Bivolaru împotriva României (nr. 2)

La originea cauzei se află cererea nr. 66580/12 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Gregorian Bivolaru, alias Magnus Aurolsson („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 octombrie 2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului ș i a libertăților fundamentale („Convenția”) .

Reclamantul a fost reprezentat de N. Popescu, avocat în Bucure ș ti, până la 25 iulie 2017, apoi de M. Mîțu, avocat în Bucure ș ti, începând cu 29 iulie 2017. În plus, a fost reprezentat de G. Thuan Dit Dieudonné, avocat în Strasbourg, pe parcursul întregii proceduri. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe .

Reclamantul se plânge în special de lipsa de echitate a procedurii penale desfăș urate împotriva sa, de o atingere adusă dreptului său la respectarea vie ț ii private, din cauza interceptării convorbirilor sale telefonice, ș i de imposibilitatea de a beneficia la nivel intern de o cale de atac efectivă pentru a denunța pretinsa atingere adusă dreptului său la respectarea vieții private.

La 13 octombrie 2015, capetele de cerere întemeiate pe art. 6 din Convenție referitoare la condamnarea reclamantului de către instanța d e recurs, fără audierea în persoană a reclamantului ș i după achitarea acestui a din urmă pe fond ș i în apel, ș i referitoare la durata procedurii, precum ș i capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenție considerat singur ș i coroborat cu art. 13 din Convenție au fost comunicate Guvernului. Cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.

În urma abținerii doamnei Iulia Motoc, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulament), pre ș edinta l-a desemnat pe domnul

Reclamantul s-a născut în 1952. Părțile nu au informat Curtea cu privire la actualul loc de re ședință al reclamantului.

Reclamantul este liderul unei mi șcări cunoscute sub numele de „ Mi ș carea pentru Integrare Spirituală în Absolut” („MISA”). Înființarea ș i funcționarea MISA, precum ș i actele de urmărire penală efectuate de autoritățile naționale cu privire la unii dintre membrii MISA sunt descrise în cauzele Amarandei ș i alții împotriva României (nr. 1443/10, pct. 7-14, 26 aprilie 2016), Mi ș carea pentru Integrare Spirituală în Absolut împotriva României [(dec.), nr. 18916/10, pct. 4-9, 2 septembrie 2014] ș i Bivolaru împotriva României (nr. 28796/04, pct. 8, 28 februarie 2017). A. Începerea urmăririi penale împotriva reclamantului

Printr-o ordonanță din 12 martie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucure ș ti a dispus începerea urmăririi penale in rem pentru evaziune fiscală, crimă organizată ș i spălare de bani, infracțiuni care ar fi fost comise de către membri ai MISA. Ordonanța menționa informații cu privire la vânzarea de imagini pornografice pe internet de către membri ai MISA care ar fi acționat coordonați de reclamant.

La 18 martie 2004, ma i mulți membri ai forțelor speciale ale poliției au percheziționat domiciliul a peste 16 membri ai MISA, printre care cel al reclamantului ș i al lui M.D., în vârstă de 17 ani la data faptelor. Cu ocazia acestor percheziții, anumiți membri ai MISA au fost victimele brutalității poliției (a se vedea, pe această temă, Amarandei ș i alții , citată anterior, pct. 122-166).

În aceea ș i zi, a fost audiată M.D., în calitate de martor, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucur e ș ti timp de mai multe ore , fără a fi asistată de un avocat sau de un membru al familiei. Reie ș ea din declarația sa că reclamantul întreținuse raporturi sexuale cu ea în 2002. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucure ș ti a calificat această declarație drept plângere penală împotriva reclamantului ș i a considerat că M.D. este partea vătămată în procedură.

În ziua următoare, M.D. ș i-a retras declarația ș i a depus o plângere pentru abuz în serviciu împotriva procurorului care o audiase, acuzându-l că o forțase să depună mărturie. Această plângere a fost respinsă la o dată

În acest timp, la 16 martie 2004, mama lui M.D., audiată în calitate de martor, a declarat că fiica sa părăsise domiciliul familial plecând la Bucure ș ti sub influența unor „ persoane care practicau yoga” ș i că reclamantul îi furnizase diferite bunuri. Ea a repetat conținutul declarației din 22 martie 2 004.

La 26 martie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucure ș ti a dispus începerea urmărir ii penale împotriva reclamantului pentru acuzația d e act sexual cu un minor ș i de perversiune sexuală.

La 28 martie 2004, reclamantul a fost reținut la frontieră când încerca să treacă în Ungaria venind din România .

La 29 martie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucure ș ti a informat reclamantul, în prezența a doi avocați ale ș i, că era acuzat de infracțiunile de act sexual cu un minor, de perversiune sexua l ă ș i de tentativă de trecere ilegală a frontierei. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie menționa articolele de lege care pedepsesc aceste infracțiuni ș i conținea u n rezumat al faptelor repro ș ate. Tot la 29 martie 2004, reclamantul a fost audiat în două rânduri de parchet, mai întâi în calitate de învinuit, apoi de inculpat, ș i a negat faptele de care era acuzat.

În aceea ș i zi, parchetul a dispus efectuarea expertizei medico-legale cu privire la M.D. La 1 aprilie 2004, aceasta, însoțită de avocat, s-a prezentat la Institutul de Medicină Legală din Bucure ș ti pentru a se supune examenului medico-legal. S-a organizat o manifestație în acela ș i timp în fața aceste i instituții de către membrii MISA, ceea ce ar fi făcut -o pe M.D. să refuze respectiva examinare. M.D. a declarat la parchet că se va supune examenului la o dată ulterioară, dar nu s-a mai prezentat .

În mai 2004, alte două persoane, M.A.A. ș i S.I., au depus plângeri penale împotriva reclamantului, pe care îl acuzau de act sexual cu un minor; aceste plângeri au fost conexate la dosarul penal privind-o pe M.D.

Între timp, de la 30 martie până la 1 aprilie 2004, reclamantul fusese plasat în arest preventiv pe motiv că existau indicii permițând bănuiala că acesta săvârș ise infracțiunile de act sexual cu un minor, perversiune sexuală ș i tentativă de trecere ilegală a frontierei. După punerea în libertate, nu a mai fost găsit de autorități ș i a fost reprezentat în procedura care a urmat de unul sau mai mulți avocați ale ș i. Pentru mai multe detalii cu privire la reținerea, detenția ș i punerea în libertate a reclamantului, este necesar să se facă trimitere la hotărârea Bivolaru împotriva României (citată anterior, pct. 25- 50). B. Plecarea reclamantului în Suedia

La o dată neprecizată ș i în circumstanțe necunoscute, reclamantul a plecat în Suedia, unde, la 24 martie 2005, a depus o cerere de azil politic.

La 11 ș i la 15 aprilie 2005, Ministerul de Interne din România a formulat două cereri de extrădare a reclamantului având în vedere cauza penal ă privind infracțiunile cu caracter sexual menționate mai sus.

