CASE OF REGNER v. THE CZECH REPUBLIC - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objection dismissed (Art. 34) Individual applications;(Art. 34) Victim;Preliminary objection dismissed (Art. 35) Admissibility criteria;(Art. 35-3-a) Ratione materiae;No violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Administrative proceedings;Civil proceedings;Article 6-1 - Fair hearing;Adversarial trial;Equality of arms)
CASE OF REGNER v. THE CZECH REPUBLIC - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2017)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
Cauza
REGNER împotriva REPUBLICII CEHE
(Cererea nr. 35289/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 septembrie 2017
Această hotărâre este definitivă. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Regner împotriva Republicii Cehe,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:
Guido Raimondi,
președinte,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Robert Spano,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Khanlar Hajiyev,
Luis López Guerra
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Erik Møse,
Aleš Pejchal,
Krzysztof Wojtyczek,
Egidijus Kūris,
Mārtiņš Mits,
Georges Ravarani,
Pere Pastor Vilanova,
Alena Poláčková,
Georgios Serghides,
judecători,
și Johan Callewaert,
grefier adjunct al Marii Camere
,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 octombrie 2016 și 10 mai 2017,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr. 35289/11 îndreptată împotriva Republicii Cehe, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Václav Regner („reclamantul”), a sesizat Curtea la 25 mai 2011 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamantul a fost reprezentat de L. Trojan, avocat în Praga. Guvernul ceh („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Vít A. Schorm, din cadrul Ministerului de Justiție.
Reclamantul denunță caracterul inechitabil al procedurii administrative în cadrul căreia nu a luat cunoștință de un element de probă decisiv, considerat drept informație clasificată și pus la dispoziția instanțelor de către pârât. Consideră acest lucru o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.
La 6 ianuarie 2014, președintele fostei Secții a cincea, căreia i-a fost repartizată cauza (art.
52 § 1 din Regulamentul Curții, „Regulamentul”), a hotărât să comunice cererea Guvernului. La 26 noiembrie 2015, o cameră a secției menționate, compusă din Angelika Nuβberger, președinte, Boštjan Zupančič, Ganna Yudkivska, Vincent
De
Gaetano, André Potocki, Helena Jäderblom și Aleš Pejchal, judecători, precum și Milan Blaško, grefier adjunct de secție, a pronunțat în unanimitate o hotărâre prin care cererea a fost declarată admisibilă și prin care s-a constatat, cu majoritate de voturi, neîncălcarea art. 6 § 1 din Convenție. La hotărâre au fost anexate opinia separată a doamnei judecător Jäderblom, precum și opinia concordantă a domnului judecător Pejchal.
La 11 februarie 2016, reclamantul a solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenție. La 2 mai 2016, Colegiul Marii Camere a admis cererea.
Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 26 § 4 și 5 din Convenție și ale art. 24 din Regulament.
Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (art.
59
§
1 din Regulament) pe fondul cauzei. De asemenea, au fost primite observații din partea Guvernului Republicii Slovace, pe care președintele l-a autorizat să intervină în procedura scrisă (art.
36
§
2 din Convenție și art.
44
§
3 din Regulament).
La 19 octombrie 2016, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art.
59 §
3 din Regulament).
S-au înfățișat:
– pentru Guvern
domnii
V.
A.
Schorm
,
agent
,
V.
Pysk
, cabinetul agentului guvernamental,
Ministerul Justiției,
doamnele
L.
Zahradnická
, cabinetul agentului guvernamental,
Ministerul Justiției,
H.
Bončková
,
consilieri
;
– pentru reclamant
domnul M.
Bilej
,
avocat
,
doamnele
D. Káňová,
A.
Kukrálová
,
consilieri
.
Curtea a ascultat declarațiile domnilor Bilej și Schorm, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1962 și locuiește în Praga.
În temeiul unui contract încheiat la 2 noiembrie 2004 și reglementat de dispozițiile Codului muncii, reclamantul a devenit angajat al Ministerului Apărării.
11
. La 27 decembrie 2004, organul statutar al ministerului a solicitat Autorității Naționale de Securitate (
Národní bezpečnostní úřad
– „Autoritatea”) să îi elibereze reclamantului un certificat de securitate (
osvědčení
), care îi oferea acces la informații clasificate, încadrate în categoria „secret” (
tajné
) în cadrul atribuțiilor de serviciu pe care trebuia să le exercite.
La 1 ianuarie 2005, reclamantul a preluat funcția de director al Departamentului pentru Administrarea Bunurilor din Ministerul Apărării (
Sekce správy majetku Ministerstva obrany
).
La 19 iulie 2005, Autoritatea i-a eliberat certificatul de securitate, valabil până la 18 iulie 2010, confirmând că acesta avea acces la informații de stat clasificate, încadrate în categoria „secret”.
14
. În cursul anului 2006, reclamantul a fost numit adjunctul prim-viceministrului apărării (
zástupce Prvního náměstka ministra obrany
), ocupând în continuare funcția de director al Departamentului pentru Administrarea Bunurilor din Ministerul Apărării.
15
. La 7 octombrie 2005, Autoritatea a primit de la serviciul de informații o informație clasificată, încadrată în categoria „restricționat” (
vyhrazené
) și datată 5 octombrie 2005. S-a început o anchetă pentru a verifica informația primită. În cursul acestei anchete, serviciul de informații a furnizat Autorității și alte informații, datate 21 martie 2006, clasificate „restricționat” și depuse la dosarul de securitate (
bezpečnostní spis
) cu numărul 77. Pe baza acestor informații, Autoritatea a retras certificatul de securitate la 5 septembrie 2006. Această decizie s-a bazat pe două elemente distincte. În primul rând, reclamantului i se imputa faptul că a omis să precizeze, deși ar fi trebuit să facă acest lucru atunci când a solicitat eliberarea certificatului de securitate, că ocupa funcții de conducere în cadrul unor societăți și că deținea conturi la bănci străine. Pe de altă parte, decizia adăuga că persoana în cauză prezenta un risc la adresa securității naționale, în sensul art. 14 alin. (3) litera d) din Legea nr. 412/2005. În ceea ce privește acest ultim aspect, în decizie nu se precizau totuși informațiile clasificate pe care se întemeia, având în vedere că acestea erau încadrate în categoria „acces restricționat” și prin urmare, potrivit legii, nu puteau fi divulgate persoanei în cauză. Se menționa că faptele stabilite în ceea ce privește comportamentul reclamantului, astfel cum sunt atestate în informațiile primite la 7 octombrie 2005 de către Autoritate, puneau la îndoială capacitatea acestuia de a obține un certificat de securitate, precum și capacitatea sa de a nu fi influențat și de a păstra secrete informațiile sensibile, și că, prin urmare, acesta nu mai era demn de încredere.
În urma recursului ierarhic (
rozklad
) introdus de reclamant în fața unei autorități administrative superioare, directorul Autorității, după obținerea avizului comisiei de recurs, a confirmat, la 18 decembrie 2006, decizia Autorității din 5 septembrie 2006, dar pe baza unei motivări parțial diferite. Acesta a respins ca nefondată plângerea privind faptul că reclamantul nu a dezvăluit anumite informații înainte de eliberarea certificatului de securitate. În schimb, a fost de acord cu concluziile Autorității referitoare la existența unui risc de securitate, care rezultase din ancheta desfășurată de Autoritate și din documentele clasificate.
Între timp, la 4 octombrie 2006, reclamantul a solicitat să fie eliberat din funcția de adjunct al prim-viceministrului apărării, precum și din cea de director al Departamentului pentru Administrarea Bunurilor din Ministerul Apărării, din motive de sănătate. La aceeași dată, acesta a fost revocat din funcție, în temeiul art. 65 alin. (2) din Codul muncii (infra, pct. 26). La 20 octombrie 2006, acesta a semnat, în temeiul art. 43 din Codul Muncii, încetarea prin acordul părților a contractului său de muncă, cu efect de la 31 ianuarie 2007.
La 19 ianuarie 2007, reclamantul a contestat anularea certificatului de securitate în fața Tribunalului Municipal din Praga (
městský soud
). Acesta și avocatul său au fost autorizați să consulte dosarul, dar părțile clasificate ca fiind confidențiale au fost excluse. În schimb, documentele care conțineau informații privind existența unui risc, inclusiv documentele confidențiale, au fost transmise de către Autoritate instanței, care a avut acces la acestea. În cadrul ședinței publice, reclamantului i s-a oferit posibilitatea să își prezinte argumentele, precum și teza sa cu privire la motivele care au condus la retragerea certificatului de securitate. În această privință, reclamantul a observat că, în opinia lui, informația în litigiu fusese furnizată de un serviciu militar de informații, care a vrut să se răzbune pentru refuzul acestuia de a accepta o propunere de colaborare care depășea obligațiile sale stabilite prin lege.
Prin hotărârea din 1 septembrie 2009, tribunalul a respins cererea reclamantului. S-a subliniat că, în cadrul procedurii de retragere a unui certificat de securitate, autoritatea competentă trebuie să expună doar motivele de retragere care sunt întemeiate pe documente neclasificate și că, în ceea ce privește motivele întemeiate pe documente clasificate, aceasta trebuie să se limiteze să facă trimitere la documentele relevante și la nivelul acestora de secretizare. Instanța a considerat că abordarea Autorității, care nu îi dezvăluise reclamantului conținutul informațiilor pe baza cărora fusese retras certificatul de securitate nu era nelegală, deoarece legea nu permitea comunicarea acestora. A adăugat că drepturile reclamantului au fost respectate într-o măsură suficientă, având în vedere faptul că instanța avea competența de a lua cunoștință de informațiile clasificate ca fiind confidențiale și de a aprecia dacă acestea justificau decizia luată de către Autoritate.
20
. Prin hotărârea din 15 iulie 2010, Curtea Administrativă Supremă (
Nejvyšší správní soud
) a respins recursul în casație (
kasační stížnost
) al reclamantului, subliniind că din documentele clasificate reieșea, fără nicio urmă de îndoială, că reclamantul nu îndeplinea condițiile legale pentru a-i fi încredințate informații secrete, precizând că riscul existent în privința acestuia era legat de conduita său, care îi afecta credibilitatea și capacitatea de a păstra secrete informațiile încredințate. Curtea Administrativă Supremă a adăugat că divulgarea de informații clasificate ar fi putut avea drept consecință divulgarea metodelor de lucru ale serviciului de informații, dezvăluirea surselor de informații ale acestuia sau riscul de influențare a eventualilor martori. Instanța a explicat că, în temeiul legii, nu era posibil să se precizeze în ce consta exact riscul de securitate și nici să indice în mod precis considerentele care au stat la baza concluziei privind existența unui astfel de risc, având în vedere că motivele și considerentele care au condus la decizia Autorității s-au întemeiat exclusiv pe informații clasificate. Prin urmare, motivarea deciziei trebuia să se limiteze la o trimitere la documentele pe care se baza și la nivelul de secretizare al informațiilor utilizate. De asemenea, aceasta a subliniat că, având în vedere caracterul specific al procedurii, care privea date confidențiale, drepturile procedurale ale persoanei în cauză nu puteau fi garantate integral, dar că necomunicarea motivelor concrete aflate la baza deciziei de retragere a certificatului de securitate era contrabalansată de garanția că instanțele administrative aveau acces nelimitat la documentele clasificate. Curtea Administrativă Supremă a evidențiat că raportul privind rezultatul anchetei serviciului de informații, depus la dosar cu nr. 77, conținea informații concrete, complete și detaliate cu privire la comportamentul și stilul de viață ale reclamantului, care îi permiteau, în speță, să se asigure cu privire la relevanța acestora în ceea ce privește problema stabilirii dacă reclamantul prezenta un risc la adresa securității naționale. În plus, instanța a observat că informațiile respective nu aveau nicio legătură cu refuzul reclamantului de a coopera cu serviciul militar de informații.
