unor etape obligatorii în cursul proced

urii;

e) nerespectarea normelor de competență ale instanței [...];

f) ur

mărirea penală desfășurată prin proceduri necorespunzătoare.”

Art. 122 (efectele nulității)

„1. Actul a cărui nulitate este constatată, precum și orice alte acte care depind de acesta, sunt declarate nule.

refacerea actului. Cheltuielile aferente sunt suportate de partea responsabilă de anularea actului.

Art. 450 (

locus standi)

„Revizuirea unei hotărâri poate fi solicitată

de:

a) procurorul general

;

[...]

c) persoana condamnată.”

Art. 457 (aprobarea revizuirii)

„1. Dacă este aprobată revizuirea, Curtea Supremă retrimite cauza la o instanță având aceeași categorie și

aceeași compunere ca cea care a pronunțat decizia a cărei revizuire se cere și care este cea mai apropiată de

aceasta din punct de vedere geograf

ic.

siguranță, Curtea Supremă, având în vedere gravitatea îndoielilor privind condamnarea, decide dacă se

impune suspendarea executării pedepsei sau a măsur

ii.

că, Curtea Supremă poate

dispune o măsură preventivă.”

Art. 458 (anularea deciziilor incompatib

ile)

„1. În cazul în care revizuirea este aprobată în temeiul art. 449 alin. (1) lit. c) din cauza hotărârilor

ireconciliabile care au avut ca rezultat condamnar

ea unor persoane diferite pentru aceleași fapte, Curtea

Supremă anulează hotărârile respective, dispune rejudecarea pentru toate persoanele condamnate și

retrimite

cauza la instanța competentă.

ază.

iziei pune capăt executării acesteia. Cu toate acestea, Curtea Supremă poate dispune măsuri

preventive împotriva persoanelor care sunt rejudecate.”

Art. 460 (rejudecarea)

„1. După instrumentarea dosarului, se stabilește termenul ședinței, iar procedura urmează normel

e de drept

comun.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

7

condamnate

sau urmărite penal pentru fapte care au fost decisive pentru soluționarea procesului redeschis n

u sunt admise

să intervină în rejudecare.”

III. RECOMANDAREA NR. R (2000) 2 A COMITETULUI DE MINIȘTRI

32

. În Recomandarea nr. R (2000) 2, adoptată la 19 ianuarie 2000, în cadrul celei de

-a 694-

a reuniuni a Delegaților Miniștrilor, Comitetul de Miniștri a precizat că, din practica referitoare

la controlul executării hotărârilor Curții, reieșea că existau circumstanțe excepționale în care s

-

a dovedit că reexaminarea unei cauze sau redeschiderea unui proces era cea mai eficientă

modalitate sau chiar singura modalitate de a realiza

restitutio in integrum.

Prin urmare, acesta

a solicitat statelor să instituie mecanisme de reexaminare pentru cauzele care priveau constatări

ale încălcării Convenției, formulate de Curte, în special în următoarele cazuri:

„i) Partea lezată suferă în continuare consecințe negative foarte grave în urma pronunțării deciziei naționale,

consecințe care nu pot fi compensate prin reparație echitabilă și care nu pot fi schimbate decât prin

reexaminare sau redeschidere, și

ii) din hotărârea Curții rezultă

că:

a

) decizia națională contestată este în fond contrară Convenției,

sau

b

) încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficiențe de procedură atât de grave încât generează

îndoieli serioase cu privire la rezultatul procedurii inte

rne atacate.”

33

. Expunerea de motive prezintă apoi observații mai generale cu privire la aspecte care

nu

au fost abordate în mod explicit în recomandare. Referitor la cauzele care îndeplinesc criteriile

sus-

menționate, se menționează următoarele:

„12. [...] subpunctul (ii) indică tipul de încălcări care necesită în mod special reexaminarea sau

redeschiderea cauzei. Exemplele de situații vizate la lit. a) sunt condamnările penale contrare art. 10 ca urmare

a faptului că declarațiile pe care autoritățile naționale le descriu ca fiind penale constituie exercitarea legitimă

a libertății de exprimare a părții lezate, sau contrare art. 9 deoarece faptele părții lezate ca

re au fost încadrate

ca fiind penale reprezintă o exercitare legitimă a libertății de religie. Ca o ilustrare a situațiilor vizate la lit.

b), se poate menționa cazul în care partea lezată nu a avut timpul sau înlesnirile necesare pregătirii apărării

în cadrul procedurilor penale sau cazul în care condamnarea se baz

ează pe declarații obținute prin tortură sau

pe mijloace de probă pe care partea lezată nu a avut niciodată posibilitatea să le verifice; în cadrul procedurilor

civile, se poate menționa cazul în care părțile nu au fost tratate în conformitate cu principiul egalității armelor.

b) încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficiențe de procedură atât de grave încât generează îndoieli

serioase cu privire la rezultatul procedurilor inte

rne.”

IV. DREPTUL ȘI PRACTICA ÎN CADRUL STATELOR MEMBRE ALE CONSILIUL

UI

EUROPEI

34.

Un studiu comparat al legislației și practicii din cele 43 de state membre ale Consiliului

Europei arată că mare parte din acestea au instituit mecanisme interne care oferă posibilitatea

de a solicita, pe baza unei co

nstatări a încălcării Convenției, formulate de Curte, reexaminarea

sau redeschiderea unei cauze penale soluționate prin hotărâre judecătorească definitivă.

odul de procedură penală național acordă în

mod explicit oricărui justițiabil, în favoarea căruia Curtea a pronunțat o hotărâre de constatare

a încălcării Convenției într

-

o cauză penală, posibilitatea de a solicita reexaminarea sau

redeschiderea cauzei pe baza acelei constatări. Printre acestea se numără următoarele state

membre: Andorra, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria,

Croația, Elveția, Estonia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Franța, Georgia, Germania,

Grecia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Moldova, Monaco, Muntenegru, Norvegia, Polonia,

Republica Cehă, România, Rusia, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Turcia,

Țările de Jos, Ucraina și Ungaria.

36.

În majoritatea acestor state, revizuirea sau redeschiderea se solicită în instanță, dar gradul

de jurisdicție diferă de la un stat la altul. În unele state, trebuie sesizată cea mai înaltă instanță,

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

8

respectiv Curtea Supremă (Albania, Andorra, Armenia, Aus

tria, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria

,

Elveția, Estonia, Grecia, Lituania, Luxemburg, Moldova, Monaco, Polonia, Rusia, Spania,

Țările de Jos, Ungaria) sau Curtea Constituțională (Republica Cehă). În altele, revizuirea sau

redeschiderea cauzei se solicită în fața instanței care a pronunțat decizia atacată (Croația, Fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei, Slovenia, Turcia și Ucraina).

37.

În unele state membre, revizuirea sau redeschiderea se solicită unor organisme

nejudiciare, cum ar fi comisiile independente administrative sau cvasi-judiciare (Islanda,

Norvegia și Regatul Unit), ministrului Justiției (Luxemburg), prim

-ministrului, care are puterea

discreționară de a retrimite cauza la curtea de apel care judecă în materie penală (Malta

), sau

parchetului (Letonia).

38.

În principiu, revizuirea sau redeschiderea nu este de drept, iar cererea trebuie să respecte

criteriile de admisibilitate, precum respectarea termenelor și a formalităților procedurale. Unele

legisl

ații interne prevăd alte condiții: de exemplu, reclamantul trebuie să invoce în susținerea

cererii sale un temei legal (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Germania și Turcia), o

împrejurare nouă (Armenia) sau fapte și probe suficiente pentru a justifi

ca cererea (Fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei și Italia).

39.

În fine, în alte state membre, revizuirea sau redeschiderea în materie penală pe baza

constatării încălcării Convenției, formulate de Curte, nu este în prezent prevăzută expres în

dispozițiile legale în vigoare (de exemplu, în Albania, Danemarca, Islanda, Italia, Malta,

Regatul Unit și Suedia). În unele dintre aceste țări, există totuși această posibilitate printr

-o

interpretare largă a dispozițiilor generale privind

procedura de revizuire (de exemplu, Albania,

Danemarca, Italia și Suedia). Într

-

un singur stat membru, Liechtenstein, nu este posibilă

revizuirea sau redeschiderea cauzelor penale pe baza unei hotărâri a Curții Europene a

Drepturilor Omului.

ÎN DREPT

I. CU

PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENȚIE

a plâns de respingerea, de către Curtea Supremă, a cererii sale de revizuire

a hotărârii penale pronunțate împotriva sa. Aceasta consideră hotărârea Curții Supreme o

„denegare de dreptate” pe motiv că această curte a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile

relevante ale Codului de procedură penală și concluziile hotărârii Curții din 2011, privând

-o

astfel de dreptul la revizuirea condamnării sale.

Reclamanta

invocă o încălcare a art. 6 § 1 din

Convenție, formulat astfel în părțile sale relevante în speță:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] de către o instanță independentă și imparțială

[…], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriv

a sa.”

A. Cu privire la admisibilitat

e

41.

Guvernul susține că Curtea nu are competență

ratione materiae

pentru a judeca fondul

capătului de cerere formulat de reclamantă în temeiul art. 6 din Convenție.

parte, potrivit Guvernului, noua cerere nu conține fapte noi comparativ cu cererea

anterioară. Singurul său scop ar fi executarea hotărârii Curții din 2011. Art. 46 împiedică așadar

examinarea sa de către Curte.

43.

Pe de altă parte, Guvernul consideră că art. 6 din Convenție nu se aplică procedurii de

aprobare a revizuirii hotărârii curții de apel din 19 decembrie 2007 de către Curtea Supremă și

că, în prezenta cauză, nici

un aspect de fapt sau de drept nu este de na

tură să determine o nouă

examinare de către Curte în raport cu art. 6 din Convenție.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

9

Cât despre Guvern, reclamanta nu poate invoca niciun fel de drept la revizuirea unei

condamnări penale definitive. Calea de atac extraordinară a revizuirii, instituită de

art. 449 din

Codul de procedură penală, se deosebește prin natura sa, întinderea sa și caracteristicile sale

specifice de alte căi de atac ordinare din dreptul portughez (apelul, care retrimite cauza la

instanța

ad quem

spre examinare în ansamblu, și recur

sul

en revista

, care are ca obiect aspect

e

de drept și, în mod excepțional, vicii grave în ceea ce privește faptele). În conformitate cu

normele de procedură penală din Portugalia, Curtea Supremă are competență doar pentru a

aproba sau nu redeschiderea pro

cesului, o eventuală decizie de redeschidere atrăgând după sine

retrimiterea dosarului cauzei la instanța de prim grad.

44.

În prezenta cauză, Curtea Supremă s

-

a limitat la a verifica, în lumina legislației naționale

ș

i a concluziil

or Curții Europene de Justiție, dacă au fost îndeplinite condițiile pentru aprobarea

redeschiderii procesului. Prin urmare, aceasta a comparat hotărârea curții de apel din 19

decembrie 2007 cu cea Curții din 5 iulie 2011 cu unicul scop de a verifica dacă a

cestea erau

compatibile și dacă cea din urmă hotărâre nu ridica îndoieli serioase cu privire la corectitudinea

condamnării reclamantei

.

45.

În ceea ce o privește, reclamanta consideră că hotărârea Curții Supreme din 21 martie

2012 c

onstituie un element nou și că art. 6 din Convenție era aplicabil procedurii urmate în

cadrul acțiunii în revizuire.

46.

În cadrul examinării admisibilității, Curtea trebuie mai întâi să răspundă la întrebarea

da

că este competentă să examineze capătul de cerere al reclamantei fără a încălca prerogativele

statului pârât și ale Comitetului de Miniștri, ce decurg din art. 46 din Convenție și, în caz

afirmativ, dacă garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție se aplică procedurii în cauză

.

a) Art. 46 din Convenție exclude examinarea de către Curte a capătului de cerere întemeiat pe art.

6 din Convenție

?

i) Principii gener

ale

47

. Curtea a reamintit că, în hotărârile

Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2)

[(MC), nr.

22251/08, CEDO 2015] și

Verein gegen Tierfabriken Schabriken Schweiz (VgT) împotriva

Elveției

(nr. 2)

[(MC)],

nr. 32772/02, CEDO 2009], precum și în decizia

Egmez împotriva

Ciprului

[(dec.), nr. 12214/07, pct. 48-56, 18 septembrie 2012], a examinat chestiunea

competenței Curții în raport cu prerogativele statului pârât și ale Comitetului de Miniștri în

temeiul art. 46 din Convenție. Principiile stabilite de Curte în aceste hotărâri și în decizie pot

fi

rezumate după cum urmează

:

a) Consta

tarea încălcării hotărârilor sale este în esență declarativă și, prin art. 46 din

Convenție, înaltele părți contractante s

-

au angajat să respecte hotărârile Curții, pronunțate în

cauzele în care sunt părți, Comitetul de Miniștri fiind responsabil cu suprav

eghere

a

executării acesteia [

Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (nr. 2)

, citată anterior, pct. 61].

b) Rolul Comitetului de Miniștri în acest domeniu nu înseamnă însă că măsurile luate d

e

un stat pârât pentru a repara încălcarea constatată de Curte nu pot să ridice o nouă problemă,

nesoluționată prin hotărâre, și, prin urmare, să facă obiectul unei noi cereri pe care Curtea ar

trebui să o examineze. Cu alte cuvinte, Curtea poate admite un capăt de cerere potrivit căruia

redeschiderea procesului la nive

l intern, în vederea executării uneia dintre hotărârile sale, a

dus la o nouă încălcare a Convenției [

ibidem

, pct. 62;

Bochan (nr. 2)

, citată anterior, pct. 33;

ș

i

Egmez

, decizie citată anterior, pct. 51].

c) Pe această bază, Curtea s

-

a declarat competentă să judece capete de cerere formulate

în anumite cauze în urma hotărârilor pe care le

-

a pronunțat, de exemplu atunci când

autoritățile interne au efectuat reexaminarea dosarului cauzei în cursul executării uneia dintre

hotărârile sale, fie prin redeschiderea procesului, fie prin desfășurarea unui proces complet

nou (

Egmez

, citată anterior, pct. 52 și trimiterile citate).

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

10

d) Conform jurisprudenței Curții, constatarea existenței unei „probleme noi” depinde în

mare parte de circumstanțele specifice ale cauzei, iar diferența nu este întotdeauna clară

[

Bochan (nr. 2)

, citată anterior, pct. 34; și, pentru examinarea acestei jurisprudențe, decizia

Egmez

, citată anterior, pct. 54]. Competențele conferite Comitetului de Miniștri de către art.

46 nu suferă nicio

atingere

– supravegherea executării hotărârilor Curții și aprecierea punerii

în aplicare a măsurilor adoptate de state în temeiul acestui articol –

în cazurile în care Curtea

examinează fapte noi în cadrul unei cereri noi [

Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (nr.

2)

, citată anterior, pct. 67].

48.

Curtea reamintește că nu are competența de a dispune, în special, redeschiderea unui

proces (

ibidem

, pct. 89). Cu toate acestea, după cum reiese din Recomandarea nr. R (2000) 2 a

Comite

tului de Miniștri, din practica de supraveghere a executării hotărârilor Curții rezultă că

există circumstanțe excepționale în care reexaminarea unei cauze sau redeschiderea procesului

se dovedește a fi cea mai eficace sau chiar singura modalitate de a obț

ine

restitutio in integrum

,

respectiv repunerea părții lezate, în măsura posibilă, în situația în care se afla înainte de

încălcarea Convenției. Printre cauzele vizate de deciziile Curții de constatare a încălcărilor, cele

care necesită în mod special reex

aminarea sau redeschiderea au ca obiect, conform expunerii

de motive a recomandării, domeniul dreptului penal (

supra

, pct.

32

și

33).

49.

Astfel, în ceea ce privește redeschiderea procedurii, este clar că Curtea nu este

competentă să dispună o astfel de măsură. Cu toate acestea, în cazul în care o persoană a fost

condamnată în urma unui proces neconform cu cerințele de la art. 6 din Convenț

ie, Curtea poate

să declare că rejudecarea sau redeschiderea procesului, la cererea persoanei interesate,

reprezintă în principiu o modalitate corespunzătoare pentru repararea încălcării constatate

[

Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) (nr. 2)

, citată a

nterior, pct. 89]. Astfel, în contextul

specific al cauzelor având ca obiect independența și imparțialitatea instanțelor de siguranță a

statului din Turcia, a declarat că, în principiu, reparația cea mai potrivită ar fi rejudecarea

reclamantului de către o instanță independentă și imparțială (

Gençel împotriva Turciei

, nr.

53431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003).

50.

Această abordare a fost confirmată în hotărârile

Öcalan împotriva Turciei

[(MC), nr.

46221/99, pct. 210, CEDO 2005-

IV] și

Sejdovic împotriva Italiei

[(MC), nr. 56581/00, CEDO

2006-II].

În această din urmă hotărâre, Curtea a stabilit principiile generale (pct. 126 și 127),

care pot fi rezumate după cum urmează:

a) În cazul în care o persoană a fost condamnată, în urma unui pr

oces neconform cu

cerințele prevăzute la art. 6 din Convenție, rejudecarea sau redeschiderea procesului la

cererea persoanei în cauză reprezintă, în principiu, o modalitate adecvată pentru repararea

încălcării constatate. Cu toate acestea, măsurile reparatorii specifice care trebuie luate, dup

ă

caz, de un stat pârât în vederea îndeplinirii obligațiilor care îi revin în temeiul Convenției,

depind în mod necesar de circumstanțele excepționale ale cauzei și trebuie să fie definite în

lumina hotărârii pronunțate de Curte în cauza respectivă, ținând seama în mod corespunzător

de jurisprudența Curții.

b) Îndeosebi, Curții nu îi revine sarcina de a indica modalitățile și forma rejudecării

eventuale. Statul pârât are libertatea

să aleagă modalitatea de respectare a obligației sale de

a-l pune pe reclamant, pe cât posibil, într-

o situație echivalentă celei în care acesta s

-ar afla

dacă nu ar fi avut loc nerespectarea cerințelor Convenției, cu condiția ca aceste modalități să

fie în concordanță cu concluziile din hotărârea Curții și cu dreptul la apărare.

51

. În cazuri excepționale, însăși natura încălcării constatate nu oferă posibilitatea de a alege

dintre diferite tipuri de măsuri care ar putea să o repare, iar Curtea este nevoită să indice doar

una dintre aceste măsuri [a se vedea, de exemplu,

Asanidzé împotriva Georgiei

(MC), nr.

71503/01, pct. 202 și 203, CEDO

-

II; și

Del Río Prada împotriva Spaniei

(MC)], nr. 42750/09,

pct. 138 și 139, CEDO 2013]. Pe de altă parte, în anumite hotărâri, însăși Curtea a exclus în

mod explicit redeschiderea, ulterior consta

tării unei încălcări a art. 6 din Convenție, a proceselor

încheiate cu hotărâri judecătorești definitive (a se vedea, de exemplu,

Henryk Urban și Ryszard

Urban împotriva Poloniei

, nr. 23614/08, pct. 66, 30 noiembrie 2010).

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

ii) Aplicarea principiilor sus-me

nționate în prezenta cauză

11

menționate reiese că o constatare a încălcării art. 6 din

Convenție, formulată de Curte, nu impune în mod automat redeschiderea procesului penal

intern. Totuși, aceasta constituie, în principiu, o modalitate adecvată și adesea, modalitatea cea

mai potrivită pentru a pune capăt încălcării constatate și a înlătura consecințele acesteia

.

53

. Această poziție este susținută de marea varietate de modele care reglementează în Europa

căile de atac care fac posibilă solicitarea, pe baza unei constatări a încălcării Convenției

formulate de Curte, redeschiderea unei cauze penale soluționate printr

-

o hotărâre

judecătorească definitivă. În această privință, Curtea constată că

, în comunitatea statelor

contractante,

nu există o abordare uniformă în ceea ce privește posibilitatea de a solicita

redeschiderea unui proces

soluționat definitiv. De asemenea, subliniază că, în majoritatea

statelor respective, redeschiderea nu

operează de drept și trebuie să îndeplinească criterii de

admisibilitate, al căror control este asigurat de instanțele naționale, care beneficiază de o marjă

de apreciere ma

i largă în acest domeniu (pc

t.