La 21 octombrie 2005, Curtea Supremă din Suedia a respins aceste cereri pe motiv că, date fiind convingerile sale ce decurg din activitățile din cadrul MISA, reclamantul risca să fie persecutat în cazul extrădării cătr e România.

La 2 ianuarie 2006, autoritățile suedeze au eliberat reclamantului un permis de ș edere permanent ca refugiat, precum ș i o nouă identitate.

La 10 februarie 2007, reclamantul a primit documente oficiale care îi permiteau să călătorească în calitate de refugiat, în temeiul Convenției de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților. P a ș aportul eliberat reclamantului purta mențiunea „ valabil în toate statele, cu excepția României”. C. Procedura penală împotriva reclamantului

Prin rechizitoriul din 13 august 2004, parchetul l-a trimis pe reclamant în judecată în lipsă în fața Tribunalului Bucure ș ti pentru acuzațiile de act sexual cu un minor, de perversiune sexuală ș i de corupție sexuală – infracțiuni prevăzute la art. 198 alin. (2) ș i alin. (3), art. 201 alin. (3) ș i alin. (3-1) ș i art. 202 alin. (3) C. pen. în vigoare la momentul faptelor – , precum ș i pentru acuzațiile de trafic de persoane, pedepsit de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane („Legea nr. 678/2001”) ș i de trecere ilegală a frontierei, prevăzută de art. 70 alin. (1) din Ordonanța d e Urgență a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României („OUG nr. 105/2001“).

Prin acela ș i rechizitoriu, F.M.M., o persoană cu care locuise M.D., ș i F.F.Z., care l-ar fi ajutat pe reclamant să traverseze ilegal frontiera, au fost trimi ș i în judecată, respectiv pentru acuzația de corupție sexuală – infracțiune prevăzută la art. 202 alin (1) coroborat cu art. 41 alin. (3) C. pen. – ș i pentru acuzația de trafic de migranți – infracțiune prevăzută la art. 71 alin. (1) din OUG nr. 105/2001 modificată prin art. 29 din Legea nr. 39/2003 .

M.D. era parte vătămată în procedură, iar M.A.A. ș i S.I. s-au constituit părți civile.

Prin hotărârea din 24 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație ș i Justiție („Înalta Curte”) a dispus să se transmită dosarul la Tribunalul Sibiu, admițân d astfel o cerere a reclamantului . 1. Procedura în primă instanță

La 13 ianuarie 2005, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu.

Reclamantul, reprezentat de avocatul său ales, a fost citat la două adrese la Bucure ș ti ș i, prin afi ș are, la adresa primăriei localității sale de domiciliu.

În perioada februarie - aprilie 2005, cauza a fost amânată de trei ori din pricina lipsei citării corecte a părții vătămate ș i a neprezentării unor martori.

La 11 mai 2005, Tribunalul Sibiu a fost informat că reclamantul se afla în Suedia. Cauza a fost amânată de patru ori din pricina lipsei citării corecte a reclamantului, a cărui adresă din Suedia nu era cunoscută. La 9 noiembrie 2005, printr-o încheiere, instanța a luat notă că avocatul reclamantului preciza, la cererea sa, adresa clientului său din străinătate ș i solicita comunicarea acolo a tuturor actelor de procedură.

Cauza a fost amânată ulterior de patru ori din lipsă de procedură legată de prezentarea părții civile M.A.A., care trebuia citată în Japonia, ș i din cauza neprezentării martorilor. La solicitarea instanței, M.A.A. a precizat adresa unui nou domiciliu, în România, pentru a fi citată.

La 31 mai 2006, cauza a fost amânată pentru lipsa citării legale a reclamantului, confirmarea de primire a citării acestuia în Suedia fiind returnată instanței cu mențiunea „ nu mai locuie ș te la adresă”. Avocatul reclamantului a fost invitat de instanță să precizeze „ într-un termen rezonabil“ o altă adresă la care put ea să fie citat clientul său.

De la 11 iulie 2006 până la 11 aprilie 2007, Tribunalul Sibiu a suspendat judecata pentru a permite Curții Constituționale să examinez e excepția de neconstituționalitate ridicată de persoana interesată privind dispozițiil e Legii nr. 678/2001, excepție respinsă de respectiva instanță.

La 11 aprilie 2007, cauza a fost amânată din cauza lipsei de procedură în legătură cu citarea reclamantului, care î ș i avea re ședința în Suedia. Parchetul a solicitat amânarea la o dată ulterioară, pentru a-l putea cita pe reclamant în Suedia, ș i cauza a fost amânată pentru 28 iunie 2007 .

Ulterior, cauza a fost amânată de patru ori din cauza unui viciu de procedură referitor la citarea reclamantului ș i a lui F.M.M. sau a neprezentării martorilor, pentru care nu a fost respectată procedura mandatului de aducere . La 4 februarie 2008, Tribunalul Sibiu a cerut po ș tei să ia măsurile necesare , riscând o sancțiune, cu scopul de a comunica de urgență actele de procedură reclamantului în Suedia .

La 17 martie 2008, cei doi avocați ai reclamantului au susținut că procedura de citare a clientului lor în Suedia în vederea înfățișării era viciată, pe motiv că acesta nu primise citația pentru ședință în termenul prevăzut la art. 177 alin. (8 1 ) C. proc. pen., ș i anume cu cel târziu 40 de zile înainte de data respectivei ședințe (mai jos, pct. 102). Parchetul a răspuns că alegere a domiciliului persoanei interesate în străinătate avea ca scop tergiversarea ș i că procesele penale trebuiau desfăș urate cu celeritate. Instanța a amânat cauza pentru 14 mai 2008 pentru a permite buna desfăș urare a procedurii de citare a reclamantului.

La ședința din 11 iulie 2008, unul dintre avocații reclamantului ș i unii martori au cerut amânarea procedurii din cauză că se aflau în concedii. Avocații părții vătămate ș i ai inculpaților au solicitat amânarea cauzei la o dată după 30 septembrie 2008. Instanța a amânat cauza pentru 3 octombrie 2 008.

Prin urmare, cauza a fost amânată de trei ori pentru lipsă de procedură în legătură cu înfățiș area părții civile M.A.A., care trebuia citată din nou în Japonia, ș i pe motivul neprezentării unor martori, care trebuia să fie citați cu mandat de aducere.

La 9 februarie 2009, reclamantul, prin intermediul avocatului, a prezentat instanței cererile sale de probe.

La 17 aprilie 2009, cauza a fost amânată pentru a permite citarea legală a părții civile M.A.A. ș i pentru ca reclamantul să poată depune la dosar o înregistrare care conținea declarația sa privind faptele imputate.

La 19 iunie 2009, avocatul reclamantului a depus la dosar o înregistrare video cuprinzând declarația clientului său însoțită de transcriere, declarație în care persoana interesată î ș i prezenta poziția față de acuzațiile formulate împotriva sa. Pentru a- ș i justifica absența de la proces, reclamantul a făcut referire la respingerea de către Curtea Supremă din Suedia a cererii de extrădare formulate de România ș i a precizat că această respingere se întemeia pe riscul ca el să sufere persecuții grave din partea autorităților române pe motivul convingerilor sale (supra, pct. 21) . Î ș i susținea totodată nevinovăția în raport cu faptele pentru care era urmărit penal.