La 25 octombrie 2010, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții Constituționale (
Ústavní soud
), plângându-se de caracterul inechitabil al procedurii. Prin hotărârea din 18 noiembrie 2010, acțiunea a fost respinsă ca vădit nefondată. Făcând referire la jurisprudența sa anterioară în acest domeniu, Curtea Constituțională a constatat că, având în vedere caracterul specific și importanța deciziilor adoptate în ceea ce privește informațiile clasificate, atunci când interesele de securitate națională sunt evidente, nu este întotdeauna posibil să se aplice, în cadrul acestor proceduri, toate garanțiile referitoare la caracterul echitabil al procedurii. Instanța constituțională a apreciat că, în speță, conduita instanțelor era justificată în mod corespunzător, că motivele expuse în deciziile lor erau inteligibile și conforme cu Constituția și că acestea nu s-au abătut în mod excesiv de la normele procedurale sau constituționale și că, prin urmare, nu era necesară intervenția sa în procesul lor decizional.
22
. La 16 martie 2011, Ministerul Public a întocmit un rechizitoriu împotriva reclamantului și a altor 51 de persoane pentru influențarea procedurilor de atribuire a unor contracte publice de către Ministerul Apărării în perioada 2005-2007. Reclamantul a fost acuzat de participare la un grup infracțional organizat (
účast na zločinném spolčení
), complicitate la abuz în serviciu (
pomoc k trestnému činu zneužívání pravomoci veřejného činitele
), complicitate la influențarea ilegală a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică și a procedurilor de licitație publică (
pomoc k trestnému činu pletich při veřejné soutěži a veřejné dražbě
), precum și complicitate la încălcarea unor norme obligatorii în domeniul relațiilor economice (
pomoc k trestnému činu porušování závazných pravidel hospodářského styku
).
Prin hotărârea din 25 martie 2014, Tribunalul Regional din České Budějovice (
krajský soud
) l-a declarat pe reclamant vinovat și l-a condamnat, între alții, la 3 ani de închisoare. Prin hotărârea din 27 mai 2016, Înalta Curte din Praga (
Vrchní soud
) a confirmat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește vinovăția reclamantului, dar a suspendat executarea pedepsei cu închisoarea cu un termen de încercare de 2 ani. Hotărârea a rămas definitivă.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
A.
Carta drepturilor și libertăților fundamentale (Legea nr. 2/1993)
În conformitate cu art. 26 alin. (2) din Cartă (
Listina základních práv a svobod
), reglementare de rang constituțional, dreptul de a exercita anumite profesii sau activități poate fi supus anumitor condiții sau limitări.
B.
Legislația care reglementează statutul funcționarilor publici și dreptul muncii
În statul ceh, funcția publică a fost codificată pentru prima dată prin Legea nr. 234/2014 privind funcția publică (
zákon o státní službě
), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015. Deși, în 2002, Parlamentul a adoptat
Legea nr. 218/2002 privind situația angajaților bugetari din instituțiile administrației publice și remunerarea acestor angajați și a altor angajați ai administrației (legea funcției), această lege nu a intrat niciodată în vigoare și a fost înlocuită de Legea nr. 234/2014, citată anterior.
Rezultă că funcționarii publici angajați înainte de intrarea în vigoare a legii privind funcția publică aveau cu angajatorul lor un raport de muncă de drept privat, reglementat de Codul muncii (Legea nr. 65/1965, în vigoare până la data de 31 decembrie 2006), fără statut special.
26
. Art. 65 din Codul muncii prevede, la alin. (2), că un salariat care a fost ales sau numit într-un post poate fi revocat din funcție sau poate renunța la aceasta. Potrivit alin. (3), revocarea din funcție sau renunțarea la aceasta nu are ca efect încetarea raportului de muncă, iar angajatorul va ajunge la un acord cu funcționarul în cauză cu privire la viitoarea numire a acestuia într-o funcție corespunzătoare calificării sale.
Lista exhaustivă a motivelor pentru care un angajat poate fi concediat cu preaviz sau cu efect imediat se găsește la art. 46 și, respectiv, art. 53 din Codul muncii.
Art. 64 din același cod permite unui un angajat să conteste în instanță legalitatea concedierii sale în termen de două luni de la aceasta.
Legea nr. 148/1998 privind protecția informațiilor clasificate
Certificatul de securitate a fost eliberat reclamantului pe baza Legii nr. 148/1998
privind protecția informațiilor clasificate (
zákon o
ochraně utajovaných skutečností
; „Legea din 1998”).
30
. Art. 17 din acest text, abrogat prin Legea nr. 413/2005 privind modificarea legislației în cadrul adoptării Legii privind protecția informațiilor de stat clasificate și accesul la aceste informații (
zákon o
změně zákonů v souvislosti s přijetím zákona o ochraně utajovaných informací a o bezpečnostní způsobilosti
), prevedea, în special, faptul că o persoană putea să fie informată cu privire la informații clasificate doar în cazul în care aceste informații erau necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și persoana în cauză era titularul unui certificat de securitate, a cărui posesie reprezenta o condiție prealabilă pentru exercitarea unei profesii în cadrul căreia luarea la cunoștință a informațiilor clasificate era indispensabilă.
Autoritatea Națională de Securitate fost înființată prin art. 7 alin. (1) din Legea din 1998.
În conformitate cu art. 41 din acest text, superiorul ierarhic putea solicita Autorității eliberarea unui certificat de securitate pentru funcționarul său.
Art. 5 clasifica datele în informații „cu acces restricționat” (
vyhrazené
), „confidențiale” (
důvěrné
), „secrete” (
tajné
) și „strict secrete” (
přísně tajné
).
Orice persoană care dorea să obțină certificatul de securitate pentru una dintre aceste categorii de date trebuia să fie cetățean ceh, să aibă capacitate juridică deplină, să fie majoră, cu o conduită ireproșabilă și demnă de încredere din punctul de vedere al caracterului și al securității naționale. O persoană care a fost condamnată pentru o infracțiune în legătură cu protecția secretelor de stat, secretelor economice sau profesionale nu era considerată demnă de încredere. În plus, orice persoană cu privire la care se constata, în urma unui examen psihologic, că avea trăsături, atitudini sau relații personale susceptibile să ridice îndoieli cu privire la capacitatea sa de a păstra secrete era considerată de lege ca nefiind demnă de încredere.
Legea din 1998 nu prevedea, la momentul faptelor, niciun control judecătoresc al deciziilor prin care se refuza acordarea unui certificat de securitate.
D.
Legea nr. 412/2005 privind protecția informațiilor clasificate secrete de stat și accesul la acestea (versiunea în vigoare până la 23 mai 2007)
Legea nr. 412/2005 privind protecția informațiilor clasificate și condițiile necesare pentru obținerea unui certificat de securitate (
zákon o ochraně utajovaných informacích a o
bezpečnostní způsobilosti
), precum și Legea nr. 413/2005 pentru modificarea Legii nr. 148/1998, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006. Condițiile pentru eliberarea certificatului de securitate erau identice cu cele stabilite în legea anterioară, dar definiția acestora era ușor diferită.
Conform art. 4, informațiile clasificate secrete de stat erau împărțite în funcție de următoarele categorii: (a) „strict secret” atunci când divulgarea lor unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea cauza prejudicii foarte grave intereselor Republicii Cehe; (b) „secret”, atunci când divulgarea lor unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea cauza prejudicii grave intereselor Republicii Cehe; (c) „confidențial” atunci când divulgarea lor unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea cauza prejudicii intereselor Republicii Cehe; (d) „restricționat” atunci când divulgarea lor unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea cauza inconveniente intereselor Republicii Cehe. În ceea ce privește această ultimă categorie, art. 3 alin. (5) prevedea că divulgarea unei informații clasificate unei persoane neautorizate sau utilizarea abuzivă a unei astfel de informații constituia un inconvenient pentru Republica Cehă, care ar putea avea drept consecință:
a)
perturbarea activităților forțelor armate ale Republicii Cehe, NATO sau ale unuia dintre statele sale membre sau ale unui stat membru al UE,
b) eșecul, complicarea sau punerea în pericol a unei anchete cu privire la alte infracțiuni decât cele deosebit de grave, sau facilitarea săvârșirii acestora;
c) afectarea negativă a unor interese economice importante ale Republicii Cehe sau ale UE sau ale unuia dintre statele sale membre,
(d) perturbarea negocierilor comerciale sau politice importante între Republica Cehă și o putere străină, sau
e) perturbarea unor operațiuni de securitate sau de colectare de informații.
38
. Art. 6-10 din lege defineau condițiile de acces al persoanelor fizice la informațiile clasificate „restricționat”. În conformitate cu art. 6 alin. (1), unei persoane i se putea acorda accesul la astfel de informații clasificate dacă acestea erau indispensabile pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, exercitarea activității sale profesionale sau a unei alte activități, cu condiția ca aceasta să dețină un document (
oznámení
) care să ateste faptul că îndeplinea condițiile de acces la informații clasificate „restricționat”. Acest document era eliberat, după caz, de către superiorul ierarhic sau de către Autoritatea Națională de Securitate.
Art. 11-14 din lege defineau condițiile de acces al persoanelor fizice la informațiile clasificate „strict secret”, „secret” și „confidențial” (pentru care existau condiții de acces mai stricte decât în cazul informațiilor clasificate în categoria „acces restricționat”).
40
. Potrivit art. 11 alin. (1), unei persoane i se putea acorda accesul la astfel de informații clasificate dacă acestea erau indispensabile pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, exercitarea activității sale profesionale sau a unei alte activități, dacă deținea un certificat de securitate valabil pentru categoria de informații necesare și dacă primise instrucțiuni adecvate.
Art. 12 alin. (1) definea condițiile de acordare a certificatului de securitate unei persoane fizice după cum urmează:
„Autoritatea eliberează certificatul de securitate persoanelor fizice care
a) sunt resortisanți ai Republicii Cehe sau cetățeni ai unui stat membru al UE sau al NATO;
b) îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 6 alin. (2) [capacitate juridică deplină, în vârstă de cel puțin 18 ani, fără antecedente penale];
c) prezintă încredere din punctul de vedere al caracterului;
d) prezintă încredere din punctul de vedere al securității naționale.
”
În conformitate cu art. 12 alin. (2), persoana fizică trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la alin. (1) pe întreaga perioadă de valabilitate a certificatului.
Art. 13 alin. (1) prevedea că o persoană fizică avea un caracter demn de încredere dacă nu suferea de tulburări susceptibile să îi afecteze loialitatea sau capacitatea sa de a păstra informațiile secrete, fapt care era atestat, în conformitate cu alin. (2) al art. 13, printr-o declarație privind caracterul demn de încredere, precum și printr-un raport de expertiză, în cazul în care acest lucru era prevăzut de lege.
În conformitate cu art. 14 alin. (1), era considerată demnă de încredere din punctul de vedere al securității naționale orice persoană care nu prezenta un risc de securitate.
În conformitate cu art. 14 alin. (2), era considerată un risc la adresa securității naționale:
a)
orice activitate gravă sau repetată care contravine intereselor Republicii Cehe, sau
b) orice activitate constând în suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale, sau orice sprijinire a unor astfel de activități.
Art. 14 alin. (3) enumera elementele care puteau fi considerate ca prezentând un risc la adresa securității naționale. În conformitate cu lit. d), putea fi vorba despre un comportament care afecta capacitatea persoanei în cauză de a fi demnă de încredere, de a nu se lăsa influențată și de a păstra secretul.
În temeiul art. 58 alin. (1) lit. e), coroborat cu alin. (2), începând de la data numirii lor și pe tot parcursul exercitării funcțiilor lor, și în măsura în care era necesar pentru exercitarea acestora, toți judecătorii aveau acces la toate categoriile de informații clasificate, chiar dacă nu dețineau un certificat de securitate pentru persoane fizice.
Legea nr. 412/2005 a introdus o nouă parte IV, intitulată „Procedura de vetting” (
bezpečnostní řízení
) care se aplică atât procedurii de eliberare, cât și procedurii de retragere a certificatului de securitate, și este împărțită în două etape, una administrativă și cealaltă judiciară. Al patrulea capitol din lege este consacrat în special etapei judiciare.
