CASE OF GRĂMADĂ v. ROMANIA

La originea cauzei se află cererea nr. 14974/09 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Liviu Grămadă („reclamantul”), a sesizat Curtea la 9 martie 2009 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Convenția ).

Reclamantul a fost reprezentat de C. L. Matiș, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român ( Guvernul ) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul se plânge, în special, de supunerea sa la rele tratamente de către un agent de poliție care i-a tras un glonț în coapsă și de lipsa unei anchete efective în acest sens.

La 30 noiembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamantul s-a născut în 1968 și locuiește în Bogata (județul Cluj). A. Evenimentele din noaptea de 22 mai 2005

În noaptea de 22 mai 2005, în jurul orei 2.30, agentul de poliție A.C., însoțit de gardianul public I.K., l-a urmărit pe I.C., aflat la volanul unui autoturism, sub bănuiala că ar fi consumat alcool la barul din sat. În autoturism se mai aflau încă patru tineri. I.C. a oprit autoturismul pe marginea drumului, așa că polițistul a oprit și el autoturismul și s-a apropiat de el, solicitându-i să prezinte un act de identitate. În urma refuzului lui I.C. de a se identifica, agentul A.C. l-a invitat la postul local de poliție în vederea identificării și a efectuării unui test de alcoolemie. I.C. s-a opus și i-a îmbrâncit pe polițist și pe gardian când aceștia au încercat să-l imobilizeze. Drept răspuns, agentul de poliție a făcut uz de sprayul cu gaz lacrimogen împotriva lui I.C. În acel moment, cei patru tineri au ieșit din mașina lui I.C., protestând față de acțiunea polițistului. Aceștia s-au apropiat de agentul de poliție și de gardian. Potrivit unuia dintre ocupanții autoturismului, agentul de poliție i-a amenințat că va face uz de pistol. Pe când ocupanții autoturismului se retrăgeau, I.C. a scăpat din strânsoarea agentului de poliție și a fugit în curtea casei aparținând familiei reclamantului ca să se spele pe față.

Agentul de poliție și gardianul l-au urmărit și l-au reținut, însă au fost bruscați de tatăl reclamantului, care între timp ieșise din casă din cauza zgomotului. Întrucât agentul de poliție l-a stropit în față cu gaz lacrimogen, tatăl reclamantului s-a retras ca să se spele pe față. Agentul de poliție și gardianul au reușit să-l rețină pe unul dintre ocupanții autoturismului, însă agentul a ieșit apoi din curte în așteptarea întăririlor solicitate prin telefon.

Între timp, reclamantul a ieșit și el din casă și împreună cu tatăl său s-a îndreptat către poartă. În acel moment, agentul de poliție a început să tragă cu pistolul. Un glonț a nimerit coapsa reclamantului. În pofida opoziției inițiale a polițistului, câteva minute mai târziu, reclamantul a fost transportat la spital de către cumnatul său, unde a suferit o operație chirurgicală pentru extragerea glonțului. B. Cercetarea penală efectuată de autorități

La aceeași dată, în jurul orei 5.20, o echipă formată dintr-un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj (denumit în continuare „parchetul”), un medic legist și un ofițer din cadrul poliției judiciare, s-a prezentat la spitalul în care fusese internat reclamantul și în care acesta a fost examinat de medicul legist. Acesta din urmă a constatat că reclamantul prezenta o plagă împușcată la nivelul coapsei drepte și a concluzionat că necesită 16-18 zile de îngrijiri medicale.

Echipa s-a deplasat apoi la locul incidentului. Cu această ocazie, s-a întocmit un proces-verbal, care descria locul și preciza că se identificaseră urme de substanță roșie (probabil sânge) la 80 cm de poartă. Procesul-verbal mai preciza că la fața locului au fost confiscate și încredințate poliției judiciare, pentru eventuale analize științifice: un pistol, un spray cu gaz lacrimogen și un tub de cartuș găsit la 4 metri de poartă. De asemenea, au fost făcute fotografii judiciare. Cercetarea s-a efectuat în prezența agentului de poliție A.C., care a furnizat informații despre incident.

În jurul orei 6, în urma plângerii făcute de agentul A.C. care se considera victima unui ultraj, o altă echipă formată din doi ofițeri de poliție judiciară s-a deplasat pentru cercetare la fața locului. S-a întocmit un alt proces-verbal, în care se preciza că doi martori asistaseră la cercetare. Procesul-verbal mai preciza că la fața locului au fost confiscate și încredințate poliției judiciare, pentru eventuale analize științifice: un pistol, un spray cu gaz lacrimogen și un tub de cartuș găsit la 3 metri de poartă. Procesul-verbal nu a fost semnat de martori. Din procesul-verbal reieșea că locul nu suferise modificări anterior sosirii ofițerilor deoarece era supravegheat de un agent de poliție.

În cursul zilei, agentul de poliție A.C., gardianul public, plus tatăl, mama, un nepot, un cumnat și o cumnată din partea reclamantului, I.C. și tatăl lui I.C., precum și V.L., o tânără aflată în autoturismul condus de I.C., au dat declarații scrise în fața poliției judiciare și a parchetului.

Tatăl reclamantului a declarat că bărbatul care l-a stropit în față cu gaz lacrimogen se declarase polițist, dar că nu l-a crezut și că, după ce s-a spălat pe față cu apă, s-a întors înarmat cu o mătură. Între timp, din casă a ieșit fiul său, care i-a spus că se duce să discute cu persoanele care se aflau în curtea lor și pe care le cunoștea. Ulterior, a auzit două focuri de armă urmate de altele, iar fiul său striga să nu se mai tragă asupra lui în propria lor curte. După ce și-a văzut fiul culcat la pământ, a auzit un ultim foc de armă.

Mama reclamantului a declarat că a fost trezită de zgomot și că a ieșit din casă la scurt timp după soțul său. A remarcat trei persoane certându-se în curte. Soțul său s-a întors cu fața plină de gaz lacrimogen și i-a cerut să-l scoale pe reclamant. Aceasta s-a conformat și l-a trezit pe reclamant, care a ieșit apoi în curte. Ea s-a întors în casă să se îmbrace. A auzit două focuri de armă urmate după 2 minute de un al treilea foc. A ieșit din casă și i-a văzut pe soțul său înarmat cu o mătură și pe fiul său culcat la pământ. S-a îndreptat spre fiul său, pe care l-a auzit strigând: „Alin, m-ai împușcat în curtea mea!". Imediat apoi, a auzit încă un foc de armă.

Gardianul public a declarat că, împreună cu agentul de poliție, l-a urmărit și oprit pe I.C. în curtea reclamantului, dar că un bărbat în vârstă a ieșit din casă și s-a opus interpelării lui I.C. După ce agentul de poliție l-a stropit cu gaz lacrimogen, bărbatul s-a retras. Agentul de poliție a ieșit și el din curte și a chemat întăriri de la Poliția Turda. În acel moment, bărbatul în vârstă s-a întors înarmat cu o furcă și însoțit de un bărbat mai tânăr care a încercat să-l elibereze pe I.C. din strânsoarea sa, în timp ce bărbatul în vârstă agita furca în aer într-un mod amenințător. A cerut ajutor agentului de poliție, care a strigat de câteva ori „Stai că trag!”și a tras două focuri în aer ca somație. Cum cei doi bărbați veneau spre el, agentul de poliție s-a retras la 2 metri de poartă și, după ce a strigat de câteva ori „Poliția!”, a tras cu pistolul în direcția picioarelor reclamantului.

V.L. a declarat că, ulterior interpelării lui I.C., s-a îndreptat către casă împreună cu alți doi ocupanți ai autoturismului și că pe drum a auzit 5-7 focuri de armă.

Câteva zile mai târziu, reclamantul a dat și el o declarație scrisă în care a precizat că văzuse două persoane în curte și că pe una dintre ele a apucat-o de gât. După ce și-a dat seama că persoana în cauză era gardianul public al comunei, i-a dat drumul. Atunci a constatat că cealaltă persoană dispăruse. S-a îndreptat astfel către poartă, unde l-a văzut pe agentul de poliție A.C., pe care îl cunoștea. În același moment, a auzit pe cineva strigând „Stai!” și imediat a simțit o durere în piciorul drept, care l-a făcut să se așeze pe jos. Reclamantul a mai declarat că îl cunoaște pe agentul de poliție A.C. El considera că acțiunea acestuia din urmă se putea explica prin faptul că crezuse că reclamantul avea intenții agresive sau prin faptul că îl confundase cu persoana urmărită. În fine, a declarat că nu știe dacă va face plângere penală împotriva lui A.C., dar că va lua o decizie în acest sens după ce va ieși din spital.

La 24 mai 2005, procurorul a dispus efectuarea unei expertize medico-legale. Expertiza, finalizată la 8 iunie 2005, a concluzionat că reclamantul prezenta leziuni care ar fi putut data din perioada 21-22 mai 2005 și că ar fi putut fi cauzate de o armă de foc în timp ce acesta stătea în picioare. Reclamantul necesita 40-45 de zile de îngrijiri pentru leziunile respective, care nu îi puseseră viața în pericol. În schimb, era imposibil să se pronunțe asupra sechelelor invalidante prezentate de reclamant înainte de terminarea tratamentului chirurgical și a terapiei recuperatorii. În lipsa unor elemente medico-legale, expertiza nu a putut stabili calibrul armei, distanța de tragere a focului de armă, poziția exactă a reclamantului ori a agresorului.

La 25 mai 2005, reclamantul a formulat plângere penală împotriva agentului de poliție A.C. pentru tentativă de omor.

La 1 iunie 2005, procurorul a dispus efectuarea unei expertize balistice pentru a stabili dacă pistolul și cele nouă gloanțe aflate în dotarea agentului A.C. erau în stare de funcționare, dacă pistolul fusese utilizat recent și dacă tubul de cartuș găsit la locul incidentului provenea dintr-unul dintre cele două încărcătoare ale pistolului agentului A.C. Expertiza, finalizată la 7 iunie 2005, a răspuns afirmativ la întrebările procurorului.

La 2 iunie 2005, procurorul a dispus începerea urmăririi penale față de agentul A.C. pentru violare de domiciliu [art. 192 alin. (1) C. pen.] și purtare abuzivă [art. 250 alin. (2) C. pen.].