În cursul ședinței din aceea ș i zi, instanța a vizionat înregistrarea în prezența părților ș i a avocaților.

De asemenea, instanța a audiat-o pe M.D. în acea zi.

În aceea ș i ședință, tot prin intermediul avocatului său, reclamantul a cerut instanței să dispună ca parchetul să depună la dosar mandatele emise pe numele său pentru a autoriza interceptarea conversațiilor sale telefonice. Parchetul a arătat că respectivele documente erau clasate „ secret de stat“, că trebuiau respectate regulile privind protecția documentelor clasificate ș i că numai un reprezentant al instanței putea beneficia de acces la acest tip de informații. Mandatele nu au fost depuse la dosar.

La 14 septembrie 2009, cauza a fost amânată având în vedere mi ș carea de protest a magistraților din România. Ulterior, în timpul următoarelor două ședințe, au fost administrate probe ș i cauza a fost amânată o dată pentru vicii de procedură. Dezbaterile pe fond au avut loc la 26 martie 201 0.

La 23 aprilie 2010, avocatul reclamantului a depus la dosar o altă înregistrare conținând concluziile clientului său pe fondul cauzei, cât ș i transcrierea acestora .

Prin hotărârea din aceea ș i zi, instanța a pronunțat achitarea reclamantului de acuzațiile de act sexual cu un minor, de perversiune sexuală ș i de trafic de persoane săvârș ite asupra persoanei M.D. ș i de act sexual cu un minor săvârș it asupra persoanei S.I. În plus, a dispus încetarea procesului ca

Parchetul a declarat apel împotriva sentinței Tribunalului Sibiu.

La 28 februarie 2011, reclamantul a făcut cunoscut curții de apel refuzul său de a face o declarație suplimentară. În plus, prin intermediul avocatului, a depus la dosar propriile concluzii scrise, care implicau o analiză a probelor instrumentate în cauză, precum ș i opinia sa în legătură cu motivele punerii sale sub acuzare ș i a cerut ca apelul parchetului să fie respins.

Prin decizia din 14 martie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul parchetului ș i a confirmat sentința pronunțată în primă instanță. 3. Procedura recursulu i

Parchetul a formulat recurs împotriva deciziei curții de apel.

La 15 decembrie 2011, reclamantul a depus la dosar, pri n avocații săi, o declarație prin care informa Înalta Curte că dorea să nu ofere declarații suplimentare ș i prin care î ș i susținea nevinovăția.

Prin decizia din 12 aprilie 2012, făcând referire la art. 385 9 alin. 17² ș i 3 85 15 alin. 2 lit. d) C. proc. pen. ș i la art. 6 din Convenție, Înalta Curte a admis recursul parchetului ș i a casat decizia pronunțată în apel pe motiv că în speț ă s-a făcut o gre șită aplicare a legii. Aceasta a făcut trimitere la poziți a instanțelor inferioare cu privire la admiterea, ca probe, a înregistrărilor telefonice ș i la procedura audierii anumitor martori protejați.

Înalta Curte a observat în decizia sa că, pentru a se conforma jurisprudenței Curții, trebuia să examineze direct probele instrumentate, având în vedere că reclamantul fusese achitat în prima instanță ș i în apel, ș i că trebuia să examineze fondul cauzei. Arăta că „ are obligația de a dispune măsuri pozitive pentru a clarifica aspectele cu caracter esențialmente faptic invocate prin calea de atac ș i pentru a le oferi inculpaților posibilitatea de a se apăra”.

În ședințele succesive, Înalta Curte a audiat martorii citați în cauză, precum ș i pe M.D. a) Comisia rogatorie

La13 iulie 2012, unul dintre avocații reclamantului a cerut Înaltei Curți să -l audieze pe reclamant prin comisie rogatorie în Suedia. Înalta Curte a ceru t reclamantului să prezinte documentele care atestau statutul său de refugiat în Suedia.

La 3 septembrie 2012, reclamantul a depus la dosar documente în acest sens. Înalta Curte a cerut autorităților române să confirme statutul de refugia t în Suedia al reclamantului. Neprimind răspuns, a adresat direct Consiliului

Pentru ședința din 21 noiembrie 2012 în fața Înaltei Curți, autoritățile suedeze au trimis informațiile astfel solicitate. În aceea ș i ședință, Înalta Curte l-a întrebat pe reclamant dacă accepta să fie audiat prin videoconferință, precizând în acela ș i timp că scopul acestei modalități de audiere era să asigure percepția directă a declarației persoanei în cauză.

La 12 decembrie 2012, făcând referire la art. 178 alin. (9) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, reclamantul a precizat că audierea prin videoconferință nu se putea face fără consimțământul acestuia. A declarat că nu era de acord să fie audiat prin videoconferință ș i că dorea să fie interogat prin comisie rogatorie.

La 18 decembrie 2012, Înalta Curte a admis cererea reclamantului de audiere prin comisie rogatorie. A transmis autorităților suedeze, prin Ministerul Justiției din România, o cerere de asistență juridică ș i o listă cu întrebările de adresat reclamantului. Preciza în cererea sa că aceasta avea un caracter urgent, dat fiind că speța era pendinte în fața instanțelor judecătoreș ti din România din 2005.

La 26 februarie 2013, autoritățile suedeze au informat Înalta Curte că nu au putut executa comisia rogatorie la termenul indicat, ș i anume înainte de 20 februarie 2013. Înalta Curte le-a comunicat prin urmare data unei noi audieri ș i a insistat asupra necesității de a efectua comisia rogatorie. La 22 martie 2013, autoritățile suedeze au informat Înalta Curte că nu au putut executa comisia rogatorie la termenul impus de aceasta.

La 11 aprilie 2013, Înalta Curte a cerut autorităților suedeze motivele pentru care comisia rogatorie nu fusese încă executată la 3 luni după cererea sa inițială ș i dacă întârzierea era provocată de conduita reclamantului sau de procedura prevăzută de lege a suedeză în materie.

La 30 aprilie 2013, Ministerul de Justiție din Suedia a informat Înalta Curte că întârzierea se datora procedurii suedeze, că nu era imputabil ă reclamantului ș i că acesta din urmă nici nu fusese contactat încă. A arătat, d e asemenea, că nu se putea executa comisia rogatorie la termenul stabilit de instanț a suprem ă română ș i că era imposibil să estimeze termenul necesar pentru aceasta .

La 9 mai 2013, Înalta Curte a cerut autorităților suedeze detalii despre motivele neconstituirii comisiei rogatorii, subliniind că faptele de care era acuzat fuseseră comise în 2000, cauza era pendinte în fața instanțelor penal e române din 2005, iar procedura era avansată. Observând că toate documentele fuseseră transmise autorităților suedeze de la începutul anului 2013, a cerut de altfel constituirea cu seriozitate ș i de urgență a comisiei rogatorii.

La 23 mai 2013, Biroul Național Eurojust (Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiție Penală) din Regatul Suediei a informat Înalta Curte că biroul Procurorului general se ocupă de cauză, precizând în acela ș i timp că sarcina nu este u șoară, dat fiind că guvernu l

Înalta Curte a adresat o scrisoare autorităților suedeze, arătând că acestea aveau un comportament incomprehensibil în constituirea comisiei rogatorii. Adăuga că cererea din 2006 privea o cerere de extrădare a reclamantului, ș i nu o cerere de audiere prin comisie rogatorie. La acest punc t, preciza că respectivul act de procedură fusese solicitat chiar de reclamant ș i că reprezenta unul dintre ultimele acte de procedură permițând soluționarea definitivă a cauzei.

La 31 mai 2013, Ministerul de Justiție din Suedia a precizat că Biroul procurorului general nu luase încă o decizie cu privire la cererea de asistență judiciară, că dosarul trebuia supus unei evaluări ș i că aceasta lua timp din cauza necesității ca alte autorități suedeze să culeagă informații. A menționat , de asemenea, că o decizie cu privire la cererea de asistență judiciară va fi luată cel mai devreme în toamna anului 2013 ș i că, dacă cererea era admisă, dosarul va fi încredințat unui parchet responsabil cu soluționarea acesteia.

Prin încheierea din 6 iunie 2013, după o ședință ținută în prezenț a avocaților reclamantului, Înalta Curte a considerat că nu mai era potrivit să a ș tepte răspunsul autorităților suedeze cu privire la audierea persoanei în cauză prin comisie rogatorie. Pentru a- ș i fundamenta decizia, a arătat următoarele: „[...] în raport de răspunsurile autorităților suedeze din care rezultă nu doar că nu se poate oferi un orizont de timp în care această probă să fie efectuată, ci este dubitabilă însăș i efectuarea ei [...] ș i ț inând cont de faptul că solicitarea a fost făcută în urmă cu 6 luni, urmează a reveni asupra măsurii dispuse anterior în sensul audierii inculpatului Gregorian Bivolaru ș i a aprecia că nu se impune a se a ș tepta un răspuns al autorităților din Regatul Suediei în această privință.” Această hotărâre nu poate fi supusă unui recurs specific.

În aceea ș i ședință, Înalta Curte a admis cererea avocaților reclamantului de a ata ș a la dosar probe circumstanțiale ș i a amânat cauza pentru 14 iunie 2013. b) Interceptarea convorbirilor telefonice

La solicitarea Înaltei Curți de a depune la dosar mandatele emise pent ru interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului, Parchetul a declasificat cele trei mandate emise pe numele acestuia la 13 noiembrie 2002 ș i la 11 februarie ș i 9 mai 2003 ș i le-a depus la dosarul cauzei.

Examinând legalitatea mandatelor, Înalta Curte a constatat că fuseseră emise de procuror în conformitate cu Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României („Legea nr. 51/1991”) în vigoare la momentul fapte lor. Referindu-se la hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71525/01, 26 aprilie 2007), a arătat că, de ș i Legea nr. 51/1991 nu recuno ș tea art. 8 din Convenție ș i nu permitea protejarea unui reclamant împotriva arbitrarului autorităților, folosirea înregistrărilor ca probă de către judecătorul

La 13 iunie 2013, reclamantul a reiterat cererea de audiere prin comisie rogatorie ș i a depus la dosar prob e circumstanțiale.

La ședința din 14 iunie 2013, avocații reclamantului ș i cei ai coinculpatului F.F.Z., au solicitat ca inculpata F.M.M. să fie reaudiată. Înalta Curte a respins cererea.

Dezbaterile au avut loc în fața Înaltei Curți. Poziția reclamantului a fost apărată de doi avocați ale ș i de acesta din urmă.

Prin decizia definitivă din 14 iunie 2013, în temeiul probelor la dosar (declarații ale martorilor, înscrisuri, înregistrările convorbirilor), Înalta Curte a condamnat reclamantul la o pedeapsă de ș ase ani de închisoare pentru act sexual cu un minor , infracțiune săvârș it ă împotriva M.D. În schimb, l-a achitat pentru infracțiunile de trafic de persoane comisă împotriva M.D., de act sexual cu un minor comisă împotriva S.I. ș i de perversiune sexual ă com isă împotriva M.D. În plus, a dispus încetarea procesului ca urmare a intervenției prescripție i în ceea ce privea infracțiunile de act sexual cu un minor comisă împotriva M.A.A., de corupție sexuală comisă împotriva M.D. ș i de trecere ilegală a frontierei.

În decizia sa, examinând dacă reclamantul fusese audiat în timpul procedurii, Înalta Curte a reținut următoarele: persoana în cauză fusese audiată la începutul urmăririi penale; după punerea sa în libertate nu se mai prezentase la proces; transmisese propriile declarații către instanțele inferioare; precizase, înainte ca recursul să fie declarat admisibil, că nu voia să facă declarații suplimentare în fața Înaltei Curți; la judecarea pe fond a recursului, nu consimțise să fie audiat prin videoconferință, iar procedura de audiere prin comisie rogatorie e ș uase. Înalta Curte a motivat decizia de a nu urma această procedură astfel: „Având în vedere intervalul foarte mare de timp scurs de la data la care [Înalta Curte] a adresat cererea autorităților suedeze, incertitudinea privind un răspuns pozitiv din partea acestora ș i lipsa unei justificări cu privire la durata acestei proceduri (se invocă dificultatea cauzei, existența unei cereri anterioare respinse – probabil în legătură de cererea de extrădare respinsă anterior – fără să se constate că nu este vorba despre o nouă cerere de extrădare, ci de una de audiere a inculpatului, doar pentru a obține răspunsuri la anumite întrebări), dar ș i lipsa unui termen în care cererea (admisă eventual) se va concretiza în audierea inculpatului; toate aceste elemente, care pun sub semnul îndoielii voința reală a autorităților suedeze de a acorda asistență judiciară autorităților omoloage ale statului român, membru al Uniunii Europene, împreună cu stadiul foarte avansat al procedurii de reexaminare pe fond a cauzei (noua administrare a probelor fiind aproape încheiată) ș i cu foarte lunga durată a procedurii penale (dosarul este pendinte în fața instanțelor interne din 2005 pentru infracțiuni presupus a fi fost săvârș ite între 2000 ș i 2004), au determinat Înalta Curte, în ședința din 6 iunie 2013, să revină asupra admiterii cererii de audiere prin comisie rogatorie, admisă la 18 decembrie 201 2 .”

La 17 iunie 2013, instanța a emis un mandat european de arestare pe numele reclamantului în vederea executării pedepsei cu închisoarea de șase ani aplicată prin decizia definitivă din 14 iunie 2013 a Înaltei Curți. D. Acțiunea în răspundere civilă delictuală

Între timp, la 1 iunie 2012, în temeiul art. 998, art. 999 ș i art. 1000 alin. (3) C. civ., în vigoare la momentul faptelor ș i art. 8 ș i art. 13 din Convenție, reclamantul a sesizat Judecătoria de sector competentă din Bucure ș ti („judecătoria”) cu o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva statului, reprezentat de Ministerul Finanțelor, ș i împotriva Parchetului de pe lângă Înalta Curte pentru a denunța lipsa de legalitate a mandatelor emise la 13 noiembrie 2002 ș i la 9 mai 2003 ș i a ascultărilor telefonice ș i pentru a solicita repararea prejudiciului pe care susținea că l-a suferit prin aceste înregistrări.

Reclamantul solicita 20 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentr u prejudiciul moral. În această privință, explica faptul că mandatele de interceptare a convorbirilor sale telefonice, care fuseseră emise, în opinia sa, în mod ilegal ș i arbitrar, i-au cauzat un prejudiciu grav întrucât aduseseră atingere exercitării dreptului său la respectarea vieții private ș i că înregistrările astfel obținute ar fi fost folosite în constituirea dosarului penal împotriva sa. Adăuga faptul că interceptarea convorbirilor sale îi provocase un prejudiciu psihic de necontestat ș i un puternic sentiment de nesiguranță, date fiind ș i persecuțiile pe care le-ar fi suferit în regimul comunist .

Prin sentința din 15 ianuarie 2013, judecătoria a respins acțiunea . Judecând recursul formulat de reclamant, prin decizia din 29 ianuarie 2014, Tribunalul Bucure ș ti a casat sentința menționată anterior ș i a retrimis cauza la judecătorie .

Prin sentința din 27 ianuarie 2015, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată. Reclamantul a formulat recurs.

Prin decizia definitivă din 23 iunie 2015, Tribunalul Bucure ș ti, sesiza t cu judecarea recursului reclamantului, a admis acțiunea acestuia. După ce a constatat că mandatele emise pe numele reclamantului erau întemeiate pe Legea nr. 51/1991 ș i că fusese examinată de Curte compatibilitatea acesteia cu Convenția în cauza Dumitru Popescu (nr. 2) (citată anterior) ș i după ce a reamintit criteriile stabilite de Curte în respectiva cauză, instanța a hotărât că mandatele de autorizare a interceptării convorbirilor persoanei în cauză aduseseră atingere dreptului acestuia la respectarea vieții sale private. A reținut că reclamantul nu beneficiase de garanțiile cu privire la păstrarea ș i distrugerea înregistrărilor ș i că la momentul realizării acestora nu exista o autoritate independentă care ar fi putut să certifice realitatea ș i fiabilitatea lor. Instanța a concluzionat că ingerința în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea vieții private nu era proporțională cu scopul urmărit, ș i anume apărarea securității naționale.

În ceea ce prive ș te cuantumul reparației urmând a fi acordată, considerând că, în sine, constatarea încălcării art. 8 din Convenție constituia o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, instanța i-a acordat acestuia din urmă o sumă simbolică de 1 leu românesc (RON, adică aproximativ 0,30 EUR). Pentru a justifica decizia privind suma despăgubirii pentru prejudiciul moral, instanța a prezentat următoru l raționament: „În ceea ce prive ș te existența pretinsului prejudiciu moral, acesta reiese chiar din nerespectarea dreptului la viața privată protejat de art. 8 din Convenție, instanța reținând legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită ș i prejudiciul suferit de reclamant. În acest context, instanța consideră că acțiunea în justiție [...] este întemeiată ș i trebuie [...] soluționată, obligând statul român, prin Ministerul de Finanțe, să plătească reclamantului suma de 1 leu (RON) pentru prejudiciul moral. Sunt necesare un ele clarificări în ceea ce pr ive ș te stabilirea sumei despăgubirii pentr u prejudiciul moral în prezenta cauză. Astfel, faptul de a acorda 1 leu pentru prejudiciul moral are, în mod evident, o valoare simbolică, întărind efectul deciziei prin care se soluționează acțiunea din cauza încălcării dreptului la viața privată. În acest context, faptul de a admite acțiunea ș i constatarea încălcării îi oferă reclamantului o reparație suficientă pentru prejudiciul moral suferit, neexistând nicio legătură de cauzalitate între faptele de la originea încălcării constatate ș i suma solicitată de persoana în cauză, care nu a fost susținută în vreun fel ș i nu poate fi evaluată . În consecință, circumstanțele specifice ale speței, comportamentul reclamantului – care se sustrăsese anchetei penale ș i condamnării pronunțate de instanțele române – , circumstanța că vinovăția persoanei în cauză a fost stabilită în cadrul procedurii penale pe baza tuturor probelor administrate , ș i nu numai pe baza înregistrărilor contestate, nu justifică acordarea sumei solicitate de persoana în cauză cu titlu de despăgubire pentr u prejudiciul moral, întrucât această cale de atac nu este pusă la dispoziția unei părți ca mijloc de îmbogățire, ci ca mijloc de a obține o reparație echitabilă pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării dreptului la viața privată.” E. Evoluția ulterioară a faptelor 1. Extrădarea în România a reclamantului

La 26 februarie 2016, reclamantul a fost prins la Paris pe când circula sub o identitate falsă.

Prin hotărârea din 8 iunie 2016, Curtea de Apel Paris a dispus remiterea reclamantului autorităților judiciare române. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Paris a subliniat mai întâi cele ce urmează: „[...] decizia Regatului Suediei de a acorda [persoanei în cauză] statutul de refugiat politic la data la care România nu era încă membră a Uniunii Europene nu avea ca efect să impună Camerei de instrucție să refuze remiterea persoanei în cauză autorităților judiciare române, în te meiul dispozițiilor Convenție i de la Geneva pri vind refugiații, în măsura în care un asemenea refuz ar fi în contradicție cu indicația, în sarcina autorități i judiciare a [statului] membru de executare, de a refuza să execute un mandat de arestare

În continuare, dat fiind că avea de cercetat dacă existau motive obligatorii sau facultative de a refuza remiterea persoanei în cauză autorităților române, Curtea de Apel Paris s-a aplecat în mod deosebit asupra următoarelor aspecte: în primul rând, dacă se stabilise că mandatul european de arestare emis de autoritățile judiciare din România urmărea condamnarea reclamantului pentru opiniile sale politice sau dacă se putea aduce atingere situației sale din acest motiv, ș i, în al doilea rând, dacă reclamantul fusese condamnat în lipsă .

În ceea ce prive ș te argumentul relativ la persecutarea persoanei în cauză pe motive politice legate de convingerile sale, Curtea de Apel Paris a reluat în mod amănunțit raționamentu l prezentat de Curte în hotărâre a Amarandei ș i alții împotriva României (nr. 1443/10, pct. 239-248, 26 aprilie 2016) pentru a declara în mod vădit nefondat un capăt de cerere întemeiat pe art. 9 ș i art. 14 din Convenție. În prezenta cauză, membrii MISA afirmau că erau supu ș i persecuțiilor, alături de liderul lor ( ș i anume reclamantul din speță), pe motive legate de convingerile lor. Curtea concluzionase că în speță proba condamnării liderului MISA pe motivul opiniilor sale politice nu a fost raportată ș i că nu se stabilise că se putea aduce atingere situației sale din România din acest motiv.

Cu privire la condamnarea în lipsă a reclamantului, Curtea de Apel Paris a constatat că a fost reprezentat în procedură de avocatul său ales ș i de un al doilea consilier. Instanța a adăugat următoarele: „[...] [că,] de la începutul procesului, [persoana în cauză] a fost citată la mai multe adrese în România ș i în Suedia, unde se refugiase, că citarea în ultima țară se făcuse prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire ș i că persoana semnase proba îndeplinirii procedurii de cit are, că refuzase să se explice în fața judecătorilor s ăi prin videoconferință, că cererea sa de audiere prin comisie rogatorie fusese admisă [ ș i] că pur ș i simplu din cauza inerției autorităților suedeze Înalta Curte renunțase la această audiere [...] ”

Curtea de Apel Paris a constatat că în speță erau întrunite condițiile pentru a autoriza remiterea persoanei în cauză autorităților române.

A fost introdus recurs împotriva hotărârii din 8 iunie 2016; acesta a fost respins prin decizia din 12 iulie 2016.

La 22 iulie 2016, reclamantul a fost condus în România, unde a fost plasat în detenție. 2. Cererea reclamantului de redeschidere a procedurii penale

La 2 august 2016, în temeiul art. 466 din noul Cod de procedură penală („C. proc. pen.; infra, pct. 107) ș i art. 6 din Convenție, reclamantul a cerut Tribunalului Sibiu redeschiderea procesului care a dus la condamnarea sa prin

Prin sentința din 11 noiembrie 2016, după examinarea probelor aflat e la dosar, Tribunalul Sibiu a respins cererea de redeschidere a procesului. Pentru a se pronunța astfel, instanța a menționat că în conformitate cu art. 466 C. proc. pen., persoana condamnată care a mandatat un avocat să o reprezinte în proces nu se consideră judecată în lipsă, ș i că, în prezenta cauză, reclamantul fusese reprezentat de avocați ale ș i pe parcursul întregii proceduri, inclusiv în etapa urmăririi penale.

Tribunalul Sibiu a indicat apoi că, de ș i soluționarea cauzei era sigură – dat fiind că reclamantul fusese reprezentat la proces de avocați – , urma să răspundă ș i afirmațiilor reclamantului că acesta se aflase într-o imposibilitate obiectivă de a participa la proces ț inând seama de statutul său de refugiat. În această privință, instanța a reținut că, prin hotărârea din 21 octombrie 2005, Curtea Supremă din Suedia respinsese cererea de extrădare a reclamantului formulată de autoritățile române. A apreciat că trebuia totu ș i să țină seama ș i de hotărârea din 8 iunie 2016 a Curții de Apel Paris (supra, pct. 86 – 90), care examinase situația reclamantului ș i considerase că nu se putea reține că acesta fusese condamnat din cauza opiniilor sale politice ș i nici că exista riscul ca la întoarcerea sa în România reclamantul să fie supus unor persecuții pe motivul convingerilor sale. De altfel, a subliniat că, în hotărârea sa Amarandei ș i alții (citată anterior, pct . 239 ș i 244), Curtea declarase în mod vădit nefondat capătul de cerere al membrilor MISA întemeiat pe art. 9 ș i art. 14 din Convenție, după ce constatase că acțiunile agenților statului nu urmăriseră u n scop discriminatoriu care să aducă atingere dreptului persoanelor în cauză de a- ș i exprima convingerile. Instanța a considerat că, în speță, de ș i reclamantu l obținuse statutul de refugiat, nu se confruntase cu un caz de forță majoră care să îl împiedice să revină în România, iar înapoierea sa nu depinsese decât de propria intenție.

Tribunalul Sibiu a reținut ș i faptul că reclamantul nu fusese în imposibilitatea de a informa instanțele din România despre imposibilitatea de a participa la proces, ci că, dimpotrivă, le prevenise, în declarațiile sale, că n u avea intenția să se prezinte personal la proces. Instanța a constatat, prin urmare, că reclamantul nu se afla nici în a doua situație prevăzută la art. 466 alin. (2) C. proc. pen. (supra, pct. 107).

Tribunalul Sibiu a examinat în continuare dacă, în lumina jurisprudenței Curții, reclamantul se afla într-o situație care ar fi impus redeschiderea procedurii. În această privință, instanța a menționat că din dosar reie ș ea clar că reclamantului îi fuseseră notificate acuzațiile penale formulat e împotriva sa ș i că a fost reprezentat în procedură de avocații săi, cu care colaborase în mod permanent ș i efectiv. Instanța a adăugat că reclamantul, care transmisese declarațiile sale scrise sau înregistrate pe casetă video, prin avocați, pentru a fi depuse la dosar, nu solicitase niciodată amânarea procesului invocând imposibilitatea de a se prezenta în fața instanței ș i că ceruse diferitelor instanțe să examineze cauza pe baza probelor din dosar indicând că nu se va prezenta în persoană. Instanța a menționat ș i faptul că reclamantul ceruse să fie audiat prin comisie rogatorie, dar că această modalitate de audiere nu permitea asigurarea unui contact direct între completul de judecată ș i inculpat. A subliniat că reclamantul avusese posibilitatea de a fi audiat prin videoconferință, dar că acesta nu consimțise la această modalitate de audiere. Pentru instanță, aceste elemente dovedeau că reclamantul avusese cuno ștință de proces ș i că a renunțat în mod neechivoc la dreptul de a compărea în instanță.

Reclamantul a formulat apel împotriva sentinței , invocând, între altele, faptul că nu fusese ascultat de Înalta Curte. Susținea că autoritățile suedeze îl consiliaseră să nu- ș i dea consimțământul pentru a fi audiat prin videoconferință astfel încât viața ș i integritatea sa fizică să nu fie puse în pericol. În această privință, arăta că fusese agresat în 2005 în cursul detenției sale din Suedia, că după repunerea sa în libertate în această țară primis e scrisori de amenințare, că autoritățile suedeze îi spuseseră atunci că nu erau în măsură să -i asigure protecție permanentă ș i că i-au cerut să semneze o declarație prin care se angaja să fie prudent ș i să - ș i asigure protecția împotriva unor abuzuri eventuale.

Acesta a adăugat că, în cauza Amarandei ș i alții (citată anterior), statu l român fusese condamnat pentru abuzuri comise de agenții săi asupra membrilor MISA, ceea ce în opinia sa era o dovadă că temerile sale de a fi persecutat în România erau întemeiate.

Prin decizia definitivă din 8 martie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul reclamantului ș i a confirmat temeinicia sentinței din 11 noiembrie 2016. Aceasta a adăugat că afirmațiile reclamantului potrivit că rora autoritățile suedeze îl sfătuiseră să nu accepte videoconferința din motive de siguranță proprie nu erau susținute de probe. A mai arătat că nu existau nici probe care să demonstreze că actele de agresiune comise asupra persoanei reclamantului ș i amenințările primite se datorau sau erau în legătură cu autoritățile române sau cu persoane interesate în prezenta cauză. 3. Punerea în libertate a reclamantului

La 13 septembrie 2017, reclamantul a fost liberat condiționat.

Articolele relevante ale Codului de procedură penală, a ș a cum erau în vigoare în timpul procedurii erau redactate după cum urmează : Art. 177 „(8^1) La stabilirea termenului pentru înfățiș area [...] inculpatului aflat în străinătate, se ț ine seama de norm ele internaționale aplicabile în relația cu statul pe teritoriul căruia se află [...] inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca cit ația în vederea înfățișării să fie primită cel mai târziu cu 40 de zile înainte de ziua stabilita pentru înfățiș are .” Art. 385^9 „Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...] 17^2. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o gre șită aplicare a legii; ” Art. 385^14 „(1) (1^1) Cu ocazia judecării recursului, instanța este obligata sa procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II [Judecata în primă instanță], atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond ș i apel, precum ș i atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare .” Art. 385^15 „Instanța, judecând recursul, pronunță una d in următoarele soluții: [...] 2. admite recursul, casând hotărârea atacată ș i: […] d) dispune rejudecarea de către instanța de recurs [...] ” Art. 385^16 „Când instanța de recurs casează hotărârea ș i reține cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunță prin decizie ș i asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond ș i apel, precum ș i atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare .” B. Dispozițiile legale naționale ș i internaționale privind cooperare a judiciară internațională în materie penală

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală („Legea nr. 302/2004”), a ș a cum era în vigoare la momentul procedurii inițiale care a dus la condamnarea reclamantului, prevedea la

Conform aceleia ș i legi, comisia rogatorie internațională în materie penală consta în împuternicirea pe care o autoritate judiciară a statului solicitant o acordă unei autorități din alt stat cu scopul ca aceasta să îndeplinească, în locul ș i în numele său, unele activități judiciare privitoare la un anumit proces penal (art. 173). Audierea inculpatului putea face obiectul unei comisii rogatorii [art. 174 alin. (1) lit. a)].

Art. 178 din Legea nr. 302/2004 reglementa audierile prin videoconferință. Declarațiile inculpatului aflat în străinătate puteau fi luate prin videoconferință atunci când era inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfăți ș eze personal pe teritoriul României [art. 178 alin. (1)]. Cererea de audiere prin videoconferință trebuia să precizeze motivul pentru care persoana care trebuia audiată nu putea fi prezentă personal [art. 178 alin. (3)]. Audierea se efectua direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne [(art. 178 alin. (6) lit. c)]. Art. 178 alin. (9) din aceea ș i lege prevedea că dispozițiile privind audierile prin videoconferință se pot aplica ș i în cazul audierii învinuiților sau inculpaților, „dacă persoana în cauză consimte“ ș i dacă există un acord în acest sens între autoritățile judiciare române ș i cele ale statului solicitant.

Art. 9 din al doilea Protocol adițional la Convenția europeană d e asistență judiciară în materie penală ș i art. 10 din Convenția cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene privind audierea prin videoconferință sunt citate în hotărârea Marcello Viola împotriva Italiei [nr. 45106/04, pct. 23 ș i 24, CEDO 2006-XI (extrase)]. C. Dispozițiile Noului Cod de procedură penală privind redeschidere a unui proces penal

Art. 466 din noul C. proc. pen., în vigoare din 1 februarie 2014, are următorul conținut în părțile relevante în speță: „(1) Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cuno ștință, prin orice notificare oficială, că s-a desfăș urat un proces penal împotriva sa. (2) Este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces ș i nu a luat cuno ștință în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, de ș i a avut c uno ștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei ș i nu a putut încu no ștința instanța. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care ș i- a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă ace ș tia s-au prezentat oricând în cursul procesului, ș i nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinței de condamnare, nu a declarat apel, a renunțat la declararea lui ori ș i-a retras apelul .”

Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 51/1991 ș i ale Codului de procedură penală aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul faptelor, sunt citate în cauzele Dumitru Popescu (nr. 2) (citată anterior, pct. 41, 44 ș i 45) ș i Bucur ș i Toma împotriva României (nr. 40238/02, pct. 55 ș i urm., 8 ianuarie 2013).

Esențialul legislației generale în materie de răspundere civil ă delictuală, ș i anume art. 998-1000 C. civ., în vigoare la momentul faptelor, este descris în hotărârile Iambor împotriva României (nr. 1) (nr. 64536/01 , pct. 142, 24 iunie 2008) ș i Pantea împotriva României [nr. 33343/96, pct. 153, CEDO 2003-VI (extrase)]. ÎN DREPT

Reclamantul afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil pe motiv că a fost condamnat de instanța de recurs fără să fi fost ascultat personal de aceasta ș i după ce fusese achitat pe fond ș i în apel. În plus, denunță durata procedurii penale, pe care o consideră nerezonabilă. În scrisoarea din 1 august 2017, se plânge în plus că a fost judecat în lipsă în procedura penală încheiată prin decizia din 14 iunie 2013 a Înaltei Curți ș i că i s-a refuzat redeschiderea procesului de către instanțele interne. Invocă art. 6 din Convenție, ale cărui părți relevante în speță sunt redactate după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă […] într-un termen rezonabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. [...] 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi lega l stabilită. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege ș i în mod amănunțit, asupra naturii ș i cauzei acuzației aduse împotriva sa; b. să dispună de timpul ș i de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c. să se apere el însu ș i sau să fie asistat de un apărător ales de el ș i, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; d. să întrebe sau să solicite audierea martorilo r acuzării ș i să obțină citarea ș i audier ea martorilor apărării în acelea ș i condiții ca ș i martorii acuzării; […]”

Reclamantul se plânge în plus că a fost judecat în lipsă în procedura penală care a dus la condamnarea sa prin decizia din 14 iunie 2013 a Înaltei Curți. Explică faptul că nu a renunțat niciodată la dreptul de a participa la proces, dar că s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a participa. În această privință, menționează statutul său de refugiat în Suedia, justificat în opinia sa de pericolul la care se expunea în România. Denunță, în plus, refuzul instanțelor interne de a redeschide procedura penală împotriva sa, precum ș i modul în care dreptul intern a fost interpretat ș i aplicat.

Curtea face trimitere la principiile consacrate în materie de condamnare în lipsă, prezentate în cauza Sejdovic împotriva Italiei [(MC), nr. 56581/00, pct. 81-95 ș i 99, CEDO 2006-II] ș i reamintite în cauza Abdelali împotriva Franței (nr. 43353/07, pct. 50, 11 octombrie 2012). Condamnarea în lipsă desemnează o decizie judiciară pronunțată la finalul unui proces desfăș urat în absența persoanei condamnate. Reaminte ș te în special că, atunci când nu este vorba despre un inculpat notificat în persoană, renunțarea la a compărea ș i a se apăra nu poate fi dedusă din simpla calitate de „ latitante “ (care se sustrage justiției), bazată pe o prezumție lipsită de un temei faptic suficient. Acestea fiind spuse, Curtea nu poate totu ș i exclude că anumite fapte învederate pot demonstra fără echivoc că acuzatul ș tie că există o procedur ă penală îndreptată împotriva sa ș i cunoa ș te natura ș i cauza acuzației ș i că n u are intenția de a lua parte la proces sau înțelege să se sustragă urmăririi penale (a se vedea ș i Hu împotriva Italiei , nr. 5941/04, pct. 54, 28 septembrie 2006).

În speță, Curtea constată că reclamantului i-au fost notificat e acuzațiile penale formulate împotriva sa (supra, pct. 15 ș i 18). În plus, persoana în cauză a fost reprezentată în procedură de avocații pe care îi mandatase ș i cu care a menținut un contact permanent pentru pregătirea apărării sale (supra, pct. 39, 42, 45, 47, 50 ș i 53). De aceea, Curtea apreciază că faptele învederate demonstrează fără echivoc că persoana în cauză ș tia că împotriva sa fusese îndreptat un proces penal. Reclamantul considera că se află în imposibilitatea obiectivă, în opinia sa din cauza calității sale de refugiat în Suedia, de a se prezenta fizic la proces. Prin urmare, numai acest fapt nu permite Curții să considere că persoana în cauză a fost condamnată în lipsă, din moment ce fusese informată în mod corespunzător cu privire la procedura de care avea cuno ștință pe deplin ș i fusese reprezentată de avocați ale ș i. Nu a existat în speță nici negarea justiției, cauza fiind judecată pe fond ș i persoan a în cauză a avut acces la toate căile de atac prevăzute în dreptul intern, indiferent de prezența fizică a acesteia la proces (a se vedea, a contrario ș i mutatis mutandis , Poitrimol împotriva Franței , 23 noiembrie 1993, pct. 37- 38, seria A nr. 277-A).

În cele din urmă, Curtea acordă importanță faptului că sistemul judiciar românesc permitea redeschiderea unei proceduri atunci când

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat ș i trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) ș i art. 35 § 4 din Convenție. 2. Cu privire la celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenție

Constatând că aceste capete de cerere cu privire la condamnarea reclamantului, pentru prima dată, de Înalta Curte fără audierea în persoană d e către această instanță, precum ș i cu privire la durata procedurii nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție ș i că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile. B. Cu privire la fond 1. Cu privirea la condamnarea de către instanța de recurs fără audierea în persoană, de către aceasta, a reclamantului ș i după achitarea acestuia din urmă pe fond ș i în apel a) Argumentele părțilo r i. Reclamantul

Reclamantul susține că, potrivit dreptului intern, odată admis recursul, Înalta Curte avea obligația să se asigure că are percepția directă ș i imediată a probelor instrumentate, inclusiv declarația persoanei inculpate.

Făcând referire la art. 178 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, arată că audierea prin videoconferință nu putea fi realizată fără consimțimântul său ș i că legea nu impunea unei persoane acuzate să ofere motivele care justificau refuzul .

Reclamantul consideră în continuare că situația sa este similară celei a reclamantului din cauza Constantinescu împotriva României (nr. 28871/95 , CEDO 2000-VIII). Susține că prezența la dezbateri a persoanei judecate este primordială pentru a garanta dreptul acesteia de a fi ascul tată, de a controla corectitudinea declarațiilor sale ș i de a le compara cu declarațiile victimelo r sau ale martorilor. Arată că, în speță, a cerut de trei ori, prin avocați, să fie ascultat prin comisie rogatorie, ceea ce dovedea că nu renunțase la dreptul său de a fi audiat. Adaugă că Înalta Curte nu a precizat în niciun moment cum ar fi putut fi prezent pentru a face o declarație având statut de refugiat. În cele din urmă, precizează că Înalta Curte a renunțat să -l asculte prin comisie rogatorie ș i consideră că, astfel, a adus atingere echității procedurii în

Reclamantul declară că se afla în imposibilitatea obiectivă de a participa la proces, ceea ce, în opinia sa, rezultă din decizia autorităților suedeze de a-i acorde statutul de refugiat: precizează că ar fi fost expus persecuțiilor în România pe motivul convingerilor sale. Arată că atât campania de presă dusă împotriva sa, cât ș i diferitele acte de agresiune ș i amenințările care l-au vizat dovedesc că temerile sale erau întemeiate. Pentru reclamant, constatările Curții privind încălcarea art. 3, art. 5 ș i art. 8 din Convenție pentru toți sau o parte din membrii MISA în hotărârea Amarandei ș i alții (citată anterior) demonstrează, de asemenea, că temerile sale erau justificate. ii. Guvernul

Guvernul susține că prezenta cauză este diferită de cauza Constantinescu (citată anterior) prin aceea că, în speță, pe de o parte, Înalta Curte nu ar fi refuzat niciodată să asculte în persoană reclamantul sau pe avocații acestuia ș i, pe de altă parte, reclamantul însu ș i ar fi decis să nu se prezinte în fața instanțelor referindu-se la statutul său de refugiat. Guvernul indică ș i faptul că, spre deosebire de cauza Constantinescu (citată anterior), Înalta Curte a putut cuno a ș te poziția reclamantului prin intermediul avocaților acestuia, care ar fi fost prezenți la ședințele în fața respectivei instanțe ș i ar fi fost audiați.

Guvernul arată în continuare că reclamantul a refuzat să fie audiat prin videoconferință, fără să ofere o justificare, acest mod de audiere fiind conform acestuia singurul capabil să compenseze, într-o anumită măsură, „ lipsa caracterului imediat“ cauzată de absența fizică a persoanei în cauză. Arată că reclamantul a cerut să fie ascultat prin comisie rogatorie după ce inițial renunțase să facă declarații, cu toate că, în general, un asemenea mod de audiere nu ar corespunde mărturiei făcute în persoană de inculpat. Adaug ă faptul că, în cererea sa, persoana în cauză se limitase să se plângă în general de omisiunea Înaltei Curți de a proceda la ascultarea sa prin comisie rogatorie, ș i aceasta, după spusele Guvernului, fără a demonstra concret în ce mod pretinsa omisiune a influențat caracterul echitabil al procedurii .

Guvernul arată că reclamantul depusese la dosar declarații înregistrate, că instanțele de grad inferior au vizionat aceste documente ș i că toate au fost depuse la dosar î n fața Înaltei Curți.

Guvernul mai arată că în final, cererea de redeschidere a procedurii formulate de reclamant a fost examinată ș i respinsă de instanțele naționale competente ș i că acestea au ț inut seama în această privință de jurisprudența Curții (supra, pct. 95).

Curtea reaminte ș te că dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 § 1 din Convenție nu permite nicio derogare. Totu ș i, definiția acestei noțiuni nu poate fi supusă unei reguli unice ș i invariabile, ci dimpotrivă este în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze. Atunci când examinează un capăt d e cerere formulat în temeiul art. 6 § 1, Curtea trebuie să stabilească, în esență, dacă procesul penal a avut în general un caracter echitabil [a se vedea, printre altele, Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9154/10, pct. 101, CEDO 2015 ș i Ibrahim ș i alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 50541/08 ș i alte 3, pct. 250, CEDO 2016].

Curtea reaminte ș te că înfățișarea în instanță a acuzