CASE OF BIVOLARU v. ROMANIA (No. 2) - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF BIVOLARU v. ROMANIA (No. 2) - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2018)

Tradus

ș

i revizuit de IER

(

http://ier.gov.ro/

)

CURTEA

EUROPEANĂ

A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA

A PATRA

CAUZA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

(Cererea nr. 66580/12)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

2 octombrie 2018

DEFINITI

VĂ

02.01.

2019

Hotărârea

a

rămas definitivă

în temeiul art. 44 § 2 din

Convenție.

Aceasta poate

suferi

modificări

de

formă.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

1

În cauza Bivolaru împotriva României (nr. 2),

Curtea

Europeană

a Drepturilor Omului

(Secția

a patra),

reunită

într-o

cameră compusă

din:

Ganna Yudkivska,

pre

ș

edinte,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Krzysztof Wojtycze

k,

Egidijus

Kūris,

Gabriele Kucsko-Stadlmayer,

Carlo Ranzoni,

Marko

Bošnjak,

judecători,

ș

i Andrea Tamietti,

grefier adjunct de

secție

,

după

ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 septembrie 2018,

pronunță

prezenta

hotărâre, adoptată

la acee

a

ș

i

dată:

PROCEDU

RA

află

cererea nr.

66580/12

îndreptată

împotriva

României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Gregorian Bivolaru,

alias Magnus Aurolsson

(„reclamantul”),

a sesizat Curtea la 8 octombrie

2012, în temeiul art. 34 din

Convenția

pentru

apărarea

drepturilor omului

ș

i a

libertăților

fundamentale

(„Convenția”)

.

ș

ti,

până

la 25 iulie 2017, apoi de M.

Mîțu,

avocat în Bucure

ș

ti, începând cu 29 iulie

Strasbourg, pe parcursul întregii proceduri. Guvernul român

(„Guvernul”)

a

fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul

Ministerului Afacerilor Externe

.

desfăș

urate împotriva sa, de o atingere

adusă

dreptului

său

la respectarea vie

ț

ii

private, din cauza

interceptării

convorbirilor sale telefonice,

ș

i de

imposibilitatea de a beneficia la nivel intern de o cale de atac

efectivă

pentru

a

denunța

pretinsa atingere

adusă

dreptului

său

la respectarea

vieții

private.

6 din

Convenție

referitoare la condamnarea reclamantului de

către instanța

d

e

recurs,

fără

audierea în

persoană

a reclamantului

ș

i

după

achitarea acestui

a

din

urmă

pe fond

ș

i în apel,

ș

i referitoare la durata procedurii, precum

ș

i

capetele de cerere întemeiate pe art.

8 din

Convenție

considerat singur

ș

i

coroborat cu art. 13 din

Convenție

au fost comunicate Guvernului. Cererea a

fost

declarată inadmisibilă

pentru celelalte capete de cerere în conformitate

cu art. 54 § 3 din Regulamentul

Curții.

abținerii

doamnei Iulia Motoc,

judecător

ales

să

reprezinte

România (art.

28 din Regulament), pre

ș

edinta l-a desemnat pe domnul

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

2

Krzysztof Wojtyczek în calitate de

judecător

ad-hoc

(art. 26

din

Convenție ș

i art. 29 § 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE

CAUZEI

născut

în 1952.

Părțile

nu au informat Curtea cu privire

la actualul loc de re

ședință

al reclamantului.

șcări

cunoscute sub numele de

„

Mi

ș

carea pentru Integrare

Spirituală

în

Absolut” („MISA”). Înființarea ș

i

funcționarea

MISA, precum

ș

i actele

de urmărire penală

efectuate de

autoritățile naționale

cu privire la unii dintre membrii MISA sunt descrise în

cauzele

Amarandei

ș

i

alții

împotriva României

(nr. 1443/10, pct. 7-14, 26

aprilie 2016),

Mi

ș

carea pentru Integrare

Spirituală

în Absolut împotriva

României

[(dec.), nr.

18916/10, pct.

4-9, 2 septembrie 2014]

ș

i

Bivolaru

împotriva României

(nr. 28796/04, pct. 8, 28 februarie 2017).

A. Începerea

urmăririi

penale împotriva reclamantului

ordonanță

din 12 martie 2004, Parchetul de pe

lângă

Curtea de

Apel Bucure

ș

ti a dispus începerea

urmăririi

penale

in rem

pentru evaziune

fiscală, crimă organizată ș

i

spălare

de bani,

infracțiuni

care ar fi fost comise

de

către

membri ai MISA.

Ordonanța menționa informații

cu privire la

vânzarea de imagini pornografice pe internet de

către

membri ai MISA care

ar fi

acționat coordonați

de reclamant.

i

mulți

membri ai

forțelor

speciale

ale poliției

au

percheziționat

domiciliul a peste 16 membri ai MISA, printre care cel al

reclamantului

ș

i al lui M.D., în

vârstă

de 17 ani la data faptelor. Cu ocazia

acestor

percheziții, anumiți

membri ai MISA au fost victimele

brutalității

poliției

(a se vedea, pe

această temă,

Amarandei

ș

i

alții

,

citată

anterior,

pct. 122-166).

ș

i zi, a fost

audiată

M.D., în calitate de martor, de

către

Parchetul de pe

lângă

Curtea de Apel Bucur

e

ș

ti timp de mai multe ore

,

fără

a

fi

asistată

de un avocat sau de un membru al familiei. Reie

ș

ea din

declarația

sa

că

reclamantul

întreținuse

raporturi sexuale cu ea în 2002. Parchetul de

pe

lângă

Curtea de Apel Bucure

ș

ti a calificat

această declarație

drept plângere

penală

împotriva reclamantului

ș

i a considerat

că

M.D. este partea

vătămată

în

procedură.

următoare,

M.D.

ș

i-a retras

declarația ș

i a depus o plângere

pentru abuz în serviciu împotriva procurorului care o audiase, acuzându-l

că

o

forțase să depună mărturie. Această

plângere a fost

respinsă

la o

dată

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

3

nespecificată

în 2004 pe motiv

că

M.D. fusese

audiată

în calitate de martor

ș

i

nu de parte

vătămată.

audiată

în calitate de

martor, a declarat

că

fiica sa

părăsise

domiciliul familial plecând la Bucure

ș

ti

sub

influența

unor

„

persoane care practicau

yoga” ș

i

că

reclamantul îi

furnizase diferite bunuri. Ea a repetat

conținutul declarației

din 22 martie

2

004.

lângă

Curtea de Apel Bucure

ș

ti a

dispus începerea

urmărir

ii penale împotriva reclamantului pentru

acuzația

d

e

act sexual cu un minor

ș

i de perversiune

sexuală.

reținut

la

frontieră

când încerca

să treacă

în Ungaria venind din România

.

lângă

Curtea de Apel Bucure

ș

ti a

informat reclamantul, în

prezența

a doi

avocați

ale

ș

i,

că

era acuzat de

infracțiunile

de act sexual cu un minor, de perversiune sexua

l

ă ș

i de

tentativă

de trecere

ilegală

a frontierei. Procesul-verbal întocmit cu

această

ocazie

menționa

articolele de lege care pedepsesc aceste

infracțiuni ș

i

conținea

u

n

rezumat al faptelor repro

ș

ate. Tot la 29 martie 2004, reclamantul a fost audiat

în

două

rânduri de parchet, mai întâi în calitate de învinuit, apoi de inculpat,

ș

i a negat faptele de care era acuzat.

ș

i zi, parchetul a dispus efectuarea expertizei medico-legale cu

privire la M.D. La 1 aprilie 2004, aceasta,

însoțită

de avocat, s-a prezentat la

Institutul de

Medicină Legală

din Bucure

ș

ti pentru a se supune examenului

medico-legal. S-a organizat o

manifestație

în acela

ș

i timp în

fața

aceste

i

instituții

de

către

membrii MISA, ceea ce ar fi

făcut

-o pe M.D.

să

refuze

respectiva examinare. M.D. a declarat la parchet

că

se va supune examenului

la o

dată ulterioară,

dar nu s-a mai prezentat

.

două

persoane, M.A.A.

ș

i S.I., au depus plângeri

penale împotriva reclamantului, pe care îl acuzau de act sexual cu un minor;

aceste plângeri au fost conexate la dosarul penal privind-o pe M.D.

până

la 1 aprilie 2004, reclamantul fusese

plasat în arest preventiv pe motiv

că

existau indicii

permițând bănuiala că

acesta

săvârș

ise

infracțiunile

de act sexual cu un minor, perversiune

sexuală

ș

i

tentativă

de trecere

ilegală

a frontierei.

După

punerea în libertate, nu a mai

fost

găsit

de

autorități ș

i a fost reprezentat în procedura care a urmat de unul

sau mai

mulți avocați

ale

ș

i. Pentru mai multe detalii cu privire la

reținerea,

detenția ș

i punerea în libertate a reclamantului, este necesar

să

se

facă

trimitere la

hotărârea

Bivolaru împotriva României

(citată

anterior, pct. 25-

50).

B. Plecarea reclamantului în Suedia

dată neprecizată ș

i în

circumstanțe

necunoscute, reclamantul a

plecat în Suedia, unde, la 24 martie 2005, a depus o cerere de azil politic.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

4

ș

i la 15 aprilie 2005, Ministerul de Interne din România a

formulat

două

cereri de

extrădare

a reclamantului având în vedere cauza

penal

ă

privind

infracțiunile

cu caracter sexual

menționate

mai sus.

Supremă

din Suedia a respins aceste

cereri pe motiv

că,

date fiind convingerile sale ce decurg din

activitățile

din

cadrul MISA, reclamantul risca

să

fie persecutat în cazul

extrădării cătr

e

România.

autoritățile

suedeze au eliberat reclamantului un

permis de

ș

edere permanent ca refugiat, precum

ș

i o

nouă

identitate.

permiteau

să călătorească

în calitate de refugiat, în temeiul

Convenției

de la

Geneva din 1951 privind statutul

refugiaților.

P

a

ș

aportul eliberat

reclamantului purta

mențiunea „

valabil în toate statele, cu

excepția

României”.

C. Procedura

penală

împotriva reclamantului

în

judecată în lipsă

în

fața

Tribunalului Bucure

ș

ti pentru

acuzațiile

de act

sexual cu un minor, de perversiune

sexuală ș

i de

corupție sexuală – infracțiuni

prevăzute

la art.

198 alin.

(2)

ș

i alin.

(3), art.

201 alin.

(3)

ș

i alin.

(3-1)

ș

i

art. 202 alin. (3) C. pen. în vigoare la momentul faptelor

–

, precum

ș

i pentru

acuzațiile

de trafic de persoane, pedepsit de Legea nr.

678/2001 privind

prevenirea si combaterea traficului de persoane

(„Legea

nr.

678/2001”) ș

i de

trecere

ilegală

a frontierei,

prevăzută

de art.

70 alin.

(1) din

Ordonanța

d

e

Urgență

a Guvernului nr.

105/2001 privind frontiera de stat a României

(„OUG

nr.

105/2001“).

ș

i rechizitoriu, F.M.M., o

persoană

cu care locuise M.D.,

ș

i

F.F.Z., care l-ar fi ajutat pe reclamant

să

traverseze ilegal frontiera, au fost

trimi

ș

i în

judecată,

respectiv pentru

acuzația

de

corupție sexuală – infracțiune

prevăzută

la art. 202 alin (1) coroborat cu art. 41 alin. (3) C. pen.

– ș

i pentru

acuzația

de trafic de

migranți – infracțiune prevăzută

la art. 71 alin. (1) din

OUG nr. 105/2001

modificată

prin art. 29 din Legea nr. 39/2003

.

vătămată

în

procedură,

iar M.A.A.

ș

i S.I. s-au constituit

părți

civile.

hotărârea

din 24 noiembrie 2004, Înalta Curte de

Casație ș

i

Justiție

(„Înalta Curte”)

a dispus

să

se

transmită

dosarul la Tribunalul Sibiu,

admițân

d

astfel o cerere a reclamantului

.

primă instanță

Sibiu.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

5

său

ales, a fost citat la

două

adrese la Bucure

ș

ti

ș

i, prin afi

ș

are, la adresa

primăriei localității

sale de

domiciliu.

amânată

de trei ori din

pricina lipsei

citării

corecte a

părții vătămate ș

i

a neprezentării

unor martori.

că

reclamantul se afla

în Suedia. Cauza a fost

amânată

de patru ori din pricina lipsei

citării

corecte

a reclamantului, a

cărui adresă

din Suedia nu era

cunoscută.

La 9 noiembrie

2005, printr-o încheiere,

instanța

a luat

notă că

avocatul reclamantului

preciza, la cererea sa, adresa clientului

său

din

străinătate ș

i solicita

comunicarea acolo a tuturor actelor de

procedură.

amânată

ulterior de patru ori din

lipsă

de

procedură legată

de prezentarea

părții

civile M.A.A., care trebuia

citată

în Japonia,

ș

i din cauza

neprezentării

martorilor. La solicitarea

instanței,

M.A.A. a precizat adresa

unui nou domiciliu, în România, pentru a fi

citată.

amânată

pentru lipsa

citării

legale a

reclamantului, confirmarea de primire a

citării

acestuia în Suedia fiind

returnată instanței

cu

mențiunea „

nu mai locuie

ș

te la

adresă”.

Avocatul

reclamantului a fost invitat de

instanță să

precizeze

„

într-un termen

rezonabil“

o

altă adresă

la care put

ea

să

fie citat clientul

său.

până

la 11 aprilie 2007, Tribunalul Sibiu a

suspendat judecata pentru a permite

Curții Constituționale să

examinez

e

excepția

de

neconstituționalitate ridicată

de persoana

interesată

privind

dispozițiil

e Legii nr. 678/2001,

excepție respinsă

de respectiva

instanță.

amânată

din cauza lipsei de

procedură

în

legătură

cu citarea reclamantului, care î

ș

i avea re

ședința

în Suedia.

Parchetul a solicitat amânarea la o

dată ulterioară,

pentru a-l putea cita pe

reclamant în Suedia,

ș

i cauza a fost

amânată

pentru 28 iunie 2007

.

amânată

de patru ori din cauza unui viciu de

procedură

referitor la citarea reclamantului

ș

i a lui F.M.M. sau

a

neprezentării

martorilor, pentru care nu a fost

respectată

procedura mandatului de aducere

.

La 4 februarie 2008, Tribunalul Sibiu a cerut po

ș

tei

să

ia

măsurile

necesare

,

riscând o

sancțiune,

cu scopul de a comunica de

urgență

actele de

procedură

reclamantului în Suedia

.

avocați

ai reclamantului au

susținut că

procedura de citare a clientului lor în Suedia

în vederea înfățișării

era

viciată,

pe motiv

că

acesta nu primise

citația

pentru

ședință

în termenul

prevăzut

la

art. 177 alin. (8

1

) C. proc. pen.,

ș

i anume cu cel târziu 40 de zile înainte de

data respectivei

ședințe

(mai jos, pct.

102).

Parchetul a

răspuns că

alegere

a

domiciliului persoanei interesate în

străinătate

avea ca scop tergiversarea

ș

i

că

procesele penale trebuiau

desfăș

urate cu celeritate.

Instanța

a amânat cauza

pentru 14 mai 2008 pentru a permite buna

desfăș

urare a procedurii de citare

a reclamantului.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

6

ședința

din 11 iulie 2008, unul dintre

avocații

reclamantului

ș

i unii

martori au cerut amânarea procedurii din

cauză că

se aflau în concedii.

Avocații părții vătămate ș

i ai

inculpaților

au solicitat amânarea cauzei la o

dată după

30 septembrie 2008.

Instanța

a amânat cauza pentru 3 octombrie

2

008.

amânată

de trei ori pentru

lipsă

de

procedură

în

legătură

cu

înfățiș

area

părții

civile M.A.A., care trebuia

citată

din nou în

Japonia,

ș

i pe motivul

neprezentării

unor martori, care trebuia

să

fie

citați

cu

mandat de aducere.

prezentat

instanței

cererile sale de probe.

amânată

pentru a permite citarea

legală

a

părții

civile M.A.A.

ș

i pentru ca reclamantul

să poată

depune la dosar o

înregistrare care

conținea declarația

sa privind faptele imputate.

video cuprinzând

declarația

clientului

său însoțită

de transcriere,

declarație

în

care persoana

interesată

î

ș

i prezenta

poziția față

de

acuzațiile

formulate

împotriva sa. Pentru a-

ș

i justifica

absența

de la proces, reclamantul a

făcut

referire la respingerea de

către

Curtea

Supremă

din Suedia a cererii de

extrădare

formulate de România

ș

i a precizat

că această

respingere se

întemeia pe riscul ca el

să

sufere

persecuții

grave din partea

autorităților

române pe motivul convingerilor sale (supra, pct.

21)

. Î

ș

i

susținea totodată

nevinovăția

în raport cu faptele pentru care era

urmărit

penal.

ședinței

din aceea

ș

i zi,

instanța

a vizionat înregistrarea în

prezența părților ș

i a

avocaților.

instanța

a audiat-o pe M.D. în acea zi.

ș

i

ședință,

tot prin intermediul avocatului

său,

reclamantul

a

cerut

instanței să dispună

ca parchetul

să depună

la dosar mandatele emise pe

numele

său

pentru a autoriza interceptarea

conversațiilor

sale telefonice.

Parchetul a

arătat că

respectivele documente erau clasate

„

secret de

stat“, că

trebuiau respectate regulile privind

protecția

documentelor clasificate

ș

i

că

numai un reprezentant al

instanței

putea beneficia de acces la acest tip de

informații.

Mandatele nu au fost depuse la dosar.

amânată

având în vedere mi

ș

carea

de protest a

magistraților

din România. Ulterior, în timpul

următoarelor două

ședințe,

au fost administrate probe

ș

i cauza a fost

amânată

o

dată

pentru vicii

de

procedură.

Dezbaterile pe fond au avut loc la 26 martie 201

0.

altă

înregistrare

conținând

concluziile clientului

său

pe fondul cauzei, cât

ș

i

transcrierea acestora

.

hotărârea

din aceea

ș

i zi,

instanța

a

pronunțat

achitarea

reclamantului de

acuzațiile

de act sexual cu un minor, de perversiune

sexuală

ș

i de trafic de persoane

săvârș

ite asupra persoanei M.D.

ș

i de act sexual cu un

minor

săvârș

it asupra persoanei S.I. În plus, a

dispus încetarea procesului ca

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

7

urma

re a intervenției

prescri

pției răspunderii în cazul infracțiunilor

d

e

corupție sexuală săvârșită

asupra lui M.D., de act sexual cu un minor

săvârșită

asupra lui M.A.A.

ș

i de trecere

ilegală

a frontierei.

sentinței

Tribunalului Sibiu.

făcut

cunoscut

curții

de apel

refuzul

său

de a face o

declarație suplimentară.

În plus, prin intermediul

avocatului, a depus la dosar propriile concluzii scrise, care implicau o

analiză

a probelor instrumentate în

cauză,

precum

ș

i opinia sa în

legătură

cu motivele

punerii sale sub acuzare

ș

i a cerut ca apelul parchetului

să

fie respins.

apelul parchetului

ș

i a confirmat

sentința pronunțată

în

primă instanță.

i

curții

de apel.

n

avocații săi,

o

declarație

prin care informa Înalta Curte

că

dorea

să

nu ofere

declarații

suplimentare

ș

i prin care î

ș

i

susținea nevinovăția.

făcând

referire la art. 385

9

alin. 17²

ș

i

3

85

15

alin. 2 lit. d) C. proc. pen.

ș

i la art. 6 din

Convenție,

Înalta Curte a admis

recursul parchetului

ș

i a casat decizia

pronunțată

în apel pe motiv

că

în

speț

ă

s-a

făcut

o gre

șită

aplicare a legii. Aceasta a

făcut

trimitere la

poziți

a

instanțelor

inferioare cu privire la admiterea, ca probe, a

înregistrărilor

telefonice

ș

i la procedura audierii anumitor martori

protejați.

că,

pentru a se conforma

jurisprudenței Curții,

trebuia

să

examineze direct probele instrumentate,

având în vedere

că

reclamantul fusese achitat în prima

instanță ș

i în apel,

ș

i

că

trebuia

să

examineze fondul cauzei.

Arăta că „

are

obligația

de a dispune

măsuri

pozitive pentru a clarifica aspectele cu caracter

esențialmente

faptic

invocate prin calea de atac

ș

i pentru a le oferi

inculpaților

posibilitatea de a

se

apăra”.

ședințele

succesive, Înalta Curte a audiat martorii

citați

în

cauză,

precum

ș

i pe M.D.

a) Comisia rogatorie

avocații

reclamantului a cerut Înaltei

Curți

să

-l audieze pe reclamant prin comisie rogatorie în Suedia. Înalta Curte a ceru

t

reclamantului

să

prezinte documentele care atestau statutul

său

de refugiat în

Suedia.

sens. Înalta Curte a cerut

autorităților

române

să

confirme statutul de refugia

t

în Suedia al reclamantului. Neprimind

răspuns,

a adresat direct Consiliului

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

8

suedez al

imigrării

o cerere de

informații

privind statutul de refugiat

ș

i adresa

reclamantului din Suedia.

ședința

din 21 noiembrie 2012 în

fața

Înaltei

Curți, autoritățile

suedeze au trimis

informațiile

astfel solicitate. În aceea

ș

i

ședință,

Înalta Curte

l-a întrebat pe reclamant

dacă

accepta

să

fie audiat prin

videoconferință,

precizând în acela

ș

i timp

că

scopul acestei

modalități

de audiere era

să

asigure

percepția directă

a

declarației

persoanei în

cauză.

făcând

referire la art. 178 alin. (9) din Legea

nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internațională

în materie

penală,

reclamantul a precizat

că

audierea prin

videoconferință

nu se putea face

fără

consimțământul

acestuia. A declarat

că

nu era de acord

să

fie audiat prin

videoconferință ș

i

că

dorea

să

fie interogat prin comisie rogatorie.

audiere prin comisie rogatorie. A transmis

autorităților

suedeze, prin

Ministerul

Justiției

din România, o cerere de

asistență juridică ș

i o

listă

cu

întrebările

de adresat reclamantului. Preciza în cererea sa

că

aceasta avea un

caracter urgent, dat fiind

că speța

era pendinte în

fața instanțelor judecătoreș

ti

din România din 2005.

autoritățile

suedeze au informat Înalta Curte

că

nu au putut executa comisia rogatorie la termenul indicat,

ș

i anume înainte de

20 februarie 2013. Înalta Curte le-a comunicat prin urmare data unei noi

audieri

ș

i a insistat asupra

necesității

de a efectua comisia rogatorie. La 22

martie 2013,

autoritățile

suedeze au informat Înalta Curte

că

nu au putut

executa comisia rogatorie la termenul impus de aceasta.

autorităților

suedeze motivele

pentru care comisia rogatorie nu fusese

încă executată

la 3 luni

după

cererea

sa

inițială ș

i

dacă

întârzierea era

provocată

de conduita reclamantului sau de

procedura

prevăzută

de lege

a

suedeză

în materie.

Justiție

din Suedia a informat Înalta

Curte

că

întârzierea se datora procedurii suedeze,

că

nu era

imputabil

ă

reclamantului

ș

i

că

acesta din

urmă

nici nu fusese contactat

încă.

A

arătat,

d

e

asemenea,

că

nu se putea executa comisia rogatorie la termenul stabilit de

instanț

a suprem

ă română ș

i

că

era imposibil

să

estimeze termenul necesar

pentru aceasta

.

autorităților

suedeze detalii despre

motivele neconstituirii comisiei rogatorii, subliniind

că

faptele de care era

acuzat

fuseseră

comise în 2000, cauza era pendinte în

fața instanțelor

penal

e

române din 2005, iar procedura era

avansată.

Observând

că

toate documentele

fuseseră

transmise

autorităților

suedeze de la începutul anului 2013, a cerut

de altfel constituirea cu seriozitate

ș

i de

urgență

a comisiei rogatorii.

Național

Eurojust

(Agenția

Uniunii Europene

pentru Cooperare în Materie de

Justiție Penală)

din Regatul Suediei a

informat Înalta Curte

că

biroul Procurorului general se

ocupă

de

cauză,

precizând în acela

ș

i timp

că

sarcina nu este u

șoară,

dat fiind

că

guvernu

l

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

9

suedez respinsese deja o cerere cu privire la reclamant în 2006. Nu a furnizat

niciun termen al constituirii comisiei rogatorii.

autorităților

suedeze,

arătând că

acestea aveau un comportament incomprehensibil în constituirea comisiei

rogatorii.

Adăuga că

cererea din 2006 privea o cerere de

extrădare

a

reclamantului,

ș

i nu o cerere de audiere prin comisie rogatorie. La acest punc

t,

preciza

că

respectivul act de

procedură

fusese solicitat chiar de reclamant

ș

i

că

reprezenta unul dintre ultimele acte de

procedură permițând soluționarea

definitivă

a cauzei.

Justiție

din Suedia a precizat

că

Biroul

procurorului general nu luase

încă

o decizie cu privire la cererea de

asistență

judiciară, că

dosarul trebuia supus unei

evaluări ș

i

că

aceasta lua timp din

cauza

necesității

ca alte

autorități

suedeze

să culeagă informații.

A

menționat

,

de asemenea,

că

o decizie cu privire la cererea de

asistență judiciară

va fi

luată

cel mai devreme în toamna anului 2013

ș

i

că, dacă

cererea era

admisă,

dosarul

va fi

încredințat

unui parchet responsabil cu

soluționarea

acesteia.

după

o

ședință ținută

în

prezenț

a

avocaților

reclamantului, Înalta Curte a considerat

că

nu mai era potrivit

să

a

ș

tepte

răspunsul autorităților

suedeze cu privire la audierea persoanei în

cauză

prin comisie rogatorie. Pentru a-

ș

i fundamenta decizia, a

arătat

următoarele:

„[...]

în raport de

răspunsurile autorităților

suedeze din care

rezultă

nu doar

că

nu se

poate oferi un orizont de timp în care

această probă să

fie

efectuată,

ci este

dubitabilă

însăș

i efectuarea ei [...]

ș

i

ț

inând cont de faptul

că

solicitarea a fost

făcută

în

urmă

cu 6

luni,

urmează

a reveni asupra

măsurii

dispuse anterior în sensul audierii inculpatului

Gregorian Bivolaru

ș

i a aprecia

că

nu se impune a se a

ș

tepta un

răspuns

al

autorităților

din Regatul Suediei în

această privință.”

Această hotărâre

nu poate fi

supusă

unui recurs specific.

ș

i

ședință,

Înalta Curte a admis cererea

avocaților

reclamantului de a ata

ș

a la dosar probe

circumstanțiale ș

i a amânat cauza

pentru 14 iunie 2013.

b) Interceptarea convorbirilor telefonice

Curți

de a depune la dosar mandatele emise pent

ru

interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului, Parchetul

a

declasificat cele trei mandate emise pe numele acestuia la 13 noiembrie 2002

ș

i la 11 februarie

ș

i 9 mai 2003

ș

i le-a depus la dosarul cauzei.

că fuseseră

emise de procuror în conformitate cu Legea nr. 51/1991 privind

siguranța

națională

a României

(„Legea

nr.

51/1991”)

în vigoare la momentul fapte

lor.

Referindu-se la

hotărârea

Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2)

(nr.

71525/01, 26 aprilie 2007), a

arătat că,

de

ș

i Legea nr. 51/1991 nu recuno

ș

tea

art. 8

din

Convenție ș

i nu permitea protejarea unui reclamant împotriva

arbitrarului

autorităților,

folosirea

înregistrărilor

ca

probă

de

către judecătorul

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

10

național

nu priva partea în

cauză

de un proces echitabil. A constatat

că,

în

circumstanțele

cauzei,

înregistrările

puteau constitui probe.

c)

Hotărârea pronunțată

în cadrul procedurii recursului

rogatorie

ș

i a depus la dosar prob

e

circumstanțiale.

