CASE OF ROHLENA v. THE CZECH REPUBLIC - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- No violation of Article 7 - No punishment without law (Article 7-1 - Heavier penalty;Nullum crimen sine lege;Time when act or ommission was committed)
CASE OF ROHLENA v. THE CZECH REPUBLIC - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
HOTĂRÂREA
din 27 ianuarie 2015
În Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe
(Cererea nr.
59552/08)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, președinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefèvre, Elisabeth Steiner, Päivi Hirvelä, Mirjana Lazarova Trajkovska, Ițýl Karakaț, Kristina Pardalos, Paulo Pinto de Albuquerque, Aleš Pejchal, Valeriu Grițco, Faris Vehaboviæ, Dmitry Dedov, Egidijus Kûris, Robert Spano,
judecători
,
și Michael O’Boyle, grefier adjunct
,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 aprilie 2014 și 19 noiembrie 2014,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr. 59552/06 îndreptată împotriva Republicii Cehe prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petr Rohlena („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 decembrie 2008 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamantul a fost reprezentat de doamna J. Kružík, avocat în Brno. Guvernul ceh („Guvernul”)
este reprezentat de agentul guvernamental, V.A. Schorm, din cadrul Ministerului Justiției.
Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține, în special, că, prin condamnarea sa pentru săvârșirea unei infracțiuni continuate, instanțele interne au aplicat retroactiv legea penală în detrimentul său.
Cererea a fost repartizată Secției a cincea a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). La 14 noiembrie 2011, președintele secției a decis să comunice Guvernului cererea. La 18 aprilie 2013, s-a pronunțat asupra cererii o cameră a acestei secții, compusă din Mark Villiger, președinte, Angelika Nuâberger, Ganna Yudkivska, André Potocki, Paul Lemmens, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, judecători, și Claudia Westerdiek, grefier de secție. S-a constatat, în unanimitate, admisibilitatea capătului de cerere întemeiat pe art. 7 din Convenție, inadmisibilitatea cererii pentru celelalte capete de cerere, precum și neîncălcarea art. 7. La hotărâre s-a anexat expunerea opiniei concordante a judecătorului Lemmens.
La 9 septembrie 2013, admițând cererea formulată de reclamant la 11 iulie 2013, Colegiul Marii Camere a decis trimiterea cauzei în fața Marii Camere, în temeiul art.
43 din Convenție.
Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 26 § 4 și § 5 din Convenție și art. 24 din Regulament.
La 16 ianuarie 2014, președintele Curții a decis să anuleze ședința de judecată prevăzută în cauză și să urmeze procedura în scris.
Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare pe fond (art.
59
§
1 din Regulament) și au formulat răspunsuri la întrebările specifice adresate de Marea Cameră.
ÎN
FAPT
I. Circumstanțele cauzei
Reclamantul este născut în 1966 și are domiciliul în Brno.
La 29 mai 2006, acesta a fost trimis în judecată de procurorii din Brno pentru fapta, comisă atunci când se afla în stare de ebrietate, de a fi supus-o, în mod repetat, în perioada cuprinsă între anul 2000 și 8 februarie 2006, pe soția sa violențelor fizice și psihologice. Reclamantul a fost acuzat că a agresat-o verbal, i-a administrat lovituri în zona capului cu mâna și pumnul, a pălmuit-o, a strâns-o de gât și a încercat să o sugrume, a lovit-o de mobilă sau a aruncat-o pe jos, precum și că a împins-o pe scări și a lovit-o cu piciorul. De asemenea, a fost acuzat că și-a lovit copiii, a risipit economiile familiei la aparate cu sloturi, precum și că a spart vesela. I-a cauzat astfel soției sale hematoame, contuzii și fractură nazală, aceasta fiind obligată să consulte un doctor la 26 iunie 2000, 18 iulie 2003 și 8 februarie 2006, în urma agresiunilor comise, respectiv, la 24 iunie 2000, 17 iulie 2003 și 8 februarie 2006. Reclamantul ar fi încercat să o distrugă psihic pentru a o controla mai ușor. Conform rechizitoriului, reclamantul ar fi săvârșit infracțiunea penală continuată (
trvající trestný èin
) de rele tratamente aplicate membrilor familiei, prevăzută la art. 215a alin. (1) și (2) din Codul penal ceh, acțiunile sale anterioare introducerii acestei infracțiuni, la 1 iunie 2004, constituind acte de violență săvârșite asupra unei persoane sau unui grup de persoane, infracțiune prevăzută la art. 197a Cod penal, și lovire și alte violențe, infracțiune prevăzută la art. 221 din același cod.
La 18 aprilie 2007, Tribunalul municipal Brno (tribunalul) l-a condamnat pe reclamant pentru rele tratamente aplicate membrilor familiei, infracțiune săvârșită cel puțin în perioada cuprinsă între anul 2000 și 8 februarie 2006, astfel cum este indicat în rechizitoriu, care precizează că aceste fapte au fost comise în mod repetat. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani și șase luni de închisoare cu suspendare și cinci ani termen de încercare, fiind plasat sub supraveghere și obligat să urmeze un tratament împotriva dependenței de alcool. Instanța și-a întemeiat decizia pe mărturiile reclamantului, victimei (soția sa) și cele ale mai multor martori, printre care și cei doi copii ai cuplului, care au semnalat, printre alte incidente, zece cazuri în care reclamantul o agresase verbal pe soția sa, patru cazuri în care îi prinsese brațele și încercase să o sugrume, agresiuni verbale și/sau psihice asupra acesteia comise în fiecare lună și a luat în considerare înscrisuri și expertize. S-a reținut, de asemenea, și mărturia reclamantului, care a recunoscut existența disputelor și violențelor fizice în relația cu soția sa și a admis, în special, că uneori o pălmuise sau o lovise cu pumnul.
Reținând încadrarea de rele tratamente aplicate membrilor familiei, în conformitate cu art. 215a alin. (1) și (2) Cod penal, astfel cum era în vigoare după 1 iunie 2004, instanța a considerat că această încadrare se întindea și asupra faptelor comise de reclamant înainte de această dată deoarece constituiau elementul material al infracțiunii de acte de violență săvârșite asupra unei persoane sau unui grup de persoane, infracțiune prevăzută la art. 197a Cod penal. S-a considerat, în cele din urmă, că, ținând cont de durata acțiunilor respective, infracțiunea comisă în speță prezenta un grad de pericol social îndeajuns de mare pentru a justifica o pedeapsă cuprinsă între doi și opt ani de închisoare, conform art. 215a alin. (2) Cod penal. Reținând circumstanțele atenuante, în special mărturia reclamantului și lipsa cazierului judiciar, instanța i-a aplicat pedeapsa minimă cu suspendare.
Reclamantul a formulat apel în fața instanței regionale din Brno, invocând greșita stabilire a faptelor de către tribunal și aprecierea unilaterală a probelor. La 6 septembrie 2007, instanța a respins apelul. Nu s-a constatat niciun viciu în procedura în prima instanță, iar încadrarea faptelor reclamantului a fost considerată conformă cu dispozițiile Codului penal.
La 21 februarie 2008, Curtea Supremă a respins ca nefondat recursul introdus de reclamant. Acesta a susținut că judecata pe fond a extins aplicarea art. 215a Cod penal la faptele comise înainte de 1 iunie 2004, în timp ce infracțiunea de rele tratamente nu exista încă în dreptul intern. În această privință, făcând trimitere la decizia sa nr. Tzn 12/93 din 8 decembrie 1993, Curtea Supremă a reținut că, în cazul existenței unei „continuități a infracțiunii”
(pokraèování v trestném èinu
), astfel cum este situația în speță, se consideră că aceasta reprezintă o acțiune unică, iar încadrarea penală ar trebui să fie apreciată în cadrul legii în vigoare la momentul ultimei manifestări a infracțiunii. Prin urmare, susține că legea este aplicabilă faptelor comise înainte de intrarea sa în vigoare cu condiția ca acestea să fie pedepsite penal și de legea anterioară. În schimb, instanța supremă a considerat că faptele comise de reclamant înainte de modificarea Codului penal, intervenită la 1 iunie 2004, nu constituiau infracțiunea prevăzută de art. 197a sau art. 221 alin. (1). În plus, după examinarea dosarului, a concluzionat că faptele reclamantului, astfel cum au fost expuse în dispozitivul hotărârii primei instanțe, întrunesc toate elementele legale ale infracțiunii de rele tratamente aplicate membrilor familiei, conform art. 215a alin. (1) și (2) Cod penal. În ceea ce privește continuitatea infracțiunii, a reținut că relele tratamente se analizează în sine ca un abuz caracterizat printr-o anumită durată. A arătat că, pentru a se considera că infracțiunea a durat o lungă perioadă de timp, ar fi trebuit să fie săvârșită timp de mai multe luni. Luând în considerare faptul că reclamantul a săvârșit infracțiunea cel puțin în perioada cuprinsă între anul 2000 și 8 februarie 2006, cu alte cuvinte timp de mai mulți ani, instanța supremă a considerat că acțiunile acestuia au constituit elementul material al infracțiunii continuate de rele tratamente, în sensul art. 215a alin. (2)b Cod penal.
La 10 iunie 2008, Curtea Constituțională a respins ca nefondată acțiunea de contestare a constituționalității formulate de reclamant, care s-a plâns de caracterul inechitabil al procedurii și de aplicarea retroactivă a Codului penal în defavoarea sa. Făcând referire la decizia atacată a Curții Supreme, precum și la jurisprudența relevantă a acesteia, s-a considerat că deciziile pronunțate de instanțe în speță erau logice și coerente și nu au determinat o aplicare retroactivă a legii sancționată de Constituție.
Întrucât a comis o altă infracțiune în termenul de încercare și nu a urmat tratamentul împotriva dependenței de alcool, reclamantul a fost obligat să execute pedeapsa cu închisoarea pronunțată prin hotărârea din 18 aprilie 2007. Acesta a început să o execute la 3 ianuarie 2011. Conform Guvernului, a fost liberat condiționat la 17 mai 2012.
II. Dreptul și practica interne relevante
A. Codul penal (Legea nr. 140/1961, astfel cum a fost în vigoare până la 31 decembrie 2009)
Conform art. 16 alin. (1), natura penală a unei fapte se aprecia în funcție de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei. O lege nouă nu se aplica decât dacă era mai favorabilă autorului infracțiunii.
Art. 34k enunța că, la individualizarea pedepsei, instanța trebuia să ia în considerare, ca circumstanță agravantă, în special, faptul că autorul săvârșise mai multe infracțiuni.
Art. 35 alin. (1) enunța că, la stabilirea vinovăției unei persoane pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, instanța dispunea contopirea pedepselor (
úhrnný trest
) și aplica o pedeapsă unică stabilită pe baza dispoziției legislative care sancționa infracțiunea cea mai gravă. În cazul unor diferențe în privința duratei pedepselor minime cu închisoarea, se reținea cea mai grea dintre acestea pentru determinarea duratei minime a acestei pedepse unice.
Art. 67 alin. (1) lit. d) prevedea că, în cazul infracțiunii ce implica o limită maximă a pedepsei cu închisoarea mai mică de trei ani, termenul de prescripție a răspunderii penale era de trei ani. Alin. (3) și alin. (4) ale aceluiași articol precizează că termenul respectiv se întrerupe și începe să curgă un nou termen în următoarele cazuri: a) autorul infracțiunii este trimis în judecată sau se îndeplinesc anumite acte inerente procedurii penale (de exemplu, rechizitoriul parchetului, citarea de către instanță etc.); b) în cazul în care inculpatul săvârșește, înăuntrul acestui termen, o nouă infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă identică sau mai grea.
În conformitate cu art. 89 alin. (3), introdus în Codul penal prin Legea nr. 290/1993, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1994, continuarea unei infracțiuni (
pokraèování v trestném èinu
) constă din realizarea mai multor acțiuni sau inacțiuni distincte (
jednotlivé dílèí útoky
) în realizarea aceleiași rezoluții, întrunind fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni și prezentând o legătură, fiind executate într-un mod identic sau similar, la intervale mici de timp și împotriva aceluiași subiect pasiv.
Art. 197a alin. (1) prevede pedeapsa de minim un an de închisoare sau amendă pentru amenințarea cu omorul sau vătămarea gravă a integrității corporale ori cu producerea altui prejudiciu grav, astfel încât cel amenințat să aibă motive rezonabile să se teamă.
Alin. (1) al art. 215a, introdus la 1 iunie 2004, prevede pedeapsa cu închisoarea de cel puțin trei ani în cazul relelor tratamente aplicate unui membru al familiei sau unei persoane cu care gospodărește împreună. În conformitate cu alin. (2), pedeapsa prevăzută pentru autorul acestei infracțiuni este de la doi la opt ani de închisoare în următoarele cazuri: a) infracțiunea a fost săvârșită într-un mod deosebit brutal sau asupra a două sau mai multe persoane; b) faptele s-au întins pe o lungă durată de timp.
Raportul explicativ relevant precizează că introducerea acestei dispoziții avea ca scop remedierea lipsei legislației speciale în materie, normele penale de drept comun aplicabile nu permiteau decât sancționarea faptelor de violență fizică domestică gravă (de exemplu, infracțiunile prevăzute la art. 197a-221, cu alte cuvinte, conform practicii judiciare, ce ar fi avut drept consecințe o incapacitate de muncă de cel puțin șapte zile, ceea ce rar este cazul în situațiile de violență domestică). Se mai preciza că noua dispoziție nu era condiționată de existența violențelor fizice sau a urmărilor asupra sănătății victimei și că avea drept scop depășirea dificultăților pe care le ridicau pentru procurori particularitățile violenței domestice.
Raportul arăta că expresia „rele tratamente” nu era o noutate deoarece exista deja infracțiunea de rele tratamente aplicate persoanelor aflate în îngrijire. Această infracțiune a fost interpretată ca fiind rele tratamente persistente prezentând un grad ridicat de cruzime și indiferență ce îi cauza victimei un prejudiciu serios. Nu presupunea însă, în mod necesar, un comportament sistematic sau întinderea pe o lungă durată.
În conformitate cu art. 221 alin. (1), infracțiunea de lovire și alte violențe, săvârșită cu intenție, este pedepsită cu pedeapsa cu închisoarea de cel puțin doi ani. Alin. (2) prevede o pedeapsă cu închisoarea de la un an la cinci ani în cazul în care autorul infracțiunii vatămă grav integritatea corporală a victimei, iar alin. (3) pedeapsa cu închisoarea de la trei la opt ani, în situația în care, în urma faptelor autorului, a rezultat moartea victimei.
B) Doctrina și jurisprudența Curții Supreme
În conformitate cu doctrina cehă, continuitatea unei infracțiuni, cu alte cuvinte infracțiunea „continuată” (
pokraèování v trestném èinu
), se analizează ca o acțiune unică; în cazul în care nu sunt întrunite condițiile expuse de art. 89 alin. (3), infracțiunea respectivă este repetitivă.
Potrivit jurisprudenței consacrate a Curții Supreme (deciziile nr.
3 Tz 155/2000, 3 Tdo 1115/2003, 6 Tdo 1314/2003, 11 Tdo 272/2007, 6
Tdo 181/2012, 11 Tdo 258/2012 și 6 Tdo 1553/2012), se consideră că infracțiunea continuată încetează la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni. Guvernul citează, de asemenea, deciziile publicate în Culegere de decizii și opinii judiciare nr. 103/1953, 44/1970, 7/1994, precum și decizia Curții Supreme nr. 5 Tdo 593/2005. Reiese din această jurisprudență că, în cazul în care legislația aplicabilă se schimbă pe parcursul unei perioade în care se întinde o infracțiune continuată, aceasta va fi reglementată prin noua lege, cu condiția ca o parte din faptele în cauză au fost săvârșite după intrarea în vigoare a legii respective, precum și că faptele anterioare intrării în vigoare a legii au constituit o infracțiune (decizia Curții Supreme nr. Tz 12/93), chiar dacă pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea respectivă era mai ușoară.
Prin hotărârea nr. 11 Tdo 272/2007 din 27 august 2007, pronunțată într-o cauză similară din punctul de vedere al faptelor, Curtea Supremă a anulat deciziile instanțelor inferioare care îl condamnaseră pe inculpat la o pedeapsă rezultantă de doi ani și șase luni închisoare după cumulul pedepselor, pentru comiterea a două infracțiuni [una de violențe asupra unei persoane, conform art. 197a alin. (1) Cod penal, infracțiune săvârșită înainte de 1 iunie 2004, alta de rele tratamente aplicate unui membru al familiei, săvârșită după această dată]. S-a considerat că interpretarea instanțelor care distingeau faptele comise înainte și după intrarea în vigoare a art. 215a Cod penal era greșită, situația analizându-se ca o infracțiune continuată. Cu toate acestea, a confirmat pedeapsa, declarând, în special:
„Trebuie stabilit aspectul dacă o infracțiune continuată poate include, fără să încalce prevederile art. 16 alin. (1) Cod penal, fapte dintre care unele au fost săvârșite înainte și altele după intrarea în vigoare a normelor penale aplicabile [...] În ceea ce privește continuitatea unei infracțiuni care, din punct de vedere material, se analizează ca o acțiune unică (
skutek
), data săvârșirii sale fiind considerată cea a ultimei manifestări (care formează o unitate cu manifestările precedente). Continuitatea unei infracțiuni se apreciază, prin urmare, în funcție de legea nouă, care poate fi mai severă, astfel cum este în vigoare la momentul consumării infracțiunii, chiar dacă unele dintre manifestările sale (indiferent de amploare) intră în domeniul de aplicare temporal al normelor penale anterioare mai favorabile autorului infracțiunii.
Această concluzie este în sensul jurisprudenței existente, conform căreia infracțiunea continuată se consideră că este săvârșită în cadrul legii noi (posterioare) numai cu condiția ca o parte din manifestările sale (cu alte cuvinte, fapte distincte) să fie posterioare intrării în vigoare a acestei legi. Prin urmare, infracțiunea este săvârșită în integralitatea ei sub imperiul legii noi, posterioare [...], cu condiția ca acțiunile în cauză să fie, de asemenea, sancționate de legea anterioară.”
În ceea ce privește aplicarea art. 89 alin. (3) Cod penal în cazuri aflate sub incidența art. 197a, art. 215a și art. 221 din același cod sau la acțiuni comparabile, Guvernul face trimitere la deciziile Curții Supreme nr. 3 Tdo 1431/2006 din 10 ianuarie 2007, 6
Tdo 548/2008 din 28 mai 2008 și 7 Tdo 415/2013 din 21 mai 2013. Instanța supremă a confirmat în aceste decizii că noțiunea de legătură de proximitate temporală nu era definită exact și fiecare speță necesita o examinare globală a ansamblului circumstanțelor ei și a criteriilor formale relevante enunțate la art. 89 alin. (3). A adăugat că elementele constitutive ale unei infracțiuni se puteau întruni în mai multe feluri și, prin urmare, nu era necesar ca aceasta să fie executată în același mod atât timp cât acțiunile erau îndreptate către aceeași valoare socială.
III. Elemente relevante de drept comparat și de drept internațional
A. Terminologie
Reiese din analiza sistemelor juridice ale statelor contractante că se disting două situații, cea de-a doua fiind de reținut în speță:
a) infracțiunea „continuă” (
trvající trestný èin, continuing offence, Dauerdelikt, reato permanente
), care se poate defini prin acțiunea (sau inacțiunea) ce se prelungește în timp, de exemplu asistența și găzduirea membrilor unei organizații ilegale, situație soluționată de Curte în cauza
Ecer și Zeyrek împotriva Turciei
(nr.
29295/95 și 29363/95, CEDO 2001
‑
II);
b) infracțiunea „continuată” (
pokraèující trestný èin, continuous offence, Fortgesetzte Handlung, reato continuato
), ce constă în mai multe acțiuni sau inacțiuni ce întrunesc elementele aceleiași infracțiuni (sau similare) săvârșite la intervale mici de timp, de exemplu nedeclararea cu intenție, consistentă și importantă a veniturilor impozabile ce făceau obiectul cauzei
Veeber împotriva Estoniei (nr.
2)
(nr.
45771/99, CEDO 2003
‑
I).
Pe de altă parte, în cazul pluralității de infracțiuni, statele contractante prevăd mai multe feluri de sancțiuni:
a) pedepse cumulate sau consecutive (
consecutive/cumulative sentence
), în cazul în care este aplicată o pedeapsă distinctă pentru fiecare infracțiune comisă, iar toate pedepsele sunt cumulate sau executate una după alta;
c) pedepse contopite sau simultane (
úhrnný trest, concurrent sentence
), în cazul în care autorul infracțiunii execută pedeapsa cea mai grea în conformitate cu norma legală ce sancționează infracțiunea cea mai gravă sau mai multe pedepse executate simultan;
c) pedeapsa globală sau rezultantă (
souhrnný trest, aggregate/consolidated/overall sentence
), calculată în funcție de metode care variază după cum este aplicată pentru infracțiuni săvârșite simultan sau consecutiv ori dacă include alte pedepse aplicate anterior; în general, durata sa oscilează între suma tuturor pedepselor și pedeapsa cea mai grea.
B.
Drept comparat
Noțiunea de infracțiune continuată, astfel cum este înțeleasă în prezenta cauză, a fost introdusă în dreptul european în Evul Mediu pentru a pondera regula de drept roman excesiv de severă
quod criminae tot poenae
, care consacra suma materială a tuturor pedepselor. A fost percepută diferit atât de autori, cât și legiuitori: după o abordare subiectivă și una obiectivă. Conform concepției subiective, întâlnită în Italia, de exemplu (art. 81 din Codul penal italian din 1930), infracțiunea continuată reprezintă un grup de acțiuni unite de o intenție unică și același desen infracțional. Conform concepției obiective, dezvoltată în special în Germania (a se vedea, de exemplu, art. 110 din Codul penal bavarez din 1813), infracțiunea continuată se bazează pe intenția repetată a autorului său de a ataca același obiect sau valoare socială (
Rechtsgut
) sau un obiect sau valoare juridică similară. În plus, datorită faptului că repetarea actelor infracționale și existența intenției infracționale erau înlesnite de circumstanțe materiale – între altele, autorul infracțiunii, legătura de proximitate temporală și natura bunului juridic afectat –, se considera că este justificată impunerea unei pedepse mai ușoare. Concepția obiectivă a fost îmbrățișată în toată Europa, iar câteva state europene au adoptat-o în legislația lor. Cu toate acestea, pentru a nu da dovadă de prea multă clemență față de recidiviști, câțiva legiuitori au limitat aplicarea ei la anumite categorii de infracțiuni.
Cercetarea desfășurată de Curte în toate cele 47 de state membre ale Consiliului Europei a confirmat existența unei tradiții europene ce consacră noțiunea de infracțiune continuată în concepția sa obiectivă. Marea majoritate a statelor au introdus noțiunea în ordinea juridică internă fie prin intermediul dispozițiilor legislative exprese, fie prin doctrină și/sau practica judiciară.
În baza acestui studiu comparativ, statele contractante se divid în trei grupe distincte:
a) 30 de state membre care au inclusă în legislație noțiunea de infracțiune continuată: Andora (art. 59 Cod penal), Armenia (art. 21 Cod penal), Belgia [art. 65 alin. (1) Cod penal], Bosnia și Herțegovina [art. 54 alin. (2) Cod penal], Bulgaria (art. 26 Cod penal), Croația (art. 52 Cod penal), Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (art. 45 Cod penal), Georgia (art. 14 Cod penal), Grecia [art. 98 alin. (1) Cod penal], Italia [art. 81 alin. (2) Cod penal, care prevede o infracțiune continuată
stricto sensu
], Letonia (art. 23 Cod penal), Malta (art. 18 Cod penal), Moldova (art. 29 Cod penal), Muntenegru (art. 49 Cod penal), Norvegia (art. 219 Cod penal, privind doar violențele domestice), Polonia (art. 12 Cod penal), Portugalia [art. 30 alin. (2) Cod penal], Regatul Unit [art. 14.2(2) din Normele de procedură penale din 2013], Republica Cehă [art. 89 alin. (3) Cod penal], România (art. 35 din noul Cod penal), San Marino (art. 50 Cod penal), Serbia (art. 61 Cod penal), Slovacia [art. 122 alin. (10) Cod penal], Slovenia [art. 54 alin. (1) Cod penal], Spania (art. 74 Cod penal), Suedia (art. 4a din Capitolul 4 Cod penal), Turcia (art. 43 Cod penal), Țările de Jos (art. 56 Cod penal), Ucraina (art. 32 Cod penal) și Ungaria [art. 6 alin. (2) Cod penal];
b) 14 state membre care au dezvoltat noțiunea de infracțiune continuată în teoria dreptului și în practică: Albania, Austria, Azerbaidjan, Danemarca, Elveția, Estonia, Franța, Germania, Islanda, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Monaco și Rusia; și
c) 3 state membre au comunicat inexistența în legislație și în teoria dreptului a conceptului de infracțiune continuată, astfel cum este întâlnită în speță: Cipru, Finlanda și Irlanda.
Elementele de drept comparat de care dispune Curtea cu privire la existența conceptului de infracțiune continuată (supra, pct. 31-32) indică o convergență puternică între sistemele de drept naționale ale statelor membre ale Consiliului Europei în acest domeniu specific. În adevăr, pare să existe un larg consens rezultat dintr-o lungă tradiție europeană (supra, pct. 30) cu privire la caracteristicile următoare ale infracțiunii continuate, unitatea juridică a faptelor în cauză fiind stabilită atât prin elemente obiective (
actus reus
), cât și prin elemente subiective (
mens rea
):
a) autorul comite un anumit număr de acte infracționale identice, similare sau diferite contra aceleiași valori sociale (
legally protected interest, Rechtsgut, bene giuridico
) și, de cele mai multe ori, aceasta și victima sunt aceleași;
b) este necesar să existe cel puțin o asemănare a modurilor de operare a actelor individuale (
modus operandi
) sau alte circumstanțe materiale care să unească actele respective într-un întreg (
actus reus
);
c) între actele distincte trebuie să existe o legătură temporală, aceasta fiind apreciată în funcții de circumstanțele fiecărui caz în parte;
d) toate actele prezintă aceeași intenție sau același scop infracțional repetat (
mens rea
), chiar dacă nu toate au fost plănuite
ab initio
;
e) actele distincte trebuie să întrunească, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive ale aceleiași infracțiuni.
Există o convergență de opinii asupra principiului ce statuează că legea în vigoare la momentul încetării activității infracționale continuate se aplică și actelor anterioare acestei legi, cu condiția ca acestea să îndeplinească condițiile legii noi și, în majoritatea statelor, condițiile legii anterioare. Principiul se aplică, în cea mai mare parte a statelor membre, și în cazul în care legea nouă este mai severă, deoarece autorul infracțiunii, continuându-și activitatea infracțională după modificarea legii, a consimțit tacit la pedeapsa mai grea.
De altfel, în majoritatea statelor membre, autorul infracțiunii continuate este condamnat la o pedeapsă unică. În cazul în care faptele care alcătuiesc infracțiunea continuată sunt reglementate de mai multe dispoziții, se aplică cele care prevăd pedeapsa cea mai grea.
În cele din urmă, pedeapsa aplicată în cazul infracțiunii continuate este, în mod invariabil, mai ușoară decât pedepsele cumulate, consecutive sau simultane pronunțate pentru infracțiuni multiple.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că noțiunea de infracțiune continuată este o soluție legislativă și juridică reținută în mod comun care nu numai că permite sancționarea unui anumit tip de comportament, dar și urmărește aplicarea unor reguli mai indulgente de stabilire a pedepselor [a se vedea, cu titlu de exemplu, hotărârea
Maktouf și Damjanoviæ
împotriva Bosniei și Herțegovinei
(MC), nr. 2312/08 și 34179/08, pct. 70, CEDO 2013 (extrase)]. Se poate afirma că această noțiune prezintă două avantaje pentru autorul infracțiunii:
a) îi este aplicată o pedeapsă unică și nu pedepse cumulate, consecutive ori simultane pentru mai multe infracțiuni;
b) după adoptarea legii noi, este necesar ca elementele constitutive ale infracțiunii, astfel cum este definită de legea nouă, să fie întrunite de la începutul activității infracționale, cu alte cuvinte, pentru fapte anterioare intrării în vigoare a acestei legi.
C. Drept internațional
Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată de Comitetul de Miniștri la 7 aprilie 2011 și intrată în vigoare la 1 august 2014
Conform acestei convenții, neratificată de către Republica Cehă, statele membre se angajează să lupte contra violenței împotriva femeilor sub toate formele ei și să ia măsuri pentru prevenirea ei, protejarea victimelor și trimiterea în judecată a autorilor. În părțile relevante, prevede următoarele:
Art. 46 – Circumstanțe agravante
„Părțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a se asigura că următoarele circumstanțe, în măsura în care nu fac parte deja din elementele constitutive ale infracțiunii, pot fi luate în considerare, în conformitate cu dispozițiile relevante ale legislației interne, în determinarea sentinței în legătură cu infracțiunile stabilite în conformitate cu prezenta Convenție:
[...]
b infracțiunea, sau infracțiunile asociate, a(u) fost comisă(e) în mod repetat;
[...]”
Punctul 237 din raportul explicativ la convenție arată următoarele: „[...] circumstanța agravantă enunțată la lit. b [a art. 46] se aplică infracțiunilor comise în mod repetat. Aceasta include toate infracțiunile stabilite prin Convenție, precum și toate infracțiunile asociate săvârșite de aceeași persoană de mai multe ori pe parcursul unei anumite perioade. Redactorii au decis să sublinieze astfel în special efectul devastator pentru victima supusă în mod repetat aceluiași gen de activitate infracțională. Circumstanța respectivă fiind frecventă în situațiile de violență domestică, redactorilor li s-a părut judicios să solicite posibilitatea ca instanțele să aplice pedepse mai grele. Trebuie reținut că faptele infracțiunii de natură similară ce a dus la condamnarea aceluiași autor nu pot fi considerate ca o faptă repetată în conformitate cu lit. b, ci constituie o circumstanță agravantă specifică, conform lit. i.
Legislația Uniunii Europene
În hotărârea pronunțată în cauza
Trelleborg Industrie SAS și Trelleborg AB împotriva Comisiei Europene
(cauze conexate T-147/09 și T
‑
148/09), Tribunalul Uniunii Europene a analizat distincția dintre infracțiuni „continue” și infracțiuni „repetate”.
ÎN DREPT
Cu
privire
la
pretinsa
încălcare
a
art.
7
din
Convenție
Reclamantul se pretinde victima aplicării retroactive a dispozițiilor Codului penal, arătând că a fost condamnat pentru o infracțiune continuată de rele tratamente aplicate unui membru al familiei, activitatea infracțională incluzând, conform instanțelor interne, și faptele anterioare introducerii infracțiunii respective în legislație. Consideră că instanțele nu au analizat corespunzător dacă faptele sale anterioare constituiau infracțiuni în conformitate cu legea veche. Invocă, în această privință, art. 7 din Convenție, formulat după cum urmează:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”
Guvernul contestă acest argument.
A. Hotărârea Camerei
Prin hotărârea din 18 aprilie 2013, Camera a constatat neîncălcarea art.
7 din Convenție. S-a considerat că, din punct de vedere al dreptului ceh, extinderea aplicării dispozițiilor Codului penal, în forma anterioară datei de 1 ianuarie 2004, la fapte comise de reclamant înainte de această dată nu reprezintă o aplicare retroactivă a legii penale. S-a reținut, de asemenea, că interpretarea conceptului general de continuitate a infracțiunii, definită la art. 89 alin. (3) Cod penal, se baza pe jurisprudența clară și constantă a Curții Supreme dezvoltată anterior datei la care reclamantul săvârșise prima agresiune asupra soției sale. Cu privire la capătul de cerere al reclamantului privind interpretarea reținută de instanțe în speță, ce a avut ca efect concret în cazul de față, conform susținerilor acestuia, aplicarea retroactivă a legii, Camera a reținut că interpretarea nu era în sine nerezonabilă atât timp cât, prin definiție, infracțiunea continuată se întinde pe o anumită perioadă și nu este arbitrar să consideri că a încetat la data ultimei manifestări. S-a mai reținut că, astfel cum au arătat autoritățile cehe, acțiunile reclamantului constituiau la orice moment fapte prevăzute de legea penală și sancționate ca atare. În aceste condiții, s-a considerat că dispozițiile legale relevante, coroborate cu jurisprudența interpretativă, erau de natură să permită reclamantului să prevadă consecințele acțiunilor sale și să-și adapteze comportamentul în consecință.
B.
Argumentele părților în fața Marii Camere
Reclamantul
Admițând că interpretarea art. 89 alin. (3) Cod penal de către instanțele interne era previzibilă și în general acceptată, reclamantul consideră că dispoziția respectivă nu ar fi trebuit aplicată în cazul său deoarece nu erau întrunite condițiile de aplicare. Susține că autoritățile interne nu ar fi trebuit să încadreze acțiunile sale ca infracțiune continuată atât timp cât agresiunile comise nu au fost conduse cu aceeași intenție și nici nu au fost apropiate în timp, fiind separate de un interval de mai mulți ani. Pe de altă parte, la procedura în fața primei instanțe, două dintre fapte ar fi fost deja prescrise, intervenind prescripția răspunderii penale.
Reclamantul mai susține că instanțele interne nu au stabilit că s-au întrunit toate elementele constitutive ale infracțiunilor definite de Codul penal în forma în vigoare până la 1 iunie 2004 (violențe asupra unei persoane sau unui grup de persoane, în sensul art. 197a, sau lovire și alte violențe, în sensul art. 221). Consideră că faptele sale ar fi trebuit sancționate nu în calitate de fapte prevăzute de legea penală, ci ca simple contravenții. Astfel, a fost condamnat, cu încălcarea art. 7 din Convenție, pentru fapte care nu constituiau infracțiuni conform dreptului național sau internațional la momentul săvârșirii lor.
Reclamantul susține, în cele din urmă, că nu se bucură de garanții suficiente contra impunerii unei pedepse mai grele decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. Dimpotrivă, consideră că nu i s-ar mai fi aplicat o pedeapsă așa de grea dacă agresiunile ar fi fost judecate separat.
Guvernul
Guvernul atrage atenția că art. 89 alin. (3) și art. 215a Cod penal au fost introduse în ordinea juridică cehă înainte ca reclamantul să înceteze activitatea infracțională în februarie 2006. Adaugă că, la momentul faptelor, mai exista și o jurisprudență bogată privitoare la infracțiunea continuată și interpretarea art. 89 alin. (3) care răspundea unei logici identice celei urmărite în speță. Prin urmare, era clar stabilit că acțiunile respective ar trebui să fie analizate ca o infracțiune unică reglementată de legea în vigoare la data încetării lor. În plus, introducerea, la 1 iunie 2004, a art. 215a Cod penal ar fi trebuit să facă mai clară și mai previzibilă posibilitatea angajării răspunderii penale a reclamantului. În adevăr, noul art. 215a definea faptele vizate cu mai multă acuratețe în comparație cu art. 197a și art. 221. Deoarece reclamantul a persistat în activitatea sa infracțională și după 1 iunie 2004, Guvernul consideră că acesta putea și ar fi trebuit să se aștepte să-i fie angajată răspunderea penală în baza art. 215a Cod penal pentru toate faptele sale, inclusiv cele anterioare modificării legii.
Guvernul adaugă că, în mod contrar celor susținute de reclamant, condiția de existență a unei legături de proximitate temporală între faptele de violență constitutive ale infracțiunii continuate era îndeplinită în speță. Adaugă că proximitatea temporală, astfel cum este definită în practica judiciară internă, se apreciază în general în zile, săptămâni sau luni. Cu toate acestea, nu a fost stabilită o limită maximă, iar conceptul ar fi acordat, în mod necesar, o flexibilitate în funcție de natura infracțiunii în cauză. Reiese din probele aflate la dosar și din motivările instanțelor interne că cele 3 incidente din 24 iunie 2000, 17 iulie 2003 și 8 februarie 2006 au fost desemnate drept cele mai violente. Instanțele au reținut în mod constant că faptele reclamantului s-au întins pe o perioadă de mai mulți ani, au fost de o intensitate variabilă și au avut caracter recurent, survenind la interval la câteva săptămâni unele de altele. De altfel, atât în rechizitoriu, cât și în hotărârile instanțelor interne se indică în mod clar că reclamantul a fost trimis în judecată pentru faptele sale anterioare și ulterioare intrării în vigoare a art. 215a, fapte ce nu puteau fi separate. Având în vedere coerența în aprecierea faptelor a procurorilor și a instanțelor, cerința securității juridice a fost vădit îndeplinită (Guvernul citează
a contrario
hotărârea
Ecer și Zeyrek împotriva Turciei
, nr. 29295/95 și 29363/95, pct.
33-35, CEDO 2001
‑
II). Reiese în mod clar chiar din hotărârea de condamnare că instanțele au considerat că faptele reclamantului, luate ca un întreg, întrunesc elementele infracțiunii prevăzute la art. 215a Cod penal.
Prin urmare, Guvernul concluzionează că cerința unui temei legal suficient de clar și previzibil este îndeplinită, legea nouă nu a fost aplicată retroactiv, iar reclamantului nu i-a fost aplicată o pedeapsă mai grea decât în temeiul legii vechi. În această privință, consideră că, dacă s-ar fi renunțat la conceptul de infracțiune continuată în interpretarea dată de instanțele cehe și ar fi fost examinate separat faptele reclamantului anterioare datei de 1 iunie 2004 de cele ulterioare acestei date, pedeapsa aplicată acestuia ar fi fost fie identică cu cea efectiv aplicată, fie mai grea. Guvernul explică că, în această ipoteză, reclamantul ar fi fost trimis în judecată pentru pluralitate de infracțiuni și i s-ar fi aplicat, prin contopirea pedepselor, o pedeapsă unică care ar fi fost stabilită în conformitate cu regula ce reglementează infracțiunea cea mai gravă, în speță art. 215a Cod penal. Mai mult, existența unei pluralități de infracțiuni și durata faptelor în cauză ar fi constituit circumstanțe agravante.
C. Motivarea Curții
Principii generale
Curtea reamintește că, în
Del Rio Prada împotriva Spaniei
(MC) (nr. 42750/09, CEDO 2013), cea mai recentă hotărâre a Marii Camere cu privire la art. 7 din Convenție, a enunțat principiile generale următoare, relevante în speța de față:
„a)
Nullum crimen, nulla poena sine lege
Garanția consacrată la art.
7, componentă esențială a preeminenței dreptului, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecție al Convenției, astfel cum o atestă faptul că art.
15 nu autorizează nicio derogare de la aceasta, chiar în caz de război sau alt pericol public ce amenință viața națiunii. Astfel cum decurge din obiectul și scopul său, acest drept trebuie să fie interpretat și aplicat astfel încât să se asigure o protecție efectivă împotriva trimiterii în judecată, a condamnărilor și sancțiunilor arbitrare (
S.W. împotriva Regatului Unit și C.R. împotriva Regatului Unit
, 22
noiembrie 1995, pct.
34, seria
A nr.
335-B, și, respectiv, pct.
32, seria
A nr.
335-C, precum și
Kafkaris
, citată anterior,
pct.
137).
Art.
7 din Convenție nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal în defavoarea acuzatului (a se vedea, în ceea ce privește aplicarea retroactivă a unei pedepse,
Welch împotriva Regatului Unit
, 9
februarie 1995, pct.
36, seria
A nr.
307
‑
A;
Jamil împotriva Franței
, 8 iunie 1995, pct.
35, seria
A nr.
317
‑
B;
Ecer și Zeyrek împotriva Turciei
, nr.
29295/95 și 29363/95, pct.
36, CEDO 2001
‑
II;
Mihai Toma împotriva României
, nr.
1051/06, pct.
26-31, 24
ianuarie 2012). Acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalității incriminării și a pedepselor – «
nullum crimen, nulla poena sine lege
» (
Kokkinakis împotriva Greciei
, 25 mai 1993, pct.
52, seria
A nr.
260-A). Deși interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare al infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, acesta impune totodată să nu se aplice legea penală într-un mod extensiv în defavoarea acuzatului, ca, de exemplu, prin analogie [
Coëme și alții împotriva Belgiei
, nr.
32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, pct.
145, CEDO 2000-VII; pentru un exemplu de aplicare prin analogie a unei pedepse, a se vedea hotărârea
Bașkaya și Okçuoðlu împotriva Turciei
(MC), nr.
23536/94 și 24408/94, pct.
42-43, CEDO 1999
‑
IV].
Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele ce sunt aplicate. Condiția previzibilității este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, pornind de la formularea dispoziției relevante și, după caz, prin intermediul interpretării ei de către instanțe și, după caz, cu ajutorul unor experți judiciari, ce acțiuni și omisiuni angajează răspunderea sa penală și ce pedeapsă riscă pentru acestea (
Cantoni împotriva Franței
, 15 noiembrie 1996, pct.
29,
Culegere de hotărâri și decizii
1996
‑
V, și
Kafkaris
,
citată anterior,
pct.
140).
Prin urmare, Curtea trebuie, în special, să se asigure că, în momentul în care inculpatul a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, exista o dispoziție legală care pedepsea fapta, iar pedeapsa aplicată nu depășește limitele stabilite de dispoziția respectivă [
Coëme și alții,
citată anterior,
pct.
145;
Achour împotriva Franței
(MC), nr.
67335/01, pct.
43, CEDO 2006
‑
IV].
b) Noțiunea de „pedeapsă” și întinderea acesteia
[...]
c) Previzibilitatea legii penale
Noțiunea de „drept” („
droit
” în franceză, „
law
” în engleză) utilizată la art.
7 corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenției; cuprinde atât dreptul izvorât din lege, cât și din jurisprudență și implică niște condiții calitative, printre care accesibilitatea și previzibilitatea (
Kokkinakis
, citată anterior, pct.
40-41;
Cantoni,
citată anterior, pct.
29;
Coëme și alții
, citată anterior, pct.
145;
E.K. împotriva Turciei
, nr.
28496/95, pct.
51, 7 februarie 2002). Aceste condiții calitative trebuie îndeplinite atât pentru definirea unei infracțiuni, cât și pentru pedeapsa pe care aceasta o implică.
Tocmai din cauza caracterului general al legilor, textul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică (
Kokkinakis
, citată anterior, pct.
40;
Cantoni
, citată anterior, pct.
31). Prin urmare, în orice sistem juridic, oricât de clar ar fi redactat textul unei dispoziții legale, inclusiv al unei dispoziții de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judecătorească. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice și de adaptare la schimbările de situație. În plus, certitudinea, deși extrem de dezirabilă, este însoțită uneori de o rigiditate excesivă; or, dreptul trebuie să știe să se adapteze la schimbările de situație (
Kafkaris,
citată anterior, pct.
141).
Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor (
ibidem
). De altfel, în tradiția juridică a statelor părți la Convenție este consacrat că jurisprudența, ca izvor de drept, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal (
Kruslin împotriva Franței
, 24 aprilie 1990, pct.
29, seria
A nr.
176
‑
A). Art.
7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judecătorească a fiecărei cauze în parte, cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil [
S.W.
și
C.R. împotriva Regatului Unit
, citate anterior, pct.
36 și, respectiv, pct.
34;
Streletz, Kessler și Krenz
, citată anterior, pct.
50;
K.-H.W. împotriva Germaniei
(MC), nr.
37201/97, pct.
85, CEDO 2001
‑
II;
Korbely împotriva Ungariei
(MC), nr.
9174/02, pct.
71, CEDO 2008;
Kononov împotriva Letoniei
(MC), nr.
36376/04, pct.
185, CEDO 2010]. Lipsa unei interpretări jurisprudențiale accesibile și în mod rezonabil previzibile poate conduce chiar la constatarea încălcării art.
7 în privința unui inculpat (a se vedea, în ceea ce privește elementele constitutive ale infracțiunii,
Pessino împotriva Franței
, nr.
40403/02, pct.
35-36, 10 octombrie 2006;
Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României
, nr.
77193/01 și 77196/01, pct.
43-44, 24 mai 2007; a se vedea, în ceea ce privește pedeapsa,
Alimuçaj împotriva Albaniei
, nr.
20134/05, pct.
154-162, 7
februarie 2012). Un alt raționament ar însemna nerespectarea obiectului și scopului acestei dispoziții – care urmărește ca nicio persoană să nu fie, în mod arbitrar, trimisă în judecată, condamnată ori supusă la sancțiuni arbitrare.”
Curtea reamintește că nu are competența de a se substitui instanțelor interne în aprecierea și încadrarea juridică a faptelor, atât timp cât acestea se bazează pe o analiză rezonabilă a elementelor aflate la dosar (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Florin Ionescu împotriva României
, nr.
24916/05, pct. 59, 24 mai 2011). Mai general spus, Curtea reamintește că autoritățile naționale, în special instanțele superioare, sunt cele care au competența de a interpreta legislația internă. Rolul său se limitează, prin urmare, să verifice compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări [
Waite și Kennedy împotriva Germaniei
(MC), nr. 26083/94, pct.
54, CEDO 1999-I,
Korbely împotriva Ungariei
, (MC), nr.
9174/02, pct. 72-73, CEDO 2008;
Kononov împotriva Letoniei
(MC), nr. 36376/04, pct. 197, CEDO
2010].
Cu toate acestea, competența de control a Curții trebuie să crească atunci când dreptul protejat de Convenție, în speță art. 7, necesită existența unui temei legal pentru condamnare și aplicarea pedepsei. Art. 7 § 1 impune Curții să cerceteze dacă, în speță, condamnarea reclamantului avea, la momentul respectiv, un temei legal. În special, trebuie să se asigure de faptul că rezultatul la care au ajuns instanțele interne competente este în conformitate cu art. 7 din Convenție. Să acorzi o competență de control mai mică Curții ar însemna să lipsești art. 7 de substanță (a se vedea
Kononov
, citată anterior, pct. 198).
În concluzie, Curtea trebuie să examineze dacă există suficientă bază legală pentru condamnarea reclamantului (a se vedea
Kononov
, citată anterior, pct. 199)
Aplicarea în speță a principilor sus-menționate
Curtea reține că argumentele reclamantului constau în susținerea, în primul rând, că faptele sale anterioare datei de 1 iunie 2004 nu puteau fi sancționate în temeiul legii penale aplicabile la data săvârșirii lor deoarece nu întruneau elementele constitutive ale infracțiunilor invocate de autorități, respectiv cele prevăzute la art. 197a și art. 221 Cod penal, și nu puteau fi analizate decât în calitate de contravenții și, în al doilea rând, că faptele distincte de agresiune comise nu puteau fi încadrate drept infracțiune continuată atât timp cât nimic nu dovedește că au fost săvârșite cu aceeași intenție infracțională ori la intervale mici de timp.
Or, decurge din limitările expuse supra, la pct. 51-52, că nu este competența Curții să se pronunțe asupra răspunderii penale individuale a reclamantului, aspect ce este clarificat, în primul rând, de instanțele interne. În adevăr, acestea din urmă examinează constatările de fapt și apreciază intenția reclamantului în funcție de probele aflate la dosar înainte de a decide, în conformitate cu dreptul intern astfel cum este interpretat prin practica judiciară, dacă este cazul să încadreze faptele persoanei în cauză ca infracțiune continuată, infracțiune continuă sau de concurs de infracțiuni ori infracțiuni repetate Prin urmare, Curtea nu se va pronunța cu privire la aspectul dacă faptele reclamantului comise înainte de 1
iunie 2004 întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor definite de dispozițiile sus-menționate (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Lehideux și Isorni împotriva Franței
, 23 septembrie 1998, pct. 50,
Culegere de hotărâri și decizii
1998
‑
VII) și nici dacă acțiunile respective ar trebui să fie încadrate ca infracțiune continuată conform dreptului intern.
În realitate, potrivit art. 7 § 1, Curtea are un dublu rol. În primul rând, trebuie să analizeze dacă, la data săvârșirii lor, acțiunile reclamantului, inclusiv cele anterioare intrării în vigoare a art. 215 la 1 iunie 2004, erau elemente constitutive ale unei infracțiuni definită suficient de previzibil de dreptul intern [
Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei
(MC), nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, pct. 51, CEDO 2001
‑
II,
Veeber împotriva Estoniei (nr. 2)
,
citată anterior, cpt. 33, și
Korbely
, citată anterior, pct. 72-73], aspectul accesibilității fiind fără relevanță aici. În al doilea rând, trebuie să determine dacă aplicarea acestei dispoziții de instanțele naționale, care a avut ca efect înglobarea acțiunilor săvârșite de reclamant până la 1 iunie 2004, presupunea pentru acesta din urmă o posibilitate reală de a-i fi aplicată, cu încălcarea art. 7 din Convenție, o pedeapsă mai grea (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Maktouf și Damjanoviæ
, citată anterior, pct. 70).
a) Infracțiunea a fost definită cu suficientă previzibilitate?
Curtea a soluționat deja pe fond două cauze în care reclamantul fusese condamnat pentru infracțiune continuată sau continuă, însă fără a se stabili o distincție între aceste două categorii [a se vedea
Ecer și Zeyrek
și
Veeber (nr. 2)
, amândouă citate supra, pct. 28]. În hotărârile pronunțate în cauzele respective, s-a reținut că, prin definiție, asemenea infracțiuni presupun fapte care se întind pe o anumită perioadă [a se vedea
Veeber (nr.
2)
, citată anterior, pct. 35). S-a mai reținut că, în cazul în care o persoană e acuzată de săvârșirea unei infracțiuni „continuate”, principiul securității juridice impune ca faptele constitutive ale infracțiunii, care angajează răspunderea penală a persoanei în cauză, să fie clar enunțate în rechizitoriu. În plus, în decizia instanțelor interne trebuie să se precizeze că pedeapsa aplicată și condamnarea inculpatului se întemeiază pe constatarea că în rechizitoriu s-a stabilit existența elementelor constitutive ale infracțiunii „continuate” (a se vedea
Ecer și Zeyrek
, citată anterior, pct. 33).
Curtea reamintește, de asemenea, că, în orice sistem juridic, este de competența instanțelor interne să interpreteze normele de drept penal material astfel încât să se determine, în raport cu regimul fiecărei infracțiuni, data la care a fost săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, presupunând că toate elementele constitutive ale infracțiunii au fost întrunite. Este vorba în acest caz de o interpretare judiciară căreia Convenția nu i se opune, cu condiția ca rezultatele la care ajung instanțele interne să fie în mod rezonabil previzibile în sensul jurisprudenței Curții [a se vedea
Previti împotriva Italiei
(dec.), nr. 45291/06, pct. 283, 8 decembrie 2009].
Revenind la circumstanțele particulare ale cauzei de față, Curtea reține, mai întâi, că reclamantul a fost condamnat pentru faptele reținute în rechizitoriu, cu alte cuvinte pentru rele tratamente aplicate soției sale, cel puțin în perioada cuprinsă între anul 2000 și 8 februarie 2006, cu urmări asupra stării fizice și psihice a acesteia, în mod repetat, în stare de ebrietate (pentru mai multe detalii, a se vedea supra, pct. 10), aceasta fiind obligată la îngrijiri medicale la 26 iunie 2000, 18 iulie 2003 și 8 februarie 20006 (supra, pct. 10). Prin hotărârea din 21 februarie 2008, Curtea Supremă a confirmat încadrarea juridică reținută de instanțele inferioare de rele tratamente asupra unui membru al familiei, în sensul art. 215a Cod penal, în forma în vigoare începând cu 1 iunie 2004, și a aplicat această dispoziție și faptelor comise de reclamant asupra soției sale înainte de această dată. În această privință, s-a referit la decizia sa nr. Tzn 12/93 din 8 decembrie 1993, prin care era analizată infracțiunea continuată ca un act unic și a precizat că încadrarea penală trebuie să fie făcută în cadrul legii în vigoare la data ultimei manifestări. Prin urmare, instanța supremă a reținut că art. 215a se aplică, de asemenea, faptelor de agresiune anterioare, cu condiția ca acestea să fie sancționate penal prin legea precedentă, și a considerat că faptele comise de reclamant înainte de modificarea intervenită la 1 iunie 2004 constituiau cel puțin infracțiunea prevăzută la art. 197a sau art. 221 alin. (1) Cod penal. A concluzionat, după examinarea dosarului, că faptele inculpatului întrunesc toate elementele legale ale infracțiunii de rele tratamente asupra membrilor familiei, conform art. 215a alin. (1) și (2) Cod penal. Curtea Supremă a adăugat că, având în vedere că infracțiunea respectivă a fost săvârșită cel puțin în perioada cuprinsă între anul 2000 și 8 februarie 2006, condițiile materiale enunțate la alin. (2)b al art. 215a erau îndeplinite și permiteau calificarea infracțiunii în forma agravată din cauza duratei mari de timp (supra, pct. 13).
Curtea observă, în continuare, că reiese în mod implicit din raționamentul instanței supreme, astfel cum este expus mai sus, cu trimitere la decizia din 8 decembrie 1993, că interpretarea acestei instanțe ia în considerare normele particulare enunțate la art. 89 alin. (3) ce au introdus, în 1994, în Codul penal (supra, pct. 20 și 24) conceptul de continuitate a unei infracțiuni, de origine jurisprudențială, cu alte cuvinte înainte de prima agresiune săvârșită de reclamant asupra soției sale și pentru care a fost condamnat [a se vedea, în sens contrar,
Veeber (nr.
2)
, citată anterior, pct. 37]. În adevăr, astfel cum confirmă în observațiile sale în fața Curții, reclamantul nu contestă previzibilitatea aplicării de către instanțele naționale în cazul său a normelor enunțate la art. 89 alin. (3).
În conformitate cu această dispoziție, continuitatea unei infracțiuni este definită ca reprezentând mai multe fapte distincte cu același scop, fiecare dintre ele constituind aceeași infracțiune și în legătură cu celelalte fiind executate de o manieră identică sau similară, apropiate în timp și asupra aceluiași obiect. Reiese din jurisprudența clară și constantă a Curții Supreme (supra, pct. 25-27) și din opiniile exprimate în doctrină (supra, pct. 24) că infracțiunea „continuată” se analizează ca o acțiune unică, a cărei încadrare în dreptul penal ceh se apreciază în cadrul nomelor în vigoare la data încetării ultimei manifestări, cu condiția ca faptele comise sub imperiul dispozițiilor juridice anterioare să fie sancționate în temeiul acestora.
Prin urmare, întrucât faptele reclamantului anterioare datei de 1 iunie 2004 sunt analizate ca infracțiuni sancționate în temeiul art. 197a sau 221 alin. (1) Cod penal și întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 215a, Curtea este de acord că, în speță, condamnarea persoanei în cauză de către instanțele interne în baza acestei ultime dispoziții, reținând și faptele anterioare acestei date nu constituie o aplicare retroactivă a legii penale în defavoarea reclamantului, interzisă de Convenție. În plus, prin hotărârea din 10 iunie 2008, Curtea Constituțională a apreciat că deciziile pronunțate de instanțele naționale în cauză erau logice și coerente și nu au avut niciun efect retroactiv interzis de Convenție. Curtea nu observă niciun element de natură să indice că această apreciere ar fi afectată de imprevizibilitate, astfel cum este interzisă prin art. 7 din Convenție.
Având în vedere aceste circumstanțe și ținând cont de claritatea redactării normelor naționale relevante, precizate încă o dată prin interpretarea instanțelor naționale, Curtea consideră că, persistând în acțiunile sale după 1 iunie 2004, data la care a fost introdusă în Codul penal infracțiunea de rele tratamente asupra membrilor familiei, reclamantul putea și ar fi trebuit să se aștepte, dacă era cazul după o consiliere juridică adecvată, să fie trimis în judecată pentru infracțiune continuată, analizată în cadrul dispoziției legale în vigoare la data ultimei sale manifestări, respectiv art. 215a Cod penal. Nu identifică niciun motiv să se îndoiască că reclamantul putea să prevadă, nu numai cu privire la perioada ulterioară intrării în vigoare a dispoziției respective la 1 iunie 2004, dar și perioada cuprinsă între anul 2000 și această ultimă dată, că răspunderea sa penală putea fi angajată pentru infracțiunea continuată evocată și de a-și modifica comportamentul în consecință [a se vedea,
mutatis mutandis
,
Streletz, Kessler și Krenz
, citată anterior, pct. 82,
Achour împotriva Franței
(MC), nr. 67335/01, pct. 52-53, CEDO
2006
‑
IV].
În aceste condiții, Curtea este convinsă nu numai că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat avea o bază „în momentul în care a fost săvârșită [...] potrivit dreptului național” relevant, dar și că acest drept definește infracțiunea respectivă cu suficiență claritate pentru a îndeplini cerința calitativă de previzibilitate decurgând din conceptul de „drept” prevăzut la art. 7 din Convenție.
b) Este mai grea pedeapsa aplicată reclamantului în temeiul art. 215a?
Curtea nu poate reține argumentul reclamantului conform căruia aplicarea de către instanțele naționale a pedepsei în temeiul art. 215a și cu privire la fapte anterioare datei de 1 iunie 2004 a condus la o pedeapsă mai grea decât i-ar fi fost aplicată altfel.
Astfel cum s-a indicat supra, se poate concluziona, având în vedere raționamentul instanțelor interne și, în special, al Curții Supreme în hotărârea din 21 februarie 2008, că erau întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 215a alin. (1) și (2)b Cod penal cu privire la fapte comise de reclamant înainte de intrarea în vigoare a acestei dispoziții la 1 iunie 2004. Făcând referire la aceste acțiuni, instanțele s-au pronunțat în mod expres că erau sancționate în temeiul legii vechi.
Nimic nu indică faptul că raționamentul sus-menționat al instanțelor interne a avut ca efect defavorabil pentru reclamant înăsprirea pedepsei aplicate [a se vedea, în sens contrar,
Veeber (nr. 2)
, citată anterior, pct. 36]. Dimpotrivă, în cazul în care faptele săvârșite înainte de 1 iunie 2004 și cele ulterioare acestei date ar fi apreciate separat, regula relevantă de stabilire a pedepselor prevăzută la art. 35 alin. (1) Cod penal s-ar traduce prin stabilirea pedepsei în baza dispoziției legale ce reglementează infracțiunea cea mai gravă, respectiv art. 215a. În acest caz, așa cum indică Guvernul, reclamantului i-ar fi fost aplicată o pedeapsă care nu putea fi mai mică decât cea impusă în realitate sau una chiar mai grea, în măsura în care s-ar fi reținut, după toate probabilitățile, existența unei pluralități de infracțiuni ca o circumstanță agravantă în temeiul art. 34k Cod penal.
Curtea nu este convinsă nici de teza reclamantului conform căreia, dacă agresiunile săvârșite de acesta ar fi fost apreciate în mod separat, două dintre ele (cel mai probabil cele din 24 iunie 2000 și 17 iulie 2003) ar fi fost prescrise. Potrivit art. 67 alin. (1) lit. d) Cod penal, în cazul infracțiunii ce prevede o limită maximă a pedepsei cu închisoarea mai mică de 3 ani, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 3 ani. Prin urmare, chiar dacă ar fi fost trimis în judecată numai pentru cele trei incidente evidențiate de instanțele naționale, ar fi fost în orice caz judecat cel puțin pentru agresiunea comisă la 17 iulie 2003 sub imperiul legii vechi, precum și pentru cea comisă la 18 februarie 2006, care intra sub incidența legii noi.
<0}
Având în vedere cele ce preced, Curtea este convinsă că aprecierea din perspectiva legii noi a faptelor anterioare intrării în vigoare a acesteia nu a condus la stabilirea unei pedepse dezavantajoase pentru reclamant. În adevăr, acestuia i-a fost aplicată doar o singură pedeapsă pe care ar fi primit-o oricum din cauza faptelor comise după intrarea în vigoare a legii noi (a se vedea supra, pct. 37 și,
a
contrario
,
Maktouf și Damjanoviæ
, citată anterior, pct. 70).
c) Concluzie
Elementele de mai sus sunt suficiente pentru a conduce Curtea la concluzia că pedeapsa aplicată reclamantului, condamnat pentru săvârșirea infracțiunii continuate de rele tratamente asupra membrilor familiei, era aplicabilă la data la care se consideră că această infracțiune a încetat, în conformitate cu un „drept” ce era previzibil cu privire la efectele lui. Legea penală nu a fost aplicată retroactiv, iar reclamantul nu a fost supus unor norme de stabilire a pedepselor mai severe decât cele care ar fi fost aplicabile dacă ar fi fost trimis în judecată pentru mai multe infracțiuni distincte.
Curtea consideră că raționamentul urmat de instanțele cehe în cauză este conform cu obiectul și scopul art. 7 din Convenție, să se asigure ca nicio persoană să nu fie, în mod arbitrar, trimisă în judecată, condamnată ori supusă la sancțiuni arbitrare (supra, pct. 50). În plus, consolidând dispozitivul juridic național de protecție contra violențelor domestice – o asemenea violență contra femeilor preocupă în mod special societățile europene contemporane (a se vedea supra, pct. 38, și
Opuz împotriva Turciei
, nr. 33401/02, CEDO 2009) –, acest raționament este conform și cu obiectivele fundamentale ale Convenției, a cărei esență însăși este respectarea demnității și a libertății umane (a se vedea,
mutatis mutandis
,
C.R. împotriva Regatului Unit
, 22
noiembrie 1995, pct. 42, serie A nr. 335
‑
C).
Pentru a ajunge la concluziile de mai sus, Curtea a examinat în cadrul art. 7 din Convenție aplicarea, în cazul reclamantului, infracțiunea continuată de rele tratamente asupra membrilor familiei, astfel cum este consacrată în dreptul ceh. Cu titlu de comparație, trebuie reținut, în acest context, că noțiunea de infracțiune continuată, astfel cum este definită de dreptul ceh, se află în linie cu tradiția europeană care se reflectă în legislațiile naționale a marii majorități a statelor membre a Consiliului Europei (supra, pct. 31 și 33) și, prin urmare, situația privind aspectul previzibilității ridicată în speță nu este diferită notabil de cea privind infracțiuni de același tip prevăzute în sistemele juridice naționale ale statelor părți la Convenție. Astfel cum reiese din descrierea de către autoritățile interne a faptelor reclamantului, acestea erau îndreptate spre o victimă precisă, respectiv soția sa, și, în special, împotriva valorilor sociale ce reprezentau pentru aceasta integritatea sa fizică și psihică, precum și onoarea sa. De asemenea, este clar că
modus operandi
era același: agresiunile erau comise în locuința familială, există o legătură temporală între faptele distincte, fiecare dintre ele săvârșit în această perioadă a fost condus de aceeași intenție infracțională și, în cele din urmă, fiecare faptă era prevăzută de legea penală. Cu alte cuvinte, infracțiunea pentru săvârșirea căreia reclamantul a fost condamnat prezintă anumite caracteristici comune cu alte infracțiuni de acest tip existente în legislația statelor contractante, la fel cum soluția sistemului judiciar penal ceh constând în aplicarea, în cazuri similare celui din speță, a unei pedepse pentru o infracțiune unică a fost adoptată, de asemenea, în alte state contractante (supra, pct. 33-37).
Prin urmare, nu a fost încălcat art. 7 din Convenție.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
Hotărăște
că nu a fost încălcat art.
7 din Convenție.
Redactată în limbile franceză și engleză, apoi comunicată în scris la 27 ianuarie 2015.
Michael O’Boyle
Dean Spielmann
Grefier adjunct
Președinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art.
45 §
2 din Convenție și art.
74 §
2 din Regulament, următoarele opinii separate:
– opinia concordantă a judecătorului Ziemele;
– opinia concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque;
D.S.
M.O’B.
Opinia concordantă a judecătorului Ziemele
(Traducere)
Sunt pe deplin de acord cu soluția pronunțată în prezenta cauză. Cu toate acestea, atunci când vor studia raționamentul Curții și elementele considerate relevante în speță de aceasta, cititorii se vor întreba dacă era necesară în acest caz pronunțarea asupra existenței unui
consens european
privind conceptul de infracțiune continuată. Își vor pune poate următoarea întrebare: dacă Republica Cehă era singura ce a recunoscut acest concept, Curtea ar fi considerat acest element problematic în lumina principiilor aplicabile din perspectiva art. 7?
Iată încă o cauză în care Curtea ar fi avut tendința să se lanseze într-o discuție asupra existenței unui consens european. Această noțiune rămâne controversată, iar controversa nu se limitează la termenul „consens” însuși, care, cel puțin în sens obișnuit, impune un acord din partea părților în cauză (a se vedea L. Wildhaber, A. Hjartarson și S.
Donnelly, „No consensus on consensus”,
Human Rights Journal
, 2013, p.
248-263, și S. Besson și A.-L. Graf-Brugère, „Le droit de vote des expatriés, le consensus européen et la marge d’appréciation des États”,
Revue trimestrielle des droits de l’homme
, 2014, p. 942 și urm.). Am scris cu altă ocazie că, pentru Curte, un mod mai ortodox de a proceda ar consta să se bazeze pe instrumentele pe care dreptul internațional le oferă oricum (a se vedea I.
Ziemele, „Customary International Law in the Case law of the European Court of Human Rights
”
, în
The Judge and International Custom
, Consiliul Europei, 2012). În opinia noastră, aceasta înseamnă că, la examinarea legilor și a practicilor interne, precum și a pozițiilor exprimate de statele europene într-un alt cadru internațional cu privire la aspectul ce trebuie clarificat, Curtea este, în realitate, în căutarea unei practici regionale specifice pe care statele consideră necesar s-o urmărească, cu alte cuvinte, o cutumă regională. (Între paranteze, noțiunea de cutumă a evoluat, de asemenea, în dreptul internațional și, după toate probabilitățile, nu mai este atât de rigidă pe cât ar fi putut fi acum ceva timp). În cazul în care Curtea stabilește existența unei practici pe care statele europene o urmează
grosso modo
(
soft custom
, de exemplu), trebuie să țină cont de ea, fără îndoială, atunci când interpretează Convenția în lumina dezvoltărilor recente. Cu toate acestea, aplicarea legii penale în timp și examinarea aplicabilității dreptului respectiv în trecut și în prezent nu reprezintă o noutate.
În cazul în care Curtea ar face mai bine legătura dintre, pe de o parte, modul cum recurge la consens și la opiniile din doctrină privind instrumentul viu și, pe de altă parte, noțiunile similare de drept internațional, poate ar exista mai puține motive de discutat asupra interpretării expansive de către Curte a Convenției.
Cu toate acestea, sunt cazuri în care nu este nevoie să se cerceteze dacă există o practică regională obligatorie. În opinia noastră, prezenta speță este un astfel de caz. În scopul analizării speței, este instructiv de evidențiat că sistemele penale europene au adoptat de mult timp conceptul de infracțiune continuată. Există probabil numeroase similitudini privind modul în care dreptul penal intern abordează acest concept (pct. 33 din hotărâre). Cu siguranță, există însă și diferențe. Nu este necesar, în partea din hotărâre consacrată dreptului comparat, să se pronunțe asupra existenței unui larg consens între state. Ținând cont de utilizarea precisă a noțiunii de consens în jurisprudență astfel cum este în mod normal aplicată în cauzele unde statul se bucură de o marjă de apreciere, ne putem întreba care este finalitatea acestui fragment de la pct. 33 într-o cauză legată de art. 7.
Am putea afirma că acest fragment nu trebuie privit ca un demers al Curții pentru stabilirea existenței sau nu a unui consens cu scopul de a identifica limitele marjei de apreciere în circumstanțe sociale noi. Aș fi preferat ca, în această parte din hotărâre, Curtea să nu se pronunțe asupra existenței unui larg consens.
Cauza privește previzibilitatea legii penale interne și riscul de a aplica o pedeapsă mai grea. În lumina jurisprudenței legate de art. 7, sarcina Curții este clar definită la pct. 55 din hotărâre, respectiv trebuie să determine dacă, înainte de 1 iunie 2004, dreptul intern prevedea sancționarea faptelor săvârșite de reclamant. Curtea examinează legislația internă și practica instanțelor naționale și, în speță, a considerat că practica internă, îndelung dezbătută de instanțele naționale, nu avea caracter arbitrar sau nelegal în scopul art. 7. Poate părea interesant că, în alte state, fapte de aceeași natură au fost tratate eventual similar în dreptul penal intern, dar nu este un element cu adevărat relevant în genul de examinare prevăzută de art. 7. În concluzie, ne-ar fi dificil să credem cum un consens european ar putea fi relevant în aprecierea caracteristicilor particulare ale unor concepte de drept penal intern. Sigur că există anumite asemănări, rezultat al istoriei europene, dar trebuie să fie și diferențe care țin de alegerile operate de legiuitorii respectivi.
Conceptul de consens european necesită dezbateri chibzuite și un reglaj fin în jurisprudența viitoare a Curții. Îndrăznesc să sper că acest lucru se va face păstrând elementele relevante ale dreptului internațional. Recurgerea la acest concept nu ar trebui să fie imprevizibilă.
Opinia concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque
(Traducere)
Sunt de acord pe deplin cu soluția hotărârii pronunțată de Marea Cameră în speță, precum și cu metodologia folosită. În fapt, este chiar prima oară când Curtea tratează într-o singură hotărâre
ex professo
terminologia exactă folosită privind un concept important de drept penal, contextul său istoric și regimul actual în 47 de sisteme de drept din Consiliul Europei. Un studiu lingvistic, istoric și de drept comparat de asemenea dimensiuni nu a mai fost făcut anterior și trebuie salutat. Astfel, datorită istoriei bogate a acestui concept și a numeroaselor sale variante în sistemele de drept naționale studiate, mă simt obligat să adaug câteva observații suplimentare pentru clarificarea principiului stabilit de Marea Cameră, precum și consecințele sale practice în definirea politicilor statelor membre în materia dreptului penal.
Conform Marii Camere, există un larg consens izvorât dintr-o lungă tradiție europeană privind caracteristicile particulare ale infracțiunii continuate. Curtea consideră că aplicarea dispozițiilor interne pentru sancționarea infracțiunilor de acest gen nu încalcă, în principiu, art. 7 din Convenție atât timp cât toate faptele distincte sunt îndreptate împotriva aceleiași valori sociale, există între acestea cel puțin o asemănare în
modus operandi
, sunt conexate printr-o legătură de proximitate temporală, prezintă aceeași intenție sau același scop infracțional repetat și întrunesc, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive ale infracțiunii respective. Opinia de față urmărește să clarifice întinderea substanțială a acestui principiu și implicațiile practice, în lumina situației trecute și prezente a conceptului de infracțiune continuată în dreptul european
[1]
.
Istoricul conceptului de infracțiune continuată
Dreptul roman nu recunoaște acest concept. Abia în Evul Mediu jurisconsulți, cum ar fi Bartole
[2]
, Balde
[3]
și Farinaccio
[4]
au introdus acest concept pentru a atenua regula severă, în materia stabilirii pedepselor, a cumulului strict sau consecutivității pedepselor (
quod criminae tot poenae
), regulă prevăzută în dreptul roman.
[5]
Conform acestor autori, pentru ca faptele infracționale distincte să poată fi pedepsite ca infracțiune continuată sunt necesare 2 condiții esențiale: o scurtă perioadă de timp între fapte (
cum temporis intervallo
, după cum spune Balde) și existența unei singure intenții și a unui scop unic la originea fiecărui act distinct (
ad eundem finem
, conform Bartole). De altfel, legătura de proximitate temporală dintre faptele distincte este considerată ca evidențiind unicitatea intenției. Infracțiunea continuată reprezintă mai multe fapte distincte unite prin aceeași intenție și același scop infracțional, comise într-o scurtă perioadă de timp, și sancționată cu o pedeapsă unică cu închisoarea.
[6]
Conceptul de infracțiune continuată a fost consacrat pentru prima oară într-un text în Toscana, prin Legea din 30 august 1795. Dispozițiile acestei legi prevedeau că reprezintă infracțiune continuată toate furturile săvârșite asupra uneia sau mai multor persoane, cu condiția să fi fost comise într-un interval de 24 de ore. Art. 80 din Codul penal din Toscana din 1853 includea o dispoziție generală ce extindea noțiunea și la alte infracțiuni
[7]
.
Aceste prevederi au fost reluate, cu schimbări minore, în art. 79 din primul cod penal unificat din Regatul Italiei, Codul penal din 1889, supranumit „Codul Zanardelli”.
În celebra sa lucrare
Programa del corso di diritto penale
, Francesco Carrara dă definiția clasică a noțiunii de infracțiune continuată
[8]
, definiție ce va fi preluată la art. 81 din Codul penal din 1930, cunoscut drept „Codul Rocco”. După cum propusese Carrara, art. 81 prevedea „același desen infracțional” (
mismo disegno criminoso
). Conform Carrara, nu elementul voluntar al
dolus
este cel care unește faptele distincte săvârșite de autorul infracțiunii, ci elementul său intelectual, adică existența aceleiași idei josnice la originea majorității faptelor. Manzini vorbea despre același proiect infracțional, Carnelutti de același interes, iar Leone de aceeași dorință, aceste formulări diverse nefiind altceva decât variații în jurul doctrinei subiective a lui Carrara
[9]
. Văzută drept o simplă regulă de stabilire a pedepselor aplicate prin principiul justiției, această doctrină subiectivă, prin amplitudinea sa generală, a permis, de exemplu, unificarea diferitelor acte săvârșite contra vieții și integrității fizice de diferite persoane.
În Franța, art. 365 din Code d’instruction criminelle prevedea o soluție generală în cazul pluralității de infracțiuni săvârșite de același autor: se aplica întotdeauna pedeapsa cea mai grea, indiferent de numărul de acte comise sau de legătura dintre ele (
delictum majus absorvet minus
). Principiul absorbției făcea mai puțin problematică sancționarea unei infracțiuni continuate. Dezbaterea problemei a trecut pe terenul procedurii penale. Confruntată cu problema faptelor infracționale succesive săvârșite în același scop, doctrina franceză, prin reprezentantul său cel mai ilustru, Faustin Hélie, procuror general în cadrul Curții de Casație, a reiterat punctul de vedere al jurisconsulților italieni. Noutatea demersului adoptat de Hélie ține de concluzia procedurală extrasă din doctrina italiană: o persoană inculpată pentru mai multe fapte distincte constitutive ale unei infracțiuni continuate nu poate fi trimisă în judecată a doua oară pentru alte fapte distincte ce se înscriu în cadrul aceleiași infracțiuni continuate dar nu fuseseră luate în considerare la primul proces
[10]
. Principiul
non bis in idem
se opunea desfășurării unui al doilea proces.
Dezbaterile doctrinare au cunoscut o turnură fundamentală în Germania grație eforturilor unor jurisconsulți eminenți și unor legiuitori receptivi. Pct. 110 din Codul penal din Bavaria din 1813, pct. 106 din Codul penal din Hanovra din 1840, pct. 56 din Codul penal din Braunschweig, art. 112 din Codul penal din Hessa din 1841, art. 180 din Codul penal din Baden din 1845, precum și alții au introdus o concepție nouă care s-a răspândit încet în toată Europa.
Codul penal din Bavaria, adoptat sub influența lui Feuerbach, a operat o distincție între
wiederholtes Verbrechen
sau „infracțiune repetată”, sancționată prin mai multe pedepse dacă actele autorului erau îndreptate asupra mai multor obiecte, și
fortgesetztes Verbrechen
sau „infracțiune continuată”, sancționată cu o singură pedeapsă dacă actele autorului său erau îndreptate către un singur obiect (
an demselben Gegenstande oder an einer und derselben Person
)
[11]
. Celebra critică a lui Mittermaier asupra modalităților acestei distincții a avut meritul imens de a deschide, cu privire la sensul sintagmei „obiect unic”, o dezbatere teoretică ce nu este încă încheiată
[12]
. Nu era, astfel cum afirma Feuerbach, doar faptul că obiectul infracțiunii era același și nici că, conform afirmațiilor jurisconsulților italieni, elementul intelectual care unifică faptele distincte săvârșite de autorul infracțiunii, ci mai degrabă unitatea voinței globale a acestuia din urmă de a săvârși infracțiunea, omogenitatea acestor fapte și încălcarea aceleiași valori sociale (
Rechtsgut
)
[13]
. Mittermaier avea o intuiție corectă când afirma că impunerea unei pedepse mai ușoare pentru infracțiunea continuată era justificată de faptul că repetarea faptelor infracționale distincte și desenul criminal repetat de autorul infracțiunii erau „facilitate” de circumstanțele materiale specifice autorului
[14]
: situația exterioară favorabilă acestuia l-a condus să aducă atingere de mai multe ori valorii sociale identice sau similare într-o scurtă perioadă de timp. Acesta este motivul pentru care vinovăția autorului, determinat de circumstanțe externe favorabile să repete infracțiunea, este diminuată astfel încât este justificată impunerea unei pedepse mai ușoare. Această perspectivă a găsit sprijinul Curții imperiale germane, care a recunoscut conceptul de infracțiune continuată, în ciuda tăcerii Codului penal imperial din 1871 și a abrogării parțiale a regulii cumulului strict al pedepselor
[15]
. Prin urmare, conceptul s-a răspândit în toată Europa, iar în unele state a fost chiar consacrat prin lege. Înțeleasă ca o formă de unitate juridică a comportamentului autorului infracțiunii (
juristische Handlungseinheit
) în teoria răspunderii penale, infracțiunea continuată se bazează pe desenul repetat al autorului de a beneficia de un ansamblu constant de circumstanțe exterioare favorabile pentru a vătăma o valoare socială identică sau similară, nu neapărat prin încălcarea aceleiași norme penale.
6.
Trebuie observat că Germania, statul de naștere al infracțiunii continuate, concept nou și mixt de drept penal substanțial, nu a trecut la pasul suplimentar de a consacra această noțiune în legislația sa penală și practic a abandonat-o în jurisprudența Curții Supreme Federale, care rezervă aplicarea infracțiunii continuate la cazuri excepționale
[16]
. Motive de politică penală explică acest lucru
[17]
. Critica deseori emisă în sfera politică era că noțiunea de infracțiune continuată favoriza recidiva și slăbea forța juridică a normelor sociale tratând de o manieră excesiv de blândă pe autorii mai multor fapte infracționale săvârșite într-o perioadă scurtă de timp. În tendință cu aceste critici, politica penală severă a avut întâietate, fiind incompatibilă cu ideea liberală care susținea conceptul de infracțiune continuată.
Nu înseamnă puțin lucru pentru prezenta hotărâre a Marii Camere să demonstreze că această retorică nu și-a găsit ecou în majoritatea statelor europene, care și-au menținut legislația în forma anterioară jurisprudenței germane din 1994 și chiar au introdus conceptul de infracțiune continuată în legislațiile penale ulterior aprobate și intrate în vigoare
[18]
.
Infracțiunea continuată în prezent
7.
În tradiția juridică europeană, normele ce reglementează concursul de infracțiuni sunt strict tributare: 1) principiului legalității, atât sub latura
nullum crimen sine lege praevia,
cât și sub
nulla poena sine lege praevia
, care obligă procurorul să trimită în judecată inculpatul acuzat de săvârșirea unei anumite infracțiuni sub imperiul legii în vigoare la momentul faptelor și, odată stabilite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, să ceară instanței condamnarea inculpatului și aplicarea pedepselor corespunzătoare prevăzute de legea în vigoare la momentul faptelor, ceea ce exclude în principiu o trimitere în judecată sau condamnare alternativă, cumulativă ori multiplă pentru aceeași atingere adusă unei valori sociale, precum și pedepse imprevizibile sau nedefinite
[19]
; 2) finalității sancțiunilor penale și, în special, opticii reintegrării sociale, în măsura în care o pedeapsă nedefinită sau cu durată nedeterminată, o pedeapsă fixă a cărei durată depășește durata normală de viață sau o pedeapsă fixă cu o durată extrem de lungă contravin acestui scop, ceea ce justifică, prin urmare, limitarea cumulului strict al pedepselor
[20]
; 3) principiului
non bis in idem
, care se opune ca autorul unei infracțiuni să fie subiectul mai multor trimiteri în judecată sau mai multor pedepse pentru aceeași infracțiune și se aplică, prin urmare, sancționării repetate pentru aceeași infracțiune în cursul unui proces sau unor procese succesive. Infracțiunea continuată este un caz de concurs de infracțiuni și normele care o reglementează trebuie să respecte, prin urmare, principiile sus-menționate.
Ținând seama de aceste principii, elementele care caracterizează conceptul de infracțiune continuată, astfel cum a fost stabilit de Marea Cameră, au nevoie de mai multe precizări.
Există infracțiune continuată când autorul săvârșește un anumit număr de infracțiuni identice sau similare îndreptate împotriva aceleiași valori sociale (
Rechtsgut, legally protected interest, bene giuridico, bem juridico
), nu neapărat prin încălcarea aceleiași norme penale. În consecință, potrivit raționamentului Marii Camere, infracțiunea continuată poate include infracțiunea de bază, forme mai ușoare sau agravate ale acesteia sau infracțiuni similare îndreptate împotriva aceleiași valori sociale. În schimb, o succesiune de fapte de natură penală și fapte de natură contravențională (
Ordnungswidrikeiten
, de exemplu) nu pot fi unificate ca o infracțiune continuată. În situația valorilor sociale privind persoana (
höchtspersönlicher Rechtsgut
), faptele distincte trebuie să aducă atingere aceleiași valori sociale, fiind astfel exclusă sancționarea ca infracțiune continuată în cazul, de exemplu, al omorului sau agresiunii sexuale asupra mai multor persoane
[21]
.
În plus, este necesar să existe cel puțin o asemănare a modurilor de operare a actelor individuale sau alte circumstanțe materiale care să unească actele respective într-un întreg. Această condiție obiectivă, care se raportează la
actus reus
, conform formulării Curții, exclude sancționarea ca infracțiune continuată a acțiunilor și inacțiunilor infracționale succesive săvârșite de același autor sau a unei succesiuni de acte săvârșite de un autor principal, un instigator sau un complice, pe motiv că modul de executare al infracțiunilor este fundamental diferit, însă nu exclude sancționarea ca infracțiune continuată a unei succesiuni de fapte infracționale consumate sau rămase în faza de tentativă.
De altfel, fiecare faptă trebuie să prezinte același desen infracțional repetat, cu alte cuvinte este necesar ca repetarea intenției infracționale să fie determinată de circumstanțe externe care favorizează săvârșirea infracțiunii. În speță, Marea Cameră atinge miezul subiectiv al conceptului, două concluzii putând fi trase. În primul rând, nu este necesar ca toate aceste fapte să se înscrie în planul inițial sau într-o „intenție globală” (
Gesamtvorsatz
)
[22]
. Este suficient ca fiecare faptă distinctă nouă să fie considerată că a fost săvârșită intenționat ca o continuare a celei sau celor ce o preced (
Fortsetztungsvorsatz
sau
erweiterter Gesamtvorsatz
)
[23]
. În principiu, o persoană care plănuiește cu sânge rece să comită mai multe fapte infracționale nu merită să fie tratată mai blând, din punct de vedere al angajării răspunderii penale și al stabilirii pedepsei, cu o persoană care nu prevede săvârșirea faptelor infracționale succesive, însă nu poate rezista tentației de a le comite în aceleași circumstanțe externe favorabile. Astfel cum Marea Cameră a afirmat în mod clar, faptele „nu toate au fost plănuite
ab initio
”, ceea ce înseamnă că
mens rea
global la originea fiecărei fapte nu exista la momentul comiterii primei dintre ele și nici la săvârșirea fiecărei fapte constitutive a aceluiași comportament juridic unificat, acesta putând apărea la momentul comiterii ultimei fapte
[24]
.
În al doilea rând, infracțiunile comise fără intenție nu se exclud
per se
din categoria infracțiunilor continuate. Există infracțiune continuată constituită din fapte diferite comise fără intenție
[25]
, precum și din fapte comise cu intenție și fără intenție, dacă luăm în considerare vasta arie de aplicare subiectivă a noțiunii de
erweiterter Gesamtvorsatz
[26]
.
Necesitatea existenței unei legături de proximitate temporală între faptele distincte a fost recunoscută și de Marea Cameră. Acest element este examinat în mod vădit în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte, fără un termen predeterminat
[27]
. Cu toate acestea, în conformitate cu logica Marii Camere, se poate deduce un termen inerent din faptul că acțiunile individuale trebuie privite împreună pentru a demonstra existența continuă a acelorași circumstanțe externe favorabile săvârșirii infracțiunilor și a desenului infracțional global, precum și o vinovăție mai mică și omogenă a autorului. În orice situație, cu cât este mai mare intervalul de timp dintre fapte, cu atât mai puternică este legătura psihologică dintre ele și vinovăția autorului va fi mai mare și, prin urmare, vor fi mai puține șanse ca faptele să constituie infracțiune continuată.
În cele din urmă, în opinia Marii Camere, pentru ca mai multe fapte infracționale succesive să poată fi analizate ca infracțiune continuată, fiecare dintre ele trebuie să întrunească, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive ale infracțiunii sau infracțiunilor în cauză. Dintr-un punct de vedere negativ, dacă faptele pentru care nu va fi angajată răspunderea penală, de exemplu, alienația mintală, intoxicarea, starea de necesitate, constrângerea ori conflictul între obligații, nu pot fi integrate unei infracțiuni continuate, cele comise în urma erorii de fapt sau de drept pot fi incluse într-o asemenea infracțiune dacă eroarea este imputabilă autorului.
Se observă patru consecințe practice importante din tratamentul unificat al faptelor distincte într-o infracțiune continuată. În cazul în care există circumstanțe externe care facilitează repetarea atingerii adusă aceleiași valori sociale și micșorează, prin urmare, vinovăția autorului faptelor, principiul justiției impune ca faptele distincte succesive să fie analizate juridic ca un ansamblu unificat și sancționat printr-o singură pedeapsă în loc de pedepse cumulate. Aceasta este consecința practică principală a unificării juridice. Dacă faptele infracționale sunt de gravitate diferită, autorul este pedepsit pentru cea mai gravă dintre ele, instanța competentă să stabilească pedeapsa ținând seama de comportamentul juridic unificat în ansamblul său
[28]
.
Cea de-a doua consecință practică este că legea în vigoare la data la care încetează infracțiunea continuată este aplicabilă fiecărei faptă care a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare, cu condiția să îndeplinească toate condițiile legii noi. Este necesar ca elementele constitutive ale infracțiunii definite prin legea nouă să existe la debutul activității infracționale, cu alte cuvinte, cu privire și la fapte anterioare intrării în vigoare a legii noi
[29]
. Trebuie să ne exprimăm o rezervă: în cazul în care activitatea continuată în cauză nu poate fi sancționată penal în temeiul legii vechi, vor fi luate în considerare și pedepsite doar faptele ulterioare intrării în vigoare a legii ce sancționează această activitate.
Cea de-a treia consecință este că infracțiunea continuată debutează cu prima dintre fapte care o compun, dar nu încetează decât după ce a fost săvârșită ultima faptă individuală. Decurg de aici 2 consecințe logice: în primul rând, orice termen de prescripție nu va începe să curgă decât după consumarea infracțiunii, cu alte cuvinte, după săvârșirea ultimei dintre faptele constitutive ale acesteia și, în al doilea rând, sancționarea faptelor prescrise nu este exclusă, acestea făcând parte dintr-o infracțiune continuată
[30]
.
Cea de-a patra consecință, de natură procedurală, este că, în temeiul principiului
non bis in idem
, o hotărâre prin care se constată o infracțiune continuată se opune unui nou proces pentru capete de acuzare în legătură cu fapte noi ce se înscriu în continuitatea comportamentului infracțional în cauză. Rejudecarea autorului faptelor, deja condamnat, ar însemna expunerea acestuia la riscul de a fi pedepsit de două ori pentru aceeași infracțiune unificată juridic. Acest lucru este valabil nu numai pentru orice faptă distinctă anterioară ultimei fapte constitutive a infracțiunii continuate ce a făcut obiectul unui proces, dar și orice acțiune distinctă ulterioară
[31]
.
În lumina principiilor menționate mai sus, este de competența instanțelor interne să interpreteze și să aplice aceste norme faptelor particulare din speță. Statele membre au obligația, în conformitate cu art. 7 din Convenție, să nu aplice pedepse arbitrare ori nesigure. Prin urmare, sancționarea în cazul concursului de infracțiuni trebuie să respecte limitele definite mai sus.
Prezenta cauză în cadrul conceptului european de infracțiune continuată
Faptele și cadrul legal național în speță sunt clare. Cel puțin în perioada cuprinsă între anul 2000 și februarie 2006, atunci când se afla în stare de ebrietate, reclamantul a supus-o, în mod repetat, pe soția sa violențelor fizice și psihologice. I-a cauzat astfel soției sale hematoame, contuzii și fractură nazală, aceasta fiind obligată să consulte un doctor în iunie 2000, iulie 2003 și februarie 2006. A fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii continuate de rele tratamente aplicate membrilor familiei, infracțiune săvârșită cel puțin în perioada cuprinsă între anul 2000 și 8 februarie 2006, conform unei dispoziții, art. 215a, introdusă în Codul penal la 1 iunie 2004. În dreptul ceh, infracțiunea continuată este analizată ca o acțiune unică, a cărei încadrare în dreptul penal se apreciază în funcție de legea în vigoare la data ultimei manifestări a infracțiunii. Reclamantul susținea că, în speță, condamnarea sa și pedeapsa pronunțată în temeiul unei dispoziții penale intrată în vigoare la 1 iunie 2004 constituie o aplicare retroactivă a Codului penal în defavoarea sa, cu încălcarea art. 7 § 1 din Convenție. Mai afirma că instanțele interne nu au stabilit dacă săvârșise efectiv infracțiunile incriminate înainte de această dată, în temeiul art. 197a și 221 alin. (1) din Codul penal.
Astfel, sarcina principală a Marii Camere în speță a fost să determine dacă decizia instanțelor interne de a aplica art. 215a Cod penal, intrat în vigoare la 1 iunie 2004, asupra faptelor reclamantului anterioare datei respective a avut consecințe negative asupra acestuia, de exemplu, cu privire la pedeapsa aplicată. În lumina observațiilor Guvernului și a normelor de stabilire a pedepselor definite de dreptul ceh, abordarea urmată de instanțele interne nu putea avea, și nici nu a avut, efecte prejudiciabile asupra gravității pedepsei aplicate reclamantului. Deși în mod sumar, instanțele interne au constatat corect că toate elementele infracțiunii prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2)b din Codul penal erau întrunite în ceea ce privește și agresiunile săvârșite înainte de intrarea în vigoare a acestor dispoziții.
Concluzie
Conceptul de infracțiune continuată nu este mort. Dimpotrivă, acest atribut al unei politici liberale se regăsește încă în inima dreptului european privitor la concursul de infracțiuni, chiar al unui sistem universal al dreptului penal, o „gramatică a dreptului penal”, după cum afirmă George Fletcher (
Verbrechenslehre, théorie des éléments de l’infraction, teoria del reato, teoria del delito, teoria do crime
)
[32]
. Legiuitorul și instanțele se pot folosi de acest concept ca de un instrument ce permite atenuarea gravității pedepsei în cazul în care autorul faptelor a fost influențat să comită activitatea infracțională din cauza circumstanțelor externe favorabile, ceea ce micșorează considerabil vinovăția sa. Acest instrument poate fi aplicat în sistemele de drept naționale ce nu prevede norme privind cumulul strict al pedepselor ori pedepse consecutive, dar se impune, în special, în sistemele unde această normă există. Utilizarea sa este favorizată de scopul reintegrării sociale ce însoțește orice sancțiune penală, precum și de principiile legalității și
non bis in idem.
Dacă sunt adoptate legi penale succesive, autorul infracțiunii continuate poate fi pedepsit potrivit legii noi în cazul în care condițiile enunțate în acestea sunt îndeplinite și față de faptele săvârșite înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
[1]
Aceastã opinie nu abordeazã concursul de infracțiuni în dreptul penal internațional. Dacã þinem seama de liniºtea în materia instanþelor penale
ad hoc
ºi de întinderea limitatã a normelor enunþate la art. 78 alin. (3) din Statutul de la Roma al CPI ºi la art. 87 comun din Regulamentele de procedurã ºi probaþiune ale TPI ºi TPIR, dreptul penal internaþional de astãzi oferã instanþelor o mare libertate în materia stabilirii pedepselor. Libertatea aproape nelimitatã care caracterizeazã în prezent practica instanþelor internaþionale, bazatã pe „principiul totalitãþii” aplicat în cazul TPI, TPIR, Tribunalului Special pentru Sierra Leone, Tribunalului Special pentru Liban ºi Camerelor extraordinare din cadrul instanþelor cambodgiene, precum ºi competenþa de a stabili pedepse globale, contopite sau consecutive, chiar o combinaþie de pedepse contopite ºi consecutive, nu oferã prea mare ajutor pentru materia abordatã în aceastã opinie.
[2]
Bartolus de Saxoferrato, Lucernae Juris. Additio I. Ad Librum Nonum Digest. Lex XXXII, 1585.
[3]
Baldus de Ubaldis, Perusini iurisconsulti … In sextum codicis librum commentaria, 1599.
[4]
Prosperus Farinacius, Praxis et theoriae criminalis. Quaestio CLXVII, 1597.
[5]
În scopuri de claritate, în prezenta opinie, expresiile „pedepse consecutive” și „pedepse contopite” sunt înțelese în sensul pct. 29 din hotărâre, adică în sens clasic.
[6]
Pentru o analiză a operei jurisconsulților italieni, a se vedea Giovanni Leone,
Del Reato Abituale, Continuato e Permanente
, 1933, p. 193 și urm.
[7]
Art. 80 era redactat astfel: „Piů violazioni della stessa legge pénale, commesse in uno stesso contesto di azione, o, anche in tempi diversi, con atti esecutivi della medesima risoluzion criminosa, si considerano per un solo delitto continuato: ma la continuazione del delitto accresce la pena entro i suoi limiti legali.”
[8]
Programa del corso di diritto penale, 1874, pct. 536.
[9]
Pentru o analiză a acestor opinii, a se vedea Gian Domenico Pisapia,
Reato continuato
, 1938, p. 111 și urm.
[10]
Traité de l’instruction criminelle
, vol. III, 1848, p. 587 și urm.
[11]
Această distincție este expusă în
Lehrbuch des gemeinen in Deutschland gültigen Peinlichen Rechts
, 1801, pct. 152. La paragraful următor, Feuerbach anticipează și regula romană a cumulului strict al pedepselor. Trebuie precizat că prima ediție a
Lehrbuch
nu menționa decât
„an einem und demselben Object”
, dar edițiile următoare au adăugat sintagma
„oder an einer und derselben Person”
. De fapt, Feuerbach adoptase vederile lui Koch, care era apărătorul unor teze similare în lucrarea
Institutiones Iuris Criminalis
din 1758. În
Grundsätze des Deutschen Peinlichen Rechts
din 1794, Quistorp este primul care a folosit expresia
delictus continuatus
(
fortgesetzes Delikt
) la singular, aceasta fiind folosită până atunci doar la plural (
delicta continuata, fortgesetze Delikte
).
[12]
Mittermaier și-a expus critica în articolul intitulat
„Über den Unterschied zwischen fortgesetztem und wiederholtem Verbrechen”
, în
Neues Archiv des Criminalrechts
(1818), ce a fost urmat de
„Über den Begriff fortgesetzter Verbrechen und die Aufstellung derselben in einem Strafgesetzbuch”
, în
Annalen der deutschen und ausländischen Criminalrechtspflege
(1837).
[13]
Bineînțeles, Feuerbach nu a menționat explicit noțiunea de
Rechtsgut
, nici Mittermaier nu a făcut acest lucru, deoarece Birnbaum a fost primul care introdus acest concept, în 1834, în articolul intitulat
Über das Erforderniß einer Rechtsgutverletzung zum Begriff des Verbrechens
. În acest articol, Birnbaum critica opinia lui Feuerbach, conform căreia o infracțiune este încălcarea drepturilor victimelor individuale, arătând că o asemenea perspectivă este prea strictă deoarece nu ia în seamă infracțiunile fără victime. Astfel, critica făcută de Mittermaier lui Feuerbach pune bazele pentru viitor a conceptului de infracțiune continuată mixtă, detașată atât de perspectiva strict subiectivă a jurisconsulților italieni, cât și de perspectiva strict obiectivă a contrapropunerii lui Feuerbach.
[14]
Mittermaier,
Über den Unterschied
, articol citat anterior, p. 242.
[15]
Legea prusiană din 9 martie 1853 a temperat principiul cumulului strict al pedepselor (
Kumulationsprinzip
) enunțat la pct. 56 din Codul penal prusian cu „principiul atenuării” (
Milderungsprinzip
), precursorul pct. 74 din Codul penal imperial. Acest paragraf a introdus „principiul absorbției” (
Asperationsprinzip
), aplicabil și în prezent în dreptul german [art. 52 alin. (2) din Codul penal german].
[16]
Hotărârea Secției penale a Curții Supreme Federale din 30 mai 1994. Cu privire la cauzele și consecințele acestei hotărâri, a se vedea Guido Miller,
Neuere Entwicklung zur fortgesetzten Handlung
, dizertație, Tübingen, 1997; Volker Brähler,
Die rechtliche Behandlung von Serienstraftaten und–ordnungswidrigkeiten
, disertație, Köln, 1998, publicată de Duncker & Humblot, 2000; Ulrike Jasper,
Die Entwicklung des Fortsetzungszusammenhangs
, disertație, Tübingen, 2003.
[17]
În Germania, proiectele de Cod penal stabilite de Guvern în 1958, 1960 și 1962, precum și proiectul alternativ din 1969, excludeau introducerea unei dispoziții privind infracțiunea continuată deoarece caracteristicile acestui concept nu au fost în mod clar definite în jurisprudență și doctrină, care ar fi trebuit să fie liberă să dezvolte mai mult această noțiune (
Entwurf eines Strafgesetzbuches, Allgemeiner Teil
, 1958, p. 70, și
Alternativentwurf eines Strafgesetzbuches, Allgemeiner Teil, 2. Auflage
, 1969, p. 123). În cele din urmă, argumentul decisiv al politicii penale contra introducerii unei asemenea dispoziții a fost că aceasta ar fi antrenat „pericolul unei aplicări extensive” (
Gefahr einer erweiterten Anwendung
) a noțiunii, ceea ce pentru motive de justiție materială (
materielle Gerechtigkeit
) și consecințe procedurale prejudiciabile (
prozessuale Unzuträglichkeiten
) nu era de dorit (Bundesrat-Drucksache 270/60, p. 181, 200/61, p. 191, și Bundestags-Drucksache, III, 2150, p. 181).
[18]
În orice caz, criticile politice ale concep