Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2)

10. Reclamantul s-a născut în 1961 și locuiește în Matosinhos. 11. În urma unei altercări cu alte persoane, reclamantul a fost urmărit de procurorul public de la Curtea de district Matosinhos pentru amenința comportamentul. Un raport de experți a fost elaborat în cursul anchetei, declarând că reclamantul are capacități intelectuale și cognitive limitate, dar că ar trebui să fie considerată responsabilă penal pentru actele sale. 12. Într-o hotărâre din 23 martie 2007, Curtea de District Matosinhos a respins apărarea reclamantului de a scădea responsabilitatea penală și a condamnat-o la 320 de amenzi zi, cu un total de 640 de euro (EUR), pentru amenințarea și insultarea comportamentului, precum și a ordonat-o să plătească daune victimelor.

13. La 13 aprilie 2007, reclamantul a interzis Curtea de Apel de la Oporto („Curtea de Apel”) împotriva hotărârii. Ea a repetat că nu cunoștea ilegalitatea faptelor ei și a căutat recunoașterea lipsei ei de responsabilitate penală datorită tulburărilor psihice din care a pretins că suferă. În consecință, ea a solicitat o nouă evaluare a faptelor și a oportunității de a-și exprima cazul la o audiere. 14. La 12 decembrie 2007, Curtea de Apel a organizat o audiere la care a participat procurorul public și avocatul reclamantului. Cu toate acestea, nu s-a efectuat nici o examinare a reclamantului în sine. 15. Într-o hotărâre finală din 19 decembrie 2007, Curtea de Apel a susținut condamnarea reclamantului pentru comportament amenințator și insultant, dar a redus condamnarea la 265 de amenzi zilnice, cu un total de 530 EUR.

Acesta a susținut că nu era necesară o nouă evaluare a faptelor, deoarece reclamantul nu a reușit să pună la îndoială validitatea evaluării efectuate de instanța de primă instanță. 16. Reclamantul a plătit amendă în mai multe tranșe. 17. În cursul ședinței dinainte de Curte s-a subliniat că în ianuarie 2016, la cinci ani de la plata integrală a amenzii, înregistrarea referitoare la condamnarea reclamantului a fost eliminată din dosarul său penal. 18. La 15 aprilie 2008, reclamantul a depus o cerere în favoarea Curții, plângând că nu a fost auzită în persoană de Curtea de Apel și că aceasta a încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

19. Într-o hotărâre din 5 iulie 2011, Curtea a declarat admisibilă plângerea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și a constatat o încălcare a acestei dispoziții, hotărând după cum urmează: „... 33. Curtea constată că, în cazul în cauză, Curtea de Apel a fost invitată să stabilească mai multe întrebări referitoare la faptele cauzei și la persoana reclamantului. Ca și în fața instanței de primă instanță, reclamantul a susținut, în special, întrebarea dacă responsabilitatea ei penală ar fi trebuit să fie considerată diminuată, ceea ce ar putea avea un impact major asupra determinarii sentinței.

34. Curtea consideră că această întrebare nu ar fi putut fi soluționată de Curtea de Apel fără o evaluare directă a mărturiei personale a reclamantului, în special de vreme ce hotărârea Curții de district Matosinhos a depășit ușor de la concluziile raportului psihiatru, fără a stabili motivele unei astfel de plecari, în conformitate cu dreptul intern ... Prin urmare, reexaminarea acestei întrebări a Curții de Apel ar trebui să cuprindă o reexaminare deplină a reclamantului ... 35. Aceste factori sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că, în caz instant, ar trebui să se fi avut o audiere publică în fața instanței de apel. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.” 20. În ceea ce privește afirmațiile referitoare la prejudiciu material și moral în temeiul articolului 41 din convenție, Curtea a declarat următoarele: „41.

În primul rând, Curtea consideră că atunci când, ca în cazul instantaneu, un individ a fost condamnat după o procedură care a implicat încălcarea cerințelor articolului 6 din Convenție, o reexaminare sau redeschiderea cazului, dacă este solicitată, reprezintă, în principiu, o modalitate adecvată de remediere a încălcării încălcării. În acest sens, aceasta remarcă că art. 449 din Codul Portughez de Procedură Penală permite redeschiderea procedurilor la nivel intern în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale unei persoane.

