CASE OF CENTRE FOR LEGAL RESOURCES ON BEHALF OF VALENTIN CÂMPEANU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF CENTRE FOR LEGAL RESOURCES ON BEHALF OF VALENTIN CÂMPEANU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA

din 17 iulie 2014

Centrul de Resurse Juridice

în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României

(Cererea nr.

47848/08)

Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann,

președinte,

Guido Raimondi, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefèvre, Alvina Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Luis López Guerra, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Vincent A. de Gaetano, Angelika Nußberger, Paulo Pinto de Albuquerque, Paul Mahoney, Johannes Silvis,

judecători,

și Michael O’Boyle, grefier

adjunct,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 septembrie 2013 și 26 mai 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

47848/08 îndreptată împotriva României, prin care o

organizație neguvernamentală din România - Centrul de Resurse Juridice („CRJ”), acționând în

numele domnului Valentin Câmpeanu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 2 octombrie 2008 în

temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (

Convenția

).

2

. Interights, care a consiliat CRJ până la data de 27 mai 2014, a fost reprezentat de domnul C.

Cojocariu, avocat în Londra. Guvernul român (

Guvernul

) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. CRJ susține, în numele domnului Valentin Câmpeanu, că acesta a fost victima încălcării art.

2, art. 3, art. 5, art. 8, art. 13 și art. 14 din Convenție.

4

. La data de 7 iunie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a hotărât că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (art.

29

§

1 din Convenție).

5

. Au fost primite observații de la Human Rights Watch, Euroregional Center for Public Initiative, Comitetul Helsinki bulgar și Mental Disability Advocacy Center, pe care președintele le-a autorizat să

intervină în procedură (art.

36

§

2 din Convenție și art.

44

§

3 din Regulament). Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei și-a exercitat dreptul de a participa la procedură și a prezentat observații scrise (art.

36

§

3 din Convenție și art.

44

§

2 din Regulament).

Guvernul a răspuns la aceste observații.

6

. La 4 septembrie 2013, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art.

59

§

3 din Regulament).

S-au înfățișat:

–

–

pentru Guvern:

doamna

C. Brumar

,

agent

, și domnii

G. Caian

,

consilier

, și

D. Dumitrache,

coagent

;

–

–

pentru CRJ:

doamnele

G. Iorgulescu

, director general,

CRJ, și

G. Pascu

, responsabil de

program, CRJ, precum și domnul

C. Cojocariu

, avocat, Interights,

consilieri

;

–

pentru Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei

:

domnul

N. Muižnieks

, Comisar pentru Drepturile Omului, doamnele

I. Gachet

, director, Biroul Comisarului pentru Drepturile Omului, și

A. Weber

, consilier, Biroul Comisarului pentru Drepturile Omului.

Curtea a ascultat declarațiile făcute de doamna Brumar, domnul Caian, domnul Cojocariu, doamna Iorgulescu și domnul Muižnieks, precum și răspunsurile date de doamna Brumar, domnul Cojocariu și

doamna Iorgulescu la întrebările adresate de Curte.

ÎN FAPT

I.

Circumstanțele cauzei

A.

Decesul lui Valentin Câmpeanu

7

. Valentin Câmpeanu a fost un tânăr de etnie romă. Născut la 15 septembrie 1985, având tată necunoscut, a fost abandonat la naștere de mama sa, Florica Câmpeanu (decedată în 2001). A fost dus la orfelinat, Centrul din Corlate, în care a crescut.

În 1990, Valentin Câmpeanu a fost depistat ca seropozitiv. Întrucât medicii l-au diagnosticat ulterior cu „întârziere mintală profundă, QI = 30, infecție cu HIV”, a fost încadrat în gradul „grav” de handicap. Ulterior, a prezentat diverse simptome asociate virusului HIV, ca de exemplu tuberculoză pulmonară, pneumonie și hepatită cronică.

În martie 1992, a fost transferat la Centrul pentru copii handicapați din Craiova și, ulterior, în

Centrul de plasament nr.

7 din Craiova („centrul de plasament”).

8

. La 30 septembrie 2003, Comisia Județeană pentru Protecția Copilului Dolj („comisia județeană”) a revocat măsura încredințării domnului Câmpeanu, motivând că acesta a depășit vârsta de 18

ani și nu urma nicio formă de învățământ.

Deși asistentul social responsabil de cazul domnului Câmpeanu a recomandat un transfer la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihică, comisia județeană a hotărât ca un asistent social responsabil de caz să facă demersurile necesare în vederea transferului domnului Câmpeanu la

Spitalul Neuropsihiatric din Poiana Mare („SPM”). Hotărârea putea fi contestată, în condițiile legii, la

Judecătoria Craiova.

Domnul Câmpeanu nu a asistat personal la ședința comisiei județene și nici nu a fost reprezentat.

9

. La 14 octombrie 2003, Comisia de expertiză medicală a persoanelor adulte cu handicap din

cadrul Consiliului Județean Dolj a reevaluat starea de sănătate a domnului Câmpeanu. Aceasta a

constatat doar infecția cu HIV, care corespundea gradului „mediu” de handicap. S-a menționat, de

asemenea, că pacientul era „integrat social”.

10

. Ulterior, la o dată neprecizată din octombrie sau noiembrie 2003, un asistent social și un medic de la centrul de plasament au efectuat o examinare clinică de bilanț asupra domnului Câmpeanu, condiție prealabilă plasamentului acestuia într-un centru medico-social. În rubrica „reprezentant legal”, aceștia au scris „abandonat la naștere”; rubrica „persoană de contact în caz de urgență” a rămas necompletată. Diagnosticul indica „handicap mintal grav, seropozitivitate”, fără nicio referire la

diagnosticul precedent (

supra

, pct.

9). Raportul examinării preciza: „necesită supraveghere și asistență intermitentă pentru îngrijire personală” și concluziona că domnul Câmpeanu era capabil să

aibă grijă de propria persoană, însă cu ajutor semnificativ.

11

. Prin scrisoarea datată 16 octombrie 2003, SPM a informat comisia județeană că nu-l putea interna pe domnul Câmpeanu, motivând că acesta era seropozitiv și prezenta handicap mintal, iar spitalul nu era echipat pentru îngrijirea persoanelor cu asemenea patologii.

12

. În urma acestui refuz, în perioada octombrie 2003 – ianuarie 2004, comisia județeană și Direcția Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului Dolj („DJPDC”) au solicitat sprijinul unor instituții pentru găsirea unei unități sociale sau psihiatrice care să accepte internarea domnului Câmpeanu. DJPDC a precizat că SPM refuzase internarea pacientului din cauză că acesta era seropozitiv și a solicitat cooperarea unităților respective, precizând că starea de sănătate a tânărului „nu necesită spitalizare, ci mai degrabă supraveghere continuă, în cadrul unei instituții specializate”.

13

. Comisia județeană a considerat, în final, că domnul Câmpeanu putea fi internat în Unitatea Medico-Socială Cetate („UMSC”), pe care o considera o unitate adaptată nevoilor acestuia. În cererea către UMSC, comisia a precizat doar că domnul Câmpeanu era seropozitiv, ceea ce corespundea unui grad mediu de handicap, fără să menționeze dificultățile sale de învățare.

14

. La 5 februarie 2004, domnul Câmpeanu a fost internat în UMSC. În procesul-verbal de transfer, întocmit de unitate și trimis la CRJ la 5 martie 2004, se descria starea domnului Câmpeanu la internare; acesta se afla într-o stare avansată de „degradare psihică și somatică”, era îmbrăcat într-un trening rupt, fără lenjerie intimă și încălțăminte; acesta nu avea nici medicație antiretrovirală și nici informații despre starea sa de sănătate; foaia de observație clinică întocmită la internare preciza că pacientul „refuză să coopereze”.

În declarațiile date la parchet în data de 22 iulie 2004 în cadrul procedurii interne (prezentate în

secțiunea B,

infra

), M.V., medicul curant al domnului Câmpeanu în centrul de plasament, a explicat faptul că pacientul nu primise medicamentele și informațiile corespunzătoare prin faptul că ea nu știa la momentul respectiv dacă era necesară modificarea tratamentului având în vedere rezultatele ultimelor examinări (

supra

, pct.

9).

În urma examenului medical efectuat la internarea domnului Câmpeanu în UMSC, s-a consemnat diagnosticul „retard psihic sever, HIV seropozitiv și malnutriție”. Tânărul avea o înălțime de 1,68 m și o

greutate de 45 kg. S-a consemnat că pacientul „nu se poate orienta în timp și spațiu, nu poate mânca singur și nu își poate efectua toaleta personală”.

15

. În seara zilei de 6 februarie 2004, domnul Câmpeanu a devenit agitat. În foaia de observație întocmită de UMSC (

supra

, pct.

14) în dimineața zilei de 7 februarie 2004, s-a consemnat că pacientul „este violent, a agresat alți pacienți, a spart un geam, a rupt lenjeria de pat și lenjeria de corp, precum și perdelele”; i s-au administrat fenobarbital și diazepam pentru a-l calma.

16

. La data de 9 februarie 2004, domnul Câmpeanu a fost transferat, în vederea examinării, diagnosticării și tratamentului, la SPM, cea mai apropiată unitate de psihiatrie. Se consemnează din

nou diagnosticul „retard psihic sever”. Se consideră însă că starea sa „nu constituie urgență

psihiatrică” și că pacientul „nu este agitat”. Doctorul L.G. i-a pus diagnosticul „retard psihic mediu” și i-a

prescris sedative (carbamazepină și diazepam).

Dosarul medical păstrat la SPM consemna că nu s-a obținut nicio informație despre anamneza domnului Câmpeanu la internarea sa în spital deoarece acesta „refuză să coopereze”. În declarația dată organelor de cercetare penală la 8 decembrie 2005, doctorul D.M. de la SPM a precizat că „pacientul era diferit, în sensul că nu se putea realiza contactul psihic cu el, și că prezenta deficiențe mintale”.

17

. În aceeași zi, domnul Câmpeanu a fost transferat înapoi la UMSC. Între timp, starea sa de

sănătate se degradase considerabil. După ce UMSC a primit antiretrovirale, tratamentul tânărului a

fost reluat. În pofida acestei măsuri, starea acestuia nu s-a ameliorat, dosarul medical indicând că se

menține starea de „agitație” cu puseuri de „violență”.

18

. UMSC a decis că, în lipsa echipamentelor necesare pentru îngrijirea lui, nu îl putea ține pe domnul Câmpeanu pe termen mai lung. Spitalul a adresat centrului de plasament o cerere pentru transferarea tânărului la o altă unitate. Centrul de plasament a respins cererea, susținând că tânărul „nu mai era de competența” acestuia.

19

. La data de 11 februarie 2004, E.O., directoarea UMSC, ar fi sunat la Direcția de Sănătate Publică Dolj și ar fi solicitat găsirea unei soluții pentru transferul domnului Câmpeanu într-o unitate mai bine adaptată problemelor sale de sănătate. I s-ar fi sugerat internarea domnului Câmpeanu în SPM în vederea unui tratament psihiatric cu o durată de 4-5 zile.

20

. La 13 februarie 2004, domnul Câmpeanu a fost transferat de la UMSC la SPM. Șederea sa în spital, în vederea tratării hiperagresivității sale, trebuia să dureze 3-4 zile. Acesta a fost internat în Secția Psihiatrie V.

21

. La 15 februarie 2004, tânărul a fost încredințat doctorului L.G. Întrucât tânărul era seropozitiv, medicul a decis transferul acestuia în Secția de psihiatrie VI. Această secție nu avea decât doi medici generaliști și niciun medic psihiatru, astfel că L.G. a rămas responsabil de tratamentul psihiatric acordat domnului Câmpeanu.

22

. La data de 19

februarie 2004, acesta a încetat să mai mănânce și a refuzat să-și ia medicamentele. În consecință, s-a decis administrarea de glucoză și vitamine pe cale parenterală. Medicul care l-a examinat pe domnul Câmpeanu a consemnat o „stare generală proastă”.

23

. La data de 20 februarie 2004, o echipă de observatori a CRJ s-a prezentat la SPM și a

constatat starea în care se afla domnul Câmpeanu. Conform raportului întocmit de membrii CRJ în

urma vizitei respective, tânărul se afla singur într-o cameră neîncălzită, doar cu o bluză de pijama și într-un pat fără lenjerie; nu se putea hrăni singur și nu se putea deplasa singur la toaletă; personalul SPM a refuzat să-i acorde asistență, manifestând teamă să nu contracteze HIV, astfel încât pacientul era hrănit doar cu glucoză în perfuzie. Raportul concluziona că spitalul nu îi acordase tânărului tratamentul și îngrijirile cele mai elementare.

În raport, reprezentanții CRJ precizau că au solicitat transferul imediat al domnului Câmpeanu la Spitalul de Boli Infecțioase Craiova, singurul spital capabil să îi acorde tânărului un tratament adecvat; directorul spitalului a respins însă cererea, considerând că pacientul „nu este un caz urgent, ci un caz social” și că, în orice caz, acesta nu ar fi rezistat drumului.

24

. Domnul Câmpeanu a decedat în seara zilei de 20 februarie 2004. Conform certificatului de

deces întocmit la 23 februarie 2004, cauza imediată a morții a constituit-o insuficiența cardio-respiratorie. Certificatul de deces indica totodată faptul că infecția cu HIV este „starea morbidă inițială”, iar „retardul mental” este „o altă stare morbidă importantă”.

25

. Deși dispozițiile legale prevăd că autopsia medico-legală se efectuează obligatoriu în caz de deces în spital psihiatric (Ordinul comun nr.

1.134/255/2000 al ministrului justiției și al ministrului sănătății pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a

altor lucrări medico-legale), SPM nu a urmat procedura, considerând că decesul „nu poate fi considerat a fi o moarte suspectă, având în vedere cele două afecțiuni grave pe care le avea pacientul” (retard mental și infecție cu HIV).

26

. La 21 februarie 2004, neștiind că domnul Câmpeanu decedase, CRJ a redactat mai multe scrisori urgente către persoane competente din administrația locală și națională, printre care și ministrul sănătății, prefectul județului Dolj, primarului comunei Poiana Mare și șefului Direcției de Sănătate Publică Dolj. CRJ preciza în scrisori că domnul Câmpeanu se afla într-o stare extrem de critică și că fusese transferat într-o unitate care nu era capabilă nici măcar să-i ofere îngrijirile corespunzătoare, având în vedere că acesta era seropozitiv. CRJ critica, de asemenea, tratamentul – considerat inadecvat – care îi fusese acordat tânărului și solicita măsuri urgente pentru remedierea situației. CRJ adăuga ca internarea domnului Câmpeanu în UMSC și transferul său ulterior la SPM constituiau o încălcare a drepturilor sale fundamentale și solicita autorităților să deschidă o anchetă corespunzătoare în acest sens.

La 22 februarie 2004, CRJ a publicat un comunicat de presă în care atrăgea atenția asupra condițiilor și tratamentelor suportate de pacienții din SPM, menționând în special situația domnului Câmpeanu, și solicita adoptarea unor măsuri de urgență.

B. Procedura internă

27

. Prin scrisoarea din 15 iunie 2004, adresată Procurorului General al României, CRJ a solicitat informații despre stadiul în care se afla procedura declanșată în urma plângerii penale depuse la

parchet în data de 23 februarie 2004 cu privire la circumstanțele care au condus la decesul domnului Câmpeanu. CRJ a subliniat în plângere că tânărul nu fusese internat într-o unitate medicală corespunzătoare stării sale de sănătate fizică și mintală.

28

. Tot la data de 15 iunie 2004, CRJ a formulat alte două plângeri penale, una la Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova și alta la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj. CRJ a cerut din nou deschiderea unei anchete penale cu privire la circumstanțele în care a survenit decesul domnului Câmpeanu, susținând că au fost săvârșite următoarele infracțiuni:

i. neglijență în serviciu, comisă de către personal al DJPDC Dolj și al centrului de plasament [art.

249 alin.

(1) C. pen.];

ii. abuz în serviciu și punere în primejdie a unei persoane în neputință de se îngriji, comise de către personalul UMSC (art.

246 și art.

314 C.

pen.);

iii. ucidere din culpă sau punere în primejdie a unei persoane în neputință de se îngriji, comise de către personalul SPM [art. 178 alin. (2) și art. 314 C. pen.].

CRJ mai preciza că Comisia de expertiză medicală a persoanelor adulte cu handicap Dolj a

încadrat greșit diagnosticul domnului Câmpeanu ca fiind grad mediu de handicap, în pofida diagnosticelor puse anterior și ulterior (

supra

, pct.

9). Referitor la DJPDC Dolj, CRJ considera că aceasta nu a declanșat procedura pentru instituirea unei tutele în momentul în care domnul Câmpeanu a devenit major, încălcând astfel legislația în vigoare.

De asemenea, CRJ imputa centrului de plasament că nu a luat măsuri pentru a se asigura că tânărul se prezintă cu tratamentul antiretroviral necesar la transferarea acestuia la UMSC în data de 5

februarie 2004; CRJ considera că acest fapt poate reprezenta o cauză care a dus la decesul tânărului, două săptămâni mai târziu.

De asemenea, CRJ considera că transferul de la UMSC la SPM fusese inutil, inoportun și contrar legislației în vigoare, întrucât această măsură a fost luată fără consimțământul pacientului sau al vreunui reprezentant legal, ceea ce încalcă prevederile Legii nr.

46/2003 (Legea drepturilor pacientului).

În ultimul rând, CRJ susține că, la SPM, domnul Câmpeanu a fost lipsit de tratamentul adecvat, atât din punctul de vedere al tratamentului medicamentos și nutritiv, cât și din punct de vedere al serviciilor medicale.

29

. La data de 22 august 2004, Parchetul General a informat CRJ că dosarul cauzei a fost transmis, pentru anchetă, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.

La data de 31 august 2004, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a informat CRJ că s-a deschis un

dosar penal în urma plângerii depuse și că ancheta a fost repartizată Serviciului de Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Dolj.

30.

La 14 septembrie 2004, la cererea parchetului, Institutul de Medicină Legală Craiova a eliberat un raport de constatare medico-legală în care, în baza foilor de observație clinică înaintate, se

menționa:

Numitul Câmpeanu Valentin „a avut recomandat tratament pentru afecțiunea virală HIV, și afecțiunea psihiatrică, tratament corect și adecvat cazului ca acțiune și doze corespunzătoare, raportate la stadiului clinico-imunologic al pacientului.

Nu putem face aprecieri asupra faptului dacă bolnavul a și luat dozele recomandate, având în

vedere starea avansată de degradare psihosomatică.”

31

. La 22 octombrie 2004, s-a procedat la exhumarea și autopsierea cadavrului domnului Câmpeanu. Raportul de constatare medico-legală, întocmit la 2 februarie 2005, preciza că trupul prezenta urme avansate de casexie și concluziona următoarele:

„[...] moartea numitului Câmpeanu Valentin a fost neviolentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii consecința unei pneumonii complicație suferită în evoluția sindromului HIV, diagnosticat cu ocazia internării. Cu ocazia exhumării nu

s-au constatat leziuni de violență.”

32

. La 19 iulie 2005, Parchetul de pe Tribunalul Dolj a dispus neînceperea urmăririi penale în

dosarul respectiv, considerând că, având în vedere aspectele prezentate, tratamentul medical administrat pacientului fusese adecvat și că decesul acestuia nu a fost violent, ci consecința unei complicații suferite în evoluția sindromului HIV, de care suferea domnul Câmpeanu.

33

. La 8 august 2005, CRJ a contestat rezoluția la Prim procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, susținând, în special, că nu fuseseră examinate unele dintre argumentele legate de tratamentul medical administrat pacientului, presupusa întrerupere a administrării antiretroviralelor și condițiile de cazare și igienă din spitale.

La 23 august 2005, prim-procurorul a admis plângerea, a infirmat rezoluția din 19 iulie 2005 și reluarea cercetărilor penale în vederea completării lor. S-a dispus efectuarea unor acte specifice de cercetare penală în legătură cu anumite documente medicale care trebuiau verificate după ce erau ridicate de la Spitalul Clinic de Boli Infecto-Contagioase Craiova, centrul de plasament, UMSC și SPM. Medicii care l-au avut în îngrijire pe domnul Câmpeanu urmau să fie audiați. Se cerea clarificarea circumstanțelor în care medicația antiretrovirală a fost administrată sau nu pacientului pe durata internării acestuia la UMSC și SPM, având în vedere faptul că foaia de observație clinică de la SPM nu conținea nicio informație în acest sens.

34

. La data de 11 decembrie 2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a decis că, în

conformitate cu noile norme de procedură în vigoare, nu avea competență să efectueze urmărirea penală și a trimis dosarul cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat.

35

. La 11 ianuarie 2006, IPJ Dolj a solicitat Colegiului Medicilor Dolj („Colegiul Medicilor”) emiterea unui aviz privind „măsura în care demersul terapeutic [adoptat] este corect din punct de vedere al

diagnosticului [pus în raportul de autopsie] sau se consideră o greșeală medicală”.

La 20 iulie 2006, Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor a decis că nu se impune declanșarea unei acțiuni disciplinare împotriva personalului SPM:

„[...] terapia cu psihotrope, menționată în notele la observația clinică generală ale SPM, era corespunzătoare [...] [și prin urmare] informațiile primite sugerează că medicii au luat decizii bune și că nu există bănuiala unei greșeli medicale [legate de] o infecție oportunistă în HIV [care nu ar fi fost] tratată corect”.

IPJ Dolj a atacat decizia, dar contestația a fost respinsă ca tardivă la data de 23 noiembrie 2006.

36

. La 30 martie 2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat a pronunțat o nouă rezoluție de

neîncepere a urmăririi penale. Procurorul și-a întemeiat soluția pe probele depuse la dosar, precum și pe decizia emisă de Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor.

37

. CRJ a contestat rezoluția, susținând că majoritatea instrucțiunilor date de prim-procuror în rezoluția din 23 august 2005 (

supra

, pct.

33) fuseseră ignorate. Plângerea a fost respinsă la 4 iunie 2007 de către prim-procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat care, într-o motivare scurtă, a făcut trimitere la concluziile raportului de constatare medico-legală din 14 septembrie 2004 și la decizia Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor din 20 iulie 2006.

La 10 august 2007, CRJ a atacat această ordonanță la Judecătoria Calafat.

38

. La 3 octombrie 2007, instanța a admis acțiunea CRJ, a casat rezoluțiile din 30 martie și 4 iunie 2006 și a dispus reluarea urmăririi penale, considerând că nu se examinaseră diverse aspecte legate de decesul domnului Câmpeanu și că se impunea prezentarea unor probe suplimentare.

Instanța a reținut, în special, următoarele deficiențe: majoritatea documentelor care ar fi trebuit ridicate de la Spitalul Clinic de Boli Infecto-Contagioase Craiova și de la centrul de plasament nu

fuseseră de fapt depuse la dosarul de cercetare (acte medicale în baza cărora domnul Câmpeanu fusese internat în UMSC și transferat la SPM, examenele clinice și paraclinice efectuate, procesele-verbale ale audierilor medicilor și infirmierelor care l-au avut în grijă pe domnul Câmpeanu și liniile directoare privind diagnosticarea HIV); contradicțiile care reies din declarațiile persoanelor implicate în

internarea domnului Câmpeanu în UMSC nu au fost clarificate, ca de altfel nici circumstanțele legate de întreruperea tratamentului antiretroviral ulterior transferului tânărului la SPM; în plus, afirmațiile contradictorii ale personalului medical al UMSC și SPM cu privire la pretinsa „stare de

agitație” a domnului Câmpeanu nu au fost elucidate.

În opinia instanței, organele de urmărire penală nu au verificat nici dacă personalul medical al SPM a efectuat examenele necesare ulterior internării domnului Câmpeanu și dacă acesta a primit antiretroviralele și alte medicamente indicate. Instanța a adăugat că organele de urmărire penală nu

au stabilit originea edemelor constatate la nivelul feței și membrelor inferioare ale domnului Câmpeanu și nici nu au stabilit dacă demersul terapeutic adoptat la SPM a fost corect. S-a mai considerat că, ținând seama de aceste deficiențe, cererea pentru emiterea unui aviz adresată Colegiului Medicilor a avut un caracter prematur și trebuia refăcută după completarea dosarului de

cercetare.

39

. Parchetul de pe lângă Judecătoria Calafat a declarat recurs împotriva hotărârii. La 4 aprilie 2008, Tribunalul Dolj a admis recursul, a casat hotărârea pronunțată de Judecătoria Calafat și a

respins plângerea depusă de CRJ împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 30 martie 2007.

Tribunalul s-a bazat, în principal, pe concluziile raportului de constatare medico-legală și pe

raportul de autopsie, precum și pe decizia Colegiului Medicilor, toate aceste înscrisuri indicând lipsa unei legături de cauzalitate între tratamentul medical administrat domnului Câmpeanu și decesul său.

C. Alte acțiuni întreprinse la inițiativa CRJ

40

. La data de 8 martie 2004, ca răspuns la plângerile făcute de CRJ (

supra

, pct.

26), prefectul județului Dolj a însărcinat o comisie cu anchetarea circumstanțelor decesului domnului Câmpeanu. Comisia, alcătuită din reprezentanți de la DJPDC, Direcția de Sănătate Publică, Serviciul de Cercetări Penale din cadrul IPJ Dolj și Prefectura Dolj, a primit un termen de 10

zile pentru finalizarea anchetei și prezentarea unui raport cu concluziile sale.

În raport, comisia a ajuns la concluzia că toate procedurile legate de tratamentul domnului Câmpeanu după ieșirea acestuia din centrul de plasament fuseseră legale și justificate, ținând seama de diagnosticul pus. S-a constatat o singură neregulă, și anume neefectuarea unei autopsii imediat după decesul tânărului, ceea ce constituia o încălcare a legislației în vigoare (

supra

, pct.

25).

41

. La 26 iunie 2004, CRJ a depus la Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului („ANPC”) o

plângere în care denunța mai multe deficiențe, printre care neinstituirea unei tutele în cazul domnului Câmpeanu și neplasarea acestuia într-o unitate medicală corespunzătoare. CRJ și-a reiterat plângerea la data de 4 august 2004, susținând că transferul nejustificat al tânărului la SPM putea ridica probleme în raport cu art.

5

§

1

lit.

e) din Convenție.

La 21 octombrie 2004, ca răspuns la aceste acuzații, ANPC a prezentat un raport privind circumstanțele decesului domnului Câmpeanu. ANPC a recunoscut că, dispunând internarea domnului Câmpeanu în SPM, comisia județeană și-a depășit atribuțiile. ANPC a considerat însă că dispoziția respectivă nu a avut urmări deoarece unitatea în cauză oricum refuzase inițial internarea domnului Câmpeanu (

supra

, pct.

11).

ANPC a concluzionat că, transferându-l pe domnul Câmpeanu la UMSC, DJPDC acționase conform principiilor deontologiei profesionale și bunelor practici. În acest sens, ANPC nu are totuși competența de a se pronunța asupra transferului ulterior al domnului Câmpeanu la SPM.

De asemenea, ANPC a refuzat să se pronunțe asupra argumentului conform căruia domnul Câmpeanu a fost încadrat greșit în gradul mediu de handicap sau asupra faptelor ulterioare internării tânărului în UMSC.

42

. La data de 24 martie 2004, Direcția de Sănătate Publică Dolj a informat CRJ că o comisie alcătuită din mai mulți șefi de servicii au ajuns la concluzia că „nu s-a încălcat niciun drept fundamental” în cazul decesului domnului Câmpeanu, internările succesive ale acestuia fiind justificate prin art.

9 din Legea nr.

584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în

România și de protecție a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA.

43

. La data de 16 martie 2005, în urma unei anchete penale asupra morții a 17 pacienți la SPM, Procurorul General a adresat Ministerului Sănătății o scrisoare, solicitând adoptarea unor măsuri administrative pentru remedierea situației din spital. Deși sublinia că nu s-a constatat nicio faptă penală condamnabilă în legătură cu decesele în cauză, scrisoarea sublinia „deficiențele administrative” constatate în spital și preconiza luarea măsurilor corespunzătoare în privința următoarelor aspecte:

„lipsa încălzirii în camerele pacienților, alimentația hipocalorică, personal insuficient și nepregătit pentru îngrijirile necesare pacienților cu handicap mintal, lipsa medicamentelor eficace, posibilități extrem de limitate de a efectua investigații paraclinice [...], toate aceste elemente favorizând apariția bolilor infecțioase și o evoluție mortală a acestora [...]”

44

. În decizia pronunțată la 15 iunie 2006, în urma plângerii penale formulate de CRJ în numele lui P.C., alt pacient decedat la SPM, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția ridicată de parchet, conform căreia CRJ nu avea un interes legitim de a acționa. Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că CRJ, având în vedere domeniul de activitate și scopurile declarate ca fundație care activează în domeniul prevenirii încălcării drepturilor omului, era îndreptățită să declanșeze o

procedură de această natură în vederea aflării împrejurărilor deceselor celor 17 pacienți din SPM în

lunile ianuarie și februarie 2004. Înalta instanță s-a pronunțat astfel:

„Înalta Curte de Casație și Justiție constată că Fundația CRJ se circumscrie categoriei de «orice persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate» prevăzută în art.

2781 alin.

(1) C. proc. pen., legitimitatea interesului său materializându-se în sesizarea efectuată în vederea aflării împrejurărilor deceselor celor 17 pacienți din Spitalul de Psihiatrie de la Poiana Mare, în lunile ianuarie și februarie 2004, în scopul protejării dreptului la viață, a interzicerii tratamentelor inumane și degradante, pentru declanșarea unei anchete oficiale aprofundate și efective în

vederea identificării și pedepsirii persoanelor responsabile de încălcarea dreptului arătat și aplicarea relelor tratamente, în conformitate cu prevederile art.

2 și art.

3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și în scopul conștientizării societății de necesitatea protecției drepturilor și libertăților fundamentale și al asigurării accesului la justiție, ceea ce corespunde obiectului său de activitate.

Interesul său legitim a fost dovedit, prin declanșarea efectivă de cercetări, care și în prezent se

află în derulare.

Totodată, posibilitatea formulării plângerii în condițiile art.

278

1

alin.

(1) C. proc. pen. de către [...] recurenta petiționară [...] reprezintă o acțiune în justiție, de care petiționara a uzat, ce se

înscrie, în accepțiunea prevederilor art.

13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul dreptului la un recurs efectiv în fața instanței naționale [...].”

D.

Expertiza furnizată de CRJ

45

. CRJ a prezentat o expertiză datată 4 ianuarie 2012 și întocmită de Dr. Adriaan van Es, membru al echipei consultative medico-legale și director al Federației Internaționale a Organizațiilor pentru Sănătate și Drepturile Omului (

International Federation of Health and Human Rights Organisations

–

IFHHRO

), asistat de Anca Boeriu, șef de proiect la IFHHRO. Expertiza se baza pe copii ale

înscrisurilor pe care CRJ le-a prezentat și Curții, în special documentele medicale de la UMSC și SPM.

În expertiză se preciza despre documentele medicale de la UMSC și SPM că sunt „superficiale, de calitate slabă, deseori absente sau incomplete”, descrierea stării clinice a domnului Câmpeanu fiind „foarte insuficientă”. Se mai preciza că pacientul nu a fost examinat deloc de către un specialist în boli infecțioase la SPM și s-a adăugat că, contrar prevederilor dreptului român, nu s-a efectuat o autopsie imediat după deces.

Conform expertizei, documentele disponibile nu conțineau informații fiabile pentru a putea stabili dacă tratamentul antiretroviral a fost administrat continuu; prin urmare, era posibil ca, din cauza unui tratament necorespunzător, domnul Câmpeanu să fi suferit un nou atac al virusului HIV, dar și de infecții oportuniste, precum pneumonia cu Pneumocystis (raportul de constatare medico-legală indica pneumonia ca fiind cauza decesului). Expertiza arăta că pneumonia nu fusese nici diagnosticată, nici tratată în timpul internărilor pacientului la SPM și UMSC, deși aceasta este o boală foarte răspândită la persoanele infectate cu HIV și că nu s-a procedat niciodată la efectuarea unor analize de laborator obișnuite pentru a supraveghea seropozitivitatea pacientului.

Expertiza constata posibilitatea ca anumite aspecte comportamentale interpretate ca tulburări psihiatrice să fi fost cauzate de o septicemie.

În consecință, conform expertizei, pericolele întreruperii tratamentului cu antiretrovirale, riscurile apariției unor infecții oportuniste și antecedentele de tuberculoză ale domnului Câmpeanu ar fi trebuit să determine internarea acestuia într-un spital de medicină generală care tratează bolile infecțioase, nu într-o instituție psihiatrică.

46

. Expertiza concluziona că decesul domnului Câmpeanu la SPM a fost consecința unei „greșeli medicale grave”, că tratamentul infecției cu HIV și al infecțiilor oportuniste nu a respectat nici normele internaționale, nici deontologia medicală, lucru valabil și pentru consilierea și tratamentul acordate pacientului pentru handicapul său mintal; mai mult, procedura disciplinară în fața Colegiului Medicilor a

fost deficitară și viciată de neglijență, având în vedere absența documentelor medicale importante.

E.

Informații generale despre unitățile medicale Cetate și Poiana Mare

47

. SPM se află în județul Dolj, în sudul României, la 80 kilometri de Craiova, pe locul unei foste baze militare amplasate pe un teren de 36 hectare. SPM poate caza 500 de pacienți. Aceștia pot fi supuși unei măsuri de internare voluntară sau nevoluntară, această din urmă măsură rezultând dintr-un proces civil sau penal. În urmă cu câțiva ani, spitalul avea și o secție pentru pacienții bolnavi de

tuberculoză. Secția a fost transferată într-o comună învecinată sub presiunea unor organisme naționale și internaționale, printre care și Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”).

La vremea faptelor în litigiu (februarie 2004), SPM avea 436 de pacienți. Personalul medical era alcătuit din 5 medici psihiatri, 4 medici rezidenți – specializarea psihiatrie și 6 medici generaliști.

Conform raportului CPT din 2004 (

infra

, pct.

77), în SPM au decedat 109 pacienți în condiții suspecte – 81 în perioada ianuarie-decembrie 2003, și 28 în primele cinci luni din 2004. CPT a

efectuat trei vizite la SPM – în 1995, 1999 și 2004 – ultima vizită cu obiectivul specific de a ancheta creșterea alarmantă a ratei mortalității. În urma fiecărei vizite, CPT a întocmit rapoarte foarte critice, subliniind „condițiile de trai inumane și degradante” din SPM.

La data de 2 septembrie 2003, Ministerul Sănătății a publicat un raport întocmit în urma vizitelor la anumite unități medicale, în special SPM, semnalate ca problematice în rapoartele CPT. Se

concluziona că medicamentele administrate pacienților din SPM erau necorespunzătoare, fie din cauza lipsei legăturii dintre diagnosticul psihiatric și tratamentul acordat, fie din cauza insuficienței examenelor medicale. Se mai menționau deficiențele constatate în legătură cu administrarea spitalului și insuficiența personalului medical raportat la numărul pacienților.

48

. Din informațiile prezentate de CRJ, reiese că UMSC era o mică entitate medico-socială care, la

începutul anului 2004, avea o capacitate de 20 de paturi. La vremea respectivă, erau internați 18

pacienți. Până la data de 1 ianuarie 2014 (dată la care entitatea a fost încadrată ca unitate medico-socială), UMSC fusese spital de psihiatrie.

În temeiul acreditării eliberate pe perioada 2006-2009, UMSC era autorizată să ofere servicii persoanelor adulte aflate în situații familiale dificile, punându-se accentul pe componenta socială a

asistenței medico-sociale.

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Codul penal român

49

. Dispozițiile relevante din Codul penal român, în vigoare la momentul faptelor în litigiu, erau redactate după cum urmează:

Art.

114 – Internarea medicală

„(1) Când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman și se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se

poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoșire.

(2) Această măsură poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.”

Art.

178 – Uciderea din culpă

„(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei

profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.”

Art.

246 – Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

„Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl

îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

Art.

249 – Neglijența în serviciu

„(1) Încălcarea din culpă, de către un funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art.

145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă. [...]”

Art.

314 – Punerea în primejdie a unei persoane în neputință de se îngriji

„(1) Părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care nu are putința de

a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punându-i în pericol iminent viața, sănătatea sau integritatea corporală, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 3 ani. [...]”

B. Codul de procedură penală român

50

. Procedura privind plângerea în fața instanței contra actelor procurorului în cadrul urmăririi penale era prevăzută la art.

275–278

1

C.

proc.

pen., astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor în

litigiu. Pasajele relevante din aceste dispoziții erau redactate după cum urmează:

Dreptul de a face plângere

Art.

275

„(1) Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. [...]”

Plângerea contra actelor procurorului

Art.

278

„Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. [...]”

Plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului

de netrimitere în judecată

Art.

278

1

„(1)

După respingerea plângerii făcute conform art.

275 și 278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art.

277 și 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. [...]”

(4)

Persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penala sau încetarea urmăririi penale, precum și persoana care a făcut plângerea se citează. Neprezentarea acestor persoane, legal citate, nu împiedică soluționarea cauzei. [...]

(5)

La judecarea plângerii, prezența procurorului este obligatorie.

(6)

La termenul fixat pentru judecarea plângerii, judecătorul dă cuvântul persoanei care a făcut plângerea, persoanei față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale și apoi procurorului.

(7)

Judecătorul, soluționând plângerea, verifică rezoluția sau ordonanța atacată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate.

(8)

Judecătorul pronunță una dintre următoarele soluții:

a)

respinge plângerea, prin sentință, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menținând rezoluția sau ordonanța atacată;

b)

admite plângerea, prin sentință, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz. Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin care anume mijloace de probă;

c)

admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și, când probele existente la dosar sunt suficiente, reține cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac aplicându-se în mod corespunzător. [...]

(12)

Judecătorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia.

(13)

Plângerea greșit îndreptată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.”

C.

Sistemul național de asistență socială

51

. Art.

2 din Legea privind sistemul național de asistență socială (Legea nr.

705/2001) definește astfel asistența socială:

„

Asistența socială, componentă a sistemului de protecție socială, reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, autoritățile publice ale administrației locale și societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane.”

Art.

3 definește obiectivul acestui sistem astfel:

„Asistența socială are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să își asigure nevoile sociale, să își dezvolte propriile capacități și competențe pentru integrare socială.”

52

. Ordonanța Guvernului nr.

68/2003 privind serviciile sociale stabilește obiectivele serviciilor sociale publice și descrie procesul de luare a deciziilor și de acordare a serviciilor sociale.

D. Legislația referitoare la sistemul de sănătate

53

. Dispozițiile juridice relevante cu privire la sănătatea mintală au fost prezentate în detaliu în

hotărârea

B. împotriva României (nr.

2)

(nr.

1285/03, pct.

42-66, 19 februarie 2013).

Legea nr.

487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, intrată în

vigoare în august 2002, definește procedura de tratament fără obținerea consimțământului pacientului. Decizia medicului psihiatru de internare nevoluntară pentru tratament nevoluntar se

confirmă în termen de cel mult 72 de ore de către o comisie de revizie a procedurii alcătuită din doi

psihiatri, pe cât posibil alții decât cel care a internat persoana, și un medic de altă specialitate sau un reprezentant al societății civile. De asemenea, decizia de internare nevoluntară este notificată în

cel mult 24 de ore și este supusă revizuirii parchetului de pe lângă instanța judecătorească competentă; hotărârea procurorului poate fi atacată în instanță. Aplicarea prevederilor legii era

subordonată adoptării normelor de aplicare necesare; acestea au fost adoptate la 2 mai 2006.

54

. Legea spitalelor nr.

270/2003 prevedea, la art.

4, că „[s]pitalul asigură condiții de cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor”. Legea a fost abrogată la 28 mai 2006, când a intrat în

vigoare Legea nr.

95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

55

. Legea nr.

46/2003 a drepturilor pacientului prevedea, la art.

3, că „[p]acientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare”. Art.

35 prevede că pacientul are „dreptul la

îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare”. De

asemenea, „[p]acientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate”. Consimțământul pacientului este obligatoriu pentru orice formă de intervenție medicală.

56

. Ordinul ministrului justiției nr.

1

134 din 25 mai 2000 și Ordinul ministrului sănătății nr.

255 din 4

aprilie 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale prevăd la art.

34 că autopsia medico-legală se efectuează obligatoriu în

caz de deces în spital psihiatric. Conform art.

44, conducerea unității sanitare are obligația de

a

sesiza organele de urmărire penală cu privire la deces, acestea având obligația de a solicita autopsia.

57

. Legea nr.

584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România și de

protecție a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA prevede la art.

9 că unitățile sanitare și medicii, indiferent de specialitate, sunt obligați să interneze și să asigure îngrijirile medicale de profil în specialitatea pe care o reprezintă, în conformitate cu patologia prezentată de pacient.

E.

Sistemul tutelei

58

. Art.

113-141 C. fam., în vigoare la momentul faptelor în litigiu, reglementau tutela minorului în

cazul în care ambii părinți sunt morți, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție, dispăruți ori declarați morți de către instanță. Codul familiei definea condițiile care impun punerea sub tutelă, numirea tutorelui, obligațiile tutorelui, îndepărtarea tutorelui și încetarea tutelei. Instituția cu cele mai multe atribuții în materie era autoritatea tutelară, însărcinată în special cu controlarea activității tutorelui.

În prezent, tutela este reglementată de art.

110-163 C. civ.

59

. Art.

142-151 C. fam., în vigoare la momentul faptelor în litigiu, reglementau procedura punerii sub interdicție, măsură prin care persoana care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale își pierde capacitatea juridică.

Hotărârea de punere sub interdicție poate fi pronunțată și revocată de o instanță judecătorească în

cazul unei persoane „care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației mintale ori debilității mintale”. Interdicția poate fi cerută de mai multe persoane și autorități, în

special de instituțiile de ocrotire a minorilor sau orice altă persoană interesată. După punerea sub

interdicție a unei persoane, se desemnează un tutore în vederea reprezentării acesteia; tutorele are competențe identice cu cele ale tutorelui unui minor.

Deși pot fi puși sub interdicție și minorii, interdicția se aplică în special persoanelor adulte handicapate.

Dispozițiile sus-menționate au fost între timp integrate, cu modificările ulterioare, în Codul civil (art.

164-177). Noul Cod civil a fost publicat în

Monitorul Oficial

nr.

511 din 24 iulie 2009, apoi republicat în

Monitorul Oficial

nr.

505 din 15 iulie 2011. A intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

60

. Art.

152-157 C. fam., în vigoare la momentul faptelor, reglementau procedura curatelei, aplicabilă, printre altele, situației în care o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să-și apere interesele în condiții mulțumitoare și nu-și poate numi un reprezentant. Pasajele relevante ale acestor dispoziții sunt redactate după cum urmează:

Art.

152

„În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelară va putea institui curatela:

a) dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să-și administreze bunurile sau să-și apere interesele în condiții mulțumitoare și, din motive temeinice, nu-și poate numi un reprezentant;

b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

c) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act [...]”

Art.

153

„În cazurile prevăzute în art.

152, instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacității celui pe care curatorul îl reprezintă.”

Art.

154

„1. Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soțului său, a rudelor, a celor arătați în art.

115, precum și a tutorelui, în cazul prevăzut în art.

152 lit.

c. Autoritatea tutelară poate institui curatela și din oficiu.

Art.

157

„Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăruia dintre cei prevăzuți în art.

115 ori din oficiu.”

Dispozițiile sus-menționate au fost între timp integrate, cu modificările ulterioare, în Codul civil (art.

178-186).

61

. Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, în vigoare la momentul faptelor, conținea derogări de la dispozițiile privind tutela din Codul familiei. Art.

8 alin.

(1) prevedea:

„În cazul în care părinții copilului sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți ori dispăruți sau decăzuți din drepturile părintești, și nu a fost instituită tutelă, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, precum și în cazul în care instanța judecătorească nu a hotărât încredințarea copilului unei familii sau unei persoane, în condițiile legii, drepturile părintești asupra copilului se exercită de către consiliul județean, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, prin comisie.”

O.U.G. nr.

26/1997 a fost abrogată la 1 ianuarie 2005, când a intrat în vigoare Legea nr.

272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

62

. Ordinul ministrului sănătății și familiei nr.

726/2002 privind criteriile pe baza cărora se stabilește gradul de handicap pentru adulți și se aplică măsurile de protecție specială a acestora descrie astfel persoanele cu „retardare mintală severă”:

„Au o dezvoltare psihomotorie redusă și își însușesc foarte puțin sau deloc limbajul, pot învăța să vorbească, se pot familiariza cu alfabetul și număratul simplu. Pot fi capabile să efectueze sarcini simple sub strictă supraveghere. Se pot adapta la viața în comunitate în cămine sau în

familiile lor, în măsura în care nu au un alt handicap care să necesite îngrijire specială.”

63

. Legea nr.

519/2002 pentru aprobarea OUG nr.

102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap enumeră drepturile recunoscute acestor persoane. Această lege a fost abrogată prin Legea nr.

448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, intrată în vigoare la 21 decembrie 2006. Art.

23 din lege, așa cum era redactat inițial, prevedea că persoanele cu handicap beneficiază de protecție împotriva neglijării și abuzului; după caz, beneficiază de protecție juridică sub forma curatelei sau tutelei și de asistență juridică. Conform art.

25 din legea republicată în 2008, persoanele cu handicap beneficiază de protecție împotriva neglijării și abuzului, indiferent de locul unde acestea se află. În cazul în care persoana este în imposibilitate totală sau parțială de a-și administra bunurile personale, aceasta beneficiază de protecție juridică sub forma tutelei sau a curatelei și de asistență juridică. De

asemenea, în cazul în care persoana cu handicap nu are rude ori persoane care să accepte tutela, instanța judecătorească va putea numi ca tutore autoritatea administrației publice locale sau, după caz, persoana juridică privată care asigură protecția și îngrijirea persoanei cu handicap.

II. ELEMENTE RELEVANTE DIN DREPTUL INTERNAȚIONAL

A.

Problema interesului de a acționa

64

. CDPD, având ca obiectiv promovarea, protejarea și asigurarea exercitării depline a drepturilor omului și a libertăților fundamentale de către persoanele cu dizabilități, precum și promovarea respectului pentru demnitatea lor intrinsecă, a fost ratificată de România la 31 ianuarie 2011. Dispozițiile relevante sunt următoarele:

Art.

5

Egalitatea și nediscriminarea

„1. Statele părți recunosc faptul că toate persoanele sunt egale în fața legii și sub incidența legii și au dreptul fără niciun fel de discriminare la protecție egală și la beneficiu egal al legii.

de facto

a persoanelor cu dizabilități nu vor fi considerate o discriminare potrivit prezentei convenții.”

Art.

10

Dreptul la viață

„Statele părți reafirmă că fiecare ființă umană are dreptul inalienabil la viață și vor lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele cu dizabilități se bucură efectiv de acest drept în condiții de egalitate cu ceilalți.”

Art.

12

Recunoaștere egală în fața legii

„ 1. Statele părți reafirmă că persoanele cu dizabilități au dreptul la recunoașterea, oriunde s-ar afla, a capacității lor juridice.

(...)”

Art.

13

Accesul la justiție

„1. Statele părți vor asigura acces efectiv la actul de justiție pentru persoanele cu dizabilități, în condiții de egalitate cu ceilalți, inclusiv prin asigurarea de ajustări de ordin procedural și adecvate vârstei, pentru a le facilita un rol activ ca participanți direcți și indirecți, inclusiv ca martori, în toate procedurile legale, inclusiv etapele de investigație și alte etape preliminare.

65

. Primul Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice conferă Comitetului drepturilor omului (CDO) competența să examineze comunicările persoanelor fizice care pretind a fi victime ale unei violări, de către acest stat parte, a vreunuia dintre drepturile enunțate în

pact (art.

1 și 2 din Protocolul facultativ). Dreptul de a prezenta o comunicare se limitează expres la

persoanele fizice. Astfel, plângerile adresate de ONG-uri, asociații, partide politice ori societăți în

nume propriu sunt în general declarate inadmisibile pe motivul lipsei interesului de a acționa [a

se

vedea, de exemplu,

Disabled and handicapped persons in Italy v.

Italy

(nr.

163/84)].

66

. Cu titlu excepțional, un terț poate prezenta o comunicare în numele unei victime. O comunicare prezentată în numele unei pretinse victime de către un terț se examinează numai dacă acesta reușește să-și demonstreze calitatea de a prezenta comunicarea. Pretinsa victimă poate desemna un

reprezentant să prezinte comunicarea în numele ei.

67

. O comunicare prezentată în numele unei pretinse victime poate fi de asemenea admisă dacă reiese că persoana în cauză se află în incapacitatea de a prezenta personal comunicarea (art.

96 din Regulamentul de procedură al Comitetului drepturilor omului):

Art.

96

„Pentru a se pronunța asupra admisibilității unei comunicări, comitetul sau un grup de lucru constituit conform art.

95 alin.

(1) se asigură:

[...]

b) că persoana fizică pretinde, prin afirmații susținute suficient, că este victima unei violări, de către acest stat parte, a vreunuia dintre drepturile enunțate în pact. De regulă, comunicarea trebuie să fie prezentată personal de către persoana fizică sau reprezentantul său; o comunicare prezentată în numele unei pretinse victime poate fi de asemenea admisă dacă reiese că persoana în cauză se află în incapacitatea de a prezenta personal comunicarea;

[...]”

68

. Asemenea situații se prezintă atunci când se afirmă că victima a fost răpită, a dispărut sau este imposibil de localizat, ori dacă aceasta este privată de libertate sau internată într-o unitate de

psihiatrie. Un terț (de regulă, este vorba de una dintre rudele apropiate) poate prezenta o

comunicare în numele unei persoane decedate [a se vedea, de exemplu,

Domnul

Saimijon și doamna

Malokhat Bazarov împotriva Uzbekistanului

(comunicarea nr.

959/2000);

Panayote Celal împotriva Greciei

(comunicarea nr.

1235/2003);

Yuliya Vasilyevna Telitsina împotriva Federației Ruse

(comunicarea nr.

888/1999);

José Antonio Coronel și alții împotriva Columbiei

(comunicarea nr.

778/1997) și

Jean Miango Muiyo împotriva Zairului

(comunicarea nr.

194/1985)].

69

. În raportul de monitorizare, publicat în 2006, raportorul special s-a exprimat astfel:

[Traducerea grefei]

„2. Persoanele cu dizabilități intelectual sunt în mod deosebit expuse încălcărilor drepturilor omului. De asemenea, persoanele cu dizabilități sunt rareori luate în considerare, nu au o voce politică și deseori constituie un sub-grup în cadrul altor grupuri marginalizate deja și, prin urmare, nu au puterea să influențeze guvernele. Acestea se confruntă cu probleme semnificative în materie de acces la justiție pentru a-și apăra drepturile sau a obține reparații pentru încălcări; accesul lor la organizații care le pot apăra drepturile este în general limitat. Deși persoanele fără dizabilități au nevoie de organisme naționale și internaționale independente pentru apărarea drepturilor omului, există și alte motive pentru a se asigura faptul că persoanelor cu dizabilități și drepturilor acestora li se acordă o atenție specială prin mecanisme de supraveghere naționale și internaționale independente.”

70

. Art.

44 din Convenția americană a drepturilor omului conferă Comisiei interamericane pentru drepturile omului competența de a primi petiții de la orice persoană sau grup de persoane, orice entitate neguvernamentală și recunoscută legal într-unul sau mai multe state membre ale Organizației Statelor Americane (OSA). Articolul respectiv prevede:

„Orice persoană sau grup de persoane, orice entitate neguvernamentală și recunoscută legal într-unul sau mai multe state membre ale organizației poate adresa Comisiei petiții care conțin denunțări sau plângeri referitoare la o încălcare a prezentei convenții de către un stat parte.”

Art.

23 din Regulamentul de procedură al Comisiei interamericane pentru drepturile omului prevede că petițiile pot fi depuse în numele unor terți. Articolul prevede următoarele:

„Orice persoană sau orice grup de persoane, orice entitate neguvernamentală recunoscută legal într-unul sau mai multe state membre ale OSA poate adresa Comisiei petiții, în nume propriu sau în numele unui terț, pentru a denunța orice presupusă încălcare a unuia dintre drepturile omului recunoscute, după caz, în Declarația americană a drepturilor și obligațiilor omului; Convenția americană a drepturilor omului «Pactul de la San Jose, Costa Rica» [...], conform dispozițiilor lor respective, Statutul Comisiei și prezentul Regulament. Petiționarul poate numi, în petiția propriu-zisă sau în alt document scris, un avocat sau o altă persoană care să îl reprezinte în fața Comisiei.”

71

. Comisia interamericană a examinat cauze introduse de ONG-uri în numele unor victime directe, în special persoane dispărute sau decedate. Astfel, în cauza

Gomes Lund și alții (Guerrilha do Araguaia) împotriva Braziliei

(raportul nr.

33/01), autorul petiției a fost Centrul pentru Justiție și Drept Internațional (

CEJIL

-

Center for Justice and International Law

-

Centro pela Justiça e o Dereito Internacional

), care acționa în numele persoanelor dispărute și al rudelor apropiate ale acestora. Referitor la competența sa

ratione personae

, Comisia a admis că, în conformitate cu art.

44 din Convenția americană a drepturilor omului, entitatea petiționară putea depune petiții în numele victimelor directe din cauză. În

Teodoro Cabrera Garcia și Rodolfo Montiel Flores împotriva Mexicului

(raportul nr.

11/04), Comisia s-a declarat competentă

ratione personae

pentru a examina plângerile depuse de diverse organizații și persoane care susțineau că alte două persoane fuseseră arestate ilegal și torturate, apoi condamnate la închisoare la finalul unui proces inechitabil. În

Escher și alții împotriva Braziliei

(raportul nr.

18/06), Comisia s-a declarat competentă

ratione personae

pentru a examina petiția făcută de două asociații – Rețeaua națională a avocaților populari (

Rede Nacional de Advogadas e Advogados Populares

) și Centrul pentru justiție globală (

Justiça Global

) –, care invocau încălcarea dreptului la un proces echitabil, încălcarea dreptului la respectarea onoarei și demnității persoanei și încălcarea dreptului de acces la justiție în cazul membrilor a două cooperative asociate Mișcării lucrătorilor rurali fără pământ (

Movimento dos Trabalhadores Rurais Sem Terra

) prin interceptarea și supravegherea în mod ilegal a liniilor lor telefonice.

72

. O cauză introdusă inițial de o organizație neguvernamentală poate fi ulterior trimisă Curții interamericane pentru drepturile omului, după ce Comisia adoptă pe fond un raport (a se vedea, de exemplu, cauza

Masacrul din „Las Dos Erres”

împotriva Guatemalei

, introdusă de Biroul pentru Drepturile Omului din cadrul Arhidiecezei Guatemalei și de CEJIL; a se vedea, de asemenea,

Escher și alții împotriva Braziliei

).

intitulat Accesul la justiție în Europa: o prezentare generală a provocărilor și oportunităților

73

. Raportul, publicat de FRA în martie 2011, subliniază că, la nivel național, capacitatea de a căuta o apărare efectivă a drepturilor persoanelor vulnerabile este afectată deseori de diverse aspecte, în special cheltuielile de judecată și interpretarea strictă a interesului de a acționa (p. 43-54 din raport).

B. Rapoarte privind condițiile din SPM

74

. CPT s-a referit în rapoartele sale la condițiile din SPM constatate în cadrul celor trei vizite efectuate în 1995, 1999 și 2004.

75

. În 1995, CPT a considerat că în SPM erau condiții atât de deplorabile încât a decis să se prevaleze de art.

8

pct.

5 din Convenția europeană pentru prevenirea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, care îi permite, în împrejurări excepționale, să comunice pe loc observațiile sale guvernului țării vizitate. CPT a subliniat, în special, că timp de șapte luni, în anul 1995, au decedat 61 de pacienți, 25 dintre aceștia fiind victime ale unei „malnutriții [...] severe” (pct.

177 din Raportul din 1995). CPT a solicitat guvernului român să ia măsuri urgente pentru asigurarea unor „condiții fundamentale de viață” în SPM.

Cu această ocazie, CPT a identificat alte motive de îngrijorare, în special practica plasării unui

pacient într-o cameră de izolare în scop punitiv și absența garanțiilor în cazul internării nevoluntare.

76

. Următoarea vizită a CPT a fost în 1999. Cele mai grave deficiențe constatate cu această ocazie erau legate de reducerea personalului, atât de specialitate, cât și auxiliar, față de 1995, precum și lipsa unui progres în materie de internare nevoluntară.

77

. CPT a efectuat o a treia vizită la SPM în iunie 2004, de data aceasta ca reacție la informații despre creșterea numărului pacienților decedați. La data vizitei, spitalul – cu o capacitate de 500 de paturi – adăpostea 472 de pacienți, din care 246 fuseseră internați în temeiul art.

114 C.

pen. (măsura internării medicale, dispusă prin hotărârea unei instanțe penale).

CPT a indicat în raportul său că, în 2003, au decedat 81 de pacienți, iar în primele luni din 2004 au decedat 28 de pacienți. Numărul deceselor a crescut, deși în 2002 pacienții bolnavi de tuberculoză activă au fost transferați de la acest spital în altă parte. Cauzele principale de deces erau stopul cardiac, infarctul miocardic și bronhopneumonia.

Vârsta medie a pacienților decedați era de 56 de ani, iar 16 dintre aceștia aveau vârste sub 40 de ani. CPT a considerat că „decesele atât de precoce nu se pot explica doar prin patologia pacienților aflată la originea spitalizării lor” (pct.

13 din raportul din 2004). Comitetul a remarcat, de asemenea, că unii dintre pacienții respectivi „nu păreau să fi primit îngrijiri suficiente” (pct.

14).

CPT s-a declarat îngrijorat de „precaritatea resurselor, atât umane, cât și materiale”, puse la dispoziția spitalului (pct.

16). A menționat, în special, carențele grave în materie de valoare calitativă și cantitativă a alimentelor oferite pacienților și lipsa încălzirii în spital.

Având în vedere deficiențele constatate în SPM, CPT a declarat (pct.

20 din raport):

„[...] nu este exclus ca îmbinarea condițiilor de viață dificile – în special carențele alimentare și problemele cu încălzirea – să fi contribuit la degradarea progresivă a stării generale a unora dintre pacienții cei mai slăbiți, și ca precaritatea resurselor sanitare alocate spitalului să fi făcut inevitabilă fatalitatea în majoritatea cazurilor.

În opinia CPT, situația observată la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare este foarte îngrijorătoare și justifică luarea unor măsuri energice atât pentru ameliorarea a condițiilor de trai, cât și pentru luarea în îngrijire somatică a pacienților. În urma celei de a treia vizite a CPT la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare în mai puțin de 10 ani, este timpul ca autoritățile să înțeleagă în sfârșit amploarea reală a situației din această unitate”.

În fine, referitor la măsura internării medicale dispuse în cadrul procedurilor civile, CPT a precizat că Legea nr.

487/2002, adoptată cu puțin timp înainte, nu a fost pusă în aplicare în totalitate, având în vedere că CPT a găsit și pacienți internați fără consimțământul lor, contrar garanțiilor prevăzute de legea respectivă (pct.

32).

78

. La 2 martie 2004, Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite privind dreptul la sănătate, Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite privind dreptul la alimentație și Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite privind tortura au adresat guvernului român o comunicare comună pentru a-și exprima îngrijorarea față de informațiile alarmante referitoare la condițiile de viață din SPM și pentru a solicita clarificări în acest sens. Guvernul le-a adresat următorul răspuns (a se vedea rezumatul Raportorului special privind dreptul la sănătate în documentul ONU E/CN.4/2005/51/Add.1):

[Traducerea grefei]

„54. Prin scrisoarea din data de 8 martie 2004, Guvernul a răspuns la comunicarea trimisă de Raportorul special cu privire la situația din

Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare

. Guvernul confirmă că autoritățile române înțeleg pe deplin și împărtășesc preocupările față de spital. Asigurarea protecției persoanelor handicapate a rămas o prioritate pentru Guvern, iar Ministerul Sănătății va face verificări la toate unitățile medicale similare pentru a se asigura că Poiana Mare reprezintă un caz izolat. Referitor la Poiana Mare, s-au luat măsuri imediate pentru ameliorarea condițiilor de viață pentru pacienți, iar măsurile vor continua până când spitalul va fi reabilitat complet. La 25 februarie 2004, Ministerul Sănătății a desfășurat o anchetă la Poiana Mare. S-au constatat deficiențe la sistemele de încălzire și furnizare apă, pregătirea meselor, eliminarea deșeurilor, condițiile de viață și condițiile sanitare, precum și asistența medicală. Majoritatea problemelor legate de asistența medicală erau cauzate de insuficiența resurselor și de administrația deficientă. Guvernul confirmă că sunt necesare următoarele măsuri: clarificarea de către experții medico-legali a cauzei decesului pacienților a căror moarte nu era legată de o afecțiune preexistentă sau de vârsta înaintată; punerea în aplicare a planului din 2004 pentru spital; angajarea unui număr suplimentar de profesioniști specializați în domeniul sănătății; reorganizarea programului de lucru al medicilor pentru a include și gărzi pe timp de noapte; asigurarea, în mod constant, a asistenței medicale de specialitate; și alocarea unor fonduri suplimentare pentru îmbunătățirea condițiilor de viață. Guvernul confirmă, de asemenea, că Secretarul de Stat din Ministerul Sănătății și Secretarul de Stat din Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap au fost revocați din funcție în urma neregulilor constatate la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare, precum și că directorul spitalului a fost înlocuit de un director interimar până la finalizarea procedurii de concurs pentru postul vacant. Guvernul confirmă că spitalul va rămâne sub supravegherea atentă a reprezentanților Ministerului Sănătății pe tot parcursul anului 2004 și că reprezentanții administrației locale vor fi implicați direct în îmbunătățirea situației din spital. În fine, Guvernul confirmă că Ministerul Sănătății va declanșa în curând o anchetă

independentă la toate celelalte unități similare și va lua toate măsurile necesare pentru a evita ca astfel de situații atât de nefericite să se mai repete.”

În cursul vizitei sale oficiale în România din august 2004, Raportorul special privind dreptul la sănătate a inspectat mai multe unități psihiatrice, printre care și SPM. Raportul întocmit în urma acestei vizite, publicat la 21 februarie 2005, are următoarele pasaje relevante:

„61. Cu toate acestea, Raportorul special a ajuns, în cursul misiunii sale, la concluzia că, în pofida angajamentelor luate de Guvern în materie juridică și politică, exercitarea dreptului la îngrijirea sănătății mintale rămâne mai degrabă o aspirație decât o realitate pentru multe persoane cu dizabilități mintale în România.

Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare

[...]

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART.

2, ART. 3 ȘI ART. 13 DIN CONVENȚIE

79

. În numele domnului Câmpeanu, CRJ susține că acesta a fost lipsit de viață ca urmare a efectului cumulat al unor acțiuni și omisiuni imputabile anumitor organe ale statului, contrar obligației legale de a-i acorda acestuia îngrijiri și tratament. De asemenea, CRJ consideră că autoritățile nu

au

instituit un mecanism efectiv capabil să apere drepturile persoanelor cu handicap internate în

spitale pe termen lung. CRJ afirmă, în special, că acestea nu au efectuat anchete asupra deceselor suspecte.

În plus, CRJ consideră că gravele abateri în legătură cu îngrijirile și tratamentul administrate domnului Câmpeanu la UMSC și SPM, condițiile de viață din SPM și atitudinea generală a autorităților și persoanelor implicate în acordarea îngrijirilor și tratamentului în ultimele luni din viața tânărului se

interpretează, în ansamblu dar și în parte, ca fiind un tratament inuman și degradant. Mai mult, conform CRJ, ancheta oficială privind acuzațiile de relele tratamente nu a respectat obligația procedurală care îi revine statului în temeiul art.

3 din Convenție.

Din perspectiva art.

13 coroborat cu art.

2 și art. 3 din Convenție, CRJ susține că ordinea juridică română nu asigură nicio cale de atac efectivă în cazurile de moarte suspectă sau de rele tratamente într-un spital psihiatric.

Art.

2, art. 3 și art. 13 din Convenție dispun:

Art.

2

„1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege [...]”

Art.

3

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Art.

13

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [...] convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

A.

Cu privire la admisibilitate

80

. Guvernul consideră că CRJ nu are calitatea necesară pentru a prezenta o cerere în numele domnului Valentin Câmpeanu, decedat între timp; prin urmare, cererea ar fi inadmisibilă pe motiv de

incompatibilitate

ratione personae

cu art.

34 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept.”

a) Guvernul

81

. În opinia Guvernului, cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute la art.

34: pe de o parte, CRJ

nu ar avea calitate de victimă, iar pe de altă parte, centrul nu ar fi demonstrat că o reprezenta în

mod legitim pe victima directă.

Deși conștientizează faptul că, în jurisprudența sa, Curtea dă o interpretare dinamică și progresivă a Convenției, Guvernul consideră că, chiar dacă instanța este autorizată să interpreteze Convenția, nu

i se poate accepta însă faptul de a legifera într-un fel sau altul completând textul acesteia. Prin

urmare, în opinia Guvernului, art.

34 trebuie interpretat ca însemnând că o cerere individuală nu

poate fi depusă de o persoană fizică, o organizație neguvernamentală sau un grup de persoane particulare care se pretinde victimă, ori de către reprezentantul pretinsei victime.

82

. Guvernul contestă că CRJ ar putea fi considerat o victimă directă sau măcar victimă indirectă ori potențială.

În primul rând, CRJ nu poate pretinde în speță că a suferit o încălcare a propriilor sale drepturi și, prin urmare, nu poate fi considerat victimă directă [Guvernul citează

Čonka și alții

și

Ligue des droits des Roms împotriva

Belgiei

(dec.), nr.

51564/99, 13 martie 2001].

În al doilea rând, conform analizei Guvernului privind jurisprudența Curții, o victimă indirectă ori potențială trebuie să demonstreze, cu ajutorul unor mijloace suficiente, existența fie a riscului unei încălcări, fie a consecințelor suferite ca urmare a încălcării drepturilor unui terț în contextul unei legături strânse preexistente, indiferent dacă legătura este naturală (dacă, de exemplu, terțul este membru al familiei) sau juridică (dacă, de exemplu, este consecința unei tutele). În opinia Guvernului, simplul fapt că situația de vulnerabilitate a domnului Câmpeanu a fost adusă la cunoștința CRJ, care a

decis ulterior să sesizeze instanțele naționale despre cazul tânărului, nu este suficient să confere CRJ calitate de victimă indirectă; lipsa unei legături solide între victima directă și CRJ și a unei decizii de investire a CRJ cu o misiune de reprezentare sau îngrijire a domnului Câmpeanu, împiedică această organizație să se prevaleze de calitatea de victimă, directă sau indirectă, și asta în pofida vulnerabilității incontestabile a domnului Câmpeanu sau a faptului că acesta era orfan și nu

a

beneficiat de ajutorul unui tutore (Guvernul citează,

a

contrario

,

Becker împotriva

Danemarcei

, nr.

7011/75, decizia Comisiei din 3

octombrie 1975).

83

. În plus, Guvernul consideră că, în absența unor elemente care să ateste existența oricărei forme de mandat, CRJ nu se poate pretinde nici reprezentantul victimei directe (Guvernul citează

Skjoldager împotriva

Suediei

, nr.

22504/93, decizia Comisiei din 17 mai 1995).

Guvernul susține că implicarea CRJ în procedura internă referitoare la decesul domnului Câmpeanu nu implică faptul că autoritățile naționale i-ar fi recunoscut interesul de a acționa în numele victimei directe. În opinia sa, statutul CRJ în fața instanțelor naționale era cel al unei persoane ale

cărei interese fuseseră vătămate de soluția procurorului, nu cel al unui reprezentant al părții vătămate. În această privință, dreptul intern, în interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în

decizia din 15 iunie 2006 (

supra

, pct.

44), ar însemna admiterea unei

actio popularis

în procedura internă.

84

. Guvernul susține că prezenta cauză trebuie respinsă în calitate de

actio popularis

și că astfel de cauze nu pot fi admise de Curte decât în contextul art.

33 din Convenție și al competenței statelor de a se supraveghea reciproc. Deși menționează că alte organisme internaționale nu interzic expres

actio popularis

(se menționează art.

44 din Convenția americană a drepturilor omului), Guvernul consideră că orice mecanism își are limitele, inconvenientele și avantajele sale, modelul adoptat nefiind – în opinia sa – decât rezultatul negocierilor dintre părțile contractante.

85

. Guvernul adaugă că autoritățile române au ținut seama de recomandările specifice formulate de CPT. Evaluarea periodică universală a ONU din 2013 ar fi recunoscut astfel că situația persoanelor cu handicap din România a avut o evoluție pozitivă. S-au înregistrat progrese și în domeniul legislației privind tutela și protecția persoanelor cu handicap.

În fine, diverse hotărâri ale Curții au examinat deja chestiunea drepturilor pacienților vulnerabili internați în unități mari [Guvernul face trimitere la

C.B. împotriva

României

, nr.

21207/03, 20 aprilie 2010, și

Stanev împotriva

Bulgariei

(MC), nr.

36760/06, CEDO 2012]; prin urmare, nu există niciun motiv special legat de respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt garantate de Convenție, pentru a continua examinarea cererii.

b) CRJ

86.

CRJ susține că circumstanțele excepționale ale prezentei cereri impun o examinare a fondului. CRJ este de părere că o astfel de evaluare poate fi făcută de Curte fie admițând că CRJ este o victimă indirectă, fie considerând că organizația acționează în calitate de reprezentant al domnului Câmpeanu.

87.

Întrucât, în opinia CRJ, Curtea are ca principiu o interpretare flexibilă a criteriilor de

admisibilitate atunci când acest lucru se impune în interesul drepturilor omului și pentru a permite un acces concret și efectiv la procedura în fața sa, CRJ consideră că ar trebui admis faptul că are calitate procesuală în numele domnului Câmpeanu. Totodată, Curtea ar trebui să ia în considerare circumstanțele excepționale ale cauzei, imposibilitatea ca tânărul să aibă acces la justiție – fie în mod direct, fie prin intermediul unui reprezentant – dat fiind faptul că instanțele naționale au recunoscut calitatea procesuală a CRJ de a acționa în numele său și, nu în ultimul rând, îndelungata experiență a

ONG-ului în susținerea acțiunilor în numele persoanelor cu dizabilități.

Curtea și-a adaptat de altfel normele pentru a permite accesul la procedura în fața sa victimelor care consideră că este extrem de dificil, dacă nu imposibil, să îndeplinească anumite criterii de

admisibilitate, din motive independente de voința lor, legate însă de încălcările pe care le denunță (dificultăți pentru victima unor măsuri secrete de supraveghere de a prezenta probe sau vulnerabilitatea cauzată de factori cum ar fi vârsta, sexul sau invaliditatea) [CRJ citează, de exemplu,

S.P., D.P. și A.T. împotriva Regatului Unit

, nr. 23715/94, Decizia Comisiei din 20 mai 1996,

Storck împotriva Germaniei

, nr. 61603/00, CEDO 2005

‑

V, și

Öcalan împotriva Turciei

(MC), nr.

46221/99, CEDO

2005

‑

IV].

De asemenea, Curtea a exclus regula privind „calitatea de victimă” insistând pe „interesul drepturilor omului”. Într-adevăr, Curtea a afirmat că hotărârile pe care le pronunță nu servesc doar pentru soluționarea cauzelor în care a fost sesizată, ci, în sens mai larg, pentru a „clarifica, proteja și dezvolta normele Convenției și, astfel, pentru a contribui la respectarea, de către state, a angajamentelor pe care și le-au asumat în

calitate de părți contractante” (CRJ face trimitere la

Karner împotriva Austriei

, nr. 40016/98, pct.

26, CEDO

2003

‑

IX).

În plus, CRJ consideră că statul are anumite obligații, de exemplu, în temeiul art. 2, indiferent de

existența unei rude sau de dorința lor de a iniția o procedură în numele reclamantului. A condiționa astfel supravegherea respectării de către state a obligațiilor care le revin în temeiul art.

2 de existența unei rude ar implica riscul de a fi încălcate cerințele art. 19 din Convenție.

88.

CRJ evocă practica internațională a Comisiei interamericane pentru drepturile omului și pe cea a Comisiei africane pentru drepturile omului și popoarelor, care, în cazuri excepționale, permite introducerea unei cauze de către alte persoane în numele pretinsei victime, în cazul în care aceasta nu este în măsură să transmită ea însăși comunicarea. În aceste situații, ONG-urile se află printre apărătorii cei mai activi în domeniul drepturilor omului; în plus, calitatea ONG-urilor de a sesiza instanțele în numele unor astfel de victime și de a le sprijini este în mod frecvent acceptată în multe state membre ale Consiliului Europei (potrivit unui raport al Agenției Uniunii Europene pentru Drepturi Fundamentale pentru anul 2011, intitulat

Accesul la justiție în Europa

:

o prezentare de ansamblu a

provocărilor și oportunităților

).

89.

În ceea ce privește particularitățile speței, CRJ consideră că, la evaluarea problemei calității sale procesuale, este necesar să se ia în considerare un element important, și anume faptul că observatorii săi au avut un scurt contact vizual cu domnul Câmpeanu, în timpul vizitei lor la SPM, și au

fost martori ai suferinței sale. Într-adevăr, CRJ a reacționat la fața locului, adresându-se diverselor autorități și presându-le să găsească soluții pentru situația critică a domnului Câmpeanu. În acest context, experiența îndelungată a organizației în apărarea drepturilor omului pentru persoanele cu

dizabilități a jucat un rol esențial.

Indicând faptul că i-a fost recunoscută calitatea procesuală la nivel național, CRJ susține că, în

mod frecvent, Curtea a luat în considerare normele de procedură interne privind reprezentarea pentru a stabili cine are calitate procesuală pentru a introduce o cerere în numele unei persoane cu

handicap (CRJ citează

Glass împotriva Regatului Unit

, nr. 61827/00, CEDO 2004

‑

II). CRJ adaugă faptul că au fost constatate încălcări de către Curte în cauzele în care autoritățile naționale au aplicat normele de procedură într-un mod rigid și au restricționat astfel accesul la justiție pentru persoanele cu

handicap (în

special, face trimitere la

X și Y împotriva Țărilor de Jos

, 26 martie 1985, seria A, nr.

91).

În acest context, CRJ susține că inițiativele luate în raport cu autoritățile naționale îl disting în mod fundamental de ONG-ul reclamanta din cauza recentă

Nenceva și alții împotriva Bulgariei

(nr.

48609/06, 18 iunie 2013), cu privire la moartea a 15 copii și tineri adulți cu dizabilități dintr-un așezământ social. CRJ indică faptul că, în cauza respectivă, observând că erau necesare măsuri excepționale pentru a asigura reprezentarea persoanelor care nu puteau să se apere singure, Curtea a arătat faptul că Asociația pentru integrare europeană și drepturile omului nu a prezentat în prealabil cauza în fața autorităților naționale și, prin urmare, cererea a fost respinsă ca incompatibilă

ratione personae

cu prevederile Convenției în ceea ce privește ONG-ul respectiv (

idem

, pct.

93).

90.

Bazându-se pe comentariile Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei cu

privire la dificultățile persoanelor cu handicap de a avea acces la justiție, precum și pe îngrijorările exprimate de Raportorul special al ONU pentru tortură, potrivit căruia practicile de rele tratamente împotriva persoanelor cu handicap, izolate în instituțiile publice „rămân (adesea) invizibile”, CRJ

consideră că „interesul drepturilor omului” impune o examinare pe fond a prezentei cereri.

Enumeră, de asemenea, un set de criterii pe care le consideră utile pentru stabilirea calității procesuale în cauze similare celei de față: vulnerabilitatea victimei, care poate duce la incapacitatea sa totală de a depune plângere; obstacolele concrete și naturale care împiedică victima să epuizeze căile de atac interne, cum ar fi privarea de libertate sau incapacitatea de a contacta un avocat sau o

rudă; natura încălcării, mai ales în cazul în care se referă la art. 2, atunci când victima directă se află

ipso facto

în imposibilitatea de a oferi un mandat scris terților; lipsa altor mecanisme instituționale pentru a asigura reprezentarea eficientă a victimei; natura relației dintre victima directă și partea terță care revendică calitatea procesuală; și problema dacă acuzațiile formulate ridică probleme grave, cu

un caracter general.

91.

Având în vedere criteriile de mai sus și în măsura în consideră că a acționat în numele victimei directe, domnul Câmpeanu – nu numai înainte de decesul acestuia, lansând un apel pentru transferarea sa de la SPM, ci și imediat după moartea acestuia și de-a lungul următorilor 4 ani, încercând să stabilească răspunderea pentru decesul acestuia în fața instanțelor naționale – CRJ

susține că are dreptul să prezinte cauza tânărului în fața Curții.

ONG-ul concluzionează că, negându-i-se calitatea de a acționa în numele domnului Câmpeanu, acest lucru ar însemna ca Guvernul să profite de situația nefericită a tânărului pentru a se sustrage de la controlul Curții, blocând, astfel, membrilor mai vulnerabili ai societății accesul în fața instanței europene.

c) Observațiile relevante ale terților intervenienți

i. Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei

92.

Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei, a cărui intervenție în fața Curții este limitată la problema admisibilității prezentei cereri, consideră că accesul la justiție al persoanelor cu

handicap este foarte problematic în România. Potrivit acestuia, procedurile de declarare a

invalidității sunt inadecvate, iar normele care reglementează calitatea procesuală sunt prea

restrictive. Nu reprezintă un caz izolat, prin urmare, ca frecventele abuzuri împotriva persoanelor cu

handicap să nu fie raportate autorităților și să fie ignorate, astfel că aceste încălcări sunt încadrate de un climat de impunitate. Dornice de a preveni și a de a stopa astfel de abuzuri, ONG-urile joacă un rol important, în special facilitând persoanelor vulnerabile accesul la justiție. În acest context, a permite ONG-urilor să introducă cereri în fața Curții în numele persoanelor cu handicap ar fi în deplină conformitate cu principiul eficienței care stă la baza Convenției, precum și cu orientările adoptate în

numeroase țări europene și cu jurisprudența altor instanțe internaționale, de exemplu, Curtea interamericană pentru drepturile omului, care recunoaște calitatea procesuală a ONG-urilor de

a

acționa în numele pretinselor victime, chiar și atunci când acestea nu au desemnat respectivele organizații pentru a le reprezenta (comisarul menționează cu titlu de exemplu cauza

Yatama împotriva Nicaragua

, hotărârea din 23 iunie 2005).

Potrivit Comisarului, o abordare restrictivă a normelor referitoare la calitatea procesuală în numele persoanelor care prezintă dizabilități (intelectuale, în cazul de față) ar avea efectul nedorit de a nega acestor persoane vulnerabile posibilitatea de a solicita și de a obține reparații pentru încălcarea drepturilor lor fundamentale, ceea ce ar fi împotriva scopurilor esențiale ale Convenției.

93.

De asemenea, comisarul consideră că, în circumstanțe excepționale, care urmează să fie definite de Curte, ONG-urilor trebuie să li se permită să prezinte în fața Curții cereri în numele victimelor identificate care au fost direct afectate de pretinsa încălcare. Existența unor astfel de circumstanțe excepționale poate fi recunoscută în cazul victimelor extrem de vulnerabile, cum ar fi persoanele plasate într-o instituție psihiatrică sau de protecție socială, care nu au nici familie, nici alte mijloace de reprezentare și a căror cerere, depusă în numele lor de către o persoană sau o organizație cu care se stabilește o legătură suficientă, ar prezenta aspecte importante, de interes general.

În opinia Comisarului, o astfel de abordare ar fi în concordanță cu tendința europeană de extindere a calității de a sta în justiție și o recunoaștere a contribuției neprețuite aduse de ONG-uri în domeniul drepturilor fundamentale ale persoanelor cu handicap, fiind totodată în conformitate cu jurisprudența relevantă a Curții, care s-a modificat considerabil în ultimii ani, în special grație intervenției ONG-urilor.

ii. Comitetul Helsinki din Bulgaria

94.

Invocând vasta sa experiență de ONG în apărarea drepturilor omului, Comitetul Helsinki din Bulgaria consideră că o persoană cu handicap plasată într-o instituție nu poate beneficia de protecția dreptului penale decât dacă un ONG care acționează în numele său utilizează căile de atac judiciare, la care se adaugă sensibilizarea opiniei publice. Potrivit Comitetului, chiar și așa, rezultatele concrete rămân insuficiente. Simplul acces la o instanță rămâne în realitate problematic pentru astfel de victime, care de multe ori sunt refuzate din motive procedurale. În consecință, infracțiunile împotriva persoanelor cu handicap mintal plasate în instituții nu intră în aria de aplicare a legilor care urmăresc prevenirea, pedepsirea și repararea unor astfel de acte.

iii. Centrul pentru apărarea persoanelor cu handicap mintal

95.

Centrul pentru apărarea persoanelor cu handicap mental consideră că imposibilitatea, în fapt sau în drept, ca o persoană care prezintă deficiențe intelectuale să aibă acces la justiție – un subiect deja examinat de Curte în mai multe cauze (de exemplu, cauza

Stanev

, citată anterior) – poate duce în cele din urmă la impunitate în cazul încălcării drepturilor respectivului individ. În situațiile în care victimele vulnerabile sunt private de capacitatea lor procesuală sau plasate în instituții publice, statele s-ar putea „sustrage” de la orice obligație pe care o au de a proteja viețile acestor persoane, neoferindu-le niciun fel de asistență juridică, în special în ceea ce privește protecția drepturilor lor fundamentale. Centrul evocă jurisprudența Curții Supreme din Canada, a Curții Supreme din Irlanda și a

High Court

din Anglia și Țara Galilor: în anumite cauze, aceste instanțe au recunoscut ONG-urilor calitatea procesuală atunci când persoana în cauză nu era capabilă să susțină ea însăși în fața instanței o problemă de interes public. Deciziile acestor instanțe cu privire la calitatea procesuală a

ONG-urilor s-au bazat, în principal, pe evaluarea problemei dacă respectiva cauză făcea referire la

o

problemă gravă și dacă reclamantul avea un interes real de a sesiza justiția, dacă acesta avea experiență în domeniu și dacă exista sau nu un alt mod rezonabil și efectiv de a prezenta problema în

fața instanțelor.

a) Abordarea Curții în cauze precedente

i. Victime directe

96.

Pentru a putea introduce o cerere în temeiul art.

34, o persoană trebuie să poată demonstra că a „suportat în mod direct efectele” măsurii în litigiu [

Burden împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

13378/05, pct.

33, CEDO 2008, și

Ýlhan împotriva Turciei

(MC), nr. 22277/93, pct. 52, CEDO 2000

‑

VII]. Această condiție este necesară pentru a se declanșa mecanismul de protecție prevăzut de

Convenție, chiar dacă acest criteriu nu ar trebui aplicat într-un mod rigid, mecanic și inflexibil pe tot parcursul procedurii [

Karner

, citată anterior, pct. 25, și

Fairfield și alții împotriva Regatului Unit

(dec.), nr.

24790/04, CEDO 2005

‑

VI].

În plus, urmând practica Curții și a art. 34 din Convenție, o cerere nu poate fi prezentată decât de

către persoanele care sunt în viață sau în numele lor [

Varnava și alții împotriva Turciei

(MC), nr.

16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, pct.

111, CEDO 2009]. Astfel, într-o serie de cauze în care victima directă decedase înainte de introducerea cererii, Curtea a refuzat să-i recunoască victimei directe, chiar dacă era reprezentată, calitatea de

locus standi

în sensul art. 34 din Convenție [

Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei

, nr.

42430/05, pct.

30, 2

februarie 2010,

Dvořáček și Dvořáčková împotriva Slovaciei

, nr.

30754/04, pct.

41, 28 iulie 2009,

Kaya și Polat împotriva Turciei

(dec.), nr. 2794/05 și 40345/05, 21 octombrie 2008].

ii. Victime indirecte

97.

Curtea a operat o distincție între cauzele din categoria sus-menționată și cele în care moștenitorilor unui reclamant li s-a admis să mențină o cerere deja introdusă. Un exemplu de

jurisprudență,

Fairfield și alții

(decizie citată anterior): în acest caz, o femeie, doamna Fairfield, a

introdus după moartea tatălui său o cerere în care susținea încălcarea drepturilor la libertatea de

gândire, de religie și de exprimare (art. 9 și art. 10 din Convenție); deși instanțele interne au admis ca doamna Fairfield să continue procedura, după decesul tatălui său, Curtea a refuzat să-i recunoască calitatea de victimă și a făcut o distincție între această cauză și cauza

Dalban împotriva României

[(MC), nr. 28114/95, CEDO 1999

‑

VI], în care reclamantul fusese cel care a introdus cererea, văduva lui nefăcând altceva decât să continue procedura după moartea sa.

În acest sens, Curtea face o diferențiere în funcție de faptul că decesul victimei directe se produce înainte sau după ce a fost introdusă cererea în fața sa.

În cazul în care reclamantul a decedat

după

introducerea cererii, Curtea a admis că o rudă apropiată sau un moștenitor ar putea, în principiu, continua procedura, întrucât reclamantul deținea un

interes suficient în cauză [de exemplu, văduva și copiii, în

Raimondo împotriva Italiei

, 22 februarie 1994, pct.

2, seria A, nr.

281

‑

A, și

Stojkovic împotriva „fostei Republice Iugoslave a Macedoniei”

, nr.

14818/02, pct.

25, 8 noiembrie 2007; părinții, în

X împotriva Franței

, 31 martie 1992, pct.

26, seria

A, nr.

234

‑

C; nepotul și potențialul moștenitor, în

Malhous împotriva Republicii Cehe

(dec.) (MC), nr.

33071/96, CEDO 2000

‑

XII; sau partenera necăsătorită sau

de facto

, în

Velikova împotriva Bulgariei

(dec.), nr.

41488/98, CEDO 1999

‑

V;

a contrario

, legatarul universal fără legături de rudenie cu decedatul în

Thevenon împotriva Franței

(dec.), nr.

2476/02, CEDO 2006-III; nepoata, în

Léger împotriva Franței

(radiere de pe rol) (MC), nr.

19324/02, pct.

50, 30 martie 2009; fiica unuia dintre reclamanții inițiali într-o cauză referitoare la drepturi netransferabile care rezultă din art. 3 și art. 8 și care privea un interes privat, în

M.P. și alții împotriva Bulgariei

, nr.

22457/08, pct.

96-100, 15

noiembrie 2011].

98.

Situația este însă diferită atunci când victima directă a decedat

înainte

de introducerea cererii în fața Curții. În astfel de cazuri, Curtea, bazându-se pe o interpretare autonomă a noțiunii „victimă”, a

fost dispusă să recunoască calitatea procesuală a unei rude apropiate, întrucât capetele de cerere ridicau o problemă de interes general, cu privire la „respectul drepturilor omului” (art. 37

§

1

in fine

din Convenție), iar reclamanții, în calitate de moștenitori, aveau un interes legitim în menținerea cererii, respectiv ca urmare a unui efect direct asupra propriilor drepturi ale reclamantului [

Micallef împotriva Maltei

(MC), nr.

17056/06, pct.

44-51, CEDO 2009, și

Marie-Louise Loyen și Bruneel împotriva Franței

, nr.

55929/00, pct.

21-31, 5 iulie 2005]. Trebuie remarcat faptul că aceste ultime cauze au fost aduse în fața Curții în urma sau în legătură cu o procedură internă la care victima directă participase ea însăși în cursul vieții.

Curtea a recunoscut astfel unei rude apropiate a victimei calitatea procesuală de a depune o

cerere în situația în care victima a decedat sau a dispărut în împrejurări în care s-a pretins că era

angajată răspunderea statului [

Çakıcı împotriva Turciei

(MC), nr.

23657/94, pct.

92, CEDO 1999

‑

IV,

Bazorkina împotriva Rusiei

(dec.), nr.

69481/01, 15 septembrie 2005].

99.

În

Varnava și alții

(citată anterior), reclamanții au intr