34

și urm.

).

54.

În prezenta cauză, Curtea reține că procesul soluționat de Curtea Supremă, deși în mod

incontestabi

l se circumscrie executării hotărârii Curții din 2011, este nou în raport cu procesul

intern menționat în respectiva hotărâre și ulterior acesteia. Referitor la capătul de cerere al

reclamantei, Curtea constată că acesta este îndreptat împotriva raționamentului Curții Supreme

pentru respingerea cererii de revizuire. Prin urmare, chestiunea compatibilității procedurii de

examinare a cererii de revizuire cu cerințele procesului echitabil ce decurg din art. 6 din

Convenție este separabilă de aspectele legate de executarea hotărârii Curții din 2011 [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Bochan (nr. 2)

, pct. 37].

55.

Astfel, Curtea constată că, în cadrul examinării cererii de revizuire, Curtea Supremă s

-a

axat pe un aspect

nou, și anume analiza corectitudinii condamnării reclamantei în lumina

constatării încălcării dreptului la un proces echitabil. Pentru a respinge argumentul reclamantei,

care considera condamnarea sa incompatibilă cu constatările făcute de Curte în hotărâ

rea sa din

2011, Curtea Supremă a procedat la propria interpretare a hotărârii Curții, ale cărei concluzii

erau, în opinia sa, compatibile cu hotărârea curții de apel. Astfel, aceasta a hotărât că nu se

confirma motivul aflat la baza cererii de revizuire, în temeiul art. 449 alin. (1) lit. g), articol

menționat în mod explicit de Curte ca făcând posibilă revizuirea.

56.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că presupusa lipsă de echitate a

procesului desfășurat în contextul cererii de revizuire și, mai exact, erorile care, potrivit

reclamantei, viciau raționamentul Curții Supreme, constituie elemente noi în raport cu

precedenta hotărâre a Curții.

57.

Curtea observă, de asemenea, că în prezent se află în curs o procedură de supraveghere

a executării hotărârii în fața Comitetului de Miniștri (

supra

, pc

t. 23

),

dar aceasta nu o împiedică

totuși să examineze o cerere nouă în măsura în care aceasta conține elemente noi nesoluțion

ate

în hotărârea inițială.

58.

În consecință, Curtea consideră că art. 46 din Convenție nu împiedică examinarea, de

către Curte, a noului capăt de cerere formulat în temeiul art. 6 din Convenție.

59.

Constatând că este competentă să examineze capătul de cerere formulat de reclamantă,

Curtea va verifica dacă art. 6 din Convenție se aplică procedurii în litigiu.

b) Este noul capăt de cerere al reclamantei compatibil

ratione materiae

cu art. 6 § 1 din Convenție?

i) Principii gener

ale

ea reamintește că, în hotărârea

Bochan (nr. 2)

, a examinat chestiunea aplicabilității

art. 6 în privința

cererilor de redeschidere

a unor procese civile soluționate prin hotărâri

judecătorești definitive. Principiile pe care le

-

a stabilit în această cauză pot fi rezumate după

cum urmează:

a) Conform unei jurisprudențe consacrate și constante, care reflectă principiile menționate

anterior, Convenția nu garantează dreptul la redeschiderea unui proces soluționat

definitiv.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

12

În ceea ce privește procedurile extraordinare care permit solicitarea redeschiderii, nu este

vorba, în principiu, de a se pronunța asupra unor „contestații” referitoare la drepturi sau

obligații cu caracter civil sau asupra temeiniciei unor „acuzații în materie penală”. Prin

urmare, art. 6 este considerat inaplicabil. Acest raționament a fost adoptat, de asemenea, în

cazurile în care redeschiderea unui proces intern

soluționat

definitiv

a fost solicitată în

temeiul constatării de către Curte a unei încălcări a Convenției (

ibidem,

pct. 44-45

și cauzele

citate).

b) În schimb, dacă o cale de atac extraordinară conduce de drept deplin sau concret la

rejudecarea în întregime a litigiului, art. 6 se aplică în maniera obișnuită procedurii de

„reexaminare”. În mod s

imilar, s-

a apreciat că art. 6 este aplicabil în unele cazuri în care,

deși numită „extraordinară” sau „excepțională” în dreptul intern, procedura a fost

considerată asimilabilă, din punctul de vedere al naturii și sferei de aplicare ale acesteia, unei

pro

ceduri de apel ordinare, încadrarea la nivel intern nefiind considerată de Curte drept

hotărâtoare pentru chestiunea aplicabilității art. 6 din Convenție

(

ibidem,

pct. 46-47).

c) Pe scurt, art. 6 § 1 nu se aplică, în principiu, căilor de atac extraordinare

care permit

solicitarea redeschiderii unui proces

soluționat definitiv; natura, sfera de aplicare și

particularitățile unei astfel de proceduri în diversele ordini juridice pot fi de natură să permită

ca aceasta să intre sub incidența art. 6 § 1 și a garanțiilor privind echitatea procesului, pe

care această dispoziție le acordă justițiabililor (

ibidem,

pct. 50).

61.

În ceea ce privește procedura penală, Curtea a statuat că art. 6 nu se aplică unui proces

care vizează redeschiderea lui, deoarece persoana care solicită acest lucru, odată ce

condamnarea sa dobândește autoritatea de lucru judecat, nu este „acuzată de o infracțiune” în

sensul respectivului articol. În mod similar, art. 6 nu se aplică unui recurs în interesul legii

introdu

s pentru anularea unei condamnări având autoritate de lucru judecat în urma constatării

de către Curte a unei încălcări, persoana respectivă nefiind „acuzată de o infracțiune” într

-o

astfel de procedură [a se vedea, de exemplu,

Fischer împotriva Austriei

(dec.), nr. 27569/02,

CEDO 2003-

VI; și

Öcalan împotriva Turciei

(dec.), nr. 5980/07, 6 iulie 2010].

62.

Tot în materie penală, Curtea a declarat că cerința de securitate juridică nu este absolută.

Considerente precum apariția unor fa

pte noi, descoperirea unui viciu fundamental în cadrul

procedurii anterioare de natură să afecteze hotărârea pronunțată între timp sau necesitatea de a

acorda o reparație, în special în cadrul executării hotărârilor Curții, îndeamnă la redeschiderea

proces

ului. Prin urmare, Curtea a hotărât că simpla posibilitate de redeschidere a unui proces

penal este, la prima vedere, compatibilă cu Convenția (

Nikitin împotriva Rusiei

, nr. 50178/99,

pct. 55-57, CEDO 2004-

VIII). Cu toate acestea, Curtea a subliniat că instanțele de grad superior

trebuie să își utilizeze puterea de revizuire doar pentru a corecta erorile de fapt sau de drept sau

erorile judiciare, nu să efectueze o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie să devină un apel

mascat, iar simplul fapt că ar putea exista două opinii cu privire la acest subiect nu este un motiv

suficient pentru rejudecarea unei cauze.

Derogarea de la acest principiu este permisă doar în

cazul în care o impun motive fundamentale și imperioase (

Bujnița împotriva Moldovei

, nr.

36492/02,

pct. 20, 16 ianuarie 2007; și

Bota împotriva Românie

i

, nr. 16382/03, pct. 33 și 34,

4

noiembrie 2008).

63.

Astfel, Curtea a considerat că o condamnare care nu ia în considerare probe decisive

constituie o astfel de eroare

judiciară, iar nerepararea acesteia poate aduce o gravă atingere

echității, integrității și reputației procedurilor judiciare în rândul populației [

Lenskaia împotriva

Rusiei

, nr. 28730/03, pct. 39 și 40, 29 ianuarie 2009; și

Giuran împotriva României

, nr.

24360/04, pct. 39, CEDO 2011 (extrase)]. În mod similar, Curtea a considerat că o confirmare,

la finalul unei proceduri de revizuire, a temeiniciei unei condamnări pronunțate în baza

încălcării dreptului la un proces echitabil constituie o eroare de apreciere care perpetuează

încălcarea [

Yarmenko împotriva Ucrainei

(nr. 2), nr. 66338/09, pct. 52-

56 și 64

-67, 30 aprilie

2015].

Pe de altă parte, redeschiderea arbitrară a unui proces penal, în special în detrimentul

persoanei condamnate, încalcă dreptul la un

proces echitabil (

Savinski împotriva Ucrainei

, nr.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

13

6965/02, pct. 25, 28 februarie 2006;

Radchikov împotriva Rusie

i

, nr. 65582/01, pct. 48, 24 mai

2007;

Ș

tefan împotriva României

, nr. 28319/03, pct. 18, 6 aprilie 2010).

examinat, de asemenea, alte faze ale procedurii penale în care reclamanții nu

erau „acuzați”, ci „condamnați” în baza unor hotărâri judecătorești considerate definitive din

perspectiva legislației naționale. Având în vedere întinderea autonomă a noțiunii de „acuzație

în materie penală” și consecințele procedurii de examinare a recursului în casație având ca

obiect modalitatea în care s-

a judecat temeinicia unei acuzații în materie penală, inclusiv cu

privire la posibilitatea de a corecta erorile de drept, a

ceasta a hotărât că procedura intră sub

incidența garanțiilor prevăzute la art. 6 [

Meftah și alții împotriva Franței

(MC), nr. 32911/96,

35237/97

ș

i 34595/97, pct. 40, CEDO 2002-

VII), chiar dacă ar fi considerată o cale de atac

extraordinară în legislația națională și ar fi îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate în

ultimă instanță. În mod similar, a declarat că garanțiile prevăzute la art. 6 sunt aplicabile

procesului penal în care instanța competentă a examinat mai întâi admisibilitatea cererilor

pe

ntru încuviințarea apelului care deschide calea casației (

Monnell și Morris împotriva

Regatului Unit

, 2 martie 1987, pct. 54, seria A, nr. 115).

65.

Din principiile generale enunțate mai sus reiese în mod clar că art. 6 din Convenție devine

aplicabil pe latura penală proceselor penale corespunzătoare căilor de atac considerate

extraordinare în legislația națională dacă instanței naționale i se solicită să se pronunțe asupra

temeiniciei acuzației. Curtea așadar examinează chestiunea aplicabilității art. 6 în cazul căilor

de atac extraordinare încercând să stabilească dacă, în momentul examinării căii de atac

respective, instanța națională a trebuit să se pronunțe asupra temeiniciei acuzației în materie

penală.

66

. Curtea subliniază că examinarea sa în cauza

Bochan (nr. 2)

, citată anterior, a vizat

aspecte

legate de latura civilă a art. 6 din Convenție. Procedura civilă diferă însă

în mod

semnificativ de procedura penală.

67

. Curtea consideră că drepturile

învinuitului

și inculpatului necesită o protecție mai mare

decât drepturile părților la un proces civil. Prin urmare, principiile și standardele aplicabile

procedurii penale trebuie stabilite cu deosebită precizie și claritate. În fine, dacă în materie civilă

drepturile uneia dintre părți pot intra în conflict cu drepturile celeilalte părți, nu există astfe

l de

considerații care să se opună măsurilor în favoarea persoanei inculpate sau condamnate și asta

fără a aduce atingere drepturilor pe care victimele infracțiunilor le

-

ar putea invoca în fața

instanțelor interne.

ii) Aplicarea principiilor sus-

menționate în prezenta cauză

menționatele principii în prezenta cauză, Curtea dorește să reitereze că ia

în considerare legislația națională, astfel cum este interpretată de instanțele din statul pârât. În

prezenta cauză, Comisia observă că legislația internă, în special

art. 449 alin. (1) lit. g)

C. proc. pen.,

oferea reclamantei o cale de atac care permitea examinarea, în cadrul unei

proceduri contradictorii, a compatibilității condamnării pronunțate de curtea de apel cu

constatările din hotărârea Curții din 2011 [a se

compara cu cauza

Bochan (nr. 2)

, citată anterior,

pct. 54].

69.

Curtea observă că Curtea Supremă nu dispune de nicio marjă discreționară la alegerea

motivelor de revizuire, care sunt prevăzute în mod exhaustiv la art. 449 alin. (1)

C. proc. pen.

(

supra

, pc

t. 27

).

Aceste motive sunt, pe de o parte, existența unor fapte noi și, pe de altă parte

,

încălcarea normelor de drept materiale sau procedurale. În această a doua ipoteză, Curtea

Supremă trebuie să se pronunțe asupra conformității hotărârii pronunțate cu dreptul material

sau asupra legalității procedurii urmate și să decidă dacă viciile constatate justifică

redeschiderea procesului sau nu.

În specia

l, în cadrul examinării prevăzute la lit. g) a art. 449 alin. (1) C.

proc. pen., rolul

Curții Supreme constă în a verifica, în raport cu constatările Curții sau ale altui organism

internațional, desfășurarea procedurii interne soluționate definitiv și soluția acesteia și să

dispună, după caz, reexaminarea cauzei în vederea pronunțării unei noi decizii cu privire la

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

14

temeinicia acuzației penale îndreptate împotriva părții lezate. În temeiul art. 457 C.

proc. pen.,

Curtea Supremă poate pronunța, de asemenea, în cazul în care decide să dispună revizuirea și

consideră că este necesar, suspendarea executării pedepsei sau a măsurii de siguranță.

Prin urmare, Curtea consideră că acest cadru legal determină Curtea Supremă să compare

condamnarea în litigiu cu m

otivele reținute de Curte pentru a concluziona că a

u

fost încălcat

e

dispozițiile Convenți

ei

. În consecință, examinarea întemeiată pe art. 449 alin. (1) lit. g)

C. proc.

pen. ar putea fi decisivă pentru temeinicia acuzației penale și, în acest caz, are

cara

cteristici comune cu recursurile în casație (a se compara cu

Maresti împotriva Croație

i

, nr.

55759/07, pct. 25 și 28, 25 iunie 2009).

70.

În ceea ce privește controlul concret efectuat de Curtea Supremă, Curtea observă că, deși

înal

ta instanță a trebuit să se pronunțe cu privire la cererea de

admitere a revizuirii, aceasta nu

s-

a angajat totuși într

-o reexaminare pe fond a anumitor aspecte ale chestiunii în litigiu vizând

neprezentarea reclamantei în apel și a consecințelor absenței

sale asupra temeiniciei

condamnării sale și a stabilirii pedepsei sale.

71.

Astfel, Curtea Supremă a considerat că hotărârea curții de apel nu era incompatibilă cu

hotărârea Curții. În acest sens, s

-a bazat pe propria sa interpretar

e a hotărârii Curții care, în

opinia sa, „a exclus de la început faptul că decizia sa ar putea da naștere unor îndoieli serio

ase

cu privire la condamnare”. Deși a recunoscut că neprezentarea în apel a adus atingere dreptului

la apărare, instanța a considerat că Curtea a reparat suficient și integral viciul respectiv

acordându-

i reclamantei o sumă de bani cu titlu de reparație echitabilă. Concluzionând că nu

există îndoieli serioase cu privire la corectitudinea condamnării, aceasta nu putea decât să

confirme

condamnarea și pedeapsa pronunțată de curtea de apel.

72.

Având în vedere întinderea controlului efectuat de înalta instanță, Curtea consideră că

acesta trebuie considerat ca o prelungire a procedurii încheiate prin hotărârea din 1

9 decembrie

acuzației penale îndreptate împotriva reclamantei. Prin urmare, garanțiile prevăzute la art. 6 §

1 din Convenție se aplicau procedurii în fața Curții

Supreme.

c) Concluzie

73.

Excepția ridicată de Guvern în temeiul necompetenței

ratione materiae

a Curții pentru a

judeca fondul capătului de cerere formulat de reclamantă în temeiul art. 6 din Convenție trebuie

respinsă.

74.

De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul

art. 35 §

3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Îl declară

așadar admisibil.

75.

În prezent, Curtea va verifica dacă cerințele prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție au fost

respectate în prezenta cauză.

B. Cu privire la fond

a) Reclamanta

76.

Potrivit reclamantei, constatările Curții din hotărârea din 5 iulie 2011 ridicau îndoieli

serioase cu privire la procedura internă care a avut ca rezultat condamnarea sa

.

77.

Aceasta susține că, respingându

-i cererea de revizuire,

Curtea Supremă a comis o eroare

gravă de interpretare și aplicare a art. 449 alin. (1) lit. g) C.

proc. pen. Reclamanta

consideră că

cererea sa de revizuire ar fi trebuit să fie aprobată, cu atât mai mult cu cât Ministerul Public

solicitase admiterea reviz

uirii pe motiv că hotărârea de condamnare și în special pedeapsa

stabilită puteau în mod legitim să ridice îndoieli serioase.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

15

b) Guvernul

78.

Potrivit Guvernului, Curtea Supremă s

-

a limitat la a compara hotărârea curții de apel din

19 decembrie 2007 cu cea a Curții ca să verifice compatibilitatea acestora și să examineze dacă

cea din urmă hotărâre ridica îndoieli serioase cu privire la condam

na

rea reclamantei

.

-

se la jurisprudența Curții Supreme privind cererile de revizuire, acesta a

remarcat că, în temeiul legislației portugheze, dreptul la revizuirea unui proces penal soluționat

definitiv nu era nici absolut, nici automat

.

80.

Guvernul afirmă că, spre deosebire de cauzele având ca obiect încălcarea dreptului la

libertatea de exprimare

– în care caracterul incompatibil al condamnării era evident, Curtea

Supremă a considerat că un viciu de procedură nu putea, fără riscul de a aduce atingere

autorității de lucru judecat, să ducă la revizuirea unei condamnări penale decât dacă era de o

gravitate excepțională. Așadar, simpla îndoială cu privire la corectitudinea unei condamnări sau

la o si

mplă neregulă procedurală nu ar fi suficientă pentru aprobarea revizuirii, numai viciile

care au afectat decizia până la punctul de a o face intolerabilă pentru societate putând să justif

ice

o astfel de redeschidere.

nu era valabil în prezenta cauză. Au fost contestate numai întinderea

răspunderii penale a reclamantei și posibilele consecințe asupra stabilirii pedepsei acesteia.

Pedeapsa amenzii fiind executată, redeschiderea procesului ar fi fost inutilă din punct de

vedere

material și procedural.

82.

În concluzie, procedura urmată de Curtea Supremă și soluția la care a ajuns aceasta a

respectat pe deplin cerințele procesului echitabil. În temeiul principiului subsidiarității, Curtea

Supremă beneficia de o marjă de apreciere considerabilă la interpretarea și aplicarea dreptului

intern, care ar trebui să fie respectată.

a) Principii generale

83

. Curtea reamintește că, în hotărârea

Bochan (nr. 2)

, citată

anterior, a examinat, pe latura

civilă a art. 6 din Convenție, problema lipsei de echitate rezultate din raționamentul urmat de

instanțele interne. Principiile enunțate de Curte în această hotărâre pot fi rezumate după cum

urmează:

a) Curtea nu are obliga

ț

ia de a examina erorile de fapt sau de drept comise eventual de o

instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care este posibil ca acestea să fi

adus atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție, de exemplu, dacă acestea p

o

t

fi considerate în mod excepțional drept o „inechitate” incompatibilă cu art. 6 din Convenție

(

ibid

., pct. 61).

b) Art. 6 § 1 din Convenție nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau

aprecierea lor, materie care ține în primul rând de dreptul intern și instanțele naționale. În

principiu, chestiuni precum importanța acordată de instanțele naționale diverselor mijloace

de probă, concluzii sau aprecieri pe care le

-

au examinat nu intră în sfera controlului exercitat

de Curte. Aceasta nu are obligația să țină locul unei instanțe de gradul patru de jurisdicție ș

i

să conteste aprecierea instanțelor naționale, în temeiul art. 6 § 1, decât în cazurile în care

concluziile acestora pot fi considerate arbitrare sau în mod vădit nerezonabile [

ibidem

, pct.

61; a se vedea, de asemenea, cauzele citate aici:

Dulaurans împotriva Franței

, nr. 34553/97,

pct. 33-

34 și 38, 21 martie 2000;

Khavmidov împotriva Rusiei

, nr. 72118/01, pct. 170, 15

noiembrie 2007; și

Anđelković împotriva Serbie

i

, nr. 1401/08, pct. 24, 9 aprilie 2013; pre

cum

și aplicarea acestei jurisprudențe în hotărâri mai recente:

Pavlović și alții împotriva Croației

,

nr. 13274/11, pct. 49, 2 aprilie 2015,

Yaremenko (nr. 2)

, citată anterior, pct. 64

-

67; și

Tsanova-Gecheva împotriva Bulgariei

, nr. 43800/12, pct. 91, 15 septembrie 2015).