Cu toate acestea, măsurile de remediere specifice, dacă este cazul, necesare unui stat interesat pentru a-și îndeplini obligațiile în temeiul convenției trebuie să depinde de circumstanțele specifice ale cauzei individuale și să fie determinate în funcție de termenele hotărârii Curții în acest caz (a se vedea Öcalan v. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 210, CEDO 2005-IV și Panasenko c. Portugalia, nr. 10418/03, § 78, 22 iulie 2008). În cazul în cauză, singurul punct în cauză este faptul că reclamantul nu a primit o audiere de către Curtea de Apel. 42. În al doilea rând, Curtea remarcă că, în acest caz, singura bază aplicabilă pentru o atribuire justă de satisfacție este faptul că reclamantul nu a fost acordată garanțiile prevăzute la art. 6. În acest sens, aceasta nu dispune de nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse și respinge această afirmație.

Curtea nu poate specula în ceea ce privește rezultatul procedurii dinainte de Curtea de Apel ar fi fost dacă ar fi examinat reclamantul la o audiere publică (a se vedea Igual Coll c. Spania, nr. 37496/04, § 51, 10 martie 2009). Pe de altă parte, consideră oportun să acorde reclamantului 2400 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale.” 21. La 5 iulie 2012, Guvernul portughez a prezentat Comitetul de miniștri un plan de acțiune privind executarea hotărârii Curții din 5 iulie 2011. Acestea au confirmat faptul că suma acordată reclamantului i-a fost plătită la 14 decembrie 2011. În ceea ce privește măsurile generale, Guvernul a subliniat faptul că Oficiul Primului Ministru a propus modificarea Codului de Procedură Penală pentru a permite audieri în orice instanță de recurs care stabilește problema vinovăției sau a sentinței în ceea ce privește o persoană acuzată.

22. În ședința în fața Curții s-a subliniat că propunerea menționată nu a fost aprobată și, prin urmare, nu a fost inclusă în versiunea finală a Codului de procedură penală revizuit. 23. În momentul adoptării prezentei hotărâri, nu au fost incluse în ordinea de zi a codului de procedură penală. Procedura de supraveghere a executării hotărârii din 5 iulie 2011 era încă pe calea Comitetului miniștrilor. 24. În prezent, la 18 octombrie 2011, în baza articolului 449 alineatul (1) litera (g) din Codul de Procedură Penală, reclamantul a depus o cerere de reexaminare în fața Curții Supreme. Ea a susținut că hotărârea Curții de Apel din 19 decembrie 2007 este incompatibilă cu hotărârea Curții din 5 iulie 2011. 25. Acuzația a susținut că cererea ar trebui să fie permisă din motivele că îndoielile grave ar putea fi legítima cu privire la condamnarea, în special în ceea ce privește condamnarea.

26. Într-o hotărâre din 21 martie 2012, Curtea Supremă a refuzat să acorde o reexaminare. Acesta a susținut că nu există motive de reexaminare deoarece hotărârea pronunțată de Curtea de Apel nu este incompatibilă cu hotărârea Curții. Acesta a considerat că lipsa unei audieri pentru reclamant în Curtea de Apel a constituit o neregularitate procedurală care nu este permisă să revizuiască, și a deținut după cum urmează: „... în temeiul dreptului intern, o cerere de reexaminare poate fi depusă numai în ceea ce privește hotărârile (în special condamnările) și nu în ceea ce privește ordinele referitoare la desfășurarea procedurilor, fiind înțeles că ... „Jurisprudența” determină orice decizie judiciară cu privire la un caz sau la o cerere de procedură (a se vedea art. 156 § 2 din Codul de Procedură Civilă).

Cu toate acestea, având în vedere dreptul intern, o revizuire a hotărârii în acest caz nu poate fi permisă pe baza invocată de către reclamant, deoarece condamnarea nu este incompatibilă cu hotărârea Curții Europene (art. 449 § 1 litera (g) din Codul de Procedură Penală). Pe de altă parte, procedura urmată de Curtea de Apel în desfășurarea audierii la încheierea cărora recursul a fost determinat a fost incompatibil cu ceea ce Tribunalul European a considerat vital pentru a garanta drepturile apărării. În temeiul dreptului intern, în cazul în care acuzatul este obligat legal să apară în instanță, absența sa implică o nulitate iremediabilă (art. 119 litera (c) din Codul de Procedură Penală).

Cu toate acestea, chiar dacă o nulitate este iremediabilă, aceasta nu poate da naștere unei cereri extraordinare de revizuire a hotărârii ... În plus, după cum a subliniat Curtea Europeană, este imposibil să se speculeze despre decizia pe care Curtea de Apel ar fi putut să o ia dacă persoana condamnată ar fi fost examinată în audierea care a dus la decizia privind recursul ei, și, în special, dacă sentința ar fi fost sau nu aceeași. Prin urmare, Curtea Europeană a exclus de la început orice posibilitate ca decizia sa să pună îndoieli serioase cu privire la condamnarea, indiferent de condamnarea efectivă. În scurt, condamnarea nu este incompatibilă cu decizia obligatorie a Curții Europene, și nu apar îndoieli serioase cu privire la validitatea sa.

Din acest motiv, având în vedere faptul că nu este întotdeauna posibil să se revizuiască un proces sau să se redeschidă procedurile în temeiul legislației interne aplicabile, așa cum este cazul în cauză, Curtea Europeană a hotărât să ceară statului portughez să compenseze reclamantul în ceea ce privește prejudiciile morale și, prin urmare, să se ofere reparații nu pentru nedreptatea condamnării, care nu a fost stabilită, ci pentru un defect grav în cadrul procedurii care au încălcat drepturile de apărare ale reclamantului ... Din motivele de mai sus, argumentul reclamantului în sprijinul cererii sale de acordare a unei reexaminări nu este justificat. Prin urmare, judecătorii Diviziei Penale a Curții Supreme hotărăsc să nu acorde o reexaminare.”

10. The applicant was born in 1961 and lives in Matosinhos. 11. Following an altercation with other persons, the applicant was prosecuted by the public prosecutor at the Matosinhos District Court for threatening conduct. An expert report was produced during the investigation, stating that the applicant had limited intellectual and cognitive capacities but that she should be held criminally responsible for her acts. 12. In a judgment of 23 March 2007 the Matosinhos District Court dismissed the applicant’s defence of diminished criminal responsibility and sentenced her to 320 day-fines, amounting to a total of 640 euros (EUR), for threatening and insulting conduct, as well as ordering her to pay damages to the victims.

13. On 13 April 2007 the applicant appealed to the Oporto Court of Appeal (“the Court of Appeal”) against the judgment. She repeated that she had been unaware of the unlawfulness of her acts and sought an acknowledgment of her lack of criminal responsibility owing to the psychiatric disorders from which she claimed to suffer. Consequently, she asked for a fresh assessment of the facts and the opportunity to state her case at a hearing. 14. On 12 December 2007 the Court of Appeal held a hearing attended by the public prosecutor and counsel for the applicant. However, no examination of the applicant herself took place.

15. In a final judgment of 19 December 2007 the Court of Appeal upheld the applicant’s conviction for threatening and insulting conduct, but reduced the sentence to 265 day-fines, amounting to a total of EUR 530. It held that there was no need for a fresh assessment of the facts because the applicant had not succeeded in challenging the validity of the assessment conducted by the court of first instance. 16. The applicant paid the fine in several instalments. 17. During the hearing before the Court it was pointed out that in January 2016, five years after the fine had been paid in full, the entry concerning the applicant’s conviction had been deleted from her criminal record. 18. On 15 April 2008 the applicant lodged an application with the Court complaining that she had not been heard in person by the Court of Appeal, and that this violated Article 6 § 1 of the Convention.

19. In a judgment of 5 July 2011 the Court declared admissible the complaint under Article 6 § 1 of the Convention and found a violation of that provision, holding as follows: “... 33. The Court notes that in the present case the Court of Appeal was invited to determine several questions relating to the facts of the case and to the person of the applicant. As before the court of first instance, the applicant raised, in particular, the question whether her criminal responsibility should have been deemed diminished, which might have had a major impact on the determination of the sentence.

34. The Court takes the view that that question could not have been settled by the Court of Appeal without a direct assessment of the applicant’s personal testimony, particularly since the judgment of the Matosinhos District Court had departed slightly from the conclusions of the psychiatric report without setting out the reasons for such a departure, as required under domestic law ... The Court of Appeal’s re-examination of that question should therefore have comprised a full rehearing of the applicant ... 35. Those factors are sufficient for the Court to conclude that in the instant case a public hearing should have been held before the appellate court. There has therefore been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.” 20. As regards the claims in respect of pecuniary and non-pecuniary damage under Article 41 of the Convention, the Court stated the following: “41.

The Court firstly considers that when, as in the instant case, an individual has been convicted after proceedings that have entailed breaches of the requirements of Article 6 of the Convention, a retrial or the reopening of the case, if requested, represents in principle an appropriate way of redressing the violation. In that regard, it notes that Article 449 of the Portuguese Code of Criminal Procedure permits the reopening of proceedings at domestic level where the Court has found a violation of a person’s fundamental rights and freedoms.

However, the specific remedial measures, if any, required of a respondent State in order to discharge its obligations under the Convention must depend on the particular circumstances of the individual case and be determined in the light of the terms of the Court’s judgment in that case (see Öcalan v. Turkey [GC], no. 46221/99, § 210, ECHR 2005-IV, and Panasenko v. Portugal, no. 10418/03, § 78, 22 July 2008). In the present case, the only point at issue is the fact that the applicant was not given a hearing by the Court of Appeal. 42. Secondly, the Court notes that in the present case the only applicable basis for an award of just satisfaction lies in the fact that the applicant was not afforded the safeguards of Article 6. In that regard, it does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged, and rejects this claim.

The Court cannot speculate as to what the outcome of the proceedings before the Court of Appeal would have been if it had examined the applicant at a public hearing (see Igual Coll v. Spain, no. 37496/04, § 51, 10 March 2009). On the other hand, it considers it appropriate to award the applicant EUR 2,400 in respect of non-pecuniary damage.” 21. On 5 July 2012 the Portuguese Government submitted an action plan to the Committee of Ministers concerning the execution of the Court’s judgment of 5 July 2011. They confirmed that the amount awarded to the applicant had been paid to her on 14 December 2011. As regards the general measures, the Government pointed out that the Prime Minister’s Office had proposed amending the Code of Criminal Procedure to allow hearings to be held in any court of appeal determining the issue of guilt or the sentence in respect of an accused person.

22. At the hearing before the Court it was pointed out that the aforementioned proposal had not been approved and had therefore not in fact been included in the final version of the revised Code of Criminal Procedure. 23. At the time of adoption of the present judgment no plans to reform the Code of Criminal Procedure were on the domestic authorities’ agenda. The procedure for supervising the execution of the judgment of 5 July 2011 was still pending before the Committee of Ministers. 24. Concurrently, on 18 October 2011, relying on Article 449 § 1 (g) of the Code of Criminal Procedure, the applicant lodged an application for review with the Supreme Court.

She submitted that the Court of Appeal’s judgment of 19 December 2007 was incompatible with the Court’s judgment of 5 July 2011. 25. The prosecution submitted that the application should be allowed on the grounds that serious doubts could legitimately be raised about the conviction, particularly as regards the sentencing. 26. In a judgment of 21 March 2012 the Supreme Court refused to grant a review. It held that there was no cause for a review because the judgment delivered by the Court of Appeal was not incompatible with the Court’s judgment.

It considered that the lack of a hearing for the applicant in the Court of Appeal had constituted a procedural irregularity that was not amenable to review, and held as follows: “... under domestic law, an application for review can be submitted solely in respect of judgments (in particular, convictions), and not in respect of orders concerning the conduct of proceedings, it being understood that ... ‘judgment’ denotes any judicial decision on a case or on a procedural application (see Article 156 § 2 of the Code of Civil Procedure). In the light of domestic law, however, a review of the judgment in the present case cannot be allowed on the basis invoked by the applicant, because the conviction is not incompatible with the European Court’s judgment (Article 449 § 1 (g) of the Code of Criminal Procedure).

On the other hand, the procedure followed by the Court of Appeal in holding the hearing at the close of which the appeal was determined was incompatible with what the European Court has deemed vital in order to guarantee the rights of the defence. Under domestic law, where the accused is legally required to appear in court, his or her absence entails an irremediable nullity (Article 119 (c) of the Code of Criminal Procedure). However, even where a nullity is irremediable, it cannot give rise to an extraordinary application for review of the judgment ... Furthermore, as noted by the European Court, it is impossible to speculate about the decision which the Court of Appeal might have taken if the convicted person had been examined at the hearing which led to the decision on her appeal, and, in particular, about whether or not the sentence would have been the same.

The European Court thus precluded from the outset any possibility that its decision might raise serious doubts about the conviction, regardless of the sentence actually imposed. In short, the conviction is not incompatible with the European Court’s binding decision, and no serious doubts arise as to its validity. For that reason, being aware that it is not always possible to secure a retrial or the reopening of proceedings under the applicable domestic law, as in the present case, the European Court decided to require the Portuguese State to compensate the applicant in respect of non-pecuniary damage, and thus to afford redress not for the unfairness of the conviction, which has not been established, but for a serious defect in the conduct of the proceedings which infringed the applicant’s defence rights ... For the above reasons, the applicant’s argument in support of her application to be granted a review is not substantiated.

Consequently, the judges of the Criminal Division of the Supreme Court decide not to grant a review.”