ședința

din 14 iunie 2013,

avocații

reclamantului

ș

i cei ai

coinculpatului F.F.Z., au solicitat ca inculpata F.M.M.

să

fie

reaudiată.

Înalta

Curte a respins cererea.

fața

Înaltei

Curți. Poziția

reclamantului a fost

apărată

de doi

avocați

ale

ș

i de acesta din

urmă.

definitivă

din 14 iunie 2013, în temeiul probelor la dosar

(declarații

ale martorilor, înscrisuri,

înregistrările

convorbirilor), Înalta Curte

a condamnat reclamantul la o

pedeapsă

de

ș

ase ani de închisoare pentru act

sexual cu un minor

, infracțiune săvârș

it

ă

împotriva M.D. În schimb, l-a

achitat pentru

infracțiunile

de trafic de persoane

comisă

împotriva M.D., de

act sexual cu un minor

comisă

împotriva S.I.

ș

i de perversiune sexual

ă

com

isă

împotriva M.D. În plus, a

dispus încetarea procesului ca urmare a intervenției

prescripție

i în ceea ce privea

infracțiunile

de act sexual cu un minor

comisă

împotriva M.A.A., de

corupție sexuală comisă

împotriva M.D.

ș

i de trecere

ilegală

a frontierei.

dacă

reclamantul fusese audiat în timpul

procedurii, Înalta Curte a

reținut următoarele:

persoana în

cauză

fusese

audiată

la începutul

urmăririi

penale;

după

punerea sa în libertate nu se mai

prezentase la proces; transmisese propriile

declarații către instanțele

inferioare; precizase, înainte ca recursul

să

fie declarat admisibil,

că

nu voia

să facă declarații

suplimentare în

fața

Înaltei

Curți;

la judecarea pe fond a

recursului, nu

consimțise să

fie audiat prin

videoconferință,

iar procedura de

audiere prin comisie rogatorie e

ș

uase. Înalta Curte a motivat decizia de a nu

urma

această procedură

astfel:

„Având

în vedere intervalul foarte mare de timp scurs de la data la care [Înalta

Curte]

a adresat cererea

autorităților

suedeze, incertitudinea privind un

răspuns

pozitiv din

partea acestora

ș

i lipsa unei

justificări

cu privire la durata acestei proceduri (se

invocă

dificultatea cauzei,

existența

unei cereri anterioare respinse

–

probabil în

legătură

de

cererea de

extrădare respinsă

anterior

– fără să

se constate

că

nu este vorba despre o

nouă

cerere de

extrădare,

ci de una de audiere a inculpatului, doar pentru a

obține

răspunsuri

la anumite

întrebări),

dar

ș

i lipsa unui termen în care cererea

(admisă

eventual) se va concretiza în audierea inculpatului; toate aceste elemente, care pun sub

semnul îndoielii

voința reală

a

autorităților

suedeze de a acorda

asistență judiciară

autorităților

omoloage ale statului român, membru al Uniunii Europene,

împreună

cu

stadiul foarte avansat al procedurii de reexaminare pe fond a cauzei (noua

administrare

a probelor fiind aproape

încheiată) ș

i cu foarte lunga

durată

a procedurii penale (dosarul

este pendinte în

fața instanțelor

interne din 2005 pentru

infracțiuni

presupus a fi fost

săvârș

ite între 2000

ș

i 2004), au determinat Înalta Curte, în

ședința

din 6 iunie 2013,

să

revină

asupra admiterii cererii de audiere prin comisie rogatorie,

admisă

la 18 decembrie

201

2

.”

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

11

instanța

a emis un mandat european de arestare pe

numele reclamantului în vederea

executării

pedepsei cu închisoarea

de șase

ani

aplicată

prin decizia

definitivă

din 14 iunie 2013 a Înaltei

Curți.

D.

Acțiunea

în

răspundere civilă delictuală

ș

i art. 1000

alin. (3)

C. civ., în vigoare la momentul faptelor

ș

i art.

8

ș

i art.

13 din

Convenție,

reclamantul a sesizat

Judecătoria de sector competentă din

Bucure

ș

ti

(„judecătoria”)

cu o

acțiune

în

răspundere civilă delictuală

împotriva statului, reprezentat de Ministerul

Finanțelor, ș

i împotriva

Parchetului de pe

lângă

Înalta Curte pentru a

denunța

lipsa de legalitate a

mandatelor emise la 13 noiembrie 2002

ș

i la 9 mai 2003

ș

i a

ascultărilor

telefonice

ș

i pentru a solicita repararea prejudiciului pe care

susținea că

l-a

suferit prin aceste

înregistrări.

despăgubire pentr

u

prejudiciul moral. În

această privință,

explica faptul

că

mandatele de

interceptare a convorbirilor sale telefonice, care

fuseseră

emise, în opinia sa,

în mod ilegal

ș

i arbitrar, i-au cauzat un prejudiciu grav întrucât

aduseseră

atingere

exercitării

dreptului

său

la respectarea

vieții

private

ș

i

că

înregistrările

astfel

obținute

ar fi fost folosite în constituirea dosarului penal

împotriva sa.

Adăuga

faptul

că

interceptarea convorbirilor sale îi provocase

un prejudiciu psihic de necontestat

ș

i un puternic sentiment de

nesiguranță,

date fiind

ș

i

persecuțiile

pe care le-ar fi suferit în regimul comunist

.

sentința

din 15 ianuarie 2013,

judecătoria

a respins

acțiunea

.

Judecând recursul formulat de reclamant, prin decizia din 29 ianuarie 2014,

Tribunalul Bucure

ș

ti a casat

sentința menționată

anterior

ș

i a retrimis cauza

la

judecătorie

.

sentința

din 27 ianuarie 2015,

instanța

a respins

acțiunea

ca

neîntemeiată.

Reclamantul a formulat recurs.

definitivă

din 23 iunie 2015, Tribunalul Bucure

ș

ti, sesiza

t

cu judecarea recursului reclamantului, a admis

acțiunea

acestuia.

După

ce a

constatat

că

mandatele emise pe numele reclamantului erau întemeiate pe

Legea nr. 51/1991

ș

i

că

fusese

examinată

de Curte compatibilitatea acesteia

cu

Convenția

în cauza

Dumitru Popescu (nr. 2)

(citată

anterior)

ș

i

după

ce a

reamintit criteriile stabilite de Curte în respectiva

cauză, instanța

a

hotărât că

mandatele de autorizare a

interceptării

convorbirilor persoanei în

cauză

aduseseră

atingere dreptului acestuia la respectarea

vieții

sale private. A

reținut că

reclamantul nu beneficiase de

garanțiile

cu privire la

păstrarea ș

i

distrugerea

înregistrărilor ș

i

că

la momentul

realizării

acestora nu exista o

autoritate

independentă

care ar fi putut

să

certifice realitatea

ș

i fiabilitatea lor.

Instanța

a concluzionat

că ingerința

în exercitarea dreptului reclamantului la

respectarea

vieții

private nu era

proporțională

cu scopul

urmărit, ș

i anume

apărarea securității naționale.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

12

ș

te cuantumul

reparației

urmând a fi

acordată,

considerând

că,

în sine, constatarea

încălcării

art. 8 din

Convenție

constituia

o

reparație echitabilă suficientă

pentru prejudiciul moral suferit de reclamant,

instanța

i-a acordat acestuia din

urmă

o

sumă simbolică

de 1 leu românesc

(RON,

adică

aproximativ 0,30 EUR). Pentru a justifica decizia privind suma

despăgubirii

pentru prejudiciul moral,

instanța

a prezentat

următoru

l

raționament:

„În

ceea ce prive

ș

te

existența

pretinsului prejudiciu moral, acesta reiese chiar din

nerespectarea dreptului la

viața privată

protejat de art. 8 din

Convenție, instanța reținând

legătura

de cauzalitate dintre fapta

ilicită ș

i prejudiciul suferit de reclamant.

În acest context,

instanța consideră că acțiunea

în

justiție

[...] este

întemeiată ș

i trebuie

[...]

soluționată,

obligând statul român, prin Ministerul de

Finanțe, să plătească

reclamantului suma de 1 leu (RON) pentru prejudiciul moral.

Sunt necesare un

ele

clarificări

în ceea ce pr

ive

ș

te stabilirea sumei

despăgubirii

pentr

u

prejudiciul moral în prezenta

cauză.

Astfel, faptul de a acorda 1 leu pentru prejudiciul moral are, în mod evident, o valoare

simbolică, întărind

efectul deciziei prin care se

soluționează acțiunea

din cauza

încălcării

dreptului la

viața privată.

În acest context, faptul de a admite

acțiunea ș

i constatarea

încălcării

îi

oferă

reclamantului o

reparație suficientă

pentru prejudiciul moral suferit, neexistând nicio

legătură

de cauzalitate între faptele de la originea

încălcării

constatate

ș

i suma

solicitată

de persoana în

cauză,

care nu a fost

susținută

în vreun fel

ș

i nu poate

fi

evaluată

.

În

consecință, circumstanțele

specifice ale

speței,

comportamentul reclamantului

–

care se

sustrăsese

anchetei penale

ș

i

condamnării pronunțate

de

instanțele

române

–

,

circumstanța că vinovăția

persoanei în

cauză

a fost

stabilită

în cadrul procedurii penale

pe baza tuturor probelor administrate

,

ș

i nu numai pe

baza

înregistrărilor

contestate, nu

justifică

acordarea sumei solicitate de persoana în

cauză

cu titlu de

despăgubire

pentr

u

prejudiciul moral, întrucât

această

cale de atac nu este

pusă

la

dispoziția

unei

părți

ca

mijloc de

îmbogățire,

ci ca mijloc de a

obține

o

reparație echitabilă

pentru prejudiciul

suferit ca urmare a

încălcării

dreptului la

viața privată.”

E.

Evoluția ulterioară

a faptelor

1.

Extrădarea

în România a reclamantului

sub o identitate

falsă.

hotărârea

din 8 iunie 2016, Curtea de Apel Paris a dispus remiterea

reclamantului

autorităților

judiciare române. Pentru a decide astfel, Curtea de

Apel Paris a subliniat mai întâi cele ce

urmează:

„[...]

decizia Regatului Suediei de a acorda [persoanei în

cauză]

statutul de refugiat

politic la data la care România nu era

încă membră

a Uniunii Europene nu avea ca efect

să impună

Camerei de

instrucție să

refuze remiterea persoanei în

cauză autorităților

judiciare române, în te

meiul

dispozițiilor Convenție

i

de la Geneva pri

vind

refugiații,

în

măsura

în care un asemenea refuz ar fi în

contradicție

cu

indicația,

în sarcina

autorități

i

judiciare a [statului] membru de executare, de a refuza

să

execute un mandat de arestare

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

13

european dintr-un alt motiv decât cele enumerate în mod exhaustiv de neexecutare

obligatorie

prevăzute

la art. 3 din decizia-cadru [din 2002 privind mandatul de arestare

european] sau de neexecutare

facultativă prevăzute

la art. 4

ș

i art. 4 bis din decizia-

cadru [...]

”

.

că

avea de cercetat

dacă

existau motive

obligatorii sau facultative de a refuza remiterea persoanei în

cauză

autorităților

române, Curtea de Apel Paris s-a aplecat în mod deosebit asupra

următoarelor

aspecte: în primul rând,

dacă

se stabilise

că

mandatul european

de arestare emis de

autoritățile

judiciare din România

urmărea

condamnarea

reclamantului pentru opiniile sale politice sau

dacă

se putea aduce atingere

situației

sale din acest motiv,

ș

i, în al doilea rând,

dacă

reclamantul fusese

condamnat în

lipsă

.

ș

te argumentul relativ la persecutarea persoanei în

cauză

pe motive politice legate de convingerile sale, Curtea de Apel Paris a

reluat în mod

amănunțit raționamentu

l

prezentat de Curte în

hotărâre

a

Amarandei

ș

i

alții

împotriva României

(nr. 1443/10, pct. 239-248, 26 aprilie

2016) pentru a declara în mod

vădit

nefondat un

capăt

de cerere întemeiat pe

art. 9

ș

i art. 14 din

Convenție.

În prezenta

cauză,

membrii MISA afirmau

că

erau supu

ș

i

persecuțiilor, alături

de liderul lor (

ș

i anume reclamantul din

speță),

pe motive legate de convingerile lor. Curtea concluzionase

că

în

speță

proba

condamnării

liderului MISA pe motivul opiniilor sale politice nu a fost

raportată ș

i

că

nu se stabilise

că

se putea aduce atingere

situației

sale din

România din acest motiv.

lipsă

a reclamantului, Curtea de Apel

Paris a constatat

că

a fost reprezentat în

procedură

de avocatul

său

ales

ș

i de

un al doilea consilier.

Instanța

a

adăugat următoarele:

„[...] [că,]

de la începutul procesului, [persoana în

cauză]

a fost

citată

la mai multe

adrese în România

ș

i în Suedia, unde se refugiase,

că

citarea în ultima

țară

se

făcuse

prin scrisoare

recomandată

cu confirmare de primire

ș

i

că

persoana semnase proba

îndeplinirii procedurii de cit

are,

că

refuzase

să

se explice în

fața judecătorilor s

ăi

prin

videoconferință, că

cererea sa de audiere prin comisie rogatorie fusese

admisă

[

ș

i]

că

pur

ș

i simplu din cauza

inerției autorităților

suedeze Înalta Curte

renunțase

la

această

audiere [...]

”

că

în

speță

erau întrunite

condițiile

pentru a autoriza remiterea persoanei în

cauză autorităților

române.

hotărârii

din 8 iunie 2016; acesta a

fost respins prin decizia din 12 iulie 2016.

plasat în

detenție.

procedură penală

(„C.

proc. pen.; infra, pct.

107)

ș

i art. 6 din

Convenție,

reclamantul a cerut

Tribunalului Sibiu redeschiderea procesului care a dus la condamnarea sa prin

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

14

decizia

definitivă

a Înaltei

Curți

din 14 iunie 2013 (supra, pct.

76).

A

argumentat

că

procesul se

desfăș

urase în lipsa sa

ș

i

că

nu fusese ascultat de

Înalta Curte. A

arătat că,

la momentul procesului

inițial,

s-a aflat în

imposibilitatea

obiectivă

de a participa la proces, ceea ce, în opinia sa, rezulta

din decizia

autorităților

suedeze de a-i acorda statutul de refugiat,

ș

i

că

în

niciun moment nu

ș

i-a manifestat

fără

echivoc

intenția

de a nu participa la

proces. Explica faptul

că

se aflase într-o

situație

de

forță majoră,

fiind titularul

unui pa

ș

aport cu

mențiunea că

era valabil în toate statele, cu

excepția

României (supra, pct.

23),

ș

i

că

ar fi suferit

persecuții

în cazul

returnării

în

România.

sentința

din 11 noiembrie 2016,

după

examinarea probelor aflat

e

la dosar, Tribunalul Sibiu a respins cererea de redeschidere a procesului.

Pentru a se

pronunța

astfel,

instanța

a

menționat că

în conformitate cu art. 466

C. proc. pen., persoana

condamnată

care a mandatat un avocat

să

o reprezinte

în proces nu se

consideră judecată

în

lipsă, ș

i

că,

în prezenta

cauză,

reclamantul fusese reprezentat de

avocați

ale

ș

i pe parcursul întregii proceduri,

inclusiv în etapa

urmăririi

penale.

că,

de

ș

i

soluționarea

cauzei era

sigură

–

dat fiind

că

reclamantul fusese reprezentat la proces de

avocați –

, urma

să

răspundă ș

i

afirmațiilor

reclamantului

că

acesta se aflase într-o imposibilitate

obiectivă

de a participa la proces

ț

inând seama de statutul

său

de refugiat. În

această privință, instanța

a

reținut că,

prin

hotărârea

din 21 octombrie 2005,

Curtea

Supremă

din Suedia respinsese cererea de

extrădare

a reclamantului

formulată

de

autoritățile

române. A apreciat

că

trebuia totu

ș

i

să țină

seama

ș

i

de

hotărârea

din 8 iunie 2016 a

Curții

de Apel Paris (supra, pct.

86

–

90),

care

examinase

situația

reclamantului

ș

i considerase

că

nu se putea

reține că

acesta

fusese condamnat din cauza opiniilor sale politice

ș

i nici

că

exista riscul ca la

întoarcerea sa în România reclamantul

să

fie supus unor

persecuții

pe motivul

convingerilor sale. De altfel, a subliniat

că,

în

hotărârea

sa

Amarandei

ș

i

alții

(citată

anterior, pct

.

239

ș

i 244), Curtea declarase în mod

vădit

nefondat

capătul

de cerere al membrilor MISA întemeiat pe art.

9

ș

i art.

14 din

Convenție, după

ce constatase

că acțiunile agenților

statului nu

urmăriseră

u

n

scop discriminatoriu care

să aducă

atingere dreptului persoanelor în

cauză

de

a-

ș

i exprima convingerile.

Instanța

a considerat

că,

în

speță,

de

ș

i reclamantu

l

obținuse

statutul de refugiat, nu se confruntase cu un caz de

forță majoră

care

să

îl împiedice

să revină

în România, iar înapoierea sa nu depinsese decât de

propria

intenție.

reținut ș

i faptul

că

reclamantul nu fusese în

imposibilitatea de a informa

instanțele

din România despre imposibilitatea de

a participa la proces, ci

că, dimpotrivă,

le prevenise, în

declarațiile

sale,

că

n

u

avea

intenția să

se prezinte personal la proces.

Instanța

a constatat, prin

urmare,

că

reclamantul nu se afla nici în a doua

situație prevăzută

la art. 466

alin. (2) C. proc. pen. (supra, pct.

107).

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

15

dacă,

în lumina

jurisprudenței Curții,

reclamantul se afla într-o

situație

care ar fi impus

redeschiderea procedurii. În

această privință, instanța

a

menționat că

din dosar

reie

ș

ea clar

că

reclamantului îi

fuseseră

notificate

acuzațiile

penale formulat

e

împotriva sa

ș

i

că

a fost reprezentat în

procedură

de

avocații săi,

cu care

colaborase în mod permanent

ș

i efectiv.

Instanța

a

adăugat că

reclamantul,

care transmisese

declarațiile

sale scrise sau înregistrate pe

casetă

video, prin

avocați,

pentru a fi depuse la dosar, nu solicitase

niciodată

amânarea

procesului invocând imposibilitatea de a se prezenta în

fața instanței ș

i

că

ceruse diferitelor

instanțe să

examineze cauza pe baza probelor din dosar

indicând

că

nu se va prezenta în

persoană. Instanța

a

menționat ș

i faptul

că

reclamantul ceruse

să

fie audiat prin comisie rogatorie, dar

că această

modalitate de audiere nu permitea asigurarea unui contact direct între

completul de

judecată ș

i inculpat. A subliniat

că

reclamantul avusese

posibilitatea de a fi audiat prin

videoconferință,

dar

că

acesta nu

consimțise

la

această

modalitate de audiere. Pentru

instanță,

aceste elemente dovedeau

că

reclamantul avusese cuno

ștință

de proces

ș

i

că

a

renunțat

în mod neechivoc

la dreptul de a

compărea

în

instanță.

împotriva sentinței

, invocând, între altele,

faptul

că

nu fusese ascultat de Înalta Curte.

Susținea că autoritățile

suedeze îl

consiliaseră să

nu-

ș

i dea

consimțământul

pentru a fi audiat prin

videoconferință

astfel încât

viața ș

i integritatea sa

fizică să

nu fie puse în

pericol. În

această privință, arăta că

fusese agresat în 2005 în cursul

detenției

sale din Suedia,

că după

repunerea sa în libertate în

această țară

primis

e

scrisori de

amenințare, că autoritățile

suedeze îi

spuseseră

atunci

că

nu erau

în

măsură să

-i asigure

protecție permanentă ș

i

că

i-au cerut

să

semneze o

declarație

prin care se angaja

să

fie prudent

ș

i

să

-

ș

i asigure

protecția

împotriva

unor abuzuri eventuale.

adăugat că,

în cauza

Amarandei

ș

i

alții

(citată

anterior), statu

l

român fusese condamnat pentru abuzuri comise de

agenții săi

asupra

membrilor MISA, ceea ce în opinia sa era o

dovadă că

temerile sale de a fi

persecutat în România erau întemeiate.

definitivă

din 8 martie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia a

respins apelul reclamantului

ș

i a confirmat temeinicia

sentinței

din 11

noiembrie 2016. Aceasta a

adăugat că afirmațiile

reclamantului potrivit

că

rora

autoritățile

suedeze îl

sfătuiseră să

nu accepte

videoconferința

din motive de

siguranță

proprie nu erau

susținute

de probe. A mai

arătat că

nu existau nici

probe care

să

demonstreze

că

actele de agresiune comise asupra persoanei

reclamantului

ș

i

amenințările

primite se datorau sau erau în

legătură

cu

autoritățile

române sau cu persoane interesate în prezenta

cauză.

condiționat.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

16

II. DREPTUL INTERN

Ș

I

INTERNAȚIONAL

RELEVANT

A.

Dispozițiile

Codului de

procedură penală

procedură penală,

a

ș

a cum erau în

vigoare în timpul procedurii erau redactate

după

cum

urmează

:

Art. 177

„(8^1)

La stabilirea termenului pentru

înfățiș

area [...] inculpatului aflat în

străinătate,

se

ț

ine seama de norm

ele

internaționale

aplicabile în

relația

cu statul pe teritoriul

căruia

se

află

[...] inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca cit

ația

în

vederea

înfățișării să

fie

primită

cel mai târziu cu 40 de zile înainte de ziua stabilita

pentru

înfățiș

are

.”

Art. 385^9

„Hotărârile

sunt supuse

casării

în

următoarele

cazuri: [...]

17^2. când

hotărârea

este

contrară

legii sau când prin

hotărâre

s-a

făcut

o gre

șită

aplicare a legii;

”

Art. 385^14

„(1)

(1^1) Cu ocazia

judecării

recursului,

instanța

este obligata sa procedeze la

ascultarea inculpatului prezent, potrivit

dispozițiilor

cuprinse în Partea

specială,

titlul

II, capitolul II [Judecata în

primă instanță],

atunci când acesta nu a fost ascultat la

instanțele

de fond

ș

i apel, precum

ș

i atunci când aceste

instanțe

nu au

pronunțat

împotriva inculpatului o

hotărâre

de condamnare

.”

Art. 385^15

„Instanța,

judecând recursul,

pronunță

una d

in

următoarele soluții:

[...]

hotărârea atacată ș

i:

[…]

d) dispune rejudecarea de

către instanța

de recurs [...]

”

Art. 385^16

„Când instanța

de recurs

casează hotărârea ș

i

reține

cauza spre rejudecare potrivit

art. 385^15 pct. 2 lit. d), se

pronunță

prin decizie

ș

i asupra probelor ce

urmează

a fi

administrate, fixând termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare,

instanța

este

obligată să

procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit

dispozițiilor

cuprinse în Partea

specială,

titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a

fost ascultat la

instanțele

de fond

ș

i apel, precum

ș

i atunci când aceste

instanțe

nu au

pronunțat

împotriva inculpatului o

hotărâre

de condamnare

.”

B.

Dispozițiile

legale

naționale ș

i

internaționale

privind cooperare

a

judiciară internațională

în materie

penală

302/2004 privind cooperarea

judiciară internațională

în

materie

penală („Legea

nr.

302/2004”),

a

ș

a cum era în vigoare la momentul

procedurii

inițiale

care a dus la condamnarea reclamantului, prevedea la

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

17

art. 171

că asistența judiciară internațională

includea

activități

precum

comisia rogatorie

ș

i audierea prin

videoconferință.

ș

i legi, comisia rogatorie

internațională

în materie

penală

consta în împuternicirea pe care o autoritate

judiciară

a statului

solicitant o

acordă

unei

autorități

din alt stat cu scopul ca aceasta

să

îndeplinească,

în locul

ș

i în numele

său,

unele

activități

judiciare privitoare la

un anumit proces penal (art. 173). Audierea inculpatului putea face obiectul

unei comisii rogatorii [art. 174 alin. (1) lit. a)].

178 din Legea nr.

302/2004 reglementa audierile prin

videoconferință. Declarațiile

inculpatului aflat în

străinătate

puteau fi luate

prin

videoconferință

atunci când era inoportun sau imposibil pentru acea

persoană să

se

înfăți

ș

eze personal pe teritoriul României [art. 178 alin. (1)].

Cererea de audiere prin

videoconferință

trebuia

să

precizeze motivul pentru

care persoana care trebuia

audiată

nu putea fi

prezentă

personal [art.

178

alin. (3)]. Audierea se efectua direct de

către

autoritatea

judiciară competentă

a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne

[(art. 178

alin. (6)

lit. c)].

Art. 178

alin. (9)

din aceea

ș

i lege prevedea

că

dispozițiile

privind audierile prin

videoconferință

se pot aplica

ș

i în cazul

audierii

învinuiților

sau

inculpaților, „dacă

persoana în

cauză consimte“ ș

i

dacă există

un acord în acest sens între

autoritățile

judiciare române

ș

i cele

ale statului solicitant.

9 din al doilea Protocol

adițional

la

Convenția europeană

d

e

asistență judiciară

în materie

penală ș

i art.

10 din

Convenția

cu privire la

asistența judiciară reciprocă

în materie

penală

între statele membre ale

Uniunii Europene privind audierea prin

videoconferință

sunt citate în

hotărârea

Marcello Viola împotriva Italiei

[nr. 45106/04, pct. 23

ș

i 24, CEDO

2006-XI (extrase)].

C.

Dispozițiile

Noului Cod de

procedură penală

privind redeschidere

a

unui proces penal

următorul conținut

în

părțile

relevante în

speță:

„(1)

Persoana

condamnată

definitiv care a fost

judecată

în

lipsă

poate solicita

redeschiderea procesului penal în termen de o

lună

din ziua în care a luat cuno

ștință,

prin orice notificare

oficială, că

s-a

desfăș

urat un proces penal împotriva sa.

(2) Este

considerată judecată

în

lipsă

persoana

condamnată

care nu a fost

citată

la

proces

ș

i nu a luat cuno

ștință

în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, de

ș

i a

avut c

uno

ștință

de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei

ș

i nu a putut

încu

no

ștința instanța.

Nu se

consideră judecată

în

lipsă

persoana

condamnată

care

ș

i-

a desemnat un

apărător

ales ori un mandatar,

dacă

ace

ș

tia s-au prezentat oricând în

cursul procesului,

ș

i nici persoana care,

după

comunicarea, potrivit legii, a

sentinței

de condamnare, nu a declarat apel, a

renunțat

la declararea lui ori

ș

i-a retras apelul

.”

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

18

D.

Dispozițiile

legale privind

interceptările

telefonice

108.

Dispozițiile

relevante în

speță

ale Legii nr. 51/1991

ș

i ale Codului de

procedură penală

aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor

telefonice, în vigoare la momentul faptelor, sunt citate în cauzele

Dumitru

Popescu (nr. 2)

(citată

anterior, pct. 41, 44

ș

i 45)

ș

i

Bucur

ș

i Toma împotriva

României

(nr. 40238/02, pct. 55

ș

i urm., 8 ianuarie 2013).

109.

Esențialul legislației

generale în materie de

răspundere civil

ă

delictuală, ș

i anume art. 998-1000 C. civ., în vigoare la momentul faptelor,

este descris în

hotărârile

Iambor împotriva României (nr. 1)

(nr. 64536/01

,

pct. 142,

24 iunie 2008)

ș

i

Pantea împotriva României

[nr. 33343/96,

pct. 153, CEDO 2003-VI (extrase)].

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA

ÎNCĂLCARE

A ART. 6 DIN

CONVENȚIE

afirmă că

nu a beneficiat de un proces echitabil pe motiv

că

a fost condamnat de

instanța

de recurs

fără să

fi fost ascultat personal de

aceasta

ș

i

după

ce fusese achitat pe fond

ș

i în apel. În plus,

denunță

durata

procedurii penale, pe care o

consideră nerezonabilă.

În scrisoarea din 1 august

2017, se plânge în plus

că

a fost judecat în

lipsă

în procedura

penală încheiată

prin decizia din 14 iunie 2013 a Înaltei

Curți ș

i

că

i s-a refuzat redeschiderea

procesului de

către instanțele

interne.

Invocă

art. 6 din

Convenție,

ale

cărui

părți

relevante în

speță

sunt redactate

după

cum

urmează:

„1.

Orice

persoană

are dreptul la judecarea

echitabilă […]

într-un termen rezonabil

[...] a cauzei sale, de

către

o

instanță

[...], care va

hotărî

[...] asupra temeiniciei

oricărei

acuzații

în materie

penală

îndreptate împotriva sa. [...]

persoană acuzată

de o

infracțiune

este

prezumată nevinovată până

ce

vinovăția

sa va fi lega

l

stabilită.

a.

să

fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o

limbă

pe care o

înțelege ș

i în mod

amănunțit,

asupra naturii

ș

i cauzei

acuzației

aduse împotriva sa;

b.

să dispună

de timpul

ș

i de înlesnirile necesare

pregătirii apărării

sale;

c.

să

se apere el însu

ș

i sau

să

fie asistat de un

apărător

ales de el

ș

i,

dacă

nu dispune

de mijloacele necesare pentru a

plăti

un

apărător, să poată

fi asistat în mod gratuit de un

avocat din oficiu, atunci când interesele

justiției

o cer;

d.

să

întrebe sau

să

solicite audierea martorilo

r

acuzării ș

i

să obțină

citarea

ș

i audier

ea

martorilor

apărării

în acelea

ș

i

condiții

ca

ș

i martorii

acuzării;

[…]”

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

19

A. Cu privire la admisibilitate

afirmațiile

reclamantului cu privire la judecarea sa în

lipsă

că

a fost judecat în

lipsă

în procedura

penală

care a dus la condamnarea sa prin decizia din 14 iunie 2013 a Înaltei

Curți. Explică

faptul

că

nu a

renunțat niciodată

la dreptul de a participa la

proces, dar

că

s-a aflat în imposibilitatea

obiectivă

de a participa. În

această

privință, menționează

statutul

său

de refugiat în Suedia, justificat în opinia sa

de pericolul la care se expunea în România.

Denunță,

în plus, refuzul

instanțelor

interne de a redeschide procedura

penală

împotriva sa, precum

ș

i

modul în care dreptul intern a fost interpretat

ș

i aplicat.

condamnare în

lipsă,

prezentate în cauza

Sejdovic împotriva Italiei

[(MC),

nr. 56581/00, pct. 81-95

ș

i 99, CEDO 2006-II]

ș

i reamintite în cauza

Abdelali

împotriva

Franței

(nr. 43353/07, pct. 50, 11 octombrie 2012). Condamnarea

în

lipsă desemnează

o decizie

judiciară pronunțată

la finalul unui proces

desfăș

urat în

absența

persoanei condamnate. Reaminte

ș

te în special

că,

atunci

când nu este vorba despre un inculpat notificat în

persoană, renunțarea

la a

compărea ș

i a se

apăra

nu poate fi

dedusă

din simpla calitate de

„

latitante

“

(care se sustrage

justiției), bazată

pe o

prezumție lipsită

de un temei faptic

suficient. Acestea fiind spuse, Curtea nu poate totu

ș

i exclude

că

anumite fapte

învederate pot demonstra

fără

echivoc

că

acuzatul

ș

tie

că există

o

procedur

ă

penală îndreptată

împotriva sa

ș

i cunoa

ș

te natura

ș

i cauza

acuzației ș

i

că

n

u

are

intenția

de a lua parte la proces sau

înțelege să

se

sustragă urmăririi

penale

(a se vedea

ș

i

Hu împotriva Italiei

, nr. 5941/04, pct. 54, 28 septembrie 2006).

speță,

Curtea

constată că

reclamantului i-au fost notificat

e

acuzațiile

penale formulate împotriva sa (supra, pct.

15

ș

i

18).

În plus,

persoana în

cauză

a fost

reprezentată

în

procedură

de

avocații

pe care îi

mandatase

ș

i cu care a

menținut

un contact permanent pentru

pregătirea

apărării

sale (supra, pct.

39,

42,

45,

47,

50

ș

i

53).

De aceea, Curtea

apreciază

că

faptele învederate

demonstrează fără

echivoc

că

persoana în

cauză ș

tia

că

împotriva sa fusese îndreptat un proces penal. Reclamantul considera

că

se

află

în imposibilitatea

obiectivă,

în opinia sa din cauza

calității

sale de refugiat

în Suedia, de a se prezenta fizic la proces. Prin urmare, numai acest fapt nu

permite

Curții să

considere

că

persoana în

cauză

a fost

condamnată

în

lipsă,

din moment ce fusese

informată

în mod

corespunzător

cu privire la procedura

de care avea cuno

ștință

pe deplin

ș

i fusese

reprezentată

de

avocați

ale

ș

i. Nu a

existat în

speță

nici negarea

justiției,

cauza fiind

judecată

pe fond

ș

i persoan

a

în

cauză

a avut acces la toate

căile

de atac

prevăzute

în dreptul intern,

indiferent de

prezența fizică

a acesteia la proces (a se vedea,

a contrario

ș

i

mutatis mutandis

,

Poitrimol împotriva

Franței

, 23 noiembrie 1993, pct. 37-

38, seria A nr. 277-A).

urmă,

Curtea

acordă importanță

faptului

că

sistemul

judiciar românesc permitea redeschiderea unei proceduri atunci când

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

20

inculpatul fusese judecat în

lipsă

(supra, pct.

107

; a se vedea, pentru o

situație

contrară,

Hu

,

citată

anterior, pct. 57). În

speță, instanța sesizată

de reclamant

cu o cerere de redeschidere a examinat în detaliu motivele prezentate de

acesta

ș

i a expus argumente logice

ș

i care nu cuprindeau niciun element

arbitrar înainte de a respinge cererea (supra, pct.

94-

97).

115.

Rezultă că

acest

capăt

de cerere este în mod

vădit

nefondat

ș

i trebuie

respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a)

ș

i art. 35 § 4 din

Convenție.

Convenție

că

aceste capete de cerere cu privire la condamnarea

reclamantului, pentru prima

dată,

de Înalta Curte

fără

audierea în

persoană

d

e

către această instanță,

precum

ș

i cu privire la durata procedurii nu sunt în

mod

vădit

nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din

Convenție ș

i

că

nu

prezintă

niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le

declară

admisibile.

B. Cu privire la fond

către instanța

de recurs

fără

audierea

în

persoană,

de

către

aceasta, a reclamantului

ș

i

după

achitarea

acestuia din

urmă

pe fond

ș

i în apel

a) Argumentele

părțilo

r

i. Reclamantul

susține că,

potrivit dreptului intern,

odată

admis

recursul, Înalta Curte avea

obligația să

se asigure

că

are

percepția directă ș

i

imediată

a probelor instrumentate, inclusiv

declarația

persoanei inculpate.

118.

Făcând

referire la art. 178 alin. (9) din Legea nr. 302/2004,

arată că

audierea prin

videoconferință

nu putea fi

realizată fără consimțimântul său ș

i

că

legea nu impunea unei persoane acuzate

să

ofere motivele care justificau

refuzul

.

consideră

în continuare

că situația

sa este

similară

celei

a reclamantului din cauza

Constantinescu împotriva României

(nr. 28871/95

,

CEDO 2000-VIII).

Susține că prezența

la dezbateri a persoanei judecate este

primordială

pentru a garanta dreptul acesteia de a fi ascul

tată,

de a controla

corectitudinea

declarațiilor

sale

ș

i de a le compara cu

declarațiile

victimelo

r

sau ale martorilor.

Arată că,

în

speță,

a cerut de trei ori, prin

avocați, să

fie

ascultat prin comisie rogatorie, ceea ce dovedea

că

nu

renunțase

la dreptul

său

de a fi audiat.

Adaugă că

Înalta Curte nu a precizat în niciun moment cum ar

fi putut fi prezent pentru a face o

declarație

având statut de refugiat. În cele

din

urmă, precizează că

Înalta Curte a

renunțat să

-l asculte prin comisie

rogatorie

ș

i

consideră că,

astfel, a adus atingere

echității

procedurii în

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

21

ansamblul

său,

cu atât mai mult cu cât acesta

ș

i-a

susținut

constant

nevinovăția.

declară că

se afla în imposibilitatea

obiectivă

de a

participa la proces, ceea ce, în opinia sa,

rezultă

din decizia

autorităților

suedeze de a-i acorde statutul de refugiat:

precizează că

ar fi fost expus

persecuțiilor

în România pe motivul convingerilor sale.

Arată că

atât

campania de

presă dusă

împotriva sa, cât

ș

i diferitele acte de agresiune

ș

i

amenințările

care l-au vizat dovedesc

că

temerile sale erau întemeiate. Pentru

reclamant,

constatările Curții

privind

încălcarea

art. 3,

art. 5

ș

i art.

8 din

Convenție

pentru

toți

sau o parte din membrii MISA în

hotărârea

Amarandei

ș

i

alții

(citată

anterior)

demonstrează,

de asemenea,

că

temerile sale erau

justificate.

ii. Guvernul

susține că

prezenta

cauză

este

diferită

de cauza

Constantinescu

(citată

anterior) prin aceea

că,

în

speță,

pe de o parte, Înalta

Curte nu ar fi refuzat

niciodată să

asculte în

persoană

reclamantul sau pe

avocații

acestuia

ș

i, pe de

altă

parte, reclamantul însu

ș

i ar fi decis

să

nu se

prezinte în

fața instanțelor

referindu-se la statutul

său

de refugiat. Guvernul

indică ș

i faptul

că,

spre deosebire de cauza

Constantinescu

(citată

anterior),

Înalta Curte a putut cuno

a

ș

te

poziția

reclamantului prin intermediul

avocaților

acestuia, care ar fi fost

prezenți

la

ședințele

în

fața

respectivei

instanțe ș

i ar fi

fost

audiați.

arată

în continuare

că

reclamantul a refuzat

să

fie audiat

prin

videoconferință, fără să

ofere o justificare, acest mod de audiere fiind

conform acestuia singurul capabil

să

compenseze, într-o

anumită măsură,

„

lipsa caracterului

imediat“ cauzată

de

absența fizică

a persoanei în

cauză.

Arată că

reclamantul a cerut

să

fie ascultat prin comisie rogatorie

după

ce

inițial renunțase să facă declarații,

cu toate

că,

în general, un asemenea mod

de audiere nu ar corespunde

mărturiei făcute

în

persoană

de inculpat.

Adaug

ă

faptul

că,

în cererea sa, persoana în

cauză

se limitase

să

se

plângă

în general

de omisiunea Înaltei

Curți

de a proceda la ascultarea sa prin comisie rogatorie,

ș

i aceasta,

după

spusele Guvernului,

fără

a demonstra concret în ce mod

pretinsa omisiune a

influențat

caracterul echitabil al procedurii

.

arată că

reclamantul depusese la dosar

declarații

înregistrate,

că instanțele

de grad inferior au vizionat aceste documente

ș

i

că

toate au fost depuse la dosar î

n

fața

Înaltei

Curți.

arată că

în final, cererea de redeschidere a procedurii

formulate de reclamant a fost

examinată ș

i

respinsă

de

instanțele naționale

competente

ș

i

că

acestea au

ț

inut seama în

această privință

de

jurisprudența

Curții

(supra, pct.

95).

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

22

b) Motivarea

Curții

i. Principiile aplicabile

ș

te

că

dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6

Convenție

nu permite nicio derogare. Totu

ș

i,

definiția

acestei

noțiuni

nu poate fi

supusă

unei reguli unice

ș

i invariabile, ci

dimpotrivă

este în

funcție

de

circumstanțele

proprii

fiecărei

cauze. Atunci când

examinează

un

capăt

d

e

cerere formulat în temeiul art. 6 § 1, Curtea trebuie

să stabilească,

în

esență,

dacă

procesul penal a avut în general un caracter echitabil [a se vedea, printre

altele,

Schatschaschwili împotriva Germaniei

(MC), nr.

9154/10, pct.

101,

CEDO 2015

ș

i

Ibrahim

ș

i

alții

împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 50541/08

ș

i alte 3, pct. 250, CEDO 2016].

ș

te

că înfățișarea

în

instanță

a acuzatului este de o

importanță fundamentală

în interesul unui proces penal echitabil

ș

i just

[

Hermi împotriva Italiei

(MC), nr. 18114/02, pct. 58, CEDO 2006-XII], ca

urmare atât a dreptului respectivului de a fi ascultat, cât

ș

i a

necesității

de a

controla corectitudinea

afirmațiilor

sale

ș

i de a le confrunta cu

declarațiile

victimei, ale

cărei

interese trebuie protejate, dar

ș

i cu cele ale martorilor

(

Sejdovic

,

citată

anterior, pct. 92).

127.

Înfățișarea în persoană

a acuzatului nu are totu

ș

i aceea

ș

i

importanță

decisivă

în apel ca în prima

instanță

.

Modalitățile

de aplicare a art.

6 din

Convenție

în apel depind de

particularitățile

procedurii: trebuie

să

se

țină

seama de întregul proces

desfăș

urat în ordinea

juridică internă ș

i de rolul

instanței

de apel

[

Kashlev împotriva Estoniei

, nr. 22574/08, pct. 38, 26 aprilie

2016

ș

i

Marcello Viola împotriva Italiei

, nr.

45106/04, pct.

54, CEDO

2006-XI (extrase)].

fața

unei

instanțe

de apel care se

bucură

de plenitudine de

jurisdicție,

art. 6 din

Convenție

nu

garantează

în mod necesar dreptul la o

ședință publică ș

i nici, în cazul în care are loc o astfel de

ședință,

dreptul de a

asista personal la dezbateri (

Constantinescu

,

citată

anterior, pct. 54). Pe de

altă

parte, atunci când o

instanță

de apel este

sesizată

cu o

cauză

în fapt

ș

i în

drept

ș

i

studiază

în ansamblu problema

vinovăției

sau a

nevinovăției,

aceasta

nu poate, din motive de echitate a procesului,

să

se

pronunțe

asupra acestor

chestiuni

fără

aprecierea

directă

a

mărturiilor

prezentate personal de

inculpatul care

susține că

nu a

săvârș

it fapta

considerată

ca fiind

infracțiune

(a se vedea, de exemplu,

Ekbatani împotriva Suediei

, 26 mai 1988, pct. 32,

seria A nr. 134,

Constantinescu

,

citată

anterior, pct. 55

ș

i

Popovici împotriva

Moldovei

, nr. 289/04

ș

i 41194/04, pct. 68, 27 noiembrie 2007). Astfel stau

lucrurile

a fortiori

în prezenta

cauză,

unde reclamantul a fost condamnat

pentru prima

dată

în urma recursului formulat de parchet (a se vedea, de

exemplu,

Popa

ș

i

Tănăsescu

împotriva României

, nr. 19946/04, pct. 52, 10

aprilie 2012).

către instanța penală,

atunci când cadrul legislativ intern o permite, nu presupune automat

că

a fost

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

23

încălcat

art. 6

din

Convenție:

demersurile întreprinse de

autoritățile

judiciare pentru audierea inculpatului

ș

i atitudinea respectivului în

această

privință

sunt elemente care trebuie luate în considerare pentru a se

pronunța

asupra

echității

procedurii în ansamblu [a se vedea, în acest sens,

Rusu

împotriva României

(dec.), nr. 6246/04, pct. 28-29, 31 august 2010, în care,

după

de a constatat

că instanța

care a statuat în recurs citase conform legii de

ș

apte ori,

fără

succes, persoanele în

cauză,

Curtea a declarat inadmisibil

capătul

de cerere ,

menționând că „instanța

de recurs utilizase toate mijloacele

pe care le avea pentru a se asigura de

înfățișarea reclamanților

la

dezbateri“;

a se vedea, de asemenea, în acest sens,

Hernández Royo împotriva Spaniei

,

nr. 16033/12,

pct. 39, 20 septembrie 2016

ș

i

Ivanciuc împotriva României

(dec.), nr. 18624/03, CEDO 2005-XI, unde Curtea a declarat inadmisibil un

capăt

de cerere similar

după

ce a constatat

că

reclamantul se dezinteresase

total de proces, neprezentându-se la

ședințele desfășurate în fața instanțel

o

r

interne

ș

i

că

nu se putea repro

ș

a

instanței

nicio

deficiență

în procedura

internă].

ș

te, de asemenea,

că

nici litera, nici spiritul art.

6 din

Convenție

nu

împiedică

o

persoană să renunțe

în mod voluntar, explicit sau

tacit, la

garanțiile

unui proces echitabil. Cu toate acestea, pentru a fi

efectivă

în raport cu

Convenția, renunțarea

la dreptul de a lua parte la

ședința

de

judecată

trebuie

stabilită fără

echivoc

ș

i trebuie

să

fie

însoțită

de un

număr

minim de

garanții corespunzătoare importanței

acesteia. Mai mult, trebuie

să

nu fie în

contradicție

cu niciun interes public important (

Sejdovic

citată

anterior, pct.

86,

Kashlev

citată

anterior, pct.

42

ș

i

Medenica împotriva

Elveției

, nr. 20491/92, pct. 55, CEDO 2001-VI).

ș

te

că

statele contractante se

bucură

de o mare

libertate în alegerea mijloacelor adecvate ca

re să

permit

ă

sistemului lor

judiciar respectarea imperativelor art. 6. Sarcina

Curții

este de a cerceta

dac

ă

prin calea

urmată

s-a ajuns, într-un anumit litigiu, la rezultate compatibile

cu

Convenția,

având în vedere

totodată circumstanțele

specifice ale cauzei,

precum

ș

i natura

ș

i complexitatea acesteia. Pe scurt, a

ș

a cum s-a

arătat

mai

sus, Curtea trebuie

să

examineze

dacă

procesul a avut în ansamblu un caracter

echitabil [

Ibrahim

ș

i

alții

,

citată

anterior, pct.

250

ș

i 251

ș

i

Simeonovi

împotriva Bulgariei

(MC), nr. 21980/04, pct. 113, CEDO 2017 (extrase)]. În

cele din

urmă, dacă

se dore

ș

te garantarea unui proces echitabil acuzatului,

toate

dificultățile

cauzate

apărării

de o limitare a drepturilor sale trebuie

să

fie

compensate, în special prin

garanții

procedurale solide (a se vedea,

mutati

s

mutandis

,

Schatschaschwili

,

citată

anterior, pct. 145).

ii. Aplicarea acestor principii în

speță

reține poziția

reclamantului, care se plânge exclusiv de faptul

că

nu a fost ascultat de Înalta Curte

– instanța

care l-a condamnat pentru prima

dată, după

ce fusese achitat în

primă instanță ș

i în apel: persoana în

cauză

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

24

denunță

mai exact refuzul celei mai înalte

instanțe

de a-l audia prin comisie

rogatorie.

observă că

în

speță

Înalta Curte era

chemată să

examineze

cauza în fapt

ș

i în drept

ș

i

să recurgă

la o apreciere

globală

a

vinovăției

sau a

nevinovăției

reclamantului. Participarea celui din

urmă

la dezbateri

ș

i

ascultarea sa în cadrul recursului erau ca urmare, în principiu, necesare în

sensul

Convenției

(a se vedea, în acest sens,

Kashlev

,

citată

anterior, pct. 45

ș

i

Hernández Roy

o

,

citată

anterior, pct. 34).

constată că

în

această situație,

reclamantul,

care

obținuse

statutul de refugiat în Suedia, nu

intenționa să

participe fizic la

procedura în

instanța

care statua în recursul

său

(a se compara cu

Constantinescu

,

citată

anterior, în care reclamantul fusese prezent la

ședință):

persoana în

cauză obținuse

în 2006 statutul de refugiat în Suedia, în urma

respingerii de

către

Curtea

Supremă

din Suedia în 2005 a cererii de

extrădare

care îl viza pe motivul unui risc de persecutare în România din cauza

convingerilor sale (supra, pct.

21).

Curtea poate, prin urmare,

să înțeleagă că

persoana în

cauză

nu

intenționa să

se

înfățișeze în

persoan

ă

pentru a depune

mărturie

în

fața

Înaltei

Curți

.

că,

de

ș

i absent fizic

ș

i de

ș

i informase Înalta

Curte, cu ocazia

examinării admisibilității

cererii de recurs formulate de

parchet, cu privire la

intenția

sa de a nu oferi

declarații

suplimentare (supra,

pct.

53),

persoana în

cauză

a cerut

să

fie

audiată

în cursul

examinării

pe fond

a recursului,

poziție

pe care a

păstrat

-o

până

la încheierea procedurii (supra,

pct.

73).

În

circumstanțele

cauzei, nu se poate concluziona prin urmare

că

reclamantul a

renunțat

la dreptul de a fi audiat (spre deosebire de

reclamanții

din cauzele

Kashlev

,

citată

anterior, pct

.

45

ș

i

Hernández Roy

o

,

citată

anterior, pct. 39). De altfel, nu se poate

reține că

reclamantul s-a dezinteresat

de proces (a se compara cu

Ivanciuc

, decizie

citată

anterior).

să

examineze

dacă,

în

circumstanțele

cauzei,

Înalta Curte a

acționat

cu promptitudine

ș

i a utilizat toate mijloacele avute la

dispoziție

pentru a acorda reclamantului ocazia de a fi audiat. Cu privire la

modul concret de a proceda la audierea reclamantului, Curtea

ț

ine cont de

particularitățile speței,

ș

i anume imposibilitatea

pretinsă

de acesta din

urmă

de a se duce în România pentru a fi audiat de Înalta Curte.

legătură

cu aceasta, Curtea

observă că,

având în vedere

neprezentarea

fizică

a reclamantului la proces, Înalta Curte a recurs la

asistența judiciară internațională.

În cadrul

asistenței

judiciare

internaționale

în materie

penală,

Legea nr.

302/2004 punea la

dispoziția autorităților

judiciare

două căi

în scopul audierii unui inculpat aflat în

străinătate ș

i care

nu ar putea fi prezent personal:

videoconferința ș

i comisia rogatorie (supra,

pct.

103

–

105).

această privință,

Curtea

constată că

Înalta Curte i-a propus

reclamantului

să

fie interogat prin

videoconferință –

o

formă

de participare la

procedură

care nu este, în sine,

incompatibilă

cu

noțiunea

de proces echitabil

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

25

ș

i public [

Sakhnovski împotriva Rusiei

(MC), nr.

21272/03, pct.

98, 2

noiembrie 2010

ș

i

Marcello Viol

a

,

citată

anterior, pct. 67]

– ș

i

că

persoana în

cauză, consiliată

de

avocații săi,

a refuzat cu

bună știință să

fie

audiată

prin

videoconferință

pe motiv

că

legea

internă

îi permitea

să

nu-

ș

i dea

consimțământul

pentru o asemenea modalitate de audiere (supra, pct.

60).

ș

i este

adevărat că

dreptul intern nu obliga persoana care refuza

să

-

ș

i dea

consimțământul

pentru audierea prin

videoconferință

la a-

ș

i justifica

poziția,

nu este totu

ș

i mai

puțin adevărat că,

în cauza de

față –

în care

reclamantul repr

o

șează instanței

care a

pronunțat

condamnarea sa

că

nu îl

audiase

–

,

această

modalitate de interogare putea fi, în opinia

Curții,

un mijloc

potrivit pentru a asigura audierea

directă ș

i

diligentă

a persoanei în

cauză

d

e

către

Înalta Curte.

observă că

Înalta Curte a admis, de asemenea,

cererea reclamantului de a fi audiat prin comisie rogatorie în Suedia, dar

că,

din cauza întârzierilor cu care

autoritățile

suedeze au examinat cererea de

asistență judiciară ș

i a lipsei de previzibilitate cu privire la momentul

realizării

posibile a unui astfel de interogatoriu, aceasta a decis

să renunțe

la

ascultarea reclamantului (supra, pct

.

69).

Curtea

constată

într-

adevăr că

autoritățile

suedeze, în conformitate cu probele aflat la dosar,

încă

de la

începutul procedurii de comisie rogatorie, nu au oferit nicio

explicație

pentru

nerespectarea termenelor succesive

prevăzute

de

autoritățile

române (supra,

pct.

62

ș

i

64).

După

aproximativ

ș

ase luni de schimburi între Înalta Curte

ș

i

autoritățile

suedeze competente (supra, pct.

61-

68),

examinarea cererii de

asistență judiciară

se afla tot în faz

a

inițială ș

i exista o

nesiguranță

atât privind

rezultatul acesteia, cât

ș

i termenul în care, în cazul unui

răspuns

pozitiv, ar fi

audiată

persoana în

cauză

(supra, pct.

68).

Or Înalta Curte a informat

autoritățile

suedeze despre caracterul urgent al

solicitării

sale,

urgență

justificată

de timpul scurs de la comiterea faptelor de care este acuzat

reclamantul, de durata procedurii

ș

i de

evoluția

procedurii (supra, pct.

61,

6

5

ș

i

67).

Pe de

altă

parte, Curtea

reține că

nicio eroare

procedurală

nu fusese

opusă autorităților

române de

autoritățile

suedeze în formularea cererii de

asistență judiciară.

Înalta Curte nu dispunea de alte mijloace de resortul

său

pentru a accelera procedura de comisie rogatorie.

circumstanțele

deosebite ale cauzei, Curtea

acordă importanță

faptului

că

Înalta Curte a expus motivele pentru care

renunțase

la audierea

persoanei în

cauză

prin comisie rogatorie. Înalta Curte a

menționat

incertitudinea cu privire la

soluționarea

cererii sale de

asistență judiciară ș

i în

ceea ce prive

ș

te data

eventuală

a

executării

comisiei rogatorii (supra, pct.

69),

precum

ș

i durata procedurii, în ansamblu, în

instanțele

din România (supra,

pct.

76).

142.

Ț

inând seama de durata

examinării

cererii de

asistență judiciară,

care,

în lumina

răspunsului autorităților

suedeze (supra, pct.

68),

nu prezenta

perspective clare de succes, decizia Înaltei

Curți

de a nu mai respecta

procedura

aferentă, luată după

mai multe apeluri adresate

autorităților

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

26

suedeze, nu pare

nerezonabilă,

în opina

Curții.

În plus, Curtea

constată că

procedura

penală

era pendinte de

mulți

ani în

fața instanțelor

interne (infra,

pct.

155

ș

i

159).

Curtea reaminte

ș

te

că

a admis deja

că

respectivele

considerații

legate de judecarea într-un termen rezonabil

ș

i de necesitatea care

rezultă

a unei

soluționări

rapide a cauzelor înscrise pe rolul

instanțelor

judiciare puteau fi luate în calcul la stabilirea faptului

dacă

dezbaterile publice

corespundeau unei nevoi

după

judecarea în

primă instanță

(a se compara cu

Marcello Viola

,

citată

anterior, pct. 70). De aceea, Curtea

apreciază că

Înalta

Curte a

făcut

demersuri rezonabile pentru a oferi reclamantului ocazia de a fi

ascultat de o comisie rogatorie.

evidențiază că,

spre deosebire de cauza

Constantinescu

, prezenta

speță

se

caracterizează

prin faptul

că

Înalta Curte a

putut cunoa

ș

te

poziția

reclamantului prin intermediul

avocaților

acestuia, care

au fost

prezenți

la examinarea recursului parchetului

ș

i au

dezbătut

cauza în

fața

acesteia (supra, pct.

74

ș

i

75;

a se vedea, de asemenea,

Titei împotriva

României

[(dec.) nr. 1691/03, 23 mai 2006].

Avocații

au fost în mod constant

ș

i pe

toată

durata procedurii în contact cu reclamantul

ș

i au

susținut

efectiv

interesele clientului lor. La fel, Curtea

constată că,

în vreme ce la 6 iunie 2013,

în

prezența avocaților

reclamantului, Înalta Curte

renunțase

la audierea

acestuia prin comisie rogatorie (supra, pct.

69),

la 13 iunie 2013, acesta a

perseverat în cererea sa de a fi audiat prin comisie rogatorie (supra, pct.

73),

fără

a cere

să

fie audiat altfel. Or persoana în

cauză,

care era

reprezentată

de

avocați

ale

ș

i, în mod rezonabil ar fi putut prevedea

consecințele

posibile ale

cererii sale.

constată

în sfâr

ș

it

că,

de

ș

i nu oferise nicio

explicație,

în cadrul

procedurii

inițiale,

pentru refuzul de a fi audiat prin

videoconferință,

reclamantul a afirmat, în cadrul procedurii având ca obiect redeschiderea

procesului

său, că

fusese

sfătuit

în acest sens de

autoritățile

suedeze (supra,

pct.

98).

Or, ca

ș

i Curtea de Apel Alba Iulia (supra, pct.

100),

Curtea

evidențiază că

aceste

afirmații

nu au fost

susținute

de niciun element de

probă.

apreciază că

Înalta Curte a depus

toate eforturile care în mod rezonabil erau de a

ș

teptat din partea acesteia în

cadrul juridic existent pentru a asigura audierea persoanei în

cauză ș

i

că

nu i

se poate repro

ș

a lipsa de

diligență.

încălcat

art. 6 § 1 din

Convenție

cu acest titlu.

a) Argumentele

părțilo

r

i. Reclamantul

apreciază că

nici complexitatea cauzei, nici comportarea

sa nu

justifică

durata procedurii.

Arată că

nu

există

nicio

obligație legală

care

să impună

alegerea, în materie de

procedură,

a domiciliului în

ț

ara în care se

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

27

desfășoară

procesul.

Adaugă că judecătorul constituțional

a admis cererea sa

ș

i

că,

prin urmare, nu i se poate repro

ș

a

că

a ridicat o

excepție

d

e

neconstituționalitate.

consideră că autoritățile naționale

sunt singurele

responsabile de durata procedurii penale

desfăș

urate împotriva sa, pe care o

nume

ș

te

irațională.

În

această privință, precizează că

procedura a fost

pendinte timp de 5 ani în

fața

Tribunalului Sibiu

ș

i

că amânările

cauzei erau

datorate unor erori comise în administrarea sistemului judiciar.

ii. Guvernul

susține că

durata procedurii se

datorează complexității

cauzei

ș

i conduitei

părților.

privința complexității

cauzei, face referire la natura

acuzațiilor

aduse reclamantului, la

circumstanțele

audierii unora dintre

părți –

audieri

care ar fi fost efectuate în timpul

manifestațiilor

din

fața instanțelor – ș

i la

primirea de

amenințări

de

către

pre

ș

edintele completului de

judecată

al Înaltei

Curți,

înainte ca

această instanță să pronunțe hotărârea. Adaugă că

au fost

ascultați

mai mult de 35 de martori pe durata procedurii penale

–

d

e

Tribunalul Sibiu, apoi de Înalta Curte

– ș

i

că

una dintre

părțile

civile a locuit

în

străinătate

în timpul

desfășurării

procesului.

părților,

Guvernul

arată că, după

punerea în

libertate la 1 aprilie 2004, reclamantul nu a mai fost

găsit

la niciuna dintre

adresele sale cunoscute de

autoritățile

române

ș

i

că

a fost trimis în

judecată

în

lipsă. Arată, totodată, că

durata procedurii a fost

prelungită

din necesitatea

de a cita reclamantul în

străinătate.

În plus

,

prezintă

faptul

că ceilalți inculpați

ș

i

părțile

civile au

acționat

în mod coordonat în cadrul procedurii, având în

vedere

că

scopul lor ar fi fost

apărarea

intereselor reclamantului.

b) Motivarea

Curții

reține că

procedura

penală îndreptată

împotriva reclamantului

a început la 28 martie 2004, când acesta a fost

reținut, ș

i

că

s-a încheiat prin

pronunțarea

deciziei definitive din 14 iunie 2013 a Înaltei

Curți,

când fondul

cauzei a fost

soluționat

definitiv. Se

observă că,

în

speță,

procedura

penală

a

durat a

ș

adar 9 ani,

două

luni

ș

i

două săptămâni

aproximativ pentru trei grade

de

jurisdicție.

ș

te

că,

pentru aprecierea caracterului rezonabil al

duratei unei proceduri, se

ț

ine seama de

circumstanțele

cauzei

ș

i, în baza

criteriilor consacrate de

jurisprudența

sa, având în vedere în special

complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului

ș

i cel al

autorităților

competente, precum

ș

i miza litigiului pentru persoanele în

cauză

[a se vedea,

printre multe altele,

Frydlender împotriva

Franței

(MC), nr.

30979/96,

pct. 43, CEDO 2000

–

VII].

ș

te

să

precizeze

că

nu poate ignora

contextul tensionat în care se

desfăș

urase procedura, mai cu

seamă

pe durata

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

28

cercetării ș

i a

urmăririi

penale, actele de

procedură

fiind adesea amânate din

cauza

manifestațiilor

realizate de

simpatizanții

MISA (supra, pct.

16).

constată că

în

speță,

cauza a fost pendinte aproximativ cinci

ani

ș

i trei luni în

fața

Tribunalului Sibiu

până

la

pronunțarea

de

către această

instanță

a

hotărârii

pe fond.

ț

ine seama de faptul

că,

întrucât reclamantul avea re

ședința

în

străinătate,

trebuiau aplicate norme procedurale specifice pentru citarea la

proces (supra, pct.

37),

ceea ce a contribuit la prelungirea procedurii. Cu toate

acestea, de

ș

i anumite perioade au fost necesare

autorităților

române pentru

identificarea locului în care se afla persoana în

cauză,

din încheierea din 9

noiembrie 2005 reiese

că,

atunci când a fost audiat în

această privință,

avocatul reclamantului a comunicat Tribunalului Sibiu adresa clientului

său

din

străinătate

(supra, pct.

31).

remarcă

faptul

că

numeroase

amânări

au fost necesare în

fața

Tribunalului Sibiu pentru

lipsă

de citare

legală

(supra, pct.

30),

în special

în ceea ce prive

ș

te partea

civilă

M.A.A. (supra, pct.

32

ș

i

39),

ș

i pe motiv

că

procedura mandatului de aducere nu fusese

utilizată

conform legii (supra,

pct.

36

ș

i

39).

De

ș

i este

adevărat că instanța

în

cauză

a încercat

să

accelereze

comunicarea actelor de

procedură

(supra, pct.

36

in fine

), nu este totu

ș

i mai

puțin adevărat că

statul este

răspunzător

pentru

acțiunile

întreprinse de orice

instituție

a sa,

ș

i nu numai de organele judiciare (

Martins Moreira împotriva

Portugaliei

, 26 octombrie 1988, pct. 60, seria A nr. 143).

ș

te, în sfâr

ș

it, durata procedurii în apel

ș

i în recurs,

Curtea

consideră că

aceasta s-a

desfăș

urat cu

diligență. Totodată,

durata

procedurii în

primă instanță

a avut un impact

hotărâtor

asupra duratei

procedurii, în ansamblu, care, în

speță,

este

nerezonabilă.

ț

inând seama de cele de mai sus, Curtea

consideră că

durata

procedurii penale în ansamblul

său

a fost

nerezonabilă ș

i

că

este

imputabil

ă

autorităților naționale.

Prin urmare, a fost

încălcat

art. 6 § 1 din

Convenție

în

ceea ce prive

ș

te durata procedurii.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA

ÎNCĂLCARE

A ART. 8 DIN

CONVENȚI

E

pe care o

consideră ilegală, ș

i

denunță

o atingere

adusă

dreptului

său

la

respectarea

vieții

private. Acesta

invocă

art. 8 din

Convenție,

redactat

după

cum

urmează:

„1.

Orice

persoană

are dreptul la respectarea

vieții

sale private

ș

i de familie, a

domiciliului

său ș

i a

corespondenței

sale.

admisă ingerin

ța

unei

autorități

publice în exercitarea acestui drept decât în

măsura

în care respectiva

ingerință

este

prevăzută

de lege

ș

i

dacă

constituie o

măsur

ă

care, într-o societate

democratică,

este

necesară

pentru securitatea

națională, siguranța

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

29

publică, bunăstarea economică

a

țării, apărarea

ordinii

ș

i prevenirea faptelor penale,

protejarea

sănătății

sau a moralei, ori protejarea drepturilor

ș

i a

libertăților

altor

a

.”

A. Argumentele

părților

apreciază că

reclamantul nu se mai poate considera

victimă

a

încălcării

dreptului la respectarea

vieții

private pe motivul

interceptării

convorbirilor sale telefonice.

Arată, totodată, că

reclamantul a omis

să

informeze Curtea despre

pronunțarea sentinței

din 23 iunie 2015 a

Tribunalului Bucure

ș

ti,

informație esențială

- potrivit Guvernului - pentru

soluționarea

cauzei, ceea ce ar constitui un abuz de dreptul de recurs

individual.

calității

de

victimă

a persoanei în

cauză,

Guvernul

consideră că,

în cazul în care constatarea unei

încălcări

a art. 8 din

Convenție

nu este decât

implicită

în decizia din 14 iunie 2013 a Înaltei

Curți,

în

sentinț

a

sa din 23 iunie 2015, Tribunalul Bucure

ș

ti a

menționat

în mod expres

că

interceptarea convorbirilor telefonice

realizată

în temeiul Legii nr. 51/1991

adusese atingere dreptului reclamantului la respectarea

vieții

sale private.

reparația acordată,

Guvernul

susține că soluția reținută

de Tribunalul Bucure

ș

ti este

similară

celei adoptate de Curte în cauza

Dumitru Popescu (nr. 2)

(citată

anterior)

ș

i în cauze recente referitoare la

interceptarea

comunicațiilor ș

i la

măsurile

de supraveghere, în care Curtea ar

fi

hotărât că însăș

i constatarea

încălcării

reprezenta o

reparație echitabilă

suficientă

pentru prejudiciul moral [

Szabó

ș

i Vissy împotriva Ungariei

,

nr. 37138/14, pct. 98, 12 ianuarie 2016

ș

i

Roman Zakharov împotriva Rusiei

(MC), nr. 47143/06, pct. 312, CEDO 2015].

164.

Adaugă că,

de

ș

i în alte cauze similare Curtea a putut considera

necesară

acordarea unei

despăgubiri

pecuniare pentru prejudiciul moral

suferit, trebuie

ț

inut seama

că

evaluarea prejudiciului moral nu ar fi

d

upă

reguli stricte

ș

i

că instanța națională

ar fi, în general, mai bine

situată

pentru

o astfel de evaluare.

Precizează că,

în

speță,

Tribunalul Bucure

ș

ti a indicat

motivele pentru care a acordat o

sumă simbolică

pentru prejudiciul moral

.

consideră

în continuare victima

încălcării

art. 8 din

Convenție.

În

această privință, oferă explicația că,

de

ș

i Tribunalul Bucure

ș

ti

constatase

încălcarea

acestei prevederi, a

făcut

ca suma

despăgubirii

acordate

cu titlu de

despăgubire pentru

prejudiciul moral

să depindă

d

e

comportamentul

său ș

i de

vinovăția

sa

penală, ș

i nu de lipsa de

garanții

a legii

în

cauză ș

i de

ingerința ilegală

în exercitarea dreptului

său

la respectarea

vieți

i

private

denunțate

de el. Reclamantul

consideră că,

în general, demnitatea unei

persoane nu trebuie

protejată

doar atunci aceasta

suferă

de

afecțiuni

fizice sau

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

30

psihice grave. În opinia sa,

existența

unui prejudiciu moral la o

persoană

victimă

a

nerespectării

de

către

o autoritate

publică

a unui drept recunoscut

de

legislația națională

nu poate fi

respinsă

ab initio

pe motivul lipsei de probe,

ci, din

contră,

trebuie

prezumată

într-un mod rezonabil, având în vedere

existența

faptului ilicit în sine.

afirmă că,

într-o

cauză similară, instanțele

interne au

acordat

părții

reclamante aproximativ 11 574 EUR cu titlu de

despăgubire

pentru prejudiciul moral

ș

i

că,

în cauza

Balteanu împotriva României

(nr.

142/04, 16 iulie 2013), Curtea a acordat

reclamanților

4 500 EUR cu titlu de

despăgubire

pentru prejudiciul moral

după

ce a constatat

încălcarea

art. 8 di

n

Convenție

pe motivul

interceptării

ilegale a convorbirilor telefonice

.

consideră

nu numai

că reparația alocată

în cauza sa est

e

derizorie

ș

i

tardivă,

dar

ș

i

că

motivarea

reținută

de Tribunalul Bucure

ș

ti

permite concluzia

că această instanță

a recunoscut formal

încălcarea

art. 8 din

Convenție.

B. Motivarea

Curții

ș

te

că,

în primul rând,

autoritățile naționale

sunt cele

care trebuie

să

remedieze o

pretinsă încălcare

a

Convenției.

A

ș

adar, o decizie

sau o

măsură favorabilă

reclamantului nu este, în principiu,

suficientă

pentru

a-i retrage calitatea de

„victimă”

decât

dacă autoritățile naționale

au

recunoscut, în mod explicit sau în

esență, ș

i apoi au reparat

încălcarea

Convenției

[

Kurić ș

i

alții

împotriva Sloveniei

(MC), nr. 26828/06, pct. 259-

260, CEDO 2012 (extrase),

Centro Europa 7 S.r.l.

ș

i Di Stefano împotriva

Italiei

(MC), nr.

38433/09, pct.

81, CEDO 2012

ș

i

O’Keeffe

împotriva

Irlandei

(MC), nr. 35810/09, pct. 115, CEDO 2014 (extrase)]. Prin urmare,

Curtea are sarcina

să

verifice, pe de o parte,

dacă

a existat o recunoa

ș

tere de

către autoritățile naționale,

cel

puțin

în

esență,

a

încălcării

unui drept protejat

de

Convenție ș

i, pe de

altă

parte,

dacă reparația oferită

poate fi

considerată

corespunzătoare ș

i

suficientă

[

Scordino împotriva Italiei (nr. 1)

(MC),

nr. 36813/97, pct. 193, CEDO 2006-V].

față,

Curtea

observă că

reclamantul a sesizat

instanțele

interne cu o

acțiune

în

răspundere civilă delictuală,

în cadrul

căreia,

prin

sentința definitivă

din 23 iunie 2015, Tribunalul Bucure

ș

ti a recunoscut în

mod expres

încălcarea

dreptului

său

la respectarea vie

ț

ii private din cauza

interceptării

convorbirilor sale telefonice. Astfel, în

speță

este

îndeplinită

prima

condiție impusă

de

jurisprudența Curții

cu privire la calitatea de

victimă.

ș

te

reparația încălcării

constatate, Curtea reaminte

ș

te

că

aceasta trebuie

să

fie

adecvată ș

i

suficientă.

Aceasta depinde de

circumstanțele

cauzei, având în vedere în special natura

încălcării Convenție

i,

aflată

în

discuție

[

Gäfgen împotriva Germaniei

(MC), nr. 22978/05, pct. 11

6,

CEDO 2010

ș

i

Shishanov împotriva Republicii Moldov

a

, nr.

11353/06,

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

31

pct. 106, 15 septembrie 2015]. De altfel, Curtea a avut deja ocazia de a

arăta

că

respectiva calitate de

„victimă“

a unui reclamant poate depinde de suma

indemnizației

care,

după

caz, i-a fost

acordată

la nivel

național,

sau cel

puțin

de posibilitatea de a solicita

ș

i

obține reparația

pentru prejudiciul suferit,

ț

inând seama de

situația

pe care o

reclamă

în

fața Curții, ș

i

că această

constatare se

aplică,

mutatis mutandi

s

, plângerilor de

încălcare

a art. 8 [

Kurić

ș

i

alții

,

citată

anterior, pct. 262

ș

i

Scordino (nr. 1)

,

citată

anterior, pct. 202].

reține că,

în

speță,

Tribunalul Bucur

e

ș

ti a acordat

reclamantului o

sumă simbolică

de 1 RON cu titlu de

despăgubire pentru

prejudiciul moral. În acest scop, acesta a

făcut

referire, între altele, la fapte

ulterioare

înregistrărilor,

aferente procedurii penale (supra, pct.

84).

Curtea

nu poate

împărtăș

i abordarea

instanței naționale

cu privire la acest aspect:

ingerința

în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea

vieții

private

ș

i

a

corespondenței

sale, din cauza unei legi care nu îndeplinea

cerințele

art.

8

din

Convenție,

este

independentă

de

evoluția ulterioară

a procesului penal al

persoanei interesate

.

172.

Rămâne însă

faptul

că,

de

ș

i suma

acordată

reclamantului este extrem

de

mică,

pentru

pronunțarea sentinței

sale, Tribunalul a urmat, de asemenea,

îndeaproape

jurisprudența Curții relevantă

în materie. Într-

adevăr, instanța

a

menționat ș

i a adoptat abordarea

Curții

în

hotărârea

Dumitru Popescu (nr. 2)

împotriva României

, în care Curtea examinase

dispozițiile

Legii nr. 51/1991

în vigoare la momentul faptelor în contextul

interceptării

convorbirilor

telefonice în România

ș

i a ajuns la constatarea

încălcării

(supra, pct.

83).

În

mod similar, pentru a se

pronunța dacă

se impunea o

reparație, instanța

a

urmat

raționamentul Curții

din

hotărârea respectivă

privind necesitatea de a

se acorda o

sumă

pentru prejudiciul moral

ș

i a precizat

că

simpla constatare a

încălcării reprezintă

o

reparație echitabilă ș

i

suficientă

[supra, pct.

84

;

Dumitru Popescu (nr. 2)

,

citată

anterior, pct. 116].

observă ș

i

că,

în cauze recente în care a constatat o

încălcare

a

art. 8

din

Convenție

din cauza lipsei de conformitate a legii interne cu

respectiva

dispoziție,

a

hotărât că însăș

i constatarea

încălcării

reprezenta o

reparație echitabilă suficientă

pentru prejudiciul moral (

Szabó

ș

i Vissy

,

citat

ă

anterior, pct. 98

ș

i

Roman Zakharov

,

citată

anterior, pct. 312). Or, în prezenta

cauză, instanțele

interne au fost la rândul lor chemate

să

examineze

conformitatea dreptului intern cu

Convenția ș

i au constatat

că

acesta

contravenea art. 8 din

Convenție.

ș

i suma

acordată

reclamantului

de

instanță

era

simbolică,

Curtea

apreciază că reparația stabilită

astfel este, în

speță,

în acord cu propria

jurisprudență

în materie.

că instanțele

interne au recunoscut

ș

i reparat

încălcarea

art. 8

din

Convenție

de care se plânge reclamantul în

fața Curții,

trebuie

să

fie

admisă excepția ridicată

de Guvern.

Rezultă că

acest

capăt

de cerere este

incompatibil

ratione personae

cu

dispozițiile Convenției

în sensul art. 35 § 3

lit. a)

ș

i trebuie

să

fie respins în temeiul art. 35 § 4 din

Convenție.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

32

176.

Ț

inând seama de

această

constatare, Curtea

consideră că

nu este

necesară ș

i examinarea

excepției

Guvernului

întemeiată

pe abuzul de dreptu

l

reclamantului de recurs individual (supra, pct.

161).

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA

ÎNCĂLCARE

A ART. 8 DIN

CONVENȚIE

COROBORAT CU ART. 13 DIN

CONVENȚI

E

ș

i

că

nu a beneficiat la nivel intern de o cale

de atac

efectivă

care ar fi permis

să

se constate

încălcarea

dreptului

său

la

respectarea vie

ț

ii private, din cauza

interceptării

convorbirilor sale telefonice

.

Acesta

invocă

art. 13 din

Convenție,

redactat

după

cum

urmează:

„Orice persoană,

ale

cărei

drepturi

ș

i

libertăți

recunoscute de

[…] Convenție

au fost

încălcate

are dreptul

să

se adreseze efectiv unei

instanțe naționale,

chiar

ș

i atunci când

încălcarea

s-ar datora unor persoane care au

acționat

în exercitarea a

tribuțiilor

lor

oficial

e

.”

contestă

acest argument

.

speță,

Curtea tocmai a constatat

că

reclamantul nu se mai poate

pretinde

victimă

a

încălcării

art. 8 din

Convenție

(supra, pct.

175),

dat fiind

că

în urma unei

acțiuni

în

răspundere civilă delictuală instanțele

interne au

examinat plângerea sa

ș

i au constatat

ș

i reparat pretinsa

încălcare

(supra,

pct.

169

ș

i

172).

Prin urmare,

consideră că

reclamantul a beneficiat de o cale

de atac

efectivă

în

fața instanțelor

interne.

Rezultă că

acest

capăt

de cerere

este în mod

vădit

nefondat

ș

i trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3

lit. a)

ș

i § 4 din

Convenție

.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN

CONVENȚI

E

Convenție

prevede:

„În

cazul în care Curtea

declară că

a avut loc o

încălcare

a

Convenției

sau a

protocoalelor sale

ș

i

dacă

dreptul intern al înaltei

părți

contractante nu permite decât o

înlăturare incompletă

a

consecințelor

acestei

încălcări,

Curtea

acordă părț

ii

lezate,

dacă

este cazul, o

reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

solicită

100 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral

pe care

consideră că

l-a suferit ca urmare a presupuselor

încălcări

ale

Convenției ș

i a impactului procesului penal asupra

reputației

sale personale

ș

i profesionale

.

solicită Curții să

considere

că

o

eventuală hotărâre

d

e

constatare a

încălcării Convenției

ar constitui o

reparație suficientă

a

prejudiciului moral. În subsidiar,

susține că

suma

solicitată

de

către

reclamant

cu titlu de

despăgubire pentru

prejudiciul moral este

excesivă

în raport cu

jurisprudența Curții.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

33

ș

te

că

singura constatare a unei

încălcări

a

Convenției

la care a ajuns în

speță

este cea referitoare la durata procedurii penale.

Consideră,

de asemenea,

că

este necesar

să

i se acorde reclamantului 1 200

EUR cu titlu de

despăgubire pentru

prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de

judecată

solicită

58 067 EUR cu titlu de cheltuieli

de

judecată.

Acesta

indică

faptul

că

respectiva

cifră

corespunde onorariilor

lui G. Thuan Dit Dieudonné în

fața Curții ș

i celor ale unui cabinet de

avocați

în

fața instanțelor

interne, cheltuieli în valoare de 10 465 EUR

ș

i respectiv

47 602 EUR. Reclamantul a depus la dosar documente justificative pentru

întreaga

sumă

reprezentând onorariul lui G. Thuan Dit Dieudonné.

susține că

sumele solicitate pentru onorariile

avocaților

sunt

excesive

ș

i nejustificate prin complexitatea cauzei.

Arată că

persoana în

cauză

nu a depus la dosar un centralizator cu

numărul

de ore lucrate de

avocații săi.

De asemenea, acesta

precizează

faptul

că

cererea

formulată

pentru G. Thuan

Dit Dieudonné face referire la redactarea cererii de

reparație echitabilă,

în

condițiile

în care respectiva cerere ar fi fost

redactată

de N. Popescu. În plus,

acesta face trimitere la cauze în care Curtea ar fi constatat caracterul excesiv

al sumelor solicitate pentru onorariile avocatului.

internă,

Guvernul

arată că

apărarea

reclamantului a fost

asigurată

de

avocații

T.B.

ș

i M.M. Acesta

susține că

respectivul contract de

asistență juridică

încheiat cu biroul de

avocați menționat

de reclamant în cererea sa cu titlu de cheltuieli de

judecată

a fost semnat de unul dintre martori în procedura

internă, că

acesta din

urmă

a

plătit

suma de 151

282,32 RON acestui birou

ș

i

că

reclamantul nu a

demonstrat

că

restituise martorului suma

indicată.

jurisprudența Curții,

un reclamant nu poate

obține

rambursarea cheltuielilor de

judecată

decât în

măsura

în care se stabile

ș

te

caracterul real, necesar

ș

i rezonabil al acestora. În

speță, ț

inând seama de

documentele de care dispune

ș

i de

jurisprudența

sa, Curtea

consideră

rezonabilă

suma de 5 000 EUR pentru procedura în

fața Curții ș

i o

acordă

reclamantului

.

C. Dobânzi moratorii

consideră

necesar ca rata dobânzilor moratorii

să

se întemeieze

pe rata dobânzi

i

facilității

de împrumut marginal

practicată

de Banca

Centrală

Europeană, majorată

cu trei puncte procentuale.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

34

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1.

declară

, în unanimitate, cererea

admisibilă

cu privire la capetele de cerere

întemeiate pe art.

6 §

1 din

Convenție

în ceea ce prive

ș

te lipsa de

demersuri diligente din partea Înaltei

Curți

pentru a-l asculta pe reclamant

ș

i în ceea ce prive

ș

te durata procedurii,

ș

i

inadmisibilă

pentru celelalt

e

capete de cerere;

2.

hotărăș

te

, în unanimitate,

că

nu a fost

încălcat

art. 6 § 1 din

Convenție

cu

privire la lipsa de demersuri diligente din partea Înaltei

Curți

pentru a-l

asculta pe reclamant;

3.

hotărăș

te

, în unanimitate,

că

a fost

încălcat

art. 6 § 1 din

Convenție

ca

urmare a duratei procedurii;

4.

hotărăș

te

, cu

ș

ase voturi la unu

,

a)

că

statul pârât trebuie

să plătească

reclamantului, în termen de trei luni

de la data la

rămânerii

definitive a

hotărârii,

în conformitate cu art. 44 § 2

din

Convenție, următoarele

sume, care trebuie convertite în moneda

statului pârât la rata de schimb

aplicabilă

la data

plății

:

i. 1 200 EUR (o mie

două

sute euro), plus orice

sumă

ce poate fi

datorată

cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral,

ii. 5 000 EUR (cinci mii euro) plus orice

sumă

ce ar putea fi

datorată

de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de

judecată;

b)

că,

de la expirarea termenului

menționat ș

i

până

la efectuarea

plății

,

aceste sume trebuie majorate cu o

dobândă simplă,

la o

rată egală

cu rata

dobânzii

facilității

de împrumut marginal

practicată

de Banca

Centrală

Europeană, aplicabilă

pe parcursul acestei perioade

ș

i

majorată

cu trei

puncte procentuale;

5.

respinge

, în unanimitate, cererea de acordare a unei

reparații

echitabile

pentru celelalte capete de cerere.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (NR. 2)

35

Redactată

în limba

franceză,

apoi

comunicată

în scris la 2 octombrie 2018,

în temeiul art. 77 § 2

ș

i § 3 din Regulamentul

Curții.

Andrea Tamietti

Grefier adjunct

Ganna Yudkivska

Pre

ș

edinte

La prezenta

hotărâre

este

anexată,

în conformitate cu art.

45 §

2 din

Convenție ș

i art. 74 § 2 din Regulament, opinia

separată

a domnului

judecător

Kūris.

A.N.T.

G.Y.

HOTĂRÂREA BIVOLARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI –

OPINIE

SEPARATĂ

36

OPINIA

PARȚIAL DISIDENTĂ

A

JUDECĂTORULUI KŪRIS

După

ce am votat

(împreună

cu

judecătorul

De Gaetano) împotriva

acordării

unei

reparații

cu titlu de

despăgubire pentru „

prejudiciul

moral“

p

e

care acela

ș

i reclamant pretinde

că

l-a suferit într-o

cauză

cu care sesizase

Curtea anterior (

Bivolaru împotriva României

, nr.

28796/04, 28 februarie

2017), consider

că,

în

circumstanțele

speciale ale prezentei cauze, constatarea

încălcării

art. 6

din