În conformitate cu art. 89 alin. (7), partea în procedura de vetting pentru eliberarea sau retragerea unui certificat de securitate și reprezentantul său au dreptul, înainte de adoptarea deciziei, să consulte dosarul și să ia notițe, cu excepția documentelor de la dosar care conțin informații clasificate.
În conformitate cu art. 101 alin. (1), Autoritatea are obligația de a iniția o procedură de invalidare a certificatului de securitate al oricărei persoane fizice cu privire la care există suspiciuni rezonabile că nu mai îndeplinește condițiile pentru emiterea acestui document public. În conformitate cu art. 101 alin. (2), Autoritatea invalidează certificatul de securitate oricărei persoane fizice care nu mai îndeplinește aceste condiții.
50
. În conformitate cu art. 107 alin. (4), la cererea Autorității, serviciile de informații prezintă acestuia un raport cu privire la rezultatele anchetei desfășurate.
Art. 122 alin. (3) prevede că motivarea unei decizii adoptate în temeiul acestei legi trebuie să precizeze motivele care au stat la baza adoptării sale, elementele pe care se bazează, precum și raționamentul adoptat de Autoritate la aprecierea acestora și aplicarea reglementărilor. În cazul în care anumite motive constituie informații clasificate, decizia nu trebuie să menționeze decât elementele pe care se întemeiază și nivelul lor de secretizare. Raționamentul adoptat de Autoritate în cadrul aprecierii acestora și motivele pentru adoptarea deciziei nu trebuie precizate decât în măsura în care acestea nu constituie informații clasificate.
52
. Potrivit art. 133 alin. (1), decizia directorului Autorității poate fi contestată în fața unei instanțe judecătorești prin intermediul unei acțiuni în contencios administrativ. Alin. (2) din acest articol prevede că, în cursul controlului jurisdicțional, instanța evaluează probele respectarea obligației de a proteja confidențialitatea informațiilor conținute în rezultatele anchetei sau registrele de informații polițienești. Aceste informații pot fi examinate în cadrul unei audieri numai în cazul în care persoana care are obligația de confidențialitate este scutită de această obligație; scutirea nu poate fi acordată în cazul în care aceasta ar putea pune în pericol sau compromite serios activitatea serviciului de informații sau a poliției. Acest lucru este valabil și pentru alte mijloace de probă decât cele obținute la audiere.
53
. În conformitate cu art. 133 alin. (3), Autoritatea menționează informațiile menționate la alin. (2), care, în opinia sa, nu pot face obiectul scutirii de obligația de confidențialitate. În cazul în care există un risc de a pune în pericol sau de a compromite serios activitatea serviciului de informații sau a poliției, președinte camerei sesizate cu litigiul pronunță excluderea elementelor aflate la dosar care au legătură cu faptele respective; aceste elemente din dosar nu pot fi consultate de către reclamant și nici de către reprezentantul acestuia.
E. Codul justiției administrative (Legea nr. 150/2002 )
54
. În conformitate cu art. 45 alin. (3) din Codul justiției administrative, la depunerea unui document, autoritatea administrativă menționează întotdeauna părțile din document care conțin informații clasificate. Președintele camerei elimină aceste părți, ele neputând fi consultate. Această dispoziție se aplică
mutatis mutandis
în cazul dosarelor judiciare. Cu toate acestea, alin. (4) prevede că nu poate fi interzisă consultarea acelor părți ale dosarului care urmează să fie folosite ca probe în instanță. Nu este posibilă nici interzicerea consultării elementelor dosarului pe care o parte în litigiu a fost autorizată să le consulte în fața autorității administrative.
55
. În conformitate cu art. 45 alin. (6), înainte de consultarea dosarului, președinte camerei are obligația să informeze orice persoană care intenționează să consulte un dosar care conține informații clasificate, astfel cum prevede legea specială, cu privire la consecințele penale ale unei încălcări a confidențialității unor astfel de informații. Prin semnarea unui document care atestă că a primit informații de această natură, persoana astfel avertizată devine o „persoană desemnată”, în sensul că aceasta are nevoie să cunoască informațiile clasificate în cauză.
56
. În temeiul art. 77 alin. (2), dacă nu există o dispoziție contrară într-o lege specială privind domeniul de aplicare și modul de administrare a probelor, instanțele pot să reexamineze probele sau, în acest context, să solicite probe suplimentare în afara celor prezentate anterior de autoritatea administrativă.
III. PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
57
. Legile nr. 148/1998 și nr. 412/2005 au condus la importante evoluții jurisprudențiale.
58
. La 12 iulie 2001, plenul Curții Constituționale a adoptat Hotărârea nr. Pl. ÚS 11/2000 referitoare la Legea nr. 148/1998, care interzicea, în principiu, Autorității să comunice persoanei în cauză motivele neeliberării certificatului de securitate. Deși a recunoscut interesul legitim al statului ca anumite informații și metode de investigare să rămână secrete, Curtea Constituțională a precizat că nu este posibil, chiar și în astfel de cazuri specifice, să se renunțe la protecția drepturilor fundamentale ale individului. S-a concluzionat că legiuitorul avea obligația să găsească, în cadrul unei noi legislații, modalitatea adecvată de a reflecta și de a reconcilia interesele private și interesul general.
59
. Atât Curtea Administrativă Supremă, în hotărârea nr. 6
As 14/2006 din 31 ianuarie 2007, cât și, ulterior, Curtea Constituțională în hotărârea nr. II. ÚS 377/04 din 6 septembrie 2007, au considerat că deciziile adoptate de administrație în acest domeniu puteau face obiectul unui control judecătoresc, subliniind totodată că eliberarea certificatului de securitate constituia un „privilegiu extraordinar”. Totuși, acestea au reținut că nu era „în mod cert posibil ca Autoritatea să fie obligată, sub pretextul respectării depline a drepturilor procedurale ale unei părți la procedură, să facă referire, în deciziile acestuia, la informații care puteau să pună în pericol interesele statului, buna desfășurare a activităților serviciului de informații sau ale poliției, sau chiar siguranța agenților acestora sau a terților” și că „[era] necesar să se acorde o deosebită atenție garantării faptului că aceste obiective nu sunt urmărite în detrimentul principiilor statului de drept sau al drepturilor fundamentale ale individului. Din jurisprudența Curții Constituționale rezultă că [...], la controlul unei decizii a cărei consecință directă este limitarea posibilității de a ocupa un anumit post, interesul public de păstrare a confidențialității nu poate justifica excluderea acestei decizii din domeniul de aplicare al [...] art. 6 § 1 din Convenție, care garantează dreptul la protecție judiciară”.
În hotărârea nr. I. ÚS 828/09 din 22 septembrie 2009, Curtea Constituțională a subliniat, în special, că dreptul la libera alegere a profesiei nu include dreptul la eliberarea unui certificat de securitate și nici dreptul de a practica o anumită profesie, a cărei exercitare este, de altfel, strict limitată în interesul statului. Aceasta a respins argumentul reclamantului potrivit căruia decizia de invalidare a certificatului de securitate pentru categoria „secret” ar fi adus atingere dreptului său fundamental la libera alegere a profesiei, în sensul art. 26 din Cartă. A precizat că dreptul respectiv putea fi interpretat nu în sensul că acesta consacră dreptul fiecărei persoane de a exercita o anumită profesie, ci numai dreptul de a alege profesia pe care o persoană dorește să o exercite. A adăugat că, pentru a stabili un anumit raport de muncă sau pentru a începe o activitate independentă specifică, era necesar ca persoana în cauză să îndeplinească respectivele condiții detaliate prevăzute de lege pentru exercitarea acelei profesii sau activități, în conformitate cu art. 26 alin. (2) din Cartă.
În hotărârea nr. 5 As 44/2006 din 30 ianuarie 2009, Curtea Administrativă Supremă a considerat că, pentru a interpreta noțiunea de „risc la adresa securității naționale”, era necesar ca probele obținute să fie examinate în lumina unui posibil risc de securitate. Prin urmare, în opinia sa, simpla suspiciune privind existența unui risc la adresa securității naționale era suficientă pentru a concluziona că persoana în cauză nu prezintă încredere din punctul de vedere al securității naționale.
Curtea Administrativă Supremă a menționat, de asemenea, legătura dintre ocuparea unui anumit post și emiterea certificatului de securitate. Făcând referire la lucrările pregătitoare ale legii, a subliniat că accesul la informații clasificate ar trebui să fie permis numai persoanelor care au nevoie în mod necesar de acestea pentru exercitarea profesiei sau funcției lor. Această poziție a fost adoptată și de Curtea Constituțională, care, în hotărârea ÚS 828/09 din 22 septembrie 2009, a considerat că nu era posibil ca din dreptul la libera alegere a profesiei să se deducă dreptul la eliberarea unui certificat de securitate, care nu era garantat de Carta drepturilor și libertăților fundamentale și nici de textele de rang infra-constituțional.
63
. Într-o hotărâre pronunțată de Camera a șaptea a Curții Administrative Supreme la 9 aprilie 2009 (nr. 7 As 5/2008) s-a reținut, în special, că, în domeniul în cauză, în cazul în care autoritățile decideau să nu divulge persoanei în cauză motivele de fapt concrete pentru care a fost considerată ca fiind nedemnă de încredere din punctul de vedere al securității, acestea erau totuși obligate, pentru ca decizia să reziste controlului judecătoresc, să facă posibilă verificarea completă a acestor motive - în special din punct de vedere faptic - de către o instanță. În opinia sa, acest lucru însemna că informațiile pe care s-a întemeiat decizia relevantă trebuiau să fie depuse la dosarul Autorității de Securitate Națională și că instanța trebuia să reexamineze din oficiu pertinența acestora. În hotărâre se adăuga că, prin urmare, Autoritatea de Securitate Națională nu putea să își întemeieze concluziile decât pe informațiile incluse în dosar.
Prin utilizarea termenului „informații”, hotărârea în cauză a indicat destul de clar faptul că dosarul prezentat de către Autoritatea de Securitate Națională trebuia să includă în mod necesar toate informațiile care au servit la fundamentarea unei decizii administrative, și, prin urmare, chiar și sursele acestora, dar nu a făcut nicio precizare în ceea ce privește verificarea autenticității și a veridicității unor astfel de surse.
64
. Într-o hotărâre ulterioară din 25 noiembrie 2011 (nr. 7 As 31/2011), Camera a șaptea a Curții Administrative Supreme a examinat problema veridicității informațiilor și a surselor acestora. Aceasta a făcut referire
expressis verbis
la hotărârea pronunțată în cauza reclamantului, reținând că, în această speță, instanța nu menționase informațiile concrete pe care se bazase, pe motiv că exista un interes de a ascunde informațiile, ceea ce însemna că, nefiind informată cu privire la conținutul lor, partea interesată nu se putea pronunța în mod util cu privire la relevanța faptelor constatate. Aceasta a concluzionat că, într-o astfel de situație, instanței îi revenea obligația de a se substitui reclamantului în rolul acestuia și de a reexamina relevanța informațiilor clasificate din toate punctele de vedere considerate importante
a priori
pentru soluționarea litigiului.
Hotărârea a recunoscut faptul că instanțele administrative nu puteau examina autenticitatea și veridicitatea documentelor și informațiilor furnizate de serviciul de informații și că era vorba despre o excepție de la competențele ordinare ale instanțelor administrative în materie de evaluare a probelor prezentate. Aceasta a adăugat că, în ceea ce privește informațiile primite de la serviciul de informații, nu erau necesare o certitudine și o veridicitate absolute și că era suficient că respectivele concluzii formulate pe baza faptelor expuse în informațiile astfel furnizate constituiau cea mai plauzibilă explicație. În plus, nu însemna că instanța era privată de posibilitatea de a examina credibilitatea și puterea informațiilor furnizate de serviciul de informații, subliniind faptul că rapoartele întocmite de serviciul de informații nu se pot limita la a reflecta opinia autorilor lor, fără ca faptele relevante, enumerate în dosar să poată fi verificate de către instanțe.
65
. Într-o hotărâre din 30 septembrie 2015 (nr. 1 As 146/2015), Curtea Administrativă Supremă a subliniat, în special, că reieșea din dispozițiile art. 133 din Legea nr. 412/2005 faptul că instanței (președintelui camerei) îi revenea sarcina de a decide cu privire la eliminarea unui document din dosar, cu condiția ca aceasta să fi ajuns la concluzia că erau îndeplinite condițiile legale care permiteau excluderea anumitor informații și restricționarea accesului la acestea. S-a afirmat că, prin aceste dispoziții, Legea nr. 412/2005 nu a asociat aplicarea procedurii prevăzute la art. 133 alin. (3) numai informațiilor clasificate în categorii cu anumit nivel de secretizare, această procedură fiind aplicabilă, în general, oricărei informații clasificate ca fiind confidențială (de la cele cu acces restricționat până la cele strict secrete), obținută în urma unei investigații sau inclusă în datele din registrele serviciilor de informații sau ale poliției, în cazul în care divulgarea sa ar risca să pună în pericol sau să perturbe activitățile serviciilor de informații sau ale poliției, fiind totodată identificată de autorități ca necesitând păstrarea confidențialității (a se vedea hotărârea nr. 9 As 9/2010 din 15 iulie 2010 a Curții Administrative Supreme).
Reunită în complet extins, Curtea Administrativă Supremă a hotărât, la 1 martie 2016 (nr. 4As 1/2015-40), că informațiile nu trebuiau să rămână în mod automat inaccesibile în cursul procedurii judiciare și că nici nu trebuiau excluse în mod automat de la examinarea elementelor de probă pe parcursul procesului. A declarat că acest lucru se întâmpla automat doar în cazul în care instanța ajunsese la concluzia că excluderea acestor informații era legală. Curtea Administrativă Supremă a reținut, în ceea ce privește aprecierea calității informațiilor pe care se întemeiază o decizie de retragere a certificatului de securitate și a surselor acestor informații, că nici Autoritatea de Securitate Națională, nici instanțele administrative nu verificau veridicitatea informațiilor primite de la aceste servicii în același mod ca în cadrul unei proceduri administrative ordinare. Cu toate acestea, a adăugat că informațiile provenite de la serviciile de informații nu puteau lua forma unei simple opinii a autorului lor, fără să fie susținute de probe adecvate depuse la dosar și care pot fi verificate de către instanță. În opinia sa, Autoritatea de Securitate Națională și instanțele administrative ar trebui să aibă posibilitatea de a evalua veridicitatea și caracterul convingător al unei informații obținute de serviciile de informații, precum și relevanța acesteia în raport cu procedura de verificare a securității.
IV. LEGISLAȚIA ȘI PRACTICA JUDICIARĂ COMPARATE
În lumina informațiilor comparative de care dispune Curtea în ceea ce privește treizeci de state membre, protecția securității naționale constituie o problemă importantă în fiecare dintre statele a căror legislație a fost examinată. Deși noțiunea de „securitate națională” sau „siguranță națională” nu este definită în mod uniform, toate legislațiile permit puterii executive, în special autorităților însărcinate cu securitatea națională, să limiteze accesul la informații clasificate, inclusiv în cadrul procedurilor judiciare, penale și administrative, atunci când acest lucru este considerat necesar pentru apărarea intereselor statului. În această privință, autoritățile se bucură de o marjă de apreciere extinsă.
Totuși, marea majoritate a statelor încredințează instanțelor o funcție de control în ceea ce privește justificarea clasificării documentelor. Majoritatea statelor abilitează instanțele să reexamineze nu numai legalitatea formală a unei decizii de clasificare a unor documente, ci și justificarea concretă pentru clasificarea informațiilor colectate de serviciul de informații ca fiind confidențiale. Unele state învestesc toți judecătorii cu această competență, în timp ce altele prevăd o procedură de autorizare a judecătorilor care trebuie să examineze informații și documente de acest tip. În unele state membre, controlul jurisdicțional se efectuează nu numai în absența publicului și a presei, dar și a părților la procedură și a avocaților acestora.
Domeniul de aplicare al unui astfel de control jurisdicțional nu este reglementat în mod uniform. Singurul consens care există se referă la faptul că nedivulgarea informațiilor clasificate în cursul procedurii judiciare nu constituie, în sine, o încălcare a drepturilor fundamentale ale persoanei. Deși este interzisă utilizarea unor documente nedivulgate în cadrul unui proces penal, în unele state membre este permisă folosirea unor informații și documente clasificate nedezvăluite, în cadrul procedurilor administrative.
În ceea ce privește în special refuzul eliberării sau retragerea unor certificate de securitate care oferă acces instanțelor la documente clasificate, unele state exclud orice cale de atac jurisdicțională, în timp ce altele prevăd o astfel de cale de atac, care conferă judecătorilor competențe variabile, de la simpla verificare a legalității formale a deciziei în litigiu până la examinarea pe fond a justificării, care include o analiză a documentelor pe care se întemeiază decizia.
V. JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
La 4 iunie 2013, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a adoptat o hotărâre preliminară în cauza
ZZ împotriva Regatului Unit
(cauza C
‑
300/11). Această hotărâre a avut la origine o cerere de interpretare a articolului 30 alineatul (2) din Directiva modificată 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, adoptată la 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, interpretat în special în lumina art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cadrul unui litigiu între o persoană cu dublă cetățenie, franceză și algeriană, și autoritățile competente de imigrare din Regatul Unit, cu privire la decizia acestora de a-i interzice, din motive de siguranță publică, să intre pe teritoriul Regatului Unit. CJUE a răspuns, în esență, că, dacă, în cazuri excepționale, o autoritate națională se opune, invocând motive care țin de siguranța statului, comunicării către persoana interesată în mod precis și complet a motivelor care constituie temeiul unei decizii de refuzare a intrării și a șederii, este important ca o instanță să verifice dacă aceste motive se opun comunicării motivării care stă la baza deciziei în cauză, precum și a elementelor de probă aferente acesteia. În ceea ce privește sarcina de a dovedi că siguranța statului ar fi efectiv compromisă de o comunicare către persoana interesată a motivelor în cauză, aceasta a precizat că nu există o prezumție în favoarea existenței și a temeiniciei motivelor invocate de o autoritate națională (punctul 61 din hotărâre). Aceasta a adăugat că, în cazul în care respectiva instanță concluzionează că siguranța statului nu se opune comunicării în mod precis și complet către persoana interesată a motivelor care stau la baza unei decizii de refuz al intrării, aceasta dă autorității naționale competente posibilitatea de a comunica persoanei interesate motivele și elementele de probă care lipsesc și că, dacă autoritatea respectivă nu permite comunicarea acestora, instanța procedează la examinarea legalității unei astfel de decizii numai pe baza motivelor și a elementelor de probă care au fost comunicate (punctul 63) și că, în schimb, dacă se dovedește că siguranța statului se opune efectiv comunicării către persoana interesată a respectivelor motive, controlul jurisdicțional al legalității deciziei ar trebui efectuat în cadrul unei proceduri care ține seama în mod adecvat atât de cerințele care țin de siguranța statului, cât și de cele ale dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, limitând în același timp eventualele ingerințe în exercitarea acestui drept la strictul necesar. Aceasta a afirmat în special următoarele:
„65.
În această privință, pe de o parte, ținând seama de necesitatea de a respecta art. 47 din cartă, procedura menționată trebuie să garanteze, în cea mai mare măsură posibilă, respectarea principiului contradictorialității, pentru a permite persoanei interesate să conteste motivele pe care se întemeiază decizia în cauză, precum și să prezinte observații cu privire la elementele de probă aferente acesteia și, prin urmare, să își prezinte în mod util argumentele în apărare. În special, este important să îi fie comunicată persoanei interesate, în orice caz, esența motivelor pe care se întemeiază o decizie de refuz al intrării [...], protecția necesară a siguranței statului neputând avea ca efect lipsirea persoanei interesate de dreptul său de a fi ascultată și, prin urmare, anularea caracterului efectiv al dreptului său [...] de a exercita căile de atac.
Pe de altă parte, ponderarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă cu necesitatea de a asigura protecția siguranței statului membru în cauză pe care se întemeiază concluzia enunțată la punctul anterior nu este aplicabilă în același mod în ceea ce privește elementele de probă care stau la baza motivelor prezentate în fața instanței naționale competente. Astfel, în anumite cazuri, divulgarea acestor elemente de probă poate compromite în mod direct și specific siguranța statului prin aceea că poate, de exemplu, să pună în pericol viața, sănătatea sau libertatea unor persoane sau să dezvăluie metodele de investigare utilizate în mod specific de autoritățile naționale cu atribuții în domeniul siguranței și, astfel, să afecteze serios sau chiar să împiedice îndeplinirea în viitor a sarcinilor acestor autorități.
În acest context, revine instanței naționale competente sarcina de a aprecia dacă și în ce măsură restricțiile aduse dreptului la apărare al reclamantului care rezultă în special dintr‑o nedivulgare a elementelor de probă și din necomunicarea în mod precis și complet a motivelor pe care se întemeiază decizia [...] sunt de natură să influențeze forța probantă a elementelor de probă confidențiale.
În aceste condiții, este de competența instanței de trimitere, pe de o parte, de a se asigura că esența motivelor care constituie temeiul deciziei în cauză este comunicată persoanei interesate într-un mod care să ia în considerare în mod corespunzător de confidențialitatea necesară a elementelor de probă și, în al doilea rând, să se tragă, conform dreptului național, consecințele unei eventuale încălcări a acestei obligații.
”
72
. În hotărârea pronunțată în cauza
Comisia și alții împotriva Kadi
(nr. C-584/10 P, 18
iulie
2013), CJUE a pus în mod similar în balanță cerințele legate de dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, în special respectarea principiului contradictorialității, și cele care decurg din securitatea Uniunii Europene sau a statelor sale membre (în special punctele 111 și 125-129).
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART.
6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii introduse de acesta pentru a contesta retragerea certificatului său de securitate, având în vedere că instanțele administrative sesizate au refuzat să îi permită accesul la un element de probă decisiv, considerat ca fiind confidențial, pus la dispoziția lor de către pârât. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, a cărui parte relevantă în speță este redactată după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...].
”
A. Hotărârea Camerei
Camera a examinat, în primul rând, excepția de inadmisibilitate a Guvernului întemeiată pe inaplicabilitatea art. 6 din Convenție. În această privință, a subliniat că dreptul ceh recunoștea oricărei persoane căreia i se acordase un certificat de securitate un drept special, care îi permitea să obțină verificarea unei decizii ulterioare de retragere a acestui certificat, pentru a stabili dacă aceasta era justificată din perspectiva criteriilor stabilite de lege pentru eliberarea acestuia (pct. 53 din hotărâre).
75
. În ceea ce privește caracterul civil al acestui drept, Camera a aplicat criteriul din hotărârea pronunțată în cauza
Vilho Eskelinen
[a se vedea
Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei
(MC), nr.
63235/00, pct. 62, CEDO 2007-II], considerând că reclamantul era funcționar. Cu toate acestea, Camera a făcut o distincție între cauza menționată și prezenta speță, insistând asupra faptului că litigiul de muncă nu fusese decisiv în mod direct pentru reclamant, având în vedere că acesta nu fusese eliberat din funcție ca urmare a retragerii certificatului său de securitate, concedierea nefăcând obiectul procedurii în litigiu. În opinia Camerei, deși invalidarea certificatului de securitate nu determinase la încetarea automată a contractului de muncă al reclamantului cu Ministerul Apărării, aceasta era decisivă în ceea ce privește alegerea posturilor care erau disponibile pentru acesta (pct. 55 din hotărâre). Prin urmare, decizia prin care s-a dispus invalidarea certificatului de securitate al reclamantului și procedura ulterioară au avut un efect asupra drepturilor sale cu caracter civil și, în consecință, art. 6 § 1 din Convenție era aplicabil (pct. 57-58 din hotărâre).
76
. Cu privire la fond, Camera a considerat că nedivulgarea documentelor în cauză reclamantului fusese motivată de interesul securității naționale, în măsura în care, potrivit autorităților, divulgarea lor ar fi putut avea drept consecință dezvăluirea metodelor de lucru ale unui serviciu de informații și a surselor sale de informare sau l-ar fi determinat pe reclamant să încerce să influențeze eventualii martori. În opinia acesteia, procesul decizional a îndeplinit „pe cât posibil” cerințele contradictorialității și egalității armelor și a fost însoțită de garanții adecvate pentru protejarea intereselor reclamantului, astfel încât art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcat (pct. 72, 75-76 și 79 din hotărâre).
B.
Cu privire la excepțiile preliminare ridicate de Guvern
Argumentele părților
a) Guvernul
i. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului
Ca răspuns la întrebarea adresată de către Marea Cameră în ceea ce privește calitatea de victimă a reclamantului, Guvernul a susținut că rezultatul procedurii interne nu a fost decisiv în mod direct pentru dreptul reclamantului de a continua să își exercite funcțiile. Acesta subliniază că reclamantul însuși a fost cel care a solicitat să fie eliberat din funcțiile sale, fără să fi precizat că această decizie fusese motivată de invalidarea certificatului său de securitate sau că avea legătură în alt fel cu aceasta. În plus, nu revocarea în sine pusese capăt raportului de muncă în cauză. Cu alte cuvinte, nu exista niciun element care să indice că măsura în litigiu, și anume revocarea certificatului de securitate al reclamantului, a avut un impact asupra raportului de muncă al acestuia cu Ministerul Apărării. Prin urmare, reclamantul nu poate fi considerat victima, în sensul art. 34 din Convenție, unei încălcări a dreptului său la un proces echitabil.
ii. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție
Guvernul nu contestă că prezenta cauză privește un „litigiu” între reclamant, în calitatea acestuia de fost titular al unui certificat de securitate, și Autoritate, o autoritate centrală responsabilă cu deciziile privind certificatele de securitate. Acesta împărtășește opinia Camerei, conform căreia obiectul principal al litigiului privește caracterul demn de încredere al reclamantului din punctul de vedere al securității (pct. 50
in fine
din hotărârea Camerei).
79
. Cu toate acestea, spre deosebire de Cameră, care a considerat că obiectul litigiului era dreptul reclamantului de a obține reexaminarea deciziei de invalidare a certificatului său de securitate (pct. 53 din hotărârea Camerei), Guvernul apreciază că prezentul litigiu privește clarificarea aspectului dacă reclamantul trebuia să fie considerat în continuare ca fiind demn de încredere din punctul de vedere al securității, adică dacă acesta beneficia de un drept material, sau mai degrabă de un privilegiu, care îi permitea să păstreze un certificat care autoriza accesul acestuia la informații clasificate.
Guvernul adaugă că, în speță, litigiul nu privea dreptul de a nu fi concediat în mod abuziv, întrucât reclamantul însuși solicitase să fie eliberat din funcții și fusese de acord cu încetarea raportului său de muncă.
În ceea ce privește problema stabilirii dacă litigiul privea un drept recunoscut de dreptul intern, Guvernul subliniază, în primul rând, că din dispozițiile relevante ale dreptului intern nu se poate deduce niciun drept al unei persoane fizice de a avea acces la informații clasificate. Acesta evidențiază că, potrivit jurisprudenței instanțelor interne superioare, ordinea juridică cehă nu prevedea „dreptul” unei persoane” de a i se elibera un certificat de securitate. În acest sens, Guvernul face referire la jurisprudența națională, care prevede că eliberarea unui certificat de securitate unei anumite persoane constituie un privilegiu extraordinar acordat de către Autoritate și că decizia de a acorda sau nu acest privilegiu persoanei în cauză este lăsată în întregime la discreția acestei autorități.
Potrivit Guvernului, considerațiile de mai sus se aplică
mutatis mutandis
în ceea ce privește invalidarea certificatului de securitate al unei persoane.
Guvernul subliniază că Autoritatea beneficiază de o largă marjă de apreciere atunci când trebuie să stabilească acele comportamente sau activități care pot să ridice suspiciuni privind existența unui risc pentru securitate și, astfel, să pună sub semnul întrebării caracterul demn de încredere al unei persoane din punctul de vedere al securității. Pe baza principiilor generale stabilite în acest domeniu de Curte, Guvernul susține că, întrucât procedura internă avea ca scop să stabilească dacă reclamantul trebuia să beneficieze în continuare de un anumit privilegiu, faptul că Autoritatea beneficia de o putere discreționară nelimitată sau chiar de o marjă extinsă de apreciere reprezintă un factor care indică faptul că dreptul intern nu recunoștea niciun „drept” la astfel de privilegiu (
Mendel împotriva Suediei
, nr.
28426/06, pct. 44, 7 aprilie 2009).
Guvernul adaugă că, odată ce s-a demonstrat existența unei îndoieli cu privire la caracterul demn de încredere al unei persoane din punctul de vedere al securității naționale, Autoritatea nu mai dispune de nicio putere discreționară, legea impunând adoptarea unor măsuri imediate, în cazul de față, invalidarea certificatului de securitate al persoanei în cauză. În această privință, subliniază că, întrucât o îndoială rezonabilă sau o simplă suspiciune constituie motive suficiente pentru invalidarea unui certificat de securitate, Autoritatea beneficiază, în realitate, de o marjă de manevră foarte redusă în privința deciziilor sale [
Wolff Metternich împotriva Țărilor de Jos
(dec.), nr. 45908/99, 18 mai 1999].
În ceea ce privește caracterul civil al dreptului în litigiu, în sensul art. 6 § 1 din Convenție, Guvernul susține că problema stabilirii dacă un stat trebuie sau nu să considere drept demnă de încredere din punctul de vedere al securității naționale o persoană care lucrează în cadrul administrației sale centrale reprezintă un element esențial al prerogativelor de autoritate publică și al suveranității statului.
Guvernul subliniază, de asemenea, că legătura slabă între litigiu și drepturile cu caracter civil în cauză și consecințele indirecte asupra acestor drepturi nu sunt suficiente pentru ca art. 6 § 1 să se aplice. Un drept sau o obligație cu caracter civil ar trebui să constituie obiectul „contestației” și, în același timp, rezultatul procedurii trebuie să fie decisiv în mod direct pentru acest drept [a se vedea, de exemplu,
Smagilov împotriva Rusiei
(dec.), nr.
24324/05, pct. 54, 13 noiembrie 2014].
În cazul de față, Guvernul subliniază faptul că, în afară de faptul că a declarat că nu mai era autorizat să își exercite atribuțiile, reclamantul nu a susținut niciodată că decizia Autorității sau procedura ulterioară au avut repercusiuni asupra vreunuia din drepturile sale cu caracter civil. Acesta adaugă că reclamantul nu a demonstrat în niciun fel existența unor consecințe negative asupra drepturilor sale civile. De asemenea, subliniază că venitul lunar al reclamantului în cursul perioadei anterioare invalidării certificatului său de securitate a avut, în fapt, aproape aceeași valoare ca venitul primit ulterior.
Guvernul subliniază că din Convenție nu poate fi dedus niciun „drept cu caracter civil” al unui funcționar, de a fi autorizat să exercite anumite funcții în cadrul administrației publice (
Houbal împotriva Republicii Cehe
, nr. 75375/01, pct. 70, 14 iunie 2005). De asemenea, la momentul faptelor, nu era posibil să se concluzioneze că exista un drept subiectiv la exercitarea netulburată a atribuțiilor în cadrul funcției publice al unei persoane deja numite în funcția respectivă, deoarece, conform legii, un funcționar putea fi revocat din funcție de persoana împuternicită să o numească, ceea ce nu însemna totuși că, astfel, înceta raportul de muncă cu angajatorul, deoarece se schimba doar postul în care era repartizată persoana în cauză.
Potrivit Guvernului, aceste considerente erau valabile cu atât mai mult atunci când, în conformitate cu art. 26 alin. (2) din Carta drepturilor și libertăților fundamentale, pentru îndeplinirea anumitor funcții în cadrul administrației, legea stabilea cerințe speciale, pe care agentul în cauză nu le mai îndeplinea. Prin urmare, Guvernul împărtășește opinia instanțelor naționale supreme, conform căreia nu există niciun drept de a exercita astfel de funcții, având în vedere că persoana în cauză nu se poate aștepta în mod legitim să nu fie eliberată din funcțiile deținute, dacă nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru a le exercita corespunzător (supra, pct.
59).
Guvernul concluzionează că prezentul litigiu privește, în special, întrebarea dacă reclamantul rămânea în continuare o persoană de încredere din punctul de vedere al securității și, prin urmare, putea să păstreze certificatul de securitate care îi oferea acces la secrete de stat. Cu greu se poate considera că această prerogativă constituie un „drept” și cu atât mai puțin un drept cu caracter civil. În consecință, în opinia Guvernului, art. 6 § 1 din Convenție nu este aplicabil în speță.
b) Reclamantul
i. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului
Reclamantul susține că revocarea din funcțiile deținute, precum și încetarea ulterioară a raportului său de muncă sunt consecințele unor măsuri ilegale anterioare și a unor decizii greșite adoptate de Autoritate, pe care le-a contestat în cadrul unor proceduri administrative și judiciare, precum și în fața Curții Constituționale.
Având în vedere presiunea psihologică exercitată asupra lui, nu a avut altă opțiune decât să renunțe la postul său și, apoi, la locul său de muncă.
ii. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție
93
. Reclamantul susține că adoptarea unei decizii privind acordarea sau invalidarea certificatului care oferă acces la informații clasificate nu depindea și nu depinde de aprecierea Autorității, ci că un astfel de certificat este acordat ca urmare a îndeplinirii condițiilor legale și că, în această privință, dreptul ceh prevede un drept de acces la informații clasificate în cazul îndeplinirii condițiilor legale.
Acesta subliniază că cererea sa este îndreptată nu doar împotriva anulării certificatului de securitate ca atare, ci și împotriva actelor de procedură ale autorităților administrative și ale instanțelor, care au determinat anularea certificatului său.
95
. Reclamantul indică, de asemenea, că invalidarea certificatului său de securitate a avut ca rezultat imposibilitatea acestuia de a continua să își exercite funcțiile. Acesta a explicat că, în calitatea sa de adjunct al unui viceministru al Apărării și de director al Departamentului pentru administrarea bunurilor din Ministerul Apărării, avea de a face în mod regulat cu informații clasificate, ceea ce a devenit imposibil fără certificatul de securitate. În consecință, a fost nevoit să își înceteze activitatea în cadrul Ministerului Apărării. Adaugă că nu putea să exercite alte funcții care necesitau un certificat de securitate. Concluzionează că erau în joc drepturile sale cu caracter civil și că, în consecință, art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil în speță.
Motivarea Curții
a) Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului
Curtea precizează, de la început, că Guvernul nu este decăzut din dreptul de a contesta calitatea de victimă a reclamantului pentru prima dată în fața Marii Camere, în special având în vedere că aceasta din urmă a adresat din oficiu părților o întrebare cu privire la acest aspect [a se vedea
Blečić împotriva Croației
(MC), nr.
59532/00, pct. 63-67, CEDO 2006-III].
Marea Cameră reamintește că aceasta poate, în mod similar Camerei, în temeiul art. 35 § 4
in fine
din Convenție, „[să] resping[ă] orice cerere pe care o consideră inadmisibilă [...] în orice stadiu al procedurii”. Astfel, chiar și în etapa examinării pe fond și sub rezerva dispozițiilor art. 55 din Regulamentul Curții, Marea Cameră poate reveni asupra deciziei prin care cererea a fost declarată admisibilă în cazul în care constată că aceasta ar trebui să fie considerată inadmisibilă pentru unul dintre motivele enumerate în primele trei paragrafe ale art. 35 din Convenție [
Vučković și alții împotriva Serbiei
(excepție preliminară)
(MC), nr. 17153/11 și altele, pct. 56 și celelalte trimiteri citate, 25 martie 2014].
Având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei, calitatea de victimă este strâns legată de fondul capătului de cerere întemeiat de reclamant pe art.
6 §
1 din Convenție, astfel încât Curtea consideră că este justificat să conexeze acest aspect cu examinarea aplicabilității art. 6 § 1 din Convenție.
b) Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție
i. Principiile
Curtea reamintește că, pentru ca art. 6
§
1 să se aplice cu privire la latura sa „civilă”, trebuie să fi existat „contestarea” unui „drept” cu privire la care se poate pretinde, cel puțin în mod credibil, că este recunoscut în dreptul intern, indiferent dacă acest drept este protejat sau nu de Convenție. Trebuie să fie vorba despre o „contestație” reală și serioasă, care poate privi atât însăși existența unui drept, cât și domeniul lui de aplicare sau modalitățile de exercitare ale acestuia. În cele din urmă, rezultatul procedurii trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul în cauză, o legătură slabă sau consecințe indirecte asupra dreptului nefiind suficiente pentru ca art.
6 §
1 să fie aplicabil..
În special în ceea ce privește existența unui drept, Curtea reamintește că trebuie să se ia ca punct de plecare dispozițiile din legislația națională relevantă și interpretarea pe care instanțele interne o dau acesteia [
Masson și Van Zon împotriva Țărilor de Jos
, 28 septembrie 1995, pct. 49, seria A nr.
327
‑
A;
Roche împotriva Regatului Unit
(MC), nr. 32555/96, pct. 120, CEDO 2005
‑
X;
Boulois împotriva Luxemburgului
(MC), nr. 37575/04, pct. 91, CEDO 2012;
Al-Dulimi și Montana Management INC.
împotriva Elveției
(MC), nr. 5809/08, pct. 97, CEDO
2016, și celelalte trimiteri citate;
Baka împotriva Ungariei
(MC), nr.
20261/12, pct. 101, CEDO 2016; și
Parohia Greco-Catolică Lupeni
și alții împotriva României
(MC), nr.
76943/11, pct. 71, CEDO 2016 (extrase), și celelalte trimiteri citate]. Art. 6 § 1 din Convenție nu asigură „drepturilor și obligațiilor” niciun conținut material specific în ordinea juridică a statelor contractante: Curtea nu poate crea, prin interpretarea art.
6 §
1, un drept material care nu are niciun temei legal în statul respectiv (a se vedea, de exemplu,
Fayed
împotriva Regatului Unit
, 21 septembrie 1994, pct. 65, seria A nr. 294
‑
B,
Roche,
citată anterior, pct. 119, și
Boulois
, citată anterior, pct. 91).
În această privință, Curtea constată că drepturile astfel conferite de legislațiile naționale pot să fie materiale, procedurale sau o combinație a celor două.
Nu poate exista nicio îndoială în ceea ce privește faptul că există un drept în sensul art. 6 § 1 în cazul în care un drept material, recunoscut de legislația națională, este însoțit de un drept procedural care permite impunerea confirmării acestui drept în instanță. Simpla prezență a unui element discreționar în formularea unei dispoziții legale nu exclude, în sine, existența unui drept [
Camps împotriva
Franței
(dec.), nr.
42401/98, 24 octombrie 2000,
Ellès și alții împotriva Elveției
, nr. 12573/06, pct. 16, 16 decembrie 2010,
a contrario
,
Boulois,
citată anterior, pct. 99,
și
Miessen împotriva Belgiei,
nr. 31517/12, pct. 48, 18
octombrie 2016]. În fapt, art. 6 se aplică în cazul în care procedura judiciară privește o decizie discreționară care aduce atingere drepturilor reclamantului (
Pudas împotriva Suediei
, 27
octombrie 1987, pct. 34, seria A nr.
125
‑
A,
Obermeier împotriva Austriei
, 28
iunie
1990, pct. 69, seria A nr. 179, și
Mats Jacobsson împotriva Suediei
, 28
iunie
1990, pct. 32, seria
A nr.
180
‑
A).
În schimb, art. 6 nu este aplicabil în cazul în care legislația națională, fără a conferi un drept, acordă un anumit avantaj a cărui recunoaștere nu poate fi obținută în justiție (
Boulois,
citată anterior, pct. 90, cauză care privea refuzul unei comisii a administrației penitenciarului de a acorda permisiunea de ieșire din penitenciar unei persoane private de libertate, fără posibilitatea de a exercita o cale de atac în fața unei instanțe administrative). Aceeași situație apare atunci când unei persoane i se recunoaște în legislația națională doar simpla speranță de acordare a unui drept, acordarea efectivă a acestuia depinzând de o decizie pe deplin discreționară și nemotivată de autorități [
Masson și Van Zon
, citată anterior, pct. 49-51,
Roche
, citată anterior, pct. 122-125, și
Ankarcrona împotriva Suediei
(dec.), nr. 35178/97, CEDO 2000
‑
VI.]
Există, de asemenea, cazuri în care legislația națională recunoaște unei persoane un drept material, însă nu prevede, dintr-un motiv sau altul, nicio cale de atac jurisdicțională pentru a obține recunoașterea sau confirmarea respectării acestuia în justiție. Acesta este, de exemplu, cazul imunităților jurisdicționale prevăzute de dreptul național. În acest caz, imunitatea nu trebuie interpretată ca având natura unui drept material, ci ca fiind un obstacol procedural în calea competenței instanțelor naționale de a se pronunța asupra acestui drept [
Al-Adsani împotriva Regatului Unit
(MC), nr. 35763/97, pct. 48, CEDO
2001
‑
XI, și
Cudak împotriva Lituaniei
(MC), nr. 15869/02, pct.
57, CEDO
2010-III].
În cele din urmă, în anumite cazuri, dreptul național, deși nu îi recunoaște unui individ un drept subiectiv, în schimb, îi conferă dreptul la o procedură de examinare a cererii sale, solicitând instanței competente să se pronunțe asupra unor capete de cerere, cum ar fi o decizie arbitrară, un abuz de putere sau vicii de procedură (
Van Marle și alții împotriva Țărilor de Jos
, 26
iunie
1986, pct.
35,
seria A
nr. 101, precum și
, mutatis mutandis
,
Kök împotriva Turciei,
nr. 1855/02, pct.
36, 19
octombrie
2006
).
Acesta este cazul anumitor decizii pentru care administrația dispune de o putere pur discreționară de a acorda sau de a refuza un avantaj sau un privilegiu, legea conferind persoanei în cauză dreptul de a formula o acțiune în justiție, instanța putând să pronunțe anularea deciziei în cauză în cazul în care constată caracterul ilegal al acesteia. În astfel de cazuri, art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil cu condiția ca avantajul sau privilegiul respectiv, odată acordat, să creeze un drept civil.
În ceea ce privește caracterul civil al dreptului în discuție, Curtea observă, în primul rând, că un raport de muncă de drept comun, bazat pe un contract de muncă încheiat între un angajator și un salariat, dă naștere unor obligații de drept civil, de ambele părți, și anume obligația de îndeplinire a sarcinilor prevăzute de contract, pentru o parte, și, respectiv, obligația de a plăti salariul stipulat în contract, pentru cealaltă parte.
Un raport de muncă între o persoană juridică de drept public, inclusiv statul, și un funcționar se poate baza, în conformitate cu normele naționale în vigoare, pe dispozițiile dreptului muncii care reglementează raporturile dintre persoane private, sau pe o serie de norme specifice, stabilite pentru reglementarea funcției publice. Există, de asemenea, sisteme mixte, care combină normele dreptului muncii, aplicabile în sectorul privat, cu anumite norme specifice, aplicabile funcției publice.
107
. În cazul funcționarilor care ocupă o funcție publică, în conformitate cu criteriile stabilite în hotărârea în cauza
Vilho Eskelinen și alții
, citată anterior, statul pârât poate să invoce în fața Curții statutul de funcționar al unui reclamant pentru a-l exclude de la protecția oferită de art. 6, doar în cazul în care sunt îndeplinite două condiții. În primul rând, dreptul intern al statului respectiv trebuie să excludă în mod expres accesul la o instanță pentru postul sau categoria de salariați în cauză. În al doilea rând, această derogare trebuie să se bazeze pe motive obiective legate de interesul statului. Pentru ca excluderea să fie justificată, nu este suficient ca statul să demonstreze că funcționarul în cauză participă la exercitarea puterii publice sau că există o legătură specială de încredere și de loialitate între persoana în cauză și statul angajator. De asemenea, este necesar ca statul să arate că obiectul litigiului este legat de exercitarea autorității de stat sau să pună în discuție legătura specială menționată anterior. Astfel, nimic nu justifică, în principiu, eliminarea de la aplicarea garanțiilor art. 6 a litigiilor de muncă obișnuite – precum cele privind salariul, o indemnizație sau alte drepturi de acest fel – din cauza caracterului special al relației dintre funcționarul în cauză și statul respectiv. În practică, există prezumția conform căreia art.
6 este aplicabil, iar statul pârât are sarcina să demonstreze, în primul rând, că, potrivit dreptului intern, un reclamant care este funcționar nu are dreptul de acces la instanță și, în al doilea rând, că excluderea drepturilor garantate la art. 6 este întemeiată în privința funcționarului respectiv (
ibidem
, pct. 62, și
Baka
, citată anterior, pct. 103).
Curtea reamintește că respectivele criterii enunțate în hotărârea în cauza
Vilho Eskelinen și alții
au fost aplicate în numeroase tipuri de litigii care implică funcționari, având ca obiect în special recrutarea sau numirea (
Juričić împotriva Croației
, nr.
58222/09, pct. 54-58, 26
iulie
2011), cariera sau promovarea [
Dzhidzheva-Trendafilova
(dec.), nr.
12628/09, pct. 50, 9
octombrie 2012], transferul (
Ohneberg împotriva Austriei
, nr.
10781/08, pct. 24, 18
septembrie 2012) și încetarea raporturilor de muncă [
Olujić împotriva Croației
, nr. 22330/05, pct. 33-34, 5 februarie 2009, și
Nazsiz împotriva Turciei
(dec.), nr. 22412/05, 26 mai 2009]. În mod mai explicit, Curtea a considerat, în hotărârea
Bayer împotriva Germaniei
(nr.
8453/04, pct.
38, 16 iulie 2009), care se referea la revocarea, în urma unei proceduri disciplinare, a unui executor judecătoresc angajat de stat, că litigiile referitoare la „un salariu, o indemnizație sau alte drepturi de acest tip” nu erau decât exemple de alte „conflicte de muncă obișnuite”, pentru care art. 6 trebuia, în principiu, să se aplice, în temeiul criteriului din hotărârea în cauza
Eskelinen
. În hotărârea pronunțată în cauza
Olujić
(citată anterior, pct. 34), aceasta a afirmat că prezumția de aplicabilitate a art. 6, care decurge din hotărârea
Eskelinen
, se aplică, de asemenea, în cazul revocărilor din funcție (
Baka
, citată anterior, pct. 105).
Concret, Curtea a aplicat art. 6 § 1 într-o cauză care privea refuzul de a elibera un certificat de securitate reclamantului, care a fost astfel revocat din funcția sa de polițist de frontieră (
Ternovskis împotriva
Letoniei
, nr. 33637/02, pct. 9 și 10, 29 aprilie 2014). Aceasta a subliniat că, deși dreptul de acces la secrete de stat nu este garantat prin Convenție, refuzul de a elibera certificatul de securitate a condus la concedierea reclamantului, ceea ce a implicat repercusiuni financiare importante pentru acesta. Într-adevăr, legătura între refuzul acordării certificatului și pierderea venitului acestuia era „cu siguranță, mai mult decât nesemnificativă și îndepărtată” (
ibidem
, pct. 44). Aceasta a concluzionat că art. 6 era aplicabil, constatând, de asemenea, că dreptul intern nu a exclus accesul reclamantului la o instanță (
ibidem
, pct.
46
‑
50).
Art. 6 din Convenție a fost, de asemenea, considerat aplicabil în două cauze care priveau retragerea unui permis de port-armă, numele reclamanților fiind înscris pe lista persoanelor care trebuie supravegheate, într-un dosar care conținea informații privind persoane considerate ca reprezentând un potențial pericol pentru societate (
Pocius împotriva Lituaniei
, nr. 35601/04, pct. 40,
6 iulie 2010, și
Užukauskas împotriva Lituaniei
, nr. 16965/04, pct. 34, 6
iulie 2010). Aceștia au contestat în instanță înregistrarea de către poliție a numelor acestora și au solicitat eliminarea numelui lor din baza de date. Instanțele au respins cererea, pe baza probele prezentate de către poliție și clasificate ca secrete, astfel încât era imposibil să le fie dezvăluite acestora. Curtea a concluzionat că art. 6 era aplicabil, pe motiv că includerea reclamanților în baza de date le-a afectat reputația, viața privată și perspectivele de angajare (
Pocius
, pct. 38-46, și
Užukauskas,
pct. 34-39, citate anterior).
111
. Curtea a constatat aplicabilitatea art. 6 și într-o cauză referitoare la controlul jurisdicțional al numirii președintelui unei instanțe (
Tsanova-Gecheva împotriva Bulgariei
, nr. 43800/12, pct. 84-85, 15
septembrie 2015). Admițând că art. 6 nu garantează dreptul de a fi promovat sau de a ocupa un post în administrația publică, Curtea a observat totuși că dreptul la o procedură de recrutare sau de promovare legală și echitabilă sau la accesul egal la ocuparea forței de muncă și la funcția publică puteau fi considerate în mod credibil ca fiind drepturi recunoscute în dreptul intern, în măsura în care instanțele interne au recunoscut existența acestora și au examinat motivele invocate de părțile interesate în această privință.
În cele din urmă, art. 6 din Convenție a fost aplicat recent într-o cauză în care reclamanta s-a plâns cu privire la imposibilitatea de a contesta în instanță concedierea acesteia din Serviciul Național de Securitate (
Miryana Petrova
împotriva Bulgariei
, nr. 57148/08, pct. 30-35, 21
iulie
2016). În această cauză, Curtea a constatat că în discuție nu era accesul la secrete de stat, care nu este garantat de Convenție, ci drepturile reclamantei, care au fost afectate ca urmare a refuzului de a i se elibera certificatul de securitate. În opinia Curții, un astfel de refuz a avut consecințe decisive asupra situației personale a reclamantei, având în vedere că, în absența certificatului de securitate necesar, aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a continua să își exercite funcția pe care o deținuse timp de mai mulți ani, ceea ce a avut în mod evident consecințe pecuniare pentru aceasta. Într-adevăr, legătura dintre refuzul acordării certificatului și pierderea venitului acesteia era „mai mult decât nesemnificativă și îndepărtată” (
ibidem
, pct. 31).
ii. Aplicarea în speță a principiilor menționate anterior
α)
Cu privire la existența unui drept
Pentru a stabili dacă, în speță, exista un drept al reclamantului, Curtea trebuie să analizeze mai întâi natura efectivă a plângerii acestuia.
Reclamantul denunță caracterul inechitabil al procedurii în fața instanțelor administrative, inițiată de acesta în urma retragerii de către Autoritate a certificatului de securitate pe care aceasta din urmă i-l eliberase cu scopul de a-i permite să își exercite funcția în cadrul Ministerului Apărării (supra, pct.
11-14). În opinia lui, această retragere a avut drept consecință pierderea funcțiilor sale și, ulterior, a locului său de muncă (supra, pct. 93-95).
Din dispozițiile legislației naționale, precum și din interpretarea acestora de către instanțele naționale, reiese că deținerea unui certificat de securitate reprezintă o condiție prealabilă indispensabilă pentru exercitarea unor activități profesionale care necesită cunoașterea sau prelucrarea unor informații clasificate secrete de stat (supra, pct. 30 și 40). Având în vedere că acest certificat de securitate nu face obiectul unui drept autonom, ci, dimpotrivă, reprezintă o condiție
sine qua non
pentru îndeplinirea unor atribuții de tipul celor exercitate de către reclamant, pierderea acestui document a avut un impact decisiv asupra situației sale personale și profesionale, în măsura în care aceasta l-a împiedicat să continue să îndeplinească anumite funcții în cadrul Ministerul Apărării (a se vedea,
mutatis mutandis, Helmut Blum împotriva Austriei
, nr. 33060/10, pct.
65, 5 aprilie 2016).
Prin urmare, Curtea trebuie să examineze în primul rând dacă reclamantul putea să invoce un drept sau dacă se afla într-o situație în care dorea să obțină un simplu avantaj sau privilegiu, pe care autoritatea competentă i-l putea acorda sau refuza în mod discreționar, fără să fie necesar să își motiveze alegerea.
Accesul la un loc de muncă și, mai mult, la funcțiile exercitate de reclamant în speță constituie, în principiu, un privilegiu acordat în mod discreționar, care nu poate fi confirmat pe cale judiciară.
Alta este situația în ceea ce privește continuarea sau condițiile de exercitare a unui astfel de raport de muncă. În fapt, în sectorul privat, dreptul muncii conferă, în general, salariaților dreptul de a contesta în justiție concedierea lor, atunci când aceștia o consideră abuzivă, sau chiar modificări unilaterale substanțiale aduse contractelor acestora de muncă. Același lucru este valabil
mutatis mutandis
și pentru personalul din sectorul public, în afara cazurilor în care este aplicabilă excepția enunțată în hotărârea în cauza
Vilho Eskelinen
și alții
, citată anterior.
În speță, exercitarea de către reclamant a funcției sale era condiționată de autorizația de acces la informații clasificate. Așadar, retragerea certificatului de securitate l-a privat de posibilitatea de a-și exercita pe deplin funcțiile și a avut consecințe negative asupra capacității sale de a obține un nou loc de muncă în administrația publică.
În aceste condiții, Curtea consideră că legătura dintre decizia de a retrage certificatul de securitate al reclamantului și pierderea funcțiilor sale și a locului său de muncă era mai mult decât slabă sau îndepărtată (a se vedea,
mutatis mutandis, Ternovskis
, citată anterior, pct. 44;
Miryana Petrova,
citată anterior, pct. 31). Prin urmare, acesta putea să invoce dreptul de a contesta în justiție legalitatea acestei retrageri.
β)
Cu privire la caracterul civil al dreptului
În ceea ce privește caracterul civil al dreptului, în sensul art. 6 § 1, deși este adevărat că prezenta cauză nu privește un litigiu între reclamant și angajatorul său, al cărui obiect ar fi pretinsa concediere nelegală a primului, ci retragerea certificatului de securitate al acestuia, nu trebuie uitat faptul că această retragere l-a împiedicat să continue să își exercite funcția de adjunct al unui viceministru al apărării. Prin urmare, ceea ce era în joc pentru reclamant nu era dreptul de acces la informații clasificate, ci funcția și locul de muncă ale acestuia, afectate de retragerea certificatului său de securitate. În fapt, în absența certificatului de securitate necesar, acesta nu mai avea posibilitatea de a-și exercita funcțiile pe care le ocupase. În continuare, Curtea va examina dacă dreptul în cauză este de natură civilă.
Astfel cum s-a menționat deja anterior, raportul de muncă dintre reclamant și Ministerul Apărării se întemeia pe dispozițiile Codului muncii, care nu conținea nicio normă specifică aplicabilă funcțiilor exercitate în cadrul administrației de stat, astfel încât, la momentul faptelor, nu exista nicio funcție publică în sensul tradițional al termenului, funcționarilor publici fiindu-le conferite obligații și privilegii care nu intră sub incidența dreptului comun. Funcția publică a căpătat un statut specific abia după intrarea în vigoare, la
1 ianuarie 2015, a Legii privind funcția publică (Legea nr. 234/2014 ).
Or, în litigiile de muncă, în special cele care au ca obiect evenimentele de încetare a unui raport de muncă în sectorul privat, privesc drepturi civile, în sensul art. 6 § 1 din Convenție.
Pe baza considerațiilor de mai sus, este posibil să se concluzioneze că decizia prin care certificatul de securitate i-a fost retras reclamantului și procedura ulterioară au afectat drepturile sale civile.
În aceste condiții, chiar presupunând că s-ar considera că reclamantul era un funcționar al cărui statut era reglementat de dispoziții care nu intrau sub incidența dreptului comun, Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, litigiile între stat și funcționarii săi intră, în principiu, în sfera de aplicare a art. 6, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite cele două condiții cumulative prevăzute la punctul 107 supra.
În speță, trebuie să se constate că nu este îndeplinită prima dintre aceste condiții. Într-adevăr, dreptul ceh permitea persoanelor care aveau un interes de a acționa să introducă în fața instanțelor administrative o cale de atac pentru a contesta legalitatea deciziei Autorității (supra, pct. 52-56). Această posibilitate era deschisă reclamantului, care a introdus într-adevăr o astfel de acțiune. Rezultă că art. 6 este aplicabil în speță sub aspect civil.
125
. Prin urmare, această dispoziție impunea ca reclamantul să aibă acces la o instanță competentă, care să se pronunțe asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, cu respectarea garanțiilor prevăzute la art. 6 § 1 [
Veeber împotriva Estoniei (nr. 1)
, nr. 37571/97, pct. 70, 7 noiembrie 2002].
În plus, având în vedere că s-a constatat că reclamantul putea să invoce un drept cu caracter civil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție, Curtea consideră că acesta poate pretinde că are calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenție.
În consecință, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ridicate de Guvern.
C. Cu privire la fondul cauzei
Argumentele părților
a) Reclamantul
Reclamantul susține că instanțele nu pot să examineze temeinicia deciziei Autorității de a refuza să acorde sau de a retrage un certificat de securitate, pe baza unei probe indirecte și neautentice, și anume un raport prezentat de un serviciu de informații. Acesta subliniază că raportul pe care instanțele și-au întemeiat decizia în speță includea numai informații indirecte și incomplete, provenite de la terț, pe care acestea nu au avut posibilitatea să le verifice în niciun fel și nici să le confrunte cu propriile sale declarații, dat fiind că acest raport nu i-a fost comunicat în nicio etapă a procedurii. Reclamantul consideră că singurul mod de a verifica informațiile respective este să fie apreciate faptele menționate în raport și că o instanță are această posibilitate doar în cazul în care o parte vizată în raport este absentă. Acesta apreciază că jurisprudența națională, potrivit căreia controlul jurisdicțional trebuie, de asemenea, pentru a fi conform cu dispozițiile art. 133 din Legea nr. 412/2005, să nu se limiteze la motivele invocate de una dintre părțile la procedură, nu schimbă nimic în această privință, deoarece instanțele nu pot să verifice veridicitatea și acuratețea conținutului probelor. În acest sens, face referire, în special, la hotărârea Camerei extinse a Curții Administrative Supreme nr. 4 As 1/2015 din 1 martie 2016.
129
. Reclamantul consideră că este încălcat principiul egalității armelor atunci când una din părțile la procedura administrativă nu are posibilitatea să ia pe deplin cunoștință de toate elementele de probă care au servit drept fundament principal al deciziei nefavorabile. Acesta admite că, în anumite circumstanțe, interesul securității statului definit de lege ar putea prevala asupra interesului unei persoane care solicită protecția justiției în cadrul unei proceduri contradictorii desfășurate în mod corespunzător. Cu toate acestea, consideră că, în speță, situația nu permitea restricționarea dreptului său la un proces echitabil și la o poziție de egalitate în fața justiției, deoarece nu erau îndeplinite condițiile legale prevăzute de legislația cehă pentru ca o astfel de procedură să poată fi urmată. Autorul documentului nr. 77, pe care reclamantul nu era autorizat să îl consulte, ar fi încadrat acest raport și informațiile cuprinse îl acesta în categoria cu cel mai scăzut nivel de secretizare și anume „acces restricționat”. În lumina art. 3 alin. (5) lit. e) din Legea nr. 412/2005, acesta ar fi considerat că informațiile astfel clasificate compromiteau anumite operațiuni de colectare de informații în curs. În schimb, potrivit art. 133 alin. (3) din această lege, pentru ca instanțele să poată exclude de la examinare un document aflat la dosar, era necesar să existe un risc de ingerință în activitățile serviciului de informații și acest risc să fie major, astfel cum o dovedesc expresiile „pune în pericol sau compromite serios”, ceea ce, conform legii, ar impune clasificarea documentului respectiv cel puțin în categoria „confidențial”. Conform reclamantului, legiuitorul a intenționat să limiteze aplicarea procedurii speciale strict la situațiile în care sunt menționate fapte care trebuie să fie păstrate secrete. În opinia lui, nu erau îndeplinite condițiile legale pentru limitarea drepturilor sale procedurale prevăzute la art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005, deoarece informațiile conținute în raportul respectiv nu puteau fi de natură să justifice recurgerea la o procedură specială.
130
. În acest context, subliniază că instanțele nu au dispus de documentele de la dosarul serviciului de informații sau măcar de o parte din ele, acestea nefiind comunicate nici măcar Autorității sau instanțelor administrative. Reclamantul a concluzionat că deciziile instanțelor s-au bazat exclusiv pe raportul în care a fost rezumat conținutul dosarului. În opinia sa, instanțele și deciziile lor nu pot fi considerate independente și imparțiale, având în vedere că acestea nu pot verifica autenticitatea și acuratețea elementelor de probă prezentate de părți. Chiar dacă instanțele examinează faptele din speță în cadrul „competenței lor depline”, acest lucru nu garantează în sine un proces echitabil, deoarece chiar și cel mai imparțial judecător poate fi manipulat atunci când nu este în măsură să aprecieze în mod obiectiv elementele de probă relevante. Prin urmare, în opinia sa, echilibrul între dreptul său la un proces echitabil și interesul statului de a păstra anumite informații confidențiale nu a fost menținut, fiind încălcat art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005, în măsura în care respectivul raport, care a servit ca bază pentru decizia defavorabilă, fusese încadrat în categoria cu cel mai scăzut nivel de secretizare.
(b) Guvernul
Guvernul susține că marea majoritate a legilor naționale permite părților să aibă acces la documente clasificate, indiferent de nivelul lor de secretizare și fără să fie necesară declasificarea lor, în cazul în care acestea sunt destinate utilizării ca probe. Regimul ar fi diferit pentru anumite proceduri foarte specifice, caracterizate prin faptul că sunt în strânsă legătură cu interesele vitale ale securității naționale. Acest regim s-ar aplica procedurilor de control judiciar în domenii precum comerțul transfrontalier cu echipamente militare, intrarea în incinta unui aerodrom care face obiectul unei protecții sporite, precum și procedurile de eliberare și retragere a certificatelor de securitate. În cazul acestor proceduri, principiile care reglementează accesul unei părți la documente confidențiale se aplică
mutatis mutandis
. Doar cu titlu excepțional, în ultimă instanță, atunci când activitatea serviciilor de informații sau a poliției ar putea fi pusă în pericol sau compromisă în mod semnificativ, legea ar permite aplicarea unui regim mai restrictiv, care permite, în cazuri extreme, să i se refuze complet unei părți accesul la aceste probe. În plus, în aceste cazuri excepționale, autoritățile judiciare ar trebui să fie deosebit de vigilente și să compenseze în mod efectiv orice dezavantaj cauzat părții adverse ca urmare a modului lor de abordare, astfel încât să o protejeze împotriva oricărei decizii arbitrare sau abuzive a autorităților.
Guvernul consideră că, atunci când este vorba de restrângerea drepturilor procedurale ale părților, în cadrul unor proceduri care privesc drepturi și obligații cu caracter civil, statele beneficiază de o marjă de apreciere mai largă decât în cadrul procedurilor penale [a se vedea, de exemplu,
Gillissen împotriva Țărilor de Jos
, nr.
39966/09, pct. 50
d), 15 martie 2016]. Deși este evident că prezenta cauză trebuie să fie judecată conform unor standarde de protecție diferite de cele aplicate în materie penală, procedura în cauză nu ar putea fi considerată nici ca fiind o procedură administrativă clasică. Prin urmare, este vorba mai degrabă de o procedură
sui generis,
ale cărei cadru juridic, caracteristici, obiect și scop constituie în mod necesar factori care împiedică o astfel de comparație.
În speță, existența unor temeiuri juridice care justifică decizia Autorității de a nu divulga reclamantului conținutul raportului întocmit de serviciul de informații ar fi fost confirmată de toate instanțele naționale competente. Prin urmare, Guvernul nu are nicio îndoială cu privire la faptul că, având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei, decizia de a nu divulga probele nu avea un caracter arbitrar.
Guvernul este, de asemenea, convins că procedura judiciară a fost însoțită de toate garanțiile posibile pentru a proteja interesele reclamantului. În primul rând, dosarul de securitate al reclamantului, inclusiv documentele clasificate, a fost prezentat în fața a două instanțe administrative, precum și a Curții Constituționale. Judecătorii beneficiau
ex lege
de accesul la informații clasificate, indiferent de nivelul lor de secretizare, cei nouă judecători sesizați în diferite etape în vederea protejării intereselor reclamantului au fost informați în mod corespunzător cu privire la conținutul raportului serviciului de informații. Guvernul adaugă faptul că independența și imparțialitatea judecătorilor în cauză nu sunt puse la îndoială de către reclamant.
Guvernul subliniază, de asemenea, că limitarea competențelor instanțelor, impunându-le acestora să abordeze doar problemele ridicate de reclamant, nu se aplică în cazuri de acest tip, partea în proces neputând susține efectiv ilegalitatea concluziilor, atunci când aceasta nici măcar nu le cunoaște conținutul. Având în vedere situația sa, partea în proces are o capacitate limitată de a susține în mod eficient argumente împotriva deciziei, instanțele au obligația să „se substituie” din oficiu activităților sale procedurale și să examineze în mod corespunzător procedura urmată, precum și toate motivele deciziei atacate, așadar, să nu se limiteze la problemele ridicate de către reclamant.
Guvernul afirmă că, în exercitarea funcției lor de a controla deciziile Autorității, sarcina instanțelor administrative constă în a examina dacă motivele juridice invocate pentru inițierea unei proceduri excepționale, care permite să i se refuze reclamantului accesul la documente confidențiale, sunt întemeiate. Acesta susține că, în speță, cele două instanțe administrative, învestite cu deplină jurisdicție, au procedat la o astfel de examinare atunci când au considerat că divulgarea unor documente confidențiale din dosarul de securitate al reclamantului ar fi pus în pericol sau ar fi compromis considerabil activitatea serviciilor de informații sau a poliției, concluzionând că decizia de a exclude aceste documente de la consultare era justificată.
Guvernul adaugă că dosarul păstrat de serviciul de informații sau documentele incluse în acesta nu au fost trimise direct Autorității și ulterior instanțelor, conținutul relevant al dosarului fiind rezumat în raport. Cu toate acestea, jurisprudența constantă a instanțelor naționale stabilește numeroase cerințe care trebuie îndeplinite de documentele clasificate pe care se întemeiază deciziile Autorității, în special rapoartele privind rezultatul anchetelor desfășurate de către serviciile de informații, pentru ca acestea să poată face obiectul unei reexaminări judiciare. Acestea trebuie să conțină informații foarte specifice sau un rezumat al acestor informații, care să permită instanței să verifice în mod eficient relevanța și valoarea informativă a concluziilor serviciilor de informații, în special credibilitatea informațiilor stabilite de acestea, punerea lor în balanță și raportul lor cu aspectele decisive pentru procedura de verificare a securității. În plus, serviciul de informații are obligația să indice, în termeni abstracți, sursa informațiilor și modul în care au fost obținute, descriind în special circumstanțele și motivele pentru care serviciile de informații consideră aceste informații credibile. Rolul instanțelor în procedura de verificare a securității nu constă în a reexamina autenticitatea și veridicitatea documentelor de referință deținute de către serviciile de informații, ci în a verifica dacă există o suspiciune întemeiată privind un potențial risc la adresa securității. În acest scop, aprecierea credibilității, plauzibilității și relevanței informațiilor colectate constituie, potrivit Guvernului, un criteriu adecvat.
În ceea ce privește argumentul reclamantului privind problema stabilirii dacă erau îndeplinite condițiile aplicării art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005, Guvernul apreciază că această dispoziție nu condiționează posibilitatea de a refuza accesul la elemente de probă clasificate de nivelul lor ridicat de secretizare. În mod similar, legea nu limitează această procedură la cazurile în care există un risc mai ridicat de a pune în pericol sau de a compromite activitatea serviciilor de informații sau a poliției.
Guvernul consideră că, în speță, nu există niciun motiv de îndoială cu privire la faptul că, dacă instanțele ar fi considerat că informațiile cuprinse în raportul privind rezultatul anchetei erau incomplete, irelevante, insuficient de detaliate sau necredibile, acestea ar fi anulat decizia atacată și ar fi dispus ca Autoritatea să își completeze constatările factuale cu probe noi.
În lumina jurisprudenței Curții, Guvernul afirmă că interesele reclamantului au fost protejate de o garanție subsidiară importantă, în măsura în care acesta a avut posibilitatea de a prezenta instanței o expunere detaliată a evenimentelor anterioare întocmirii raportului privind rezultatul anchetei desfășurate de serviciul de informații, cu privire la presupusul conținut al acestuia, precum și cu privire la motivele care ar fi putut determina autorul acestuia să solicite invalidarea certificatului său de securitate. Acesta consideră că, astfel, reclamatul a avut ocazia de a contesta credibilitatea raportului din perspectiva judecătorilor care protejau interesele sale în cursul procedurii și că aceasta reprezenta, de asemenea, o garanție că decizia lor va fi adoptată în deplină cunoștință de cauză, ținând seama de capetele de cerere și obiecțiile reclamantului. Guvernul adaugă că faptul că și Curtea Constituțională a examinat cauza reclamantului constituie o garanție suplimentară privind protejarea intereselor acestuia.
Guvernul își exprimă convingerea că, în speță, dreptul la un proces echitabil și, în special, principiul contradictorialității, precum și principiul egalității armelor, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, nu au fost încălcate, având în vedere că limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului nu a fost arbitrară și nici abuzivă și că această limitare a fost suficient contrabalansată de procedurile urmate de autoritățile judiciare independente și imparțiale, care au jucat un rol activ în proces și care, astfel, nu numai că au oferit garanții adecvate pentru protejarea intereselor reclamantului, dar au păstrat totodată un echilibru just între interesele acestuia și cele ale statului.
(c) Argumentele terțului intervenient
Guvernul slovac susține că, atunci când protejează informațiile cu caracter secret din motive de securitate națională, statul dispune de o marjă de apreciere considerabilă pentru a stabili ce informații sunt atât de sensibile încât divulgarea lor ar pune în pericol drepturile fundamentale ale terților sau protecția unui interes public important. Divulgarea de informații clasificate privind funcționarea internă și metodele folosite de serviciile de securitate sau organismele de aplicare a legii ar putea să perturbe grav activitățile acestor servicii. Autoritățile au, așadar, un interes legitim de a păstra secrete aceste informații.
Guvernul slovac subliniază că dreptul la divulgarea tuturor probelor pertinente nu este absolut și poate face obiectul unor limitări destinate să protejeze drepturile terților sau un interes public important, precum securitatea națională. Acesta subliniază că sistemul slovac este, în esență, similar sistemului ceh: pentru ca o persoană să poată lua cunoștință de informații clasificate, este nec