În cauza Brazzi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Linos-Aleksandr Sicilianos, președinte, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, Aleš Pejchal, Ksenija Turković, Armen Harutyunyan, Pauliine Koskelo, judecători, și Abel Campos, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 4 septembrie 2018, Rend la hotărâre, care a fost adoptat la această dată de procedură La originea cauzei (n 57278/11) îndreptat împotriva Republicii Italiene, inclusiv un resortisant al unor naționalități italiene și germane, dl Marco Brazzi, reclamantul, a sesizat Curtea la 5 septembrie 2011, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( P. Ruggerini, avocat în Mantoue. Guvernul italian (în mai multe limbi) a fost reprezentat de agentul său, E. Spatafora, și de co-agentul său, dl Civinini. Reclamantul s-a plâns în special de o încălcare nejustificată a dreptului său la respectarea domiciliului. La 26 aprilie 2017, cererea a fost comunicată guvernului. Guvernul german nu și-a folosit dreptul de a intra în procedură (art. 36 alineatul (1) din Convenție). ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA luat în seamă, reclamantul s-a născut în 1965, în Italia, și locuiește în München din 1989. Înregistrează în Registrul italienilor cu reședința în străinătate, el deține din 2009 o casă în Italia, unde soția și copiii săi locuiesc în perioada școlară. În 2010, reclamantul a făcut obiectul unui control fiscal din partea poliției fiscale din Mantua. El a avut în vedere să-și mențină domiciliul fiscal în Italia și să nu fie achitat din 2003 pentru plata TVA și a impozitului pe venit. În cadrul acestei proceduri administrative, la 6 iulie 2010, Parchetul Mantua a autorizat poliția fiscală să acceseze domiciliul italian al reclamantului în scopul de a căuta și de a introduce registrele contabile, documentele sau orice alte dovezi ale încălcării legislației fiscale. La 13 iulie 2010, polițiștii fiscali s-au dus la casa reclamantului, iar acesta din urmă fiind absent, l-au rugat pe fratele său, care era în trecere, să le permită accesul la locație, fără a-și justifica cererea. În urma acestei intervenții, în aceeași zi, precum și în ziua următoare, reprezentanții poliției fiscale și reclamantul au avut un schimb de e-mailuri și de e-mail-uri. În cadrul acestui schimb, reclamantul indiqua se află în Germania și nu se poate deplasa în Italia într-un termen scurt din cauza blocajelor profesionale și familiale. Susținând că a făcut obiectul unui control fiscal, deși nu i s-a furnizat nicio informație în această privință, reclamantul s-a declarat dispus să colaboreze cu autoritățile italiene și a propus să pună la dispoziția acestora orice justificare a administrației germane cu privire la veniturile sale. În ceea ce privește poliția fiscală, aceasta l-a informat pe reclamant că, în cazul în care a refuzat să accepte cercetarea în vederea cazării sale în beneficiul agenților, o percheziție ar fi ordonată de Parchet. 11. Printr-o decizie din 13 iulie 2010, Parchetul Mantua a deschis o anchetă penală împotriva reclamantului și a eliberat un mandat de percheziție a reședinței și a vehiculelor de lamaie din cauza existenței unor indicii grave de vinovăție a uvei de evaziune fiscală. Prin acest mandat, Parchetul a ordonat căutarea și confiscarea documentelor contabile aflate la fața locului, precum și a oricăror alte documente care atestă evaziunea fiscală, inclusiv a fișierelor electronice. 12. Poliția judiciară a efectuat percheziția, în prezența tatălui reclamantului, la 6 august 2010, între 11 Tatăl reclamantului a fost informat cu privire la mandatul de percheziție și a decis să nu se prevaleze de asistența unui avocat. În urma cercetărilor, autoritățile nu au confiscat nici un document. 13. La 30 august 2010, reclamantul a depus un memoriu în apărare în fața Parchetului din Mantua și, în acest memoriu, a contestat necesitatea percheziției, și-a clarificat situația fiscală, în special prin faptul că se afla în principal în Germania și că acesta își plătea în mod regulat impozitele pe acestea și a solicitat clasificarea fără niciun rezultat a anchetei 14. La 15 septembrie 2010, Parchetul a solicitat judecătorului de anchete preliminare din Mantua să clasifice ancheta fără întârziere, având în vedere argumentele prezentate de reclamant în memoriul său în apărare. Judecătorul de anchete preliminare din Mantua a clasat cauza printr-o decizie din 7 octombrie 2010. Între timp, la 14 august 2010, reclamantul a introdus o acțiune în casare, care se plângea de o lege a ordinului de percheziție din 13 august 2010. În iulie 2010, acesta a susținut că percheziția locuinței sale a constituit o încălcare nejustificată a dreptului la respectarea domiciliului și a vieții private, deoarece, în opinia sa, verificarea situației sale fiscale ar fi putut fi efectuată prin alte mijloace. 16. La 8 martie 2011, Curtea de Casație a declarat recursul reclamantului inadmisibil. Aceasta a indicat că nu se intenționa nici un recurs împotriva unui mandat de percheziție, precizând că acesta nu putea face obiectul unei reexaminări în sensul art. 257 din Codul de procedură penală decât atunci când a fost urmat de o sechestrare a bunurilor. Potrivit instanței superioare, în cazul încălcării normelor privind desfășurarea percheziției, au fost posibile doar sancțiuni disciplinare împotriva ofițerilor de poliție care au efectuat operațiunile. Pe de altă parte, potrivit Curții de Casație, o acțiune directă în fața Curții în temeiul articolului 111 din Constituție nu era admisibilă din moment ce o percheziție domestică nu avea nici un impact asupra libertății personale. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT D i s p o zi ț ii le Codului de procedură penală 17. În conformitate cu art. 247 din Codul de procedură penală, în cazul în care există motive suficiente pentru a suspecta că trupul infracțiunii sau al elementelor relevante ale infracțiunii se află într-un anumit loc, autoritatea judiciară dispune percheziția printr-o hotărâre (decreto) motivată. În timpul fazei de investigare preliminară, hotărârea aparține Parchetului [art. 352 alineatul (4) ]. Normele și garanțiile privind percheziția domiciliului sunt prevăzute la articolele 250 și 251 din Codul de procedură penală. Mandatul de percheziție trebuie să fie predat pârâtului sau persoanei care ocupă locurile, care pot fi asistate de un avocat. În caz contrar, acesta este notificat soțului sau îngrijitorului. O percheziție la domiciliu nu poate fi efectuată înainte de ora 7 sau după ora 20, cu excepția cazurilor de urgență 19. În conformitate cu art. 257 din același cod, pârâtul, proprietarul bunurilor confiscate sau persoana care are dreptul la restituire pot solicita reexaminarea deciziei de sesizare. Cererea este examinată în termen de zece zile de către instanța departamentală căreia îi este adresată autoritatea judiciară care a luat decizia menționată. Legea nr. 117 din 13 aprilie 1988 20. În conformitate cu art. 1 alineatul (1) din Legea nr. 117 din 13 aprilie 1988 privind repararea prejudiciilor cauzate în exercitarea funcțiilor judiciare ( Această funcție se aplică tuturor membrilor magistraților de drept comun, administrativ, financiar, militar și special, care desfășoară o activitate jurisdicțională, indiferent de natura funcțiilor, precum și altor persoane care participă la exercitarea funcției judiciare. 117, în versiunea sa în vigoare la data faptelor, se citea după cum urmează: Orice persoană care a suferit un prejudiciu nejustificat din cauza unui comportament, a unui act sau a unei măsuri judiciare luate de un magistrat care a fost condamnat de dol sau de abatere gravă în exercitarea funcțiilor sale sau din cauza unui refuz al justiției poate acționa împotriva statului pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciile patrimoniale pe care le-a suferit, precum și pentru prejudiciile nepatrimoniale care decurg din privarea de libertate personală. În exercitarea funcțiilor jurisdicționale, interpretarea normelor de drept și aprecierea faptelor și a probelor nu pot da naștere la răspundere. Sunt legate de o abatere gravă: o încălcare gravă a legii care rezultă dintr-o neglijență de neiertat; o nelămurire, cauzată de o neglijență de neiertat, a unui fapt a cărui existență este fără îndoială respinsă de piesele dosarului; negarea, din cauza neglijenței de neiertat, a unui fapt a cărui existență este fără îndoială stabilită de documentele dosarului; adoptarea, în afara cazurilor prevăzute de lege sau fără motivare, a unei măsuri privind libertatea personală. 21. Următoarele articole din lege au precizat condițiile și modalitățile de la care a fost angajată o acțiune în despăgubire în temeiul articolelor 2 sau 3 din această lege, precum și acțiunile care puteau fi întreprinse ulterior , cu privire la magistratul care a fost făcut vinovat de un dol sau de o abatere gravă în exercitarea funcțiilor sale sau chiar de o decădere a justiției. În special, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din lege, acțiunea împotriva statului trebuia să fie reținută, sub pedeapsa cu moartea, în termen de doi ani de la data la care decizia în cauză a devenit definitivă. 22. Legea nr. 117 a fost modificată prin Legea nr. 18 din 27 februarie 2015, care a intrat în vigoare la 19 martie 2015. Reclamantul susține că percheziția locuinței sale a constituit o interferență nejustificată în exercitarea dreptului său la respectarea vieții private și a domiciliului său, garantat prin art. 8 din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. Cu privire la admisibilitate 24.Guvernul susține că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important și consideră că cererea este, prin urmare, inadmisibilă în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (b) din Convenție. 25. Reclamantul nu a prezentat niciun raport în această privință. 26. Curtea arată că principalul element al criteriului prevăzut la art. 25. 35 § 3 b) din Convenție este existența sau nu a unui prejudiciu important suferit de reclamant (Adrian Mihai Ionescu c. România (dec.), n 36659/04, 1 iunie 2010 și Korolev c. Rusia (dec.), nr 25551/05, CEDH 2010). Inspirat de principiul general de minimis necurat praetor , acest criteriu d acu are la bază faptul că încălcarea unui drept, chiar și în mod real din punct de vedere pur juridic, trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a merita să fie supusă unei jurisdicții internaționale. (l) aprecierea acestui minim este relativă în esență; ea depinde de ansamblul datelor cauzei. 27. În speță, Curtea constată, împreună cu guvernul, că nu are o miză financiară în sine, ci privește o percheziție la domiciliu care nu a dat naștere nici unei sechestrări de bunuri, nici unei alte încălcări a patrimoniului. Cu toate acestea, gravitatea unei încălcări trebuie să fie apreciată ținând seama atât de percepția subiectivă a reclamantului, cât și de landitatea obiectivă a unui anumit caz (Eon c. Franța, n 26118/10, §§ 36, 14 martie 2013). Cu alte cuvinte, lipsa unui prejudiciu important se poate baza pe elemente precum consecințele pecuniare ale litigiului în cauză sau importanța acestuia în ochii reclamantului (Adrian Mihai Ionescu, decizia menționată anterior 28.). Curtea arată în lacuncă că litigiul se referea la un punct de principiu în ochii reclamantului, și anume dreptul acestuia de a-și respecta bunurile și domiciliul (a se vedea mutatis mutandis Giuran c. România, nr 24360/04, § 22, CEDH 2011 (extrase). Importanța subiectivă a întrebării pare evidentă pentru solicitant, care nu a încetat să conteste cu forță legalitatea percheziției în fața autorităților competente (a se vedea, a inverso Shefer c. Rusia (dec.), 45175/04, 13 martie 2012).În ceea ce privește obiectivul cauzei, Curtea arată că aceasta privește existența în dreptul italian a unui control judiciar eficient în raport cu o măsură de percheziție, ceea ce reprezintă o chestiune de principiu importantă atât la nivel național, cât și la nivel convențional. 29. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că prima condiție prevăzută la art. 35 alineatul (3) litera (b) din convenție, și anume lipsa unui prejudiciu important pentru solicitant, nu este îndeplinită și că este necesar să se respingă excepția guvernului. 30. Constatându-se că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea declară că este admisibil. Pe fondul Tezei părților 31. Reclamantul susține că a suferit o interferență nejustificată în dreptul său la respectarea domiciliului său. Acesta susține că autoritățile ar fi putut să își verifice foarte ușor situația fiscală prin consultarea administrației germane, în conformitate cu dispozițiile acordului bilateral existent în materie fiscală dintre Italia și Germania. Pe de altă parte, acesta arată că este dispus să colaboreze personal cu autoritățile italiene și să furnizeze toate informațiile necesare pentru a soluționa faptele. De asemenea, acesta susține că mandatul de percheziție și de sechestru emis împotriva sa a fost redactat într-un mod vag și imprecise. În plus, recurentul se plânge că nu a dispus de un control eficient al măsurii luate împotriva sa. În această privință, acesta arată că Curtea de Casație a confirmat că decizia adoptată de Parchetul care dispunea percheziția nu este susceptibilă de a face obiectul unui apel în drept italian. 33. Guvernul nu contestă faptul că percheziția în litigiu a constituit o interferență a autorităților în dreptul la viața privată și la domiciliul reclamantului, dar consideră că măsura în cauză era prevăzută de lege, și anume articolele 247 și următoarele din Codul de procedură penală și că aceasta urmărea aspecte legitime 2 din Convenție, și anume protecția bunăstării economice a țării și prevenirea infracțiunilor. 34. În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe într-o societate democratică, guvernul în litigiu al reclamantului conform căruia percheziția nu era justificată și ar fi putut fi evitată prin punerea în aplicare a Convenției bilaterale dintre Italia și Germania. Acesta susține că reclamantul avea, în același timp, reședința în Italia și Germania și că a menținut numeroase centre de interes în Italia. Prin urmare, în opinia guvernului, autoritățile italiene aveau toate motivele să-l suspecteze pe reclamantul de evaziune fiscală și să dea o anchetă pentru a soluționa faptele. Pe de altă parte, guvernul consideră că faptul că percheziția nu a fost concludentă nu face ca măsura să fie nejustificată sau disproporționată. 35. Guvernul susține, de asemenea, că autoritățile s-au asigurat că măsura contestată este înconjurată de toate garanțiile procedurale necesare, deoarece, în opinia sa, mandatul de percheziție a fost motivat în mod corespunzător, iar operațiunile s-au desfășurat în conformitate cu condițiile materiale și procedurale prevăzute de dreptul intern. 36. În ceea ce privește controlul măsurii în litigiu, guvernul afirmă în primul rând că reclamantul a avut acces la instanța preliminară de investigare și că acesta a examinat întreaga procedură înainte de a decide să clasifice cauza fără niciun rezultat. În al doilea rând, consideră că reclamantul ar fi putut sesiza instanța civilă cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva statului, în temeiul legii nr. 117 și că o astfel de cale de atac i-ar fi permis să obțină o compensație chiar și în lipsa unei anulări prealabile a mandatului de percheziție. În acest sens, acesta precizează că o anulare a mandatului de percheziție nu ar avea niciun interes pentru solicitant, având în vedere faptul că măsura în cauză a fost deja executată și că nu a fost urmată de o sechestrare a bunurilor. 37. În cele din urmă, guvernul arată că cadrul legislativ național în ansamblul său oferă garanții suficiente împotriva abuzurilor și arbitrale. Aprecierea Curții 38. Curtea consideră că Astfel de imigrații încalcă Convenția dacă aceasta nu îndeplinește cerințele alin. (2) din art. 8. Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă aceasta era prevăzută de legea Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, cuvintele "" prevăzute de legea " a" trebuie să se bazeze pe un temei juridic intern, că legislația în cauză trebuie să fie suficient de accesibilă și previzibilă și că aceasta trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului (a se vedea printre multe altele Rotaru c. România [GC], n 28341/95, § 52, CEDO 2000-V, Liberty și alții c. Regatul Unit, n 58243/00, § 59, 1 iulie 2008 și Heino c. Finlanda, n 56720/09, § 36, 15 februarie 2011). 40. În speță, Curtea arată că percheziția în litigiu se baza pe articolele 247 și următoarele din Codul de procedură penală (punctele 36, 15 februarie 2011). 17-19 de mai sus. În opinia sa, aceste dispoziții legislative nu prezintă nicio problemă, atât în ceea ce privește accesibilitatea, cât și previzibilitatea acestora, în sensul jurisprudenței menționate anterior. 41. În ceea ce privește ultima condiție calitativă la care trebuie să răspundă legislația internă, și anume compatibilitatea cu principiul preeminenței dreptului, Curtea amintește că, în contextul perchezițiilor, aceasta impune ca dreptul intern să ofere garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor și arbitrarilor (Heino, citată anterior, punctul 40 și Gutsanovi c. Bulgaria, 34529/10, § 220, CEDH 2013 (extracturi)). Curtea amintește, de asemenea, că printre aceste garanții figurează existența unui 1998-V), observând că faptul că o cerere de mandat a făcut obiectul unui control jurisdicțional nu va fi considerat neapărat o garanție suficientă împotriva abuzurilor. Curtea trebuie să examineze circumstanțele specifice din speță și să evalueze dacă cadrul juridic și limitele aplicate competențelor exercitate constituie o protecție adecvată împotriva riscului de ingerințe arbitrare ale autorităților (K.S. și M.S. c. Germania, n 33696/11, § 45, 6 octombrie 2016). Astfel, pe lângă marja de apreciere pe care o recunoaște în acest domeniu statelor contractante, Curtea trebuie să își intensifice vigilența în cazul în care dreptul național le conferă autorităților să efectueze o percheziție fără mandat judiciar prealabil: protecția persoanelor împotriva încălcărilor arbitrare ale autorităților publice la drepturile garantate prin art. 8 solicită un cadru juridic și o limitare a celor mai stricte astfel de competențe ( Camenzind c. Elveția, 16 decembrie 1997, § 45, Rec., 1997-VIII). 42. În speță, Curtea arată mai întâi că percheziția în cauză a fost efectuată de Parchet în aceeași zi de la deschiderea unei anchete penale împotriva reclamantului, întrucât aceasta a fost pronunțată în urma unei tentative a autorităților de anchetă de a efectua cercetări, în aceeași zi, în cadrul unei verificări fiscale administrative. Prin urmare, Comisia constată că percheziția a avut loc într-o etapă deosebit de timpurie a procedurii penale. Or, Curtea a considerat deja că o percheziție efectuată într-un astfel de stadiu trebuie să se afle în jurul unor garanții adecvate și suficiente pentru a evita ca o astfel de percheziție să fie utilizată pentru a furniza autorităților de investigație elemente care pun în pericol persoane care nu au fost încă identificate ca suspecte de comiterea unei infracțiuni (Modestou c. Grecia, nr. 51693/13, § 44, 16 martie 2017). 43. Prin urmare, în cazul în care legislația națională nu prevede un control judiciar ex ante Factum privind legalitatea și necesitatea acestei măsuri de punere în aplicare, ar trebui să existe alte garanții, în special în ceea ce privește executarea mandatului, de natură să contrabalanseze imperfecțiunile legate de emisiune și, dacă este cazul, conținutul mandatului de percheziție (idem, §, §, § 48).În speță, Curtea constată că legislația internă italiană nu prevede un astfel de control ex ante în cadrul perchezițiilor ordonate în cursul investigațiilor preliminare. Într-adevăr, nu se prevede că reprezentantul Parchetului, în calitate de magistrat însărcinat cu ancheta, Cu toate acestea, Curtea a avut deja posibilitatea de a declara că lipsa unui control judiciar ex ante poate fi împiedicată de efectuarea unui control judiciar ex post facto asupra legalității și necesității măsurii (a se vedea, mutatis mutandis Heino, citată anterior, § 45, și Gutsanovi, citată anterior, §, § În plus, este necesar ca acest control să fie eficient în circumstanțele speciale ale cauzei în cauză (Smirnov c. Rusia, nr. 71362/01, § 45, 7) În practică, aceasta înseamnă că persoanele vizate pot obține un control jurisdicțional efectiv, de fapt și în drept, al măsurii în litigiu și al desfășurării acesteia; atunci când o operațiune considerată ilegală a avut deja loc, acțiunea sau acțiunile disponibile trebuie să permită furnizarea unei redresări corespunzătoare (DELTA PEKÁRNY a.s. c. Republica Cehă, 97/11, § 87, 2 octombrie 2014). 45. În această din urmă privință, Curtea amintește că, în anumite circumstanțe, controlul măsurii atentatoare la art. 8 efectuat de instanțele penale oferă o redresare adecvată pentru Panarisi c. Italia, n 46794/99, § 76 și 77, 10 aprilie 2007, Uzun c. Germania, n 35623/05, § 71 și 72, CEDH 2010 (extracturi) și Trabajo Rueda c. Spania, n 32600/12, § 37, 30 mai 2017). 46. Or, acest lucru nu este cazul în speță, percheziția care nu a permis colectarea de probe aflate în întreținere și procedura care a fost clasată fără întârziere de către instanța de anchetă preliminară. În plus, Curtea constată că, spre deosebire de acest lucru, instanța de investigare preliminară nu a examinat pe deplin legalitatea și necesitatea mandatului de percheziție, întrucât acest magistrat este limitat la dreptul la cererea Parchetului de a închide cauza pe fond. 47. Pe de altă parte, Curtea arată că nici reclamantul nu a putut obține reexaminarea măsurii în cauză, întrucât remediul specific prevăzut la art. 257 din Codul de procedură penală este posibil numai în cazul în care percheziția a fost urmată de o sechestrare a bunurilor. 48. Prin urmare, niciun judecător nu a examinat legalitatea și necesitatea mandatului de percheziție a domiciliului reclamantului emis de Parchet. Prin urmare, în lipsa unei astfel de examinări și, dacă este cazul, a unei constatări de culpă, nu a putut solicita o redresare adecvată a prejudiciului suferit. 49. În ceea ce privește argumentul guvernului potrivit căruia reclamantul ar fi putut introduce o acțiune în despăgubire pentru răspunderea statului în temeiul legii nr. 117, Curtea constată că această acțiune presupune existența unui comportament cel puțin vinovat din partea magistraților și că, prin urmare, reclamantul ar fi trebuit să dovedească dolul sau greșeala grea a autorităților care au acționat în cauza sa (a se vedea art. 2 litera (d) din Legea nr. 117, punctul 20 de mai sus. În plus, Curtea ia notă de faptul că Ön Õa nu produce niciun exemplu care să demonstreze că o astfel de acțiune a fost intentată cu succes în circumstanțe similare celor din cauza reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Richmond Yaw și alții c. Italia, nr. 3342/11 și 3 altele, § 44, 6 octombrie 2016). 50. Prin urmare, Curtea consideră că, în lipsa unui control judiciar prealabil sau a unui control efectiv a posteriori al măsurii în cauză, garanțiile procedurale oferite de legislația italiană nu erau suficiente pentru a preveni riscul de abuz de putere din partea autorităților responsabile cu ancheta penală. 51. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că, chiar dacă măsura contestată ar avea un temei juridic în dreptul intern, legislația națională nu i-a oferit reclamantului suficiente garanții împotriva abuzului sau arbitrarului înainte sau după percheziție. Prin urmare, Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, ingerința în dreptul de a respecta domiciliul reclamantului nu a fost prevăzută de legea mai degrabă în sensul articolului 8 alineatul (2) din Convenție. 52. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚII ALE ARTICOLELOR 6 ȘI 13 DIN CONVENȚIA 53. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus de o cale de atac eficientă pentru a-și invoca obiecțiunile întemeiate pe art. 8.54. Curtea consideră că aceste obiecțiuni sunt potrivite pentru a fi examinate numai în ceea ce privește art. 13 din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care își desfășoară activitatea în exercitarea funcțiilor oficiale. Curtea arată că acest motiv este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 56. Reclamantul susține că nu dispune de nicio cale de atac efectivă care să îi permită să conteste percheziția locuinței sale. 57. Având în vedere constatarea referitoare la art. 8 din Convenția la care a ajuns, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat dacă, în speță, a avut loc, în speță, o încălcare a articolului 13 din Convenție (a se vedea, printre altele, Heino , menționat anterior, § 55, și DELTA PEKÁRNY a.s., citată anterior, § 104). III. PE LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 58. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 59. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul stabilit în acest scop. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PE CES, CURȚA, ÎN L Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 septembrie 2018, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Abel Campos Linos-Alexire Sicilianos Modululs Președintele
PREMIÈRE SECTION
BRAZZI c. ITALIE
(Requête n
o
57278/11)
ARRÊT
27 septembre 2018
18/03/2019
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Brazzi c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Linos-Alexandre Sicilianos,
président,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi,
Aleš Pejchal,
Ksenija Turković,
Armen Harutyunyan,
Pauliine Koskelo,
juges,
et de Abel Campos,
greffier
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 septembre 2018,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
57278/11) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de nationalités italienne et allemande, M.
Marco Brazzi («
le requérant
»), a saisi la Cour le 5
septembre 2011 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
me
M.
G.
Civinini.
3.
Le requérant se plaignait en particulier d’une atteinte injustifiée à son droit au respect du domicile.
4.
Le 26 avril 2017, la requête a été communiquée au Gouvernement.
5.
Le gouvernement allemand n’a pas usé de son droit d’intervenir dans la procédure (article 36
§
1 de la Convention).
I.
6.
Le requérant est né en 1965, en Italie, et il réside à Munich depuis 1989. Inscrit sur le registre des Italiens résidant à l’étranger, il possède depuis 2009 une maison en Italie, où sa femme et ses enfants habitent pendant la période scolaire.
7.
En 2010, le requérant fit l’objet d’un contrôle fiscal de la part de la police fiscale de Mantoue. Il était soupçonné d’avoir maintenu son domicile fiscal en Italie et de ne pas s’être acquitté du paiement de la TVA et de l’impôt sur le revenu depuis 2003.
8.
Dans le cadre de cette procédure administrative, le 6 juillet 2010, le parquet de Mantoue autorisa la police fiscale à accéder au domicile italien du requérant dans le but de rechercher et de saisir les livres comptables, les documents ou toute autre preuve de violations de la législation fiscale.
9.
Le 13 juillet 2010, les agents de la police fiscale se rendirent au domicile du requérant. Ce dernier étant absent, ils demandèrent à son frère, qui était de passage, de leur permettre d’accéder aux lieux, sans pour autant justifier leur demande.
10.
À la suite de cette intervention, le même jour, ainsi que le lendemain, les représentants de la police fiscale et le requérant eurent un échange de courriels et d’appels téléphoniques. Dans le cadre de cet échange, le requérant indiqua se trouver en Allemagne et ne pas pouvoir se déplacer en Italie dans un court délai en raison d’empêchements professionnels et familiaux. Supposant qu’il faisait l’objet d’un contrôle fiscal, bien qu’aucune information ne lui eût été fournie à cet égard, le requérant se déclara disposé à collaborer avec les autorités italiennes et proposa de mettre à leur disposition tout justificatif de l’administration allemande concernant ses revenus. Quant à la police fiscale, elle informa le requérant que, s’il refusait de consentir aux recherches auprès de son habitation au profit des agents, une perquisition serait ordonnée par le parquet.
11.
Par une décision du 13 juillet 2010, le parquet de Mantoue ouvrit une enquête pénale à l’encontre du requérant, et délivra un mandat de perquisition de l’habitation et des véhicules de l’intéressé en raison de l’existence de graves indices de culpabilité du délit d’évasion fiscale. Par ce mandat, le parquet ordonna la recherche et la saisie des documents comptables se trouvant sur les lieux ainsi que de tout autre document prouvant le délit d’évasion fiscale, y compris des fichiers électroniques.
12.
La police judiciaire effectua la perquisition, en présence du père du requérant, le 6 août 2010, entre 11
h
50 et 15 heures. Le père du requérant se vit notifier le mandat de perquisition, et il décida de ne pas se prévaloir de l’assistance d’un avocat. À l’issue des recherches, aucun document ne fut saisi par les autorités.
13.
Le 30 août 2010, le requérant déposa un mémoire en défense devant le parquet de Mantoue. Dans ce mémoire, il contestait la nécessité de la perquisition, clarifiait sa situation fiscale, en prouvant notamment qu’il résidait principalement en Allemagne et qu’il y payait régulièrement ses impôts, et demandait le classement sans suite de l’enquête.
14.
Le 15 septembre 2010, le parquet demanda au juge des investigations préliminaires de Mantoue de classer l’enquête sans suite, eu égard aux arguments présentés par le requérant dans son mémoire en défense. Le juge des investigations préliminaires de Mantoue classa l’affaire par une décision du 7 octobre 2010.
15.
Entre-temps, le 14 août 2010, le requérant avait introduit un recours en cassation, se plaignant d’une illégalité de l’ordre de perquisition du 13
juillet 2010. Il soutenait que la perquisition de son habitation avait constitué une atteinte injustifiée au droit au respect de son domicile et de sa vie privée, puisque, selon lui, la vérification de sa situation fiscale aurait pu être effectuée par d’autres moyens.
16.
Le 8 mars 2011, la Cour de cassation déclara le recours du requérant irrecevable. Elle indiqua qu’aucun appel n’était prévu contre un mandat de perquisition, précisant que celui-ci ne pouvait faire l’objet d’un réexamen au sens de l’article 257 du code de procédure pénale que lorsqu’il était suivi d’une saisie de biens. Selon la haute juridiction, en cas de violation des règles sur la conduite de la perquisition, seules des sanctions disciplinaires à l’encontre des agents de police ayant mené les opérations étaient envisageables. Par ailleurs, toujours selon la Cour de cassation, un recours direct devant elle en vertu de l’article 111 de la Constitution n’était pas non plus admissible dès lors qu’une perquisition domiciliaire n’avait pas d’impact sur la liberté personnelle.
II.
A.
Les dispositions du code de procédure pénale
17.
Selon l’article 247 du code de procédure pénale, lorsqu’il existe des raisons suffisantes de soupçonner que le corps du délit ou des éléments pertinents du délit se trouvent en un endroit donné, l’autorité judiciaire ordonne la perquisition par une décision (
decreto
) motivée. Pendant la phase des investigations préliminaires, la décision appartient au parquet (article
352, alinéa 4).
18.
Les règles et garanties relatives à la perquisition du domicile sont exposées aux articles 250 et 251 du code de procédure pénale. Le mandat de perquisition doit être remis au prévenu ou à la personne qui occupe les lieux, lesquels peuvent se faire assister par un avocat. À défaut, il est notifié au conjoint ou au concierge. Une perquisition domiciliaire ne peut être entreprise ni avant 7 heures ni après 20 heures, sauf en cas d’urgence.
19.
Selon l’article 257 du même code, le prévenu, le propriétaire des biens saisis ou la personne qui aurait droit à la restitution peuvent demander le réexamen de la décision de saisie. La demande est examinée dans un délai de dix jours par le tribunal départemental auquel est rattachée l’autorité judiciaire qui a pris ladite décision.
B.
La loi n
o
117 du 13 avril 1988
20.
Aux termes de l’article 1, paragraphe 1, de la loi n
o
117 du 13
avril 1988 relative à la réparation des dommages causés dans l’exercice des fonctions juridictionnelles («
la loi n
o
117
»), celle-ci s’applique « à tous les membres des magistratures de droit commun, administrative, financière, militaire et spéciale, qui exercent une activité juridictionnelle, indépendamment de la nature des fonctions, ainsi qu’aux autres personnes qui participent à l’exercice de la fonction juridictionnelle ».
L’article 2 de la loi n
o
117, dans sa version en vigueur à l’époque des faits, se lisait comme suit :
«1.
Toute personne ayant subi un préjudice injustifié en raison d’un comportement, d’un acte ou d’une mesure judiciaire prise par un magistrat s’étant rendu coupable de dol ou de faute grave dans l’exercice de ses fonctions, ou en raison d’un déni de justice, peut agir contre l’État pour obtenir la réparation des dommages patrimoniaux qu’elle a subis ainsi que des dommages non patrimoniaux qui découlent de la privation de liberté personnelle.
2.
Dans l’exercice des fonctions juridictionnelles, l’interprétation des règles de droit et l’appréciation des faits et des preuves ne peuvent pas donner lieu à responsabilité.
3.
Sont constitutifs d’une faute grave :
a)
une violation grave de la loi résultant d’une négligence inexcusable ;
b)
l’affirmation, due à une négligence inexcusable, d’un fait dont l’existence est incontestablement réfutée par les pièces du dossier ;
c)
le déni, dû à une négligence inexcusable, d’un fait dont l’existence est incontestablement établie par les pièces du dossier ;
d)
l’adoption, en dehors des cas prévus par la loi ou sans motivation, d’une mesure concernant la liberté personnelle.
»
21.
Les articles suivants de la loi précisaient les conditions et les modalités de l’engagement d’une action en réparation au titre des articles
2 ou 3 de cette loi, ainsi que les actions qui pouvaient être entreprises,
a posteriori
, à l’égard du magistrat qui s’était rendu coupable d’un dol ou d’une faute grave dans l’exercice de ses fonctions, voire d’un déni de justice. En particulier, aux termes de l’article 4 § 2 de la loi, l’action contre l’État devait être entamée, sous peine d’irrecevabilité, dans un délai de deux ans à partir, notamment, de la date à laquelle la décision litigieuse était devenue définitive.
22.
La loi n
o
117 a été modifiée par la loi n
o
18 du 27 février 2015, qui est entrée en vigueur le 19 mars 2015. Cette réforme a entre autres porté de deux à trois ans le délai prévu à l’article 4 § 2 de la loi n
o
117.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
23.
Le requérant allègue que la perquisition de son habitation a constitué une ingérence injustifiée dans l’exercice de son droit au respect de sa vie privée et de son domicile, garanti par l’article 8 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
A.
Sur la recevabilité
24.
Le Gouvernement soutient que le requérant n’a subi aucun préjudice important et considère que la requête est donc irrecevable au sens de l’article 35 § 3 b) de la Convention.
25.
Le requérant n’a pas présenté d’observations à cet égard.
26.
La Cour relève que l’élément principal du critère énoncé à l’article
35 § 3 b) de la Convention est l’existence ou non d’un préjudice important subi par le requérant (
Adrian Mihai Ionescu c. Roumanie
(déc.), n
o
36659/04, 1
er
juin 2010, et
Korolev c. Russie
(déc.), n
o
2010). Inspiré par le principe général
de minimis non curat praetor
, ce critère d’irrecevabilité repose sur l’idée que la violation d’un droit, même réelle d’un point de vue purement juridique, doit atteindre un minimum de gravité pour mériter d’être examinée par une juridiction internationale. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de la cause.
27.
En l’espèce, la Cour observe, avec le Gouvernement, que l’affaire n’a pas un enjeu financier en soi, puisqu’elle concerne une perquisition domiciliaire n’ayant donné lieu ni à une saisie de biens ni à une autre atteinte au patrimoine. Toutefois, la gravité d’une violation doit être appréciée compte tenu à la fois de la perception subjective du requérant et de l’enjeu objectif d’une affaire donnée (
Eon c. France
, n
o
26118/10, §§
31
‑
36, 14 mars 2013). Autrement dit, l’absence de préjudice important peut se fonder sur des éléments tels que les conséquences pécuniaires du litige en question ou l’importance que celui-ci revêt aux yeux du requérant (
Adrian Mihai Ionescu
, décision précitée).
28.
La Cour relève en l’occurrence que le litige portait sur un point de principe aux yeux du requérant, à savoir le droit de ce dernier au respect de ses biens et de son domicile (voir,
mutatis mutandis
,
Giuran c.
Roumanie
, n
o
2011 (extraits). L’importance subjective de la question paraît évidente pour le requérant, lequel n’a pas cessé de contester avec force la légalité de la perquisition devant les autorités compétentes (voir,
a contrario
,
Shefer c. Russie
(déc.), n
o
45175/04, 13 mars 2012). Quant à l’enjeu objectif de l’affaire, la Cour relève que celle-ci porte sur l’existence en droit italien d’un contrôle judiciaire efficace vis-à-vis d’une mesure de perquisition, soit une question de principe importante tant au plan national qu’au plan conventionnel.
29.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la première condition de l’article 35 § 3 b) de la Convention, à savoir l’absence de préjudice important pour le requérant, n’est pas remplie et qu’il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement.
30.
Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.
B.
Sur le fond
1.
Thèses des parties
31.
Le requérant allègue avoir subi une ingérence injustifiée dans son droit au respect de son domicile. Il soutient que les autorités auraient pu très facilement vérifier sa situation fiscale en consultant l’administration allemande, et ce conformément aux dispositions de la convention bilatérale existant en matière fiscale entre l’Italie et l’Allemagne. Par ailleurs, il indique s’être rendu disposé à collaborer en personne avec les autorités italiennes et à fournir toutes les informations nécessaires afin d’élucider les faits. Il ajoute que, malgré cela, les autorités ont persisté dans l’intention qui aurait été la leur de violer son domicile. Il affirme par ailleurs que le mandat de perquisition et de saisie délivré à son encontre a été rédigé de manière vague et imprécise.
32.
En outre, le requérant se plaint de ne pas avoir disposé d’un contrôle efficace de la mesure d’instruction prise à son encontre. À cet égard, il indique que la Cour de cassation a confirmé que la décision prise par le parquet ordonnant la perquisition n’était pas susceptible de faire l’objet d’un appel en droit italien.
33.
Le Gouvernement ne conteste pas que la perquisition litigieuse a constitué une ingérence des autorités dans le droit à la vie privée et au domicile du requérant. Il estime néanmoins que la mesure litigieuse était prévue par la loi, à savoir les articles 247 et suivants du code de procédure pénale, et qu’elle poursuivait des « buts légitimes » au sens de l’article 8
§
2 de la Convention, à savoir la protection du bien-être économique du pays et la prévention des infractions pénales.
34.
Quant à la nécessité de l’ingérence dans une société démocratique, le Gouvernement conteste l’argument du requérant selon lequel la perquisition n’était pas justifiée et aurait pu être évitée en faisant application de la convention bilatérale existant entre l’Italie et l’Allemagne. Il soutient que le requérant résidait en même temps en Italie et en Allemagne et qu’il avait maintenu de nombreux centres d’intérêt en Italie. Par conséquent, aux yeux du Gouvernement, les autorités italiennes avaient toutes les raisons de soupçonner le requérant d’évasion fiscale et d’entamer une enquête pour élucider les faits. Par ailleurs, le Gouvernement considère que le fait que la perquisition n’a pas été concluante ne rend pas la mesure injustifiée ou disproportionnée.
35.
Le Gouvernement soutient en outre que les autorités ont fait en sorte d’entourer la mesure litigieuse de toutes les garanties procédurales nécessaires. En effet, selon lui, le mandat de perquisition était adéquatement motivé, et les opérations se sont déroulées dans le respect des conditions matérielles et procédurales prévues par le droit interne.
36.
Concernant le contrôle de la mesure litigieuse, le Gouvernement affirme tout d’abord que le requérant a eu accès au juge des investigations préliminaires et que celui-ci a réexaminé l’ensemble de la procédure avant de décider de classer l’affaire sans suite. Il estime par ailleurs que le requérant aurait pu saisir le juge civil d’une action en dédommagement contre l’État, en vertu de la loi n
o
117, et qu’un tel recours lui aurait permis d’obtenir une compensation même en l’absence d’une annulation préalable du mandat de perquisition. À ce sujet, il précise qu’une annulation du mandat de perquisition n’aurait aucun intérêt pour le requérant, eu égard au fait que la mesure en cause a déjà été exécutée et qu’elle n’a pas été suivie d’une saisie de biens.
37.
Enfin, le Gouvernement indique que le cadre législatif national dans son ensemble fournit des garanties suffisantes contre les abus et l’arbitraire.
2.
Appréciation de la Cour
38.
La Cour estime qu’il ne fait aucun doute que la perquisition litigieuse constitue une « ingérence des autorités publiques » dans le droit à la vie privée de l’intéressé. Le Gouvernement ne le conteste d’ailleurs pas. Pareille immixtion enfreint la Convention si elle ne remplit pas les exigences du paragraphe 2 de l’article 8. Il y a donc lieu de déterminer si elle était « prévue par la loi », inspirée par un ou plusieurs des buts légitimes au regard dudit paragraphe et «
nécessaire, dans une société démocratique ».
39.
La Cour rappelle qu’en vertu de sa jurisprudence constante les mots « prévue par la loi » impliquent qu’une ingérence dans les droits garantis par l’article 8 doit reposer sur une base légale interne, que la législation en question doit être suffisamment accessible et prévisible et que celle-ci doit être compatible avec le principe de la prééminence du droit (voir parmi beaucoup d’autres
Rotaru c. Roumanie
[GC], n
o
28341/95, §
Liberty et autres c. Royaume-Uni
, n
o
58243/00, §
59, 1
er
juillet 2008, et
Heino c. Finlande
, n
o
56720/09, § 36, 15
février 2011).
40.
En l’espèce, la Cour relève que la perquisition litigieuse reposait sur les articles 247 et suivants du code de procédure pénale (paragraphes
17-19 ci-dessus). Lesdites dispositions législatives ne présentent aucun problème à ses yeux, s’agissant tant de leur accessibilité que de leur prévisibilité, au sens de sa jurisprudence précitée.
41.
Concernant la dernière condition qualitative à laquelle doit répondre la législation interne, à savoir la compatibilité avec le principe de la prééminence du droit, la Cour rappelle que dans le contexte des perquisitions elle exige que le droit interne offre des garanties adéquates et suffisantes contre les abus et l’arbitraire (
Heino
, précité, § 40, et
Gutsanovi c.
Bulgarie
, n
o
34529/10, § 220, CEDH 2013 (extraits)). La Cour rappelle également que parmi ces garanties figure l’existence d’un « contrôle efficace » des mesures attentatoires à l’article 8 de la Convention (
Lambert c.
France
, 24 août 1998, § 34,
Recueil des arrêts et décisions
1998‑V), tout en observant que le fait qu’une demande de mandat a fait l’objet d’un contrôle juridictionnel ne sera pas forcément considéré comme constituant en soi une garantie suffisante contre les abus. La Cour doit examiner les circonstances particulières de l’espèce et évaluer si le cadre juridique et les limites appliquées aux compétences exercées constituaient une protection adéquate contre le risque d’ingérences arbitraires des autorités (
K.S. et M.S. c.
Allemagne
, n
o
33696/11, § 45, 6 octobre 2016). Ainsi, nonobstant la marge d’appréciation qu’elle reconnaît en la matière aux États contractants, la Cour doit redoubler de vigilance lorsque le droit national habilite les autorités à conduire une perquisition sans mandat judiciaire préalable : la protection des individus contre des atteintes arbitraires de la puissance publique aux droits garantis par l’article 8 réclame un encadrement légal et une limitation des plus stricts de tels pouvoirs (
Camenzind c.
Suisse
, 16
décembre 1997, § 45,
Recueil
42.
En l’espèce, la Cour relève d’abord que la perquisition en question a été ordonnée par le parquet le jour même de l’ouverture d’une enquête pénale à l’encontre du requérant, celle-ci ayant été décidée à la suite d’une tentative des autorités d’enquête d’effectuer des recherches, toujours le même jour, dans le cadre d’une vérification fiscale administrative. Elle constate donc que la perquisition est intervenue à un stade particulièrement précoce de la procédure pénale. Or la Cour a déjà considéré qu’une perquisition effectuée à un tel stade doit s’entourer des garanties adéquates et suffisantes afin d’éviter qu’elle ne serve à fournir aux autorités d’enquête des éléments compromettants sur des personnes qui n’ont pas encore été identifiées comme étant soupçonnées d’avoir commis une infraction (
Modestou c. Grèce
, n
o
51693/13, § 44, 16 mars 2017).