84.

Curtea mai reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante care reflectă un principiu

legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod sufic

ient

motivele pe care se întemeiază. Întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

16

hotărârii și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei cauze [

García Ruiz împotriva

Spaniei

(MC), nr. 30544/96, pct. 26, CEDO 1999-

I]. Fără a impune formularea unui răspuns

detaliat la fiecare argument al unu

i reclamant, această obligație presupune ca partea vătămată

să se poată aștepta, într

-

o procedură judiciară, la un răspuns specific și explicit la motivele

decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (a se vedea, printre altele,

Ruiz Torija împotriva

Spaniei

, 9 decembrie 1994, pct. 29-30, seria A nr. 30

3-

A; și

Higgins și alții împotriva Franț

ei

,

19 februarie 1998, pct. 42-43,

Culegere de hotărâri și decizii

1998-I]. În plus, în cauzele având

ca obiect ingerințele în drepturile protejate de Convenție, Curtea verifică dacă motivarea

deciziilor pronunțate de instanțele naționale nu este automată sau stereotipizată [

mutatis

mutandis

,

Paradiso și Campanelli împotriva Italiei

(MC), nr. 25358/12, pct. 210, CEDO 2017].

În plus, Convenția nu impune ca jurații să își motiveze decizia, iar art. 6 nu împiedică judecarea

de către un juriu popular a unei persoane acuzate, chiar și în cazul în care verdictul acestuia nu

se motivează. Cu toate acestea, pentru ca cerințele unui proces echitabil să fie respectate,

populația și, în principal, persoana acuzată, trebuie să fie în măsură să înțeleagă verdictul care

a fost pronunțat [

Lhermitte împotriva Belgiei

(MC), nr. 34238/09, pct. 66 și 67, CEDO 2016].

b) Aplicarea principiilor sus-

menționate în prezenta cauz

ă

85.

Din jurisprudența citată anterior rezultă că o hotărâre judecătorească internă poate fi

caracterizată ca fiind „arbitrară” într

-

o măsură care prejudiciază caracterul echitabil al

procesului numai dacă este lipsită de motivare sau dacă motivarea se bazează pe o vădită eroare

de fapt sau de drept săvârșită de instanța națională, având ca rezultat o „denegare de dreptate”.

86.

În prezenta cauză, se ridică întrebarea dacă motivarea hotărârii pronunțate de Curtea

Supremă este în conformitate cu normele Convenției.

87.

Curtea observă că nici art. 6 din Convenție, nici orice alt articol nu introduce o obligaț

ie

generală de motivare a tuturor deciziilor de constatare a inadmisibilității căilor de atac

extraordinare. Dreptul intern poate scuti aceste decizii de orice motivare. Totuși, întrucât în

cursul examinării unei căi de atac extraordinare o instanță națională se pronunță cu privire la

temeinicia unei acuzații în materie penală și își motivează decizia, această motivare trebuie să

îndeplinească criteriile prevăzute la art. 6 privind motivarea hotărârilor judecătorești.

a cauză, Curtea constată că Curtea Supremă a dispus

,

în hotărârea din 21 martie

2012,

că, având în vedere art. 449 alin. (1) lit. g) C.

proc.

pen., revizuirea hotărârii curții de apel

nu putea fi aprobată pentru motivul invocat de reclamantă.

S-a considera

t că, deși neregula

procedurală constatată de instanța supremă

putea avea un efect asupra pedepsei aplicate

reclamantei, aceasta nu era de asemenea gravitate încât condamnarea să poată fi considerată

incompatibilă cu hotărârea Curții.

89.

Curtea observă că motivarea hotărârii judecătorești pronunțate a răspuns principalelor

argumente ale reclamantei. Potrivit interpretării date de Curtea Supremă art. 449 alin. (1) lit. g)

C. proc. pen., neregulile procedurale de tipul celei constatat

e în speță nu dau naștere unui drept

automat la redeschiderea procesului

.

90.

Curtea consideră că această interpretare a legislației portugheze aplicabile, care are ca

efect limitarea cazurilor de redeschidere a proceselor penale

soluționate definitiv sau cel puțin

supunerea acestora unor criterii supuse aprecierii instanțelor interne, nu pare a fi arbitrară.

91.

Curtea observă că această interpretare este susținută de jurisprudența constantă a Curții

confor

m căreia Convenția nu garantează dreptul la redeschiderea unui proces sau la alte căi de

atac pentru anularea sau revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, precum și de lipsa unei

abordări uniforme în rândul statelor membre cu privire la modalitățile de funcționare ale

mecanismelor de redeschidere existente. În plus, Curtea reamintește că o constatare a încălcării

art. 6 din Convenție nu constituie, în general, o situație continuă și nu impune statului pârât o

obligație procedurală continuă [a se ved

ea, a contrario,

Jeronovičs împotriva Letoniei

(MC), nr.

44898/10, pct. 118, CEDO 2016].

92.

În ceea ce privește interpretarea dată de Curtea Supremă hotărârii Curții din 2011, Marea

Cameră subliniază că, în hotărârea respectivă, Camera a declarat că rejudecarea sau

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

17

redeschiderea procesului la cererea părții interesate constituia „în principiu o

modalitate

adecvată de reparare a încălcării constatate”. Astfel, rejudecarea sau redeschiderea procesului

erau considerate modalități adecvate, dar nu sunt necesare sau unice. În plus, utilizarea expresiei

„în principiu” a relativizat întinderea recomandării, dând de înțeles că, în anumite situații,

rejudecarea sau redeschiderea procesului nu vor părea modalități adecvate (

supra

, pc

t. 20).

ectura acestei părți a hotărârii și, în special, din folosirea termenilor „în principiu”

și „totuși” (

supra

, pc

t. 20

)

reiese că Curtea s

-

a abținut să dea indicații cu caracter obligatoriu cu

privire la modalitățile de executare a hotărârii și a decis să lase statului o marjă de manevră

extinsă în acest domeniu. În plus, Curtea reamintește că nu se poate antepronunța cu privire la

soluția examinării de către instanțele interne a oportunității de a aproba, având în vedere

circumstanțele specifice ale cauzei, reexaminarea sau redeschiderea (

Davydov împotriva Rusiei

,

nr. 18967/07, pct. 29, 30 octombrie 2014).

94.

Prin urmare, revizuirea procesului nu părea a fi singura modalitate de executare a

hotărârii Curții din 5 iulie 2011; aceasta era cel mult opțiunea cea mai dezirabilă, a cărei

oportunitate

în speță trebuia să fie examinată de instanțele interne în raport cu legislația

națională și cu circumstanțele excepționale ale cauzei.

95.

Curtea Supremă, în motivarea hotărârii sale din 21 martie 2012, a analizat conținutul

hotărârii Curții din 5 iulie 2011. Într

-

adevăr, aceasta a dedus

,

din lectura hotărârii din 5 iulie

2011,

că Curtea „a exclus de la început faptul că decizia sa ar putea da naștere unor îndoieli

serioase cu privire la condamnare” (

supra

, pc

t. 26

)

deoarece reclamanta nu a fost prezentă în

apel. Aceasta este interpretarea proprie pe care a dat-

o hotărârii Curții. Având în vedere marja

de apreciere de care beneficiază autoritățile interne la interpretarea hotărârilor Curții, în lumina

principiilor referitoare la executarea hotărârilor [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Emre împotriva

Elveției (nr. 2)

, nr. 5056/10, pct. 71, 11

octombrie 2011], Curtea consideră că nu este necesar

s

ă se pronunțe asupra validității acestei interpretări.

96.

Este suficient să se asigure că hotărârea din 21 martie 2012 nu este viciată de arbitrari

tate,

în sensul existenței unei deformări sau denaturări, de către judecătorii Curți

i Supreme, a

hotărârii Curții [a se vedea și a se compara

cu

Bochan (nr. 2)

, citată anterior, pct. 63

-

65; și

Emre

(nr. 2)

, citată anterior, pct. 71

-75].

97.

Curtea nu poate concluziona că interpretarea dată de Curtea Supremă hotărârii Curții din

2011 a fost, în ansamblu, rezultatul unei vădite erori de fapt sau de drept care a avut ca rezulta

t

o „denegare de dreptate”.

98.

Având în vedere principiul subsidiarității și formulele utilizate de Curte în hotărârea din

2011, aceasta consideră că respingerea de către Curtea Supremă a cererii reclamantei pentru

redeschiderea procesului nu a fost arbitrară. Hotărârea pronunțată de instanța respectivă la 21

martie 2012 prezintă suficient motivele pe care se bazează. Aceste motive fac parte din marja

de apreciere a autorităților naționale și nu au denaturat constatările din hotărârea Curții.

99.

Curtea subliniază că scopul considerațiilor de mai sus nu este de a nega importanța

garantării faptului că există proceduri interne care fac posibilă reexaminarea unei cauze în

lumina constatării unei încălcări a art. 6 din Convenție. Dimpotrivă, aceste proceduri pot fi

considerate un aspect important al executării hotărârilor sale, iar existența lor demonstrează

angajamentul unui stat contractant de a respecta Convenția și jurisprudența Curții [

Lyon și alții

împotriva Regatului Unit

(dec.), nr. 15227/03, CEDO 2003-IX].

100.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că nu a fost încălcat art. 6 § 1

din Convenție.

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ART. 46 DIN CONVENȚIE

101.

Reclamanta susține, de asemenea, că respingerea de către Curtea Supremă

a cererii sale

de revizuire încalcă totodată art. 46 din Convenție, ca urmare a nepunerii în aplicare a unor

măsuri individuale în contextul executării hotărârii Curții din 2011.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERR

EIR

A ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

)

18

102.

Curtea reamintește că, nefiind ridicată în cadrul „procedurii privind neîndeplinirea

obligațiilor” prevăzute la art. 46 § 4 și 5 din Convenție, problema respectării de către înaltele

părți contractante a hotărârilor sale nu intră în sfera sa de competență

[

Bochan (nr. 2)

, citată

anterior, pct. 33].