La 8 iunie 2005, procurorul i-a audiat pe tatăl reclamantului, două vecine și pasagerii din autoturism.

Tatăl reclamantului a declarat că inițial a îmbrâncit persoanele intrate în curtea casei sale și că, după ce s-a spălat pe față cu apă ca să curețe urmele de gaz, a ieșit înarmat cu o mătură. Între timp, fiul său, care ieșise din casă, i-a spus că știe persoanele care se certau în curte și s-a îndreptat spre ele. Tatăl reclamantului a auzit trei focuri de armă și pe fiul său, culcat la pământ, strigând „Alin, m-ai omorât!”.

Vecina M.M. a declarat că a fost trezită de un foc de armă și că, după ce a ieșit din casă, l-a văzut pe agentul de poliție A.C. în stradă, care era goală, telefonându-i șefului său pentru a-l informa că făcuse uz de arma din dotare și pentru a solicita o ambulanță. Aceasta l-a văzut și pe tatăl reclamantului, înarmat cu o furcă.

Trei dintre persoanele care fuseseră în autoturismul lui I.C. au declarat că au părăsit locul când a început conflictul și că au auzit câteva focuri de armă (între patru și șapte).

Alți martori audiați fie nu au declarat nimic despre faptul că reclamantul sau tatăl său erau ori nu înarmați, fie au susținut că nu i-au văzut înarmați cu furci.

La 22 iunie 2005, procurorul l-a audiat și pe agentul de poliție A.C. Acesta a declarat că, pe când se afla în stradă, l-a auzit pe gardianul I.K. strigând că îl amenință un bărbat înarmat cu o furcă. S-a întors cu fața și a văzut în curte doi bărbați, înarmați unul cu o furcă, celălalt cu un par, care se îndreptau spre el. A strigat „Stai că trag!”și a tras două focuri în aer ca somație. Întrucât bărbații nu i-au ascultat ordinul, A.C. a tras un foc înspre picioarele reclamantului. Acesta s-a așezat pe jos și ulterior a fost transportat la spital.

Audiat în aceeași zi, gardianul I.K. a confirmat desfășurarea faptelor așa cum le descrisese de agentul de poliție. Acesta a precizat că nu a identificat prea bine obiectul pe care reclamantul îl ținea în mână.

Prin rezoluția din 22 iunie 2005, procurorul a dispus încetarea urmăririi penale față de A.C. pentru violare de domiciliu și purtare abuzivă. Astfel, referitor la violarea de domiciliu, procurorul a constatat că agentul de poliție intrase în curtea casei reclamantului în urmărirea unui delincvent, situație care conferea legitimitate acțiunilor agentului. Referitor la purtarea abuzivă invocată, procurorul a reținut că agentul de poliție acționase în legitimă apărare. Procurorul a concluzionat că existau motive întemeiate de a bănui că viața acestuia era în pericol, având în vedere disputa care izbucnise în curtea casei reclamantului și faptul că doi bărbați înarmați se îndreptau, amenințători, spre el. Procurorul a reținut că reacția agentului la atac nu a fost proporțională și că acesta ar fi putut reacționa cu mai mult tact, dar a considerat că situația intra sub incidența dispozițiilor art. 44 alin. (3) C. pen., care înlătura caracterul penal al faptelor comise în legitimă apărare, chiar dacă nu a existat proporționalitate între atac și reacția de apărare pe fondul temerii și tulburării agentului. În speță, lipsa vizibilității, dat fiind că incidentul a avut loc noaptea, tinerețea sa (acesta avea 23 de ani la data incidentului), precum și faptul că intrase în poliție de mai puțin de 1 an, au fost factori care au contribuit la starea de tulburare a agentului.

Reclamantul a contestat rezoluția la procurorul-șef al parchetului, susținând, în principal, că procurorul nu se pronunțase cu privire la infracțiunea de tentativă de omor ( supra , pct. 19).

Prin rezoluția din 28 iulie 2005, procurorul-șef al parchetului a admis în parte contestația reclamantului, adăugând la dispozitiv faptul că încetarea urmăririi penale se referea totodată la tentativa de omor.

Reclamantul a contestat rezoluția din 28 iulie 2005 în fața instanțelor interne. Totodată, acesta s-a constituit ca parte civilă. Reclamantul a denunțat caracterul insuficient al probelor prezentate și, în special, faptul că nu s-a efectuat nicio expertiză pentru a stabili câte focuri de armă fuseseră trase de către polițist și care dintre gloanțe l-a rănit. Acesta a criticat, de asemenea, neefectuarea unei noi cercetări la fața locului sau a unei reconstituiri, având în vedere în special faptul că singurele informații prezentate la întocmirea proceselor-verbale în ziua incidentului proveneau doar de la polițist ( supra , pct. 10).

Prin decizia din data de 20 decembrie 2005, Tribunalul Cluj a respins plângerea reclamantului.