43.
Dès lors, lorsque la législation nationale ne prévoit pas de contrôle judiciaire
ex ante factum
sur la légalité et la nécessité de cette mesure d’instruction, il devrait exister d’autres garanties, notamment sur le plan de l’exécution du mandat, de nature à contrebalancer les imperfections liées à l’émission et, le cas échéant, au contenu du mandat de perquisition (
idem
, §
48). En l’espèce, la Cour note que la législation interne italienne ne prévoit pas un tel contrôle
ex ante
dans le cadre des perquisitions ordonnées pendant les investigations préliminaires. En effet, il n’est pas prévu que le représentant du parquet, en sa qualité de magistrat en charge de l’enquête, sollicite l’autorisation d’un juge ou l’informe de sa décision d’ordonner une perquisition.
44.
Cela étant, la Cour a déjà eu l’occasion d’affirmer que l’absence d’un contrôle judiciaire
ex ante
peut être contrecarrée par la réalisation d’un contrôle judiciaire
ex post facto
sur la légalité et la nécessité de la mesure (voir,
mutatis mutandis
,
Heino
, précité, § 45, et
Gutsanovi
, précité, §
222). Encore faut-il que ce contrôle soit efficace dans les circonstances particulières de l’affaire en cause (
Smirnov c. Russie
, n
o
71362/01, §
45, 7
juin 2007). En pratique, cela implique que les personnes concernées puissent obtenir un contrôle juridictionnel effectif, en fait comme en droit, de la mesure litigieuse et de son déroulement ; lorsqu’une opération jugée irrégulière a déjà eu lieu, le ou les recours disponibles doivent permettre de fournir à l’intéressé un redressement approprié (
DELTA PEKÁRNY a.s. c.
République tchèque
, n
o
97/11, § 87, 2 octobre 2014).
45.
À ce dernier égard, la Cour rappelle avoir admis que, dans certaines circonstances, le contrôle de la mesure attentatoire à l’article 8 effectué par les juridictions pénales fournit un redressement approprié pour l’intéressé, dès lors que le juge procède à un contrôle efficace de la légalité et de la nécessité de la mesure contestée et, le cas échéant, exclut du procès pénal les éléments de preuve recueillis (
Panarisi c. Italie
, n
o
46794/99, §§
76 et
77, 10 avril 2007,
Uzun c. Allemagne
, n
o
35623/05, §§ 71 et 72, CEDH
2010 (extraits), et
Trabajo Rueda c.
Espagne
, n
o
32600/12, §
37, 30
mai 2017).
46.
Or tel n’est pas le cas en l’espèce, la perquisition n’ayant pas permis de recueillir des preuves à charge et la procédure ayant été classée sans suite par le juge des investigations préliminaires. En outre, la Cour observe que, contrairement à ce qu’affirme le Gouvernement, le juge des investigations préliminaires n’a nullement examiné ni la légalité ni la nécessité du mandat de perquisition, ce magistrat s’étant borné à faire droit à la demande du parquet de clôturer l’affaire sur le fond.
47.
Par ailleurs, la Cour relève que le requérant n’a pas non plus pu obtenir le réexamen de la mesure en cause puisque le remède spécifique prévu à l’article 257 du code de procédure pénale est envisageable seulement dans le cas où la perquisition a été suivie d’une saisie de biens.
48.
Il s’ensuit qu’aucun juge n’a examiné la légalité et la nécessité du mandat de perquisition du domicile du requérant émis par le parquet. Dès lors, en l’absence d’un tel examen et, le cas échéant, d’un constat d’irrégularité, l’intéressé n’a pas pu prétendre à un redressement approprié du préjudice subi allégué.
49.
Concernant l’argument du Gouvernement selon lequel le requérant aurait pu introduire un recours en dédommagement pour responsabilité de l’État en vertu de la loi n
o
117, la Cour observe que cette action présuppose l’existence d’un comportement à tout le moins coupable de la part des magistrats et que, par conséquent, le requérant aurait dû prouver le dol ou la faute lourde des autorités ayant statué dans son affaire (voir l’article 2
§
3
d) de la loi n
o
117, paragraphe 20 ci-dessus). De plus, la Cour note que le Gouvernement n’a produit aucun exemple démontrant qu’une telle action a été intentée avec succès dans des circonstances similaires à celles de l’affaire du requérant (voir,
mutatis mutandis
,
Richmond Yaw et autres c.
Italie
, n
os
3342/11 et 3 autres, § 44, 6 octobre 2016).
50.
Aussi la Cour considère-t-elle que, en l’absence d’un contrôle judiciaire préalable ou d’un contrôle effectif
a posteriori
de la mesure d’instruction contestée, les garanties procédurales apportées par la législation italienne n’étaient pas suffisantes pour prévenir le risque d’abus de pouvoir de la part des autorités chargées de l’enquête pénale.
51.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que, même si la mesure contestée avait une base légale en droit interne, la législation nationale n’a pas offert au requérant suffisamment de garanties contre l’abus ou l’arbitraire avant ou après la perquisition. De ce fait, l’intéressé n’a pas bénéficié d’un « contrôle efficace » tel que voulu par la prééminence du droit dans une société démocratique. Dans ces circonstances, la Cour considère que l’ingérence dans le droit au respect du domicile du requérant n’était pas « prévue par la loi » au sens de l’article 8 § 2 de la Convention.
52.
Il y a donc eu violation de l’article 8 de la Convention.
II.
SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6 ET 13 DE LA CONVENTION
53.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir disposé d’un recours effectif pour faire valoir ses griefs tirés de l’article 8.
54.
La Cour estime que ces griefs se prêtent à être examinés sous l’angle du seul article 13 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Sur la recevabilité
55.
La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.
B.
Sur le fond
56.
Le requérant soutient qu’il ne disposait d’aucun recours effectif lui permettant de contester la perquisition de son habitation.
57.
Eu égard au constat relatif à l’article 8 de la Convention auquel elle est parvenue, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 13 de la Convention (voir, entre autres,
Heino
, précité, § 55, et
DELTA PEKÁRNY a.s.
, précité, § 104).
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
58.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
59.
Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable dans le délai imparti à cet effet. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 13 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 septembre 2018, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Abel Campos
Linos-Alexandre Sicilianos
Greffier
Président