103.

Prin urmare, în măsura în care reclamanta se plânge de nerepararea încălcării art. 6 §

1

constatate de Curte în hotărârea sa din 2011, Curtea nu are competență

ratione materiae

pentru

a examina acest capăt de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA,

1.

Declară

, cu majoritate de voturi, că cererea este admisibilă în ceea ce privește capătul de

cerere întemeiat pe art. 6 din Convenție și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte cap

ete

de cerere;

2.

Hotărăște

, cu 9 voturi la 8,

că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Redactată în limbile engleză și franceză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul

Drepturilor Omului din Strasbourg, la 11 iulie 2017.

Françoise Elens-Passo

s

Grefier

Guido Raimondi

Președinte

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art.

45 §

2 din Convenție și art.

74 § 2

din Regulament, următoarele opinii separate

:

a) opinia separată comună a judecătorilor Raimondi, Nußberger, De

Gaetano, Keller

,

Mahoney, Kjølbro și O’Leary

(

traducere parțială

);

b) opinia separată a judecătorului Pinto de Albuquerque, la care se alătură judecătorii

Karakaș, Sajó, Lazarova Trajkovska, Tsotsoria, Vehabović și Kūris

(

traducere

);

c) opinia separată a judecătorului Kūris, la care se alătură judecătorii Sajó, Tsotsoria și

Vehabović (

traducer

e

);

d) opinia separată a judecătorului Bošnjak (

traducere

).

G.R.

F.E.P.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERREIRA ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

) –

OPINII SEPARA

TE

19

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR RAIMONDI,

NUSSBERGER, DE

GAETANO, KELLER, MAHONEY, KJØLBRO ȘI

O’LEAR

Y

(traducere parțială)

motivele prezentate mai jos. În primul rând, vom examina art. 46 din Convenție în scopul

evaluării domeniului său de aplicare în raport cu faptele specifice ale cauzei noastre (I). După

aceea, vom examina art

. 6 § 1 din Convenție, aflat la baza argumentelor reclamantei, a cărui

aplicabilitate cu privire la redeschiderea unui proces penal este, conform jurisprudenței

consacrate, discutabil și condiționat de o analiză atentă (II). În final, vom încheia demonstra

ț

ia

cu o concluzie (III).

I. Inadmisibilitate pe motivul competenței Comitetului de Miniștri

art. 6 § 1 din Convenție de către Portugalia, reclamanta a introdus la Curtea Supremă o acț

iune

în revizuirea primei hotărâri a Curții de Apel din Porto, considerând că aceasta era

incompatibilă cu hotărârea Curții. Prin hotărârea din 21 martie 2012, acțiunea a fost respinsă de

Curtea Supremă. Pe baza

respingerii cererii de revizuire a procedurii penale, reclamanta a

sesizat Curtea a doua oară, invocând art. 46 din Convenție și a susținut că a fost încălcat din

nou art. 6 § 1 din Convenție.

d

e

repartizarea competențelor între Curtea noastră și Comitetul de Miniștri și necesită

, prin urmare,

în mod incontestabil, pronunțarea unei hotărâri privind cadrul legal instituțional aferent

Convenției. În fapt, cererea îndreptată împotriva statului portughez în mod evident nu intră în

competența Curții; prin urmare, aceasta ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă.

art. 46

–

prevede la paragraful

2 că „hotărârea

definitivă a Curții este transmisă Comitetului de Miniștri, care supraveghează executarea ei”.

Prin urmare, este clar că

redactarea

art. 46 face din Comitetul de Miniștri, ca organ politic,

singurul titular de competență în materie de executare a hotărârilor Curții, autorizat în mod

explicit de textul d

in 1950 pentru executarea corespunzătoare a hotărârilor pronunțate

1

. În

consecință, Curtea nu are,

a contrario

, nicio competență, de nicio natură, în domeniul executării

hotărârilor

2

. Argumentele de mai sus în ceea ce privește problema aplicabilității art.

46 din

Convenție aduc un plus de susținere opiniei separate a domnului judecător Malinverni, anexată

la hotărârea

Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT)

împotriva Elveției (nr. 2)

[(MC), 30 iunie

2009, nr. 32772/02, CEDO 2009)], la care aderăm fără rezerve. Domnul judecător Malinverni

a subliniat că art. 46 § 2 din Convenție încredințează exclusiv Comitetului de Miniștri

competența în materie de supraveghere a executării hotărârilor Curții. În opinia acestuia, Curtea

avea competență să intervină numai dacă se stabilea existența unor fapte noi. Acesta a mai

precizat că refuzul de a redeschide procesul nu constituia, de sine stătător, un fapt nou.

Miniștri și Curte; nu ignorăm nici faptul că această Curte joacă un rol din ce în ce mai activ în

1

Cu privire la natura măsurilor de executare a hotărârilor de constatare a încălcării Convenției și la actuala practică

a Curții Europene în materie, a se vedea Alastair

M

OWBRAY

,

An Examination of the European Court of Human

Rights’ Indication of Remedial Measures

, Human Rights Law Review, în curs de

apariție.

2

Această interpretare este pe deplin conformă cu Raportul explicativ al Protocolului nr. 14 la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care modifică sistemul de control al Conven

ției, 13 mai

2004, Strasbourg, pag. 18 și

19.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERREIRA ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

) –

OPINII SEPARA

TE

20

procesul de executare a hotărârilor

3

. În plus, noua formulare a art. 46, introdusă de Protocolul

nr. 14, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2010, tinde să confirme interpretarea noas

tră.

excepții: în conformitate cu hotărârea

VgT (nr. 2)

, ci

tată anterior, instanța noastră

poate în mod

legitim să examineze o nouă cerere referitoare la măsurile l

uate de statul pârât în executarea

uneia dintre hotărârile sale „dacă această cerere conține elemente pertinente noi, care au

legătură cu chestiuni nesoluționate în hotărârea inițială” (pct. 61

-

63). Existența unor fapte noi

condiționează așadar competența Curții.

VgT (nr. 2

)

și

Emre împotriva Elveției

(nr. 2)

(11 octombrie 2011, nr. 5056/10)

– care au făcut obiectul unor critici

4

–

, cererea asupra

căreia trebuie să se pronunțe Curtea în speță este, în esență, aceeași ca cea anterioară, prezentată

de aceeași reclamantă în cauza aflată la originea hotărârii

Moreira Ferreira împotriv

a

Portugaliei

(5 iulie 2011, nr. 19808/08). Din ace

astă a doua cerere nu se poate identifica

a priori

niciun element care să o diferențieze de cererea inițială și pe care reclamanta ar putea să își

întemeieze pretențiile în mod rezonabil. În special, în conformitate cu o jurisprudență

consacrată, refuzul autorităților naționale de a redeschide procesul în urma unei hotărâri de

constatare a încălcării art. 6 § 1, hotărâre pronunțată de Curte, nu poate fi considerat un fapt

nou [

Lyons și alții împotriva Regatului Unit

(dec.), 8 august 2003, nr. 15227/03, CEDO 2003-

IX]. Îndrăznim, având în vedere circumstanțele cauzei, să ne îndoim de faptul că hotărârea

pronunțată de Curtea Supremă a Portugaliei – care a respins acțiunea în revizuire introdusă de

reclamantă – poate fi cumva echivalată cu un

fapt nou

în sensul

jurisprudenței menționat

e

anterior.

Curții și, pe bună dreptate, în favoarea celei a Comitetului de Miniștri. În primul rând,

supravegherea executării hotărâr

ii

Moreira Ferreira

era pendinte la data introducerii prezente

i

cereri, respectiv 30 martie 2012. Mai presus de toate, procedura de supraveghere a executării

hotărârii Curții din 5 iulie 2011 este, în prezent (cel puțin până la 22 mai 2017), încă pendinte

în

fața Comitetului de Miniștri. Este clar că aceasta nu intră în sfera controlului exercitat de

Curte, deoarece, în mod prioritar, Comitetul de Miniștri este cel responsabil de încheierea

procedurii

.

II. Inadmisibilitatea

ratione materiae

Curtea competentă în prezenta cauză, atunci ar trebui să se procedeze, într

-

o a doua etapă, la

examinarea art. 6 § 1 din Convenție. Suntem de părere că dispoziția vizată nu poate fi

c

onsiderată în mod valabil ca fiind aplicabilă revizuirii unei proceduri penale.

soluționat

definitiv

, fie civil, fie penal, după cum a subliniat în mod repetat Curtea [a

se vedea

cel mai recent exemplu,

Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2)

(MC), nr. 22251/08, pct. 44, CEDO

2015].

Mai presus de toate, după cum se recunoaște în rezumatul principiilor generale de la pct.

60 și 61 din prezenta hotărâre, există, de asemenea, jurisprudența consacrată, care a fost

3

Astfel cum s-

a declarat în Al șaselea raport anual al Comitetului de Miniștri – 2012, intitulat „Supravegherea

executării hotărârilor și deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului”, Consiliul Europei, aprilie 2013, care se

referă la „o interacțiune sporită între Curtea Europeană și Comitetul de Miniștri” (pag. 28) și intervenția domnului

judecător Linos

-

Alexandre Sicilianos, intitulată „Rolul Curții în executarea hotărârilor sale, competențele și

limitele sale” în „Dialog între judecători, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Consiliul Europei, 2014”, în

care se referă la faptul că „în ultimii 10 ani, Curtea a pronunțat aproximativ 150 de hotărâri care se referă la art.

46 din Convenție și au ca obiect procesul executării” (

pag. 19).

4

Cu privire la hotărâril

e

VgT (nr.

2)

ș

i

Emre (nr. 2)

, citate anterior, a se vedea, respectiv, Ma

ya H

ERTIG

R

ANDAL

L

/ Xavier-Baptiste R

UEDIN

,

„Judicial activism”

și executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului,

Rev. trim. dr. h. 2010, nr. 82, pag. 421-443; Maya

H

ERTIG

R

ANDA

LL

, Comentariu la hotărâr

ea

Emre (nr. 2)

din 11

octombrie 2011 a Curții Europene a Drepturilor Omului,

Practica juridică actuală

2012, nr. 4, pag. 567-573.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERREIRA ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

) –

OPINII SEPARA

TE

21

confirmată recent, în 2015, în hotărârea Marii Camere în cauza

Bochan (nr. 2

)

(pct. 44-45), care

prevede că o cale de atac extraordinară pentru redeschiderea unei proceduri judiciare

soluționate, civile sau penale, nu intră

, în principiu, în domeniul de aplicare al art. 6 § 1. În

materie penală, explicația este aceasta, conform pct. 61 din prezenta hotărâre: „art. 6 nu se

aplică unui proces care vizează redeschiderea lui, deoarece persoana care solicită acest lucru,

odată ce condamnarea sa dobândește autoritatea de lucru judecat, nu este «acuzată de o

infracțiune» în sensul respectivului articol.” Cu toate acestea, în mod excepțional, art. 6 și

garanțiile sale cu privire la un proces echitabil, atât în materie civilă, cât și penală, vor fi

aplicabile dacă, din cauza caracteristicilor specifice ale ordinii juridice naționale în cauză,

decizia privind cererea extraordinară de redeschidere a procesului poate conduce la

„rejudecarea integrală a litigiului” [pct. 60 lit. b) și c) din hotărâre]

.

ș

i 61. Acea

sta le încalcă echivalând (i) o decizie privind temeinicia condamnării rămase

definitive (tipul de decizie pe care o instanță națională îl pronunță de obicei în contextul unei

căi de atac extraordinare pentru redeschiderea unui proces penal soluționat

definitiv) (ii) cu o

decizie privind „acuzația în materie penală” îndreptată împotriva persoanei acuzate [obiectul

art. 6 § 1]. Se creează confuzie între două lucruri diferite. Această confuzie a condus la

concluzia majorității, conform căreia art. 6 § 1 este aplicabil procedurii de redeschidere

introduse de reclamantă în speță în fața Curții Supreme a Portugaliei.

națională [și anume, art. 449 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală

al Portugaliei] oferea

reclamantei o cale de atac care permitea instanțelor naționale să aprecieze compatibilitate

a

condamnării sale cu concluziile formulate de Curte în hotărârea sa din 2011 privind cererea

introdusă anterior de aceasta la Curte. Acest lucru este desigur adevărat, dar tot așa va fi ori de

câte ori o instanță națională este învestită, pe baza unei hotărâri pronunțate de Curte, cu

examinarea unei cereri extraordinare pentru redeschiderea unui proces penal

soluționat

. Cu

toate acestea, nu ar trebui să se concluzioneze de aici că, în sine, „acuzația în materie penală”

îndreptată împotriva părții interesate, în mod excepțional, face în același timp obiectul unei noi

decizii privind „temeinicia” sa (

determination of a criminal charge

, ca să cităm textul în limba

engleză al art. 6 § 1). Asta este ceea ce sugerează majoritatea colegilor noștri în această parte

a

raționamentului lor.

constatările Curții sau ale altui organism internațional, desfășurarea procedurii interne

soluționate definitiv și soluția acesteia și să dispună, după caz, reexaminarea cauzei î

n vederea

pronunțării unei noi decizii cu privire la temeinicia acuzației penale îndreptate împotriva părț

ii

lezate” (pct. 69 al doilea paragraf din hotărâre). În opinia noastră, ceea ce Curtea Supremă a

Portugaliei a f

ăcut judecând „cererea de revizuire” extraordinară introdusă de reclamantă în

temeiul art. 449 alin. (1) lit. g) C. proc.

pen., a fost să examineze dacă „corectitudinea” – ca să

cităm termenii utilizați de înalta instanță însăși în decizia sa (pct. 26 din hotărâre) –

a pedepsei

în litigiu a fost viciată de neregulile procedurale constatate de Curte în hotărârea sa din 2011

până la punctul de a necesita să fie anulată și să determine un proces nou în fața unei instanțe

de grad inferior. Decizia privind acuza

ția în materie penală inițială ar fi resuscitată, iar art. 6 §

1 ar fi aplicabil în consecință doar în urma unei decizii pozitive a Curții Supreme de

redeschidere, în cadrul unui proces nou dispus astfel.

privind inițiala acuzație în materie penală, majoritatea a făcut în realitate un reviriment, fără să

recunoască acest lucru, al jurisprudenței anterioare examinate în detaliu și confirmate de Marea

Cameră cu doar 2

an

i în urmă, în hotărârea

Bochan (nr. 2)

. Discuția despre „

bien-

fondé

/

determination

” (temeinicia) unei condamnări – ca să cităm termenii folosiți la art. 6 § 1

în versiunile în limbile franceză și engleză atunci când este vorba despre „acuzația în materie

penală” – nu este suficientă pentru a elimina confuzia din logică (între temeinicia condamnăr

ii

și decizia privind acuzația în materie penală) pe care se bazează concluzia majorității. Ca să

HOTĂRÂREA MOREIRA FERREIRA ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

) –

OPINII SEPARA

TE

22

cităm din cele declarate în decizia

Fischer împotriva Austriei

(dec.), nr. 27569/02, CEDO 2003-

VI, procedura în fața Curții Supreme a Portugaliei introdusă pe baza art. 449 alin. (1) lit. g) a

fost „introdusă de o persoană a cărei condamnare a rămas definitivă și urmărește să obțină o

decizie nu privind o «acuzație în materie penală», ci cu privire la chestiunea dacă sunt

îndeplinite condițiile pentru reluarea procedurii penale”

.

62

-

64 din hotărâre niciun element pentru

a

putea pune sub semnul întrebării fie regula de principiu, enunțată anterior la pct. 60 și 61,

privind inaplicabilitatea art. 6 § 1 în

cazul căilor de atac extraordinare, fie numeroasele

precedente citate în hotărârea

Bochan (nr. 2)

care confirmă regula respectivă.

Nikitin împotriva Rusi

ei

, nr. 50178/99, pct. 5

5

–

5

7,

CEDO 2004

–VIII (citată la pct. 62 din prezenta hotărâre) avea ca obiect situația complet diferită

de posibila redeschidere, în detrimentul acuzatului, a unui proces penal care s-a încheiat cu

achitarea. Hotărârea se încheie cu următorul pasaj (pct. 60):

„[...] în conformitate cu jurisprudența constantă a organelor Convenției, art. 6 nu se aplică acțiunilor care

se

soluționează cu respingerea unei cereri de redeschidere a unei cauze. Numai procedura nouă, introdusă

ulterior admiterii unei astfel de cereri de redeschidere, poate fi consid

erată ca având ca obiect o acuzație în

materie penală.”

Astfel cum s-

a explicat mai sus (la pct. 13 din prezenta opinie separată), aceasta coincide cu

modul în care, spre deosebire de majoritate, vom analiza funcționarea „cererii de revizuire”

extraordinar

e introduse la Curtea Supremă a Portugaliei în prezenta cauză.

Nikitin

, hotărârile

Bujnița împotriva Moldovei

(nr. 36492/02,

pct. 20, 16 ianuarie 2007) și

Bota împotriva României

(nr. 16382/03, pct. 33-34, 4 noiembrie

2008), cit

ate și la pct. 62 din prezenta hotărâre, au avut ca obiect redeschiderea nejustificată a

proceselor penale, deși instanțele învestite cu judecarea acestora dispuseseră înlocuirea

condamnării cu verdictul inițial de achitare a recurentului

inculpat. Majorit

atea nu explică

nicăieri în ce mod aceste cauze permit distanțarea, în vreun fel, de la regula de principiu privind

inaplicabilitate art. 6 § 1 în cazul căilor de atac extraordinare în care un condamnat solicită

redeschiderea procesului său penal soluțio

na

t definitiv

(indiferent dacă se bazează sau nu pe o

hotărâre pronunțată de Curte).

Lenskaia împotriva Rusiei

(nr. 28730/03, pct. 39 40, 29 ianuarie

2009

– citată la pct. 63 din hotărâre) susținea că a fost agresată de soțul său. S

-a declarat victima

unei încălcări a propriilor drepturi ce decurg de la art. 6 § 1 (pe latura civilă, nu penală) ca

urmare a neconfirmării condamnării soțului său, înlocuite cu achitarea, consecința fiind aceea

că cererea sa de despăgubire a fost respinsă. Curtea a hotărât că „interesele justiției impuneau

redeschiderea și anularea hotărârii [de condamnare a soțului și despăgubire a soției]” (pct. 42).

Încă o dată, problema ridicată (dacă, în urma procedurii de revizuire penală extraordinară în

litigiu, int

rodusă cu succes de soțul său, reclamanta a fost privată de „dreptul său la judecarea

cauzei sale de către o instanță”,

sub aspectul civil al art. 6 § 1, în raport cu cererea sa de

despăgubiri cu caracter civil pentru agresiune), este foarte diferită de problema aplicabilității

art. 6 § 1 în prezenta cauză. Este dificil de înțeles modul în care raționamentul în această privință

din hotărârea

Lenskaia

schimbă cumva regula de principiu privind inaplicabilitatea art. 6 § 1 în

cazul căilor de atac extraordinare prin care persoane condamnate solicită redeschiderea

procesului lor penal

soluționat definitiv. Același lucru este valabil și în cazul hotărârii

Giuran

împotriva României

, nr. 24360/04, pct. 39, CEDO 2011 (extrase), de asemenea citată la pct. 63

din preze

nta hotărâre, în care circumstanțele relevante actuale și problemele ridicate în temeiul

Convenției erau similare cu cele din cauza

Lenskaia

.

Lenskaia

și

Giuran

confirmă că „în principiu, Convenția permite casarea unei

hotărâri definitive pentru a permite statului să corecteze erorile judiciare penale” (

Giuran

, citată

anterior, pct. 39), chiar dacă „unul dintre aspectele fundamentale ale ordinii de drept este

principiul certitudinii juridice, care impune, printre altele, ca, atunci când instanțele pronunță o

hotărâre definitivă, aceasta să nu fie contestată”

(

Giuran

, citată anterior, pct.

28). Cu privire la

acest ultim punct, ideea că redeschiderea abuzivă a unui proces penal soluționat definitiv

în

HOTĂRÂREA MOREIRA FERREIRA ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

) –

OPINII SEPARA

TE

23

detrimentul persoanei condamnate sau achitate î

ncalcă cerințele legate de preeminența dreptului

inerente dreptului la un proces echitabil (mai ales în raport cu caracterul definitiv al soluției

pronunțate la finalul procesului inițial) este ilustrată nu doar de sus

-

menționatele cauze

Nikitin

,

Bujnița

ș

i

Bota

, ci și de cauzele menționate la sfârșitul pct. 63 din prezenta hotărâre (

Savinkiy

împotriva Ucrainei

, nr. 6965/02, 28 februarie 2006, pct. 25

–

în care reclamantul a fost declarat

vinovat pentru una dintre acuzațiile reținute împotriva sa, dar achit

at pentru celelalte

–

,

Radchikov împotriva Rusiei

, nr. 65582/01, 24 mai 2007, pct. 45-53

–

care a avut ca obiect

anularea unei achitări – și

Ș

tefan împotriva Românie

i

, nr. 28319/03, 6 aprilie 2010, pct. 18

–

în

care reclamantul fusese condamnat, dar benefi

cia de circumstanțe atenuante).

Din aceste două curente de jurisprudență, se desprind criterii pentru situații când, în mod

excepțional, ar putea fi necesar să se ignore principiul securității juridice inerent dreptului la un

proces echitabil derivat din art. 6 prin redeschiderea unui proces penal pentru a repara o eroare

judiciară. Dar care este relevanța acestor criterii cu privire la aplicabilitatea sau neaplicabilitatea

art. 6 în privința desfășurării „cererii de revizuire” introduse în prezenta cauză,

prin care

reclamanta solicitase

– fără succes – redeschiderea procesului său penal soluționat definitiv

?

Yaremenko împotriva Ucrainei (nr. 2)

(nr. 66338/09, 30 aprilie 2015,

pct. 52-

56 și 64

-67

– citată și la pct. 63 din hotărâre) prezintă asemănări cu prezenta cauză, în

sensul că reclamanta a fost o persoană condamnată care a solicitat redeschiderea procesului său

penal

soluționat definitiv pe baza unei hotărâri a Curții de constatare a încălcării art. 6 pe

parcursul procesului respectiv. Curtea, aplicând principiile enunțate cu câteva luni mai devreme

în hotărârea Marii Camere

Bochan (nr. 2)

, și

-a confirmat adeziunea la regula de principiu

privind excluderea, din sfera de aplicare a art. 6, a procedurilor de revizuire extraordinare,

observând că „un proces nou,

după ce s

-a dispus redeschiderea

, poate fi considerat ca având ca

obiect examinarea temeiniciei unei acuzații în materie penală” (pct. 56 –

caracterele cursive

ne

aparțin). Curtea a hotărât că, admițând cererile de revizuire depuse de reclamantă (în parte) și

de către procuror (în tot) și excluzând anumite probe înainte de a se proceda la propria apreciere

a probelor rămase, Curtea Supremă a Ucrainei a efectuat o reexaminare completă a dosarului

reclamantei, la fel ca în cauza

Bochan (nr. 2)

, astfel încât s

-

a pronunțat o nouă decizie pe f

ond.

Aceasta a hotărât că art. 6 era aplicabil ca urmare a acestei noi decizii cu privire la vinovăția

reclamantei pe baza dovezilor prezentate (pct. 55-

56). Această concluzie ar putea fi reformulată

în sensul că, în conformitate cu legislația internă relevantă, Curtea Supremă a Ucrainei a

reexaminat cauza atunci când s-

a pronunțat cu privire la calea de atac extraordinară disponibilă

reclamantului. Prezenta hotărâre (pct. 63) creează confuzie în sensul că poate fi interpretată ca

declarând că cea care a făcut aplicabil art. 6 este „confirmarea, la finalul unei proceduri de

revizuire, a temeiniciei unei condamnări pronunțate în baza încălcării dreptului la un proces

echitabil”.

fața Curții Supreme a Portugaliei cu o nouă hotărâre în materie penală sau o nouă decizie privind

„acuzația în materie penală” inițială îndreptată împotriva reclamantei, la fel ca în cauza

Yaremenko (nr. 2)

, în care rolul atribuit instanței de redeschidere este oarecum diferit în temeiul

cadrul legal intern aplicabil. Dorim să reamintim rolul Curții Supreme a Portugaliei în această

privință, rezumat la pct. 69 al doilea paragraf din hotărâre (citat anterior la pct. 13 din prezenta

opinie). „Reexaminarea cauzei în vederea pronunțării unei decizii noi cu privire la temeinicia

acuzației penale îndreptate împotriva părții lezate” este făcută nu de înalta instanță însăși în

cadrul „cererii de revizuire” extraordinare introdusă în fața acesteia, ci ulterior, de o altă

instanță, de grad inferior. Astfel, garanțiile procedurale ale art. 6 se vor aplica noului proces

ult

erior și noii decizii privind „acuzația în materie penală” îndreptată împotriva persoanei

acuzate a cărei „cerere de revizuire” extraordinară a fost admisă. Pe scurt, Curtea Supremă a

Portugaliei poate să dispună, dar nu și să efectueze ea însăși „reexaminarea” care ar face ca art.

6 să fie aplicabil.

Meftah și alții

împotriva Franței

[(MC), nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, CEDO 2002

-

VII, pct. 40] și

HOTĂRÂREA MOREIRA FERREIRA ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

) –

OPINII SEPARA

TE

24

Morrell și Morris împotriva R

egatului Unit

(2 martie 1987, seria A nr. 115, pct. 54) este mai

degrabă forțată. Nu a existat niciodată niciun dubiu serios, în ciuda argumentului inutil al

statului pârât în cauza

Meftah

, că recursul în casație

(

appeal on points of law

în limba engleză)

în materie penală care există în sistemele de

civil law

și în sistemele de

common law

intră în

domeniul de aplicare al art. 6, întrucât este o latură obișnuită (și parte integrantă, am putea zice)

a unei proceduri penale ordinare. Hotărârile

Meftah

și

Monn

ell și Morris

pun la același nivel

instanțele de casație și instanțele de apel de drept comun în ceea ce privește aplicabilitatea art.

6 (pct. 41 și, respectiv, 54), deși modalitățile de aplicare a acestei dispoziții în cazul acestor

două tipuri de instanțe depind de caracteristicile specifice ale acestora (pct. 41 și, respectiv, 56).

Într-

adevăr, încă din 1970, Curtea a declarat următoarele în hotărârea

Delcourt împotriva

Belgiei

(17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, pct. 25):

„Desigur, [...] Convenția nu obligă statele contractante să instituie instanțe de apel sau de

recurs. Cu toate

acestea, un stat care se înzestrează cu astfel de instanțe are obligația de a se asigura că persoanele beneficiază

în fața acestora de garanțiile fundamentale prevăzute la art. 6.”

În sensul problemei aplicabilității art. 6, Marea Cameră în hotărârea

Bochan (nr. 2)

(pct. 47-

49) a încadrat ca „proceduri de apel ordinare” procedurile considerate „extraordinare” în

recur

s

în casație în materie penală în Malta și în materie civilă în Croația, vizate în hotărârile

S

an

Leonard Boat Club împotriva Maltei

(nr. 77562/01, CEDO 2004-IX, pct. 41-

48) și, respectiv,

Maresti împotriva Croației

(nr. 55759/07, 25 iunie 2009).

al și semnificativ pentru slăbiciunea raționamentului

privind aplicabilitatea art. 6 în prezenta cauză, faptul de a compara recursul în casație ordinar

în materie penală cu „cererea de revizuire” extraordinară din legislația portugheză (a se vedea,

de exem

plu, ultimul paragraf de la pct. 69 din prezenta hotărâre). În ceea ce privește recursurile

în casație în materie penală, jurisprudența Curții arată clar că

,

cel puțin din 1970

, acestea trebuie

să fie considerate aspecte normale ale procedurii penale și aflate sub incidența domeniului de

aplicare al art. 6, în timp ce, dimpotrivă, procedurile extraordinare în revizuire (după ce

hotărârea a dobândit autoritate de lucru judecat) – între care „cererea de revizuire” din

Portugalia este un exemplu

– nu intră, în principiu, în domeniul de aplicare al dispoziției

respective

.

-

64 din prezenta hotărâre nu

susține afirmația potrivit căreia regula de principiu (de a nu se aplica art. 6 § 1 în cazul căilor

de a

tac extraordinare) ar fi evoluat oarecum către aplicabilitate, atâta timp cât calea de atac

extraordinară poate fi considerată ca implicând o decizie privind temeinicia, corectitudinea sau

fondul (

merits

în engleză) condamnării, spre deosebire de o nouă decizie privind acuzația

inițială.

căreia examinarea de către Curtea Supremă a „cererii de revizuire” introduse de reclamantă, în

temeiul art. 449 alin. (1) lit. g) C. pr

oc.

pen., a făcut posibilă pronunțarea unei hotărâri cu privire

la temeinicia acuzației în materie penală inițiale (

determination

în limba engleză) nu este

susținută nici de dispozițiile legislației portugheze aplicabile, nici de jurisprudența anterioară a

Curții. Argumentul potrivit căruia art. 449 alin. (1) lit. g) C.

proc. pen. are puncte comune cu

acțiunile în casație ordinare nu numai că este exagerat, ci s

-

ar și aplica în general procedurilor

de reexaminare extraordinare din majoritatea țărilo

r care permit persoanei inculpate

și

condamnate să solicite redeschiderea procesului său penal soluționat definitiv –

realizând astfe

l

pe ascuns un reviriment al jurisprudenței consacrate care există în materie. Aceasta nu este un

mod de a proceda destul de judiciar pentru Curte la doar 2

ani de la hotărârea pronunțată de

Marea Cameră în cauza

Bochan (nr. 2)

.

rmare, din motivele prezentate mai sus, trebuie să concluzionăm că, chiar și în

ipoteza potrivit căreia Curtea ar putea fi considerată competentă să soluționeze cererea, art. 6

din Convenție nu era aplicabil procedurii de reexaminare extraordinară în mater

ie care face

obiectul prezentei cauze, drept pentru care cererea ar trebui să fie declarată inadmisibilă

ratione

materiae

.

HOTĂRÂREA MOREIRA FERREIRA ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI (nr. 2

) –

OPINII SEPARA

TE

25

III. Concluz