Prin decizia din 19 aprilie 2006, în urma recursului reclamantului, Curtea de Apel Cluj a anulat decizia tribunalului și i-a retrimis cauza spre examinare. Astfel, curtea de apel a constatat că starea de legitimă apărare a fost reținută doar în baza declarațiilor agentului de poliție și ale gardianului, declarații care erau însă contrazise de celelalte probe din dosar. Curtea de apel i-a pus în vedere tribunalului să instrumenteze probele relevante, astfel încât să se elimine multitudinea de contradicții apărute în cursul urmăririi penale.

Cauza a fost repusă pe rolul Tribunalului Cluj care, prin decizia din 20 iunie 2006, a dispus redeschiderea urmăririi penale în vederea reexaminării pe fond.

În cadrul ședinței din 11 iulie 2006, tribunalul a admis în parte cererile de probe formulate de reclamant, respectiv audierea celor 12 martori care dăduseră declarații în cursul instrumentării cauzei, precum și efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili numărul de zile de îngrijiri de care avusese nevoie și existența unei infirmități/invalidități. Tribunalul a respins în schimb cererea pentru efectuarea unei cercetări la fața locului, care ar fi avut ca scop să stabilească dacă sistemul de iluminat public funcționa în noaptea de 22 mai 2005. Instanța a respins totodată cererea pentru reconstituirea faptelor, considerând că situația de fapt nu era contestată și că legitima apărare nu putea fi dovedită prin această probă. În cadrul aceleiași ședințe, reclamantul și-a formulat cererea de despăgubiri, evaluând la 2 300 dolari americani și 1 418 lei românești (RON) prejudiciul material și la 100 000 RON prejudiciul moral.

La 20 decembrie 2006, raportul de expertiză medico-legală a fost depus la dosar. Acesta concluziona că reclamantul necesitase 45 de zile de îngrijiri medicale.

În cadrul ședinței din 17 aprilie 2007, reclamantul a contestat concluziile raportului de expertiză, susținând că certificatele de incapacitate temporară de muncă totalizau 124 de zile. Tribunalul a solicitat avizul comisiei de control a Laboratorului de Medicină Legală Cluj. Prin avizul din 4 mai 2007, comisia respectivă a confirmat concluziile expertizei din 8 iunie 2005 și cele ale expertizei din 20 decembrie 2006 care nu erau contradictorii.

În cadrul ședinței din 15 august 2007, tribunalul a respins cererea reclamantului pentru efectuarea unei expertize balistice care să stabilească exact câte focuri de armă fuseseră trase de agentul de poliție și care dintre ele îl rănise.

Tribunalul a audiat mai mulți martori propuși de reclamant, cu excepția lui I.C. și A.H. care părăsiseră teritoriul României ulterior faptelor.

Prin hotărârea din 12 februarie 2008, Tribunalul Cluj a dispus achitarea agentului A.C. pentru infracțiunile de care era acuzat, însă a admis în parte cererea reclamantului pentru acordarea de despăgubiri.

Sub aspect penal, tribunalul a reținut că tânărul agent, care intrase recent în poliție, acționase în legitimă apărare deoarece atât el, cât și gardianul, erau amenințați de reclamant și tatăl său, care erau înarmați cu o furcă și, respectiv, un par. Tribunalul a considerat, de asemenea, că polițistul făcuse uz de armă în conformitate cu dispozițiile legale [art. 21 din Legea nr. 26 din 12 mai 1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, abrogată între timp, și art. 35 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, precum și art. 47 lit. d) din Legea nr. 17 din 2 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor], recurgând la somarea reclamantului și la tragerea unui foc de avertisment înainte de a trage în picioarele agresorului. Desigur, este adevărat că riposta depășise nivelul prezumtivei agresiuni însă, în opinia tribunalului, era vorba de un „exces justificat” din partea agentului de poliție, a cărui răspundere penală era înlăturată în temeiul art. 44 alin. (3) C. pen. În plan subiectiv, în sprijinul acestei concluzii, instanța a reținut că polițistul cunoștea victima și că și-a informat superiorii imediat după ce a făcut uz de armă.

Sub aspect civil, tribunalul a respins cererea reclamantului privind prejudiciul material, susținând că, deși acesta făcuse dovada faptului că luase un credit ulterior agresiunii suferite, nu dovedise însă că a cheltuit efectiv banii respectivi pentru îngrijiri medicale. Tribunalul a admis în parte cererea reclamantului privind prejudiciul moral, acordându-i suma de 20 000 lei noi românești (RON), reprezentând circa 5 000 euro, la cursul de schimb practicat de Banca Națională a României. Tribunalul și-a justificat refuzul de a acorda suma integrală cerută de reclamant prin faptul că reclamantul avusese un rol decisiv în turnura nefericită a evenimentelor.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

Prin hotărârea din 26 mai 2008, Curtea de Apel Cluj a confirmat sentința tribunalului însă, în urma audierii a altor doi martori, a admis în parte cererea reclamantului privind prejudiciul material și, în consecință, l-a obligat pe A.C. să-i plătească, pe lângă despăgubirile pentru prejudiciul moral, 709 RON și echivalentul în lei a 1 000 USD. În ceea ce privește cererea reclamantului pentru efectuarea unei expertize balistice care să stabilească exact câte focuri fuseseră trase de agentul de poliție și care dintre ele îl rănise, tribunalul a considerat că aceasta nu mai era fezabilă în acel stadiu al procedurii, ținând seama de faptul că arma fusese între timp folosită pentru efectuarea expertizei balistice inițiale și, ulterior, de către agentul de poliție, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu. În plus, o astfel de expertiză ar fi implicat prelevarea de urme de pe pielea reclamantului, ceea ce era iarăși imposibil.

Hotărârea curții de apel a fost confirmată, în ultimă instanță, de Înalta Curte de Casație și Justiție la 10 octombrie 2008. Înalta Curte a confirmat situația de fapt stabilită de tribunal. Astfel, s-a reținut că agentul de poliție și gardianul public îl urmăriseră pe I.C., care era bănuit de conducerea autovehiculului în stare de ebrietate. I.C. a fost invitat să se prezinte la postul de poliție comunal, dar a refuzat, încurajat fiind și de atitudinea agresivă a pasagerilor din autovehicul față de agentul de poliție. Drept răspuns, agentul de poliție a folosit un spray cu gaz lacrimogen împotriva lor, ceea ce i-a făcut și mai recalcitranți. În ambuscadă, I.C. a reușit să fugă în curtea familiei reclamantului. Acesta a fost urmărit de polițist. Trezit probabil de vacarmul creat, tatăl reclamantului a ieșit din casă. Deși agentul de poliție și-a făcut cunoscută identitatea și l-a informat pe scurt despre ce se întâmpla, tatăl reclamantului l-a agresat și i-a cerut să iasă din curte. Agentul de poliție și-a folosit din nou sprayul cu gaz lacrimogen. În acel moment, reclamantul a ieșit din casă și, informându-și tatăl că îl cunoștea pe agentul de poliție, i-a cerut tatălui său să nu mai intervină. Agentul de poliție a ieșit din curte ca să verifice dacă sosiseră întăririle cerute prin telefon. În acel moment, a fost chemat de gardianul public, pe care A.H. și reclamantul tocmai îl agresau. Depășit de situația creată și considerând că viața sa și cea a gardianului public erau în pericol, polițistul a făcut uz de pistol. După avertismentul legal, a tras două focuri în aer ca somație, apoi un al treilea foc în direcția agresorului aflat cel mai aproape – care s-a dovedit a fi reclamantul – glonțul nimerindu-l în piciorul drept la nivelul coapsei. Agentul și-a informat superiorii despre evenimente și a permis transportarea victimei la spital.

Curtea nu a fost informată dacă s-a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant pentru infracțiunea de ultraj ( supra , pct. 11) sau despre soluția dată într-un astfel de proces. II. Dreptul și practica interne relevante 1. Legislația și practica în materie de uz de arme de foc

Dispozițiile relevante în materie de uz de arme de foc cuprinse în diverse legi interne, precum și practica în materie, sunt rezumate în cauzele Soare și alții împotriva României (nr. 24329/02, pct. 92-95, 22 februarie 2011) și Gheorghe Cobzaru împotriva României (nr. 6978/08, pct. 32-35, 25 iunie 2013). 2. Codul penal

Dispozițiile relevante din Codul penal sunt redactate după cum urmează: Art. 44 „(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare. (2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc. [...] (4) Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.” ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de supunerea sa la rele tratamente de către un agent de poliție care i-a tras un glonț în coapsă și de lipsa unei anchete efective în acest sens.

Curtea reamintește că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră obligată de încadrarea făcută de reclamanți sau de guverne. În virtutea principiului jura novit curia , de exemplu, aceasta a examinat din oficiu unele capete de cerere din perspectiva unui articol sau alineat care nu fusese invocat de părți. Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra și alții împotriva Italiei , 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I; Berktay împotriva Turciei , nr. 22493/93, pct. 167, 1 martie 2001). În cadrul acestor principii, Curtea consideră că problemele ridicate în speță trebuie să fie examinate din perspectiva art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” A. Cu privire la admisibilitate

Întemeindu-se pe procesul penal soluționat prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 10 octombrie 2008, Guvernul consideră că reclamantul a pierdut calitatea de victimă în urma încălcării art. 3 din Convenție și că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat. În această privință, Guvernul precizează că instanțele interne au recunoscut pe fond în deciziile lor că reclamantul a fost victima unei fapte ilicite, dar că, având în vedere starea de teamă în care se afla polițistul în momentul în care a tras în direcția picioarelor reclamantului, acesta nu trebuia să răspundă penal pentru această faptă. Cu toate acestea, instanțele interne au recunoscut încălcarea drepturilor reclamantului, acordându-i o reparație pentru prejudiciul material și moral suferit, ținând însă seama de faptul că reclamantul și tatăl său provocaseră reacția poate exagerată a polițistului.

Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la acest aspect.

Curtea reamintește că, în primul rând, autoritățile naționale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenției. În acest sens, întrebarea dacă un reclamant se poate pretinde victimă a încălcării invocate se pune în toate etapele procedurii în contextul Convenției [a se vedea, printre altele, Siliadin împotriva Franței , nr. 73316/01, pct. 61, CEDO 2005 ‑ VII; și Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 179, CEDO 2006 ‑ V]. O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este de ajuns în principiu pentru a-l priva de calitatea sa de „victimă” în sensul art. 34 din Convenție decât dacă autoritățile naționale recunosc, explicit sau în fond, și apoi repară încălcarea Convenției [a se vedea, printre altele, Dalban împotriva României (MC), nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999 ‑ VI; și Scordino (nr. 1) (MC), citată anterior, pct. 180].

Ținând seama de circumstanțele speciale ale prezentei cauze, Curtea consideră că argumentele invocate de Guvern în sprijinul acestei excepții sunt strâns legate de fondul capătului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenție. Prin urmare, este necesar să se unească excepția cu fondul. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi fost supus unor rele tratamente în data de 22 mai 2005. Acesta subliniată că polițistul nu a avut în niciun moment intenția să îi cauzeze suferințe reclamantului, care a fost rănit în stare de legitimă apărare.

Guvernul consideră că legislația privind folosirea forței de către agenții de poliție oferă garanții suficiente ca orice persoană să fie protejată împotriva arbitrariului, garantând totodată o bună administrare a misiunilor autorităților publice responsabile cu asigurarea protecției persoanei și a ordinii publice. În plus, acesta subliniază că, în speță, folosirea forței armate a fost absolut necesară din cauza acțiunilor reclamantului și tatălui său. Guvernul menționează că acțiunile polițistului erau conforme dispozițiilor Legii nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, potrivit cărora un polițist are dreptul să stabilească identitatea unei persoane care încalcă dispozițiile legale și să o conducă la sediul poliției; în cazul nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este îndreptățit să folosească forța. În acest context, polițistul are dreptul să intre în incinta locuințelor în cazul urmăririi unei persoane care încearcă să se ascundă. De asemenea, Guvernul subliniază faptul că polițistul nu a omis să-și decline calitatea și chiar să tragă foc de avertisment, deși legea nu impune acest lucru în cazurile de legitimă apărare, chiar și în situația unui exces justificat. Mai mult, la terminarea incidentului, polițistul a semnalat superiorului său că a făcut uz de armă și a chemat serviciul de urgență pentru a-i acorda reclamantului îngrijirile medicale necesare.

Sub aspect procedural, Guvernul consideră că autoritățile judiciare naționale au desfășurat din oficiu o anchetă efectivă și promptă în cursul căreia au fost luate numeroase măsuri de cercetare. La finalul acestei anchete, instanțele române au stabilit situația de fapt și au concluzionat că polițistul era responsabil civilmente. În consecință, reclamantului i s-a acordat o parte din despăgubirile solicitate cu titlu de prejudiciu material și moral.

Reclamantul nu a prezentat observații în această privință. 2. Motivarea Curții

Mai întâi, Curtea reamintește că, pentru a intra sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esență; depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sex, vârstă și starea de sănătate a victimei [ Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV].

În speță, Curtea reține că susținerile reclamantului privind violențele suferite în incidentul petrecut în noaptea de 22 mai 2005 se coroborează cu concluziile raportului medico-legal din 8 iunie 2005. Leziunile constatate asupra reclamantului i-au provocat acestuia, fără îndoială, suferințe care pot intra în domeniul de aplicare a art. 3 din Convenție.

Curtea observă apoi că se confruntă cu versiuni divergente ale evenimentelor din 22 mai 2005. Cu toate acestea, în pofida versiunilor diferite, Curtea reține că părțile sunt de acord în privința faptului că autorul focului de armă care l-a rănit pe reclamant a fost polițistul și că folosirea forței a fost excesivă. Totuși, instanțele interne au considerat că depășirea limitelor legitimei apărări fusese justificată de teama și tulburarea resimțite de polițistul A.C. în timpul incidentului și, în consecință, au considerat că nu era necesară aplicarea unei pedepse cu caracter penal.

Curtea reamintește că, în general, nu este legată prin constatările instanțelor interne și este liberă să facă propria evaluare în lumina ansamblului de elemente de care dispune [ Iambor împotriva României (nr. 1) , nr. 64536/01, pct. 166, 24 iunie 2008]. Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă, în general, criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. O asemenea probă poate reieși dintr-o serie de indicii sau din supoziții necontestate, suficient de serioase, precise și concordante.

În ceea ce privește folosirea forței în timpul arestării, trebuie reamintit că este sarcina Curții să cerceteze dacă forța folosită era strict necesară și proporțională și dacă statul trebuie considerat răspunzător pentru vătămarea rezultată ( Berliński împotriva Poloniei , nr. 27715/95 și 30209/96, pct. 64, 20 iunie 2002). Pentru a soluționa această chestiune, Curtea ține seama de vătămarea cauzată și de circumstanțele în care a fost cauzată ( R.L. și M.-J.D. împotriva Franței , nr. 44568/98, pct. 68, 19 mai 2004).

De asemenea, este sarcina Guvernului să aducă dovezi pertinente care să demonstreze că folosirea forței a fost proporțională și totodată necesară ( Rehbock împotriva Sloveniei , nr. 29462/95, pct. 72-76, CEDO 2000 ‑ XII; Ribitsch împotriva Austriei , 4 decembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 336; și Altay împotriva Turciei , nr. 22279/93, pct. 54, 22 mai 2001). Acest lucru este valabil și în prezenta speță, chiar dacă folosirea forței a survenit în cadrul arestării unei alte persoane decât reclamantul.

În aceste condiții, Curtea trebuie să examineze circumstanțele în care a fost tras focul de armă și măsurile luate de autoritățile judiciare române pentru clarificarea acestora.

În cazul de față, era vorba despre o operațiune de control trafic rutier care avea ca scop interpelarea lui I.C., bănuit de săvârșirea unei infracțiuni sancționate de codul rutier, și care a avut urmări neașteptate la care poliția a trebuit să reacționeze fără să fie pregătită. Într-adevăr, din dosar reiese că poliția nu programase acțiunea de interpelare și că nu avusese timp suficient ca să evalueze eventualele riscuri și să ia toate măsurile necesare pentru a efectua interpelarea respectivă, față de care s-au opus inițial prietenii lui I.C., iar ulterior reclamantul și tatăl său.

Reclamantul critică aspru abordarea instanțelor interne, care au considerat că polițistul A.C. făcuse uz de armă în stare de legitimă apărare deoarece era amenințat de reclamant și de tatăl său, care erau înarmați cu arme albe. În acest sens, reclamantul subliniază, în primul rând, statutul de polițist al persoanei care a tras asupra lui, căruia nu i se poate scuza folosirea forței în mod excesiv. În al doilea rând, reclamantul neagă că ar fi fost înarmat cu vreo armă albă și, în consecință, respinge argumentul contrar reținut de instanțe în baza doar a declarațiilor date de polițist și gardian.

Curtea reamintește că noțiunea de depășire a limitelor legitimei apărări, căreia îi corespunde noțiunea de „exces justificat” în dreptul român, nu este necunoscută în dreptul penal european ca atare ( Aydan împotriva Turciei , nr. 16281/10, pct. 48-51 și 96, 12 martie 2013). Mai mult, reiese că membrii forțelor de ordine nu sunt de jure excluși din beneficiul depășirii limitelor legitimei apărări, dar că statutul sau funcția lor constituie elemente care pot fi luate în considerare în cadrule examinării cauzei ( Aydan , citată anterior, pct. 51 și 97).

În speță, Curtea consideră legitimă critica adusă de reclamant aplicării noțiunii de „exces justificat”. Într-adevăr, declarațiile părților cu privire la evenimente arată că polițistul nu a ezitat să facă uz de mijloacele de apărare din dotare la cea mai mică opoziție din partea celeilalte persoane. Deși, în prezenta cauză, aceste acte specifice nu constituie obiectul examinării Curții, aceasta nu le poate ignora în contextul care a condus la folosirea unei arme de foc. În acest sens, Curtea reține că polițistul a făcut uz în primă fază de sprayul său cu gaz lacrimogen împotriva lui I.C., care se opusese imobilizării. Chiar și în ipoteza că ar accepta versiunea polițistului, conform căreia I.C. l-ar fi îmbrâncit, nu reiese că atitudinea acestuia din urmă reprezenta un risc grav și ridicat pentru ordinea publică sau pentru integritatea fizică a polițistului și a gardianului, fapt ce ar fi putut justifica folosirea sprayului iritant împotriva sa ( Petruș Iacob împotriva României , nr. 13524/05, pct. 37, 4 decembrie 2012). Polițistul a făcut apoi uz de sprayul său împotriva tatălui reclamantului, care se pare că l-ar fi îmbrâncit inițial în curte pentru a împiedica interpelarea lui I.C. Nici comportamentul tatălui reclamantului nu părea să constituie un pericol considerabil împotriva integrității fizice a polițistului și gardianului.

În această ordine de idei, polițistul a făcut uz cu mare ușurință de arma sa împotriva reclamantului. În acest sens, chiar dacă Curtea ar putea accepta faptul că tatăl reclamantului ar fi fost înarmat cu o armă albă (o furcă, potrivit polițistului, gardianului și vecinei M.M., ori o mătură, potrivit tatălui reclamantului), nu consideră plauzibilă posibilitatea ca reclamantul să fi fost înarmat. Într-adevăr, acest argument se bazează exclusiv pe declarațiile polițistului și gardianului, pe care autoritățile le-au acceptat fără rezerve. De altfel, acest fapt a fost sancționat de Curtea de Apel Cluj care, în decizia din 19 aprilie 2006, a reproșat tribunalului că a reținut argumentul legitimei apărări în baza doar a declarațiilor polițistului și gardianului, declarații care erau însă contrazise de alte probe din dosar (a se vedea supra , pct. 34 și, pentru o situație similară, Cobzaru , citată anterior, pct. 61). Polițistul a acționat astfel în mod complet autonom luând inițiative necugetate, ceea ce probabil nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi beneficiat de o instrucție corespunzătoare [a se vedea, mutatis mutandis , Makaratzis împotriva Greciei (MC), nr. 50385/99, pct. 70, CEDO 2004 ‑ XI; și Soare și alții , citată anterior, pct. 135].

De asemenea, Curtea consideră că există omisiuni frapante în cercetarea efectuată în prezenta cauză. Astfel, este surprinzător faptul că autoritățile nu au confiscat armele albe cu care reclamantul și tatăl său ar fi fost înarmați cu toate că, în conformitate cu procesul-verbal întocmit de ofițerii de poliție în ziua incidentului, locul respectiv era supravegheat de un agent de poliție ( supra , pct. 11). În plus, Curtea reține că autoritățile au refuzat să facă reconstituirea faptelor, deși aceasta este o măsură de cercetare esențială în acest tip de cauză (a se vedea, în acest sens, Karagiannopoulos împotriva Greciei , nr. 27850/03, pct. 68, 21 iunie 2007; Hamiyet Kaplan și alții împotriva Turciei , nr. 36749/97, pct. 62, 13 septembrie 2005; Perk și alții împotriva Turciei , nr. 50739/99, pct. 80, 28 martie 2006).

Mai mult, Curtea subliniază că autoritățile nu au încercat să stabilească, printr-o expertiză balistică pentru a se pronunța asupra respectării legislației privind folosirea armelor de foc, câte focuri de armă fuseseră trase de agentul de poliție, distanța sau direcția de tragere ( Tzekov împotriva Bulgariei , nr. 45500/99, pct. 72, 23 februarie 2006). În această privință, Curtea observă că instanțele interne își motivaseră refuzul, printre altele, prin faptul că arma fusese între timp folosită de către agentul de poliție, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu. Curtea consideră că autoritățile erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru a garanta strângerea și disponibilitatea probelor, mai ales într-o cauză de acest tip. Asta cu atât mai mult cu cât majoritatea martorilor auziseră cel puțin patru focuri de armă ( supra , pct. 13-14, 16 și 25), adică mai multe decât cele două focuri de avertisment și cel în direcția picioarelor reclamantului, recunoscute de polițist. Expertiza era cu atât mai importantă cu cât la locul incidentului s-a găsit un singur tub de cartuș ( supra , pct. 10-11).

În aceste condiții, nu se poate spune că autoritățile au dorit cu adevărat să afle dacă folosirea forței a fost într-adevăr excesivă. Insuficiența elementelor faptice și a probelor strânse împiedică aprecierea Curții cu privire la faptele în cauză întemeindu-se doar pe constatările făcute de autoritățile naționale. În consecință, omisiunile imputabile organelor de cercetare penală, descrise mai sus, determină Curtea să respingă argumentul Guvernului potrivit căruia vătămarea reclamantului a fost provocată de riposta unui polițist care se afla deja în stare de depășire justificată a limitelor legitimei apărări. În aceste condiții, Curtea consideră că decizia instanțelor de a-l scuti pe polițist de orice răspundere penală, invocând noțiunea de „exces justificat” prevăzută în dreptul penal român, denotă o putere discreționară exercitată mai mult din preocuparea pentru a reduce efectul unui act ilegal de o gravitate extremă decât pentru a interzice orice toleranță față de asemenea acte printr-o condamnare corespunzătoare.

Astfel, în circumstanțele speciale ale cauzei și ținând seama de cele de mai sus, Curtea a ajuns astfel la concluzia că ancheta penală în litigiu nu a oferit măsuri de reparație corespunzătoare atingerii aduse valorii consacrate la art. 3 din Convenție. În plus, ținând seama de omisiunea autorităților de a face cercetări minuțioase care să permită clarificarea circumstanțelor folosirii forței, Curtea consideră că o simplă reparație cu caracter civil nu poate remedia situația descrisă mai sus [a se vedea, a contrario , Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 119, CEDO 2010]. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvern și consideră că a fost încălcat art. 3 din Convenție. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de faptul că instanțele i-au admis doar în parte cererea pentru acordarea de despăgubiri.

Ținând seama de toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare aparentă a articolului din Convenție invocat. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu

Reclamantul solicită 100 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, respectiv stresul continuu pe durata procedurilor judiciare, problemele financiare cauzate de urmările vătămării sale și suferințele îndurate ulterior evenimentelor (embolie pulmonară și căderea părului).

Făcând trimitere la observațiile pe fondul cererii, Guvernul subliniază că reclamantul a primit deja o reparație materială și morală în fața instanțelor interne, care au ținut seama de acțiunile legitime ale polițistului și de măsura în care evenimentele au fost provocate de reclamant și de tatăl său. În speță, Guvernul consideră că prejudiciul moral ar fi compensat suficient prin constatarea încălcării și că, în orice caz, suma cerută este excesivă.

Curtea consideră că, fără îndoială, condamnarea pe latura civilă a polițistului a constituit în sine o oarecare reparație. Totuși, având în vedere suma acordată de instanțele interne (circa 5 000 EUR – supra , pct. 43) și jurisprudența Curții în materie, aceasta nu poate fi considerată suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant. Pronunțându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 4 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, CURTEA : 1. decide, cu majoritate, să unească cu fondul excepția întemeiată pe lipsa calității de victimă a reclamantului și o respinge; 2. declară, cu majoritate, că cererea este admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenție; 3. declară, în unanimitate, că cererea este inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere; 4. hotărăște, cu 5 voturi la 2, că a fost încălcat art. 3 din Convenție; 5. hotărăște, cu 5 voturi la 2, a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 4 000 EUR (patru mii de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 6. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 11 februarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulament. PREȘEDINTE , Grefier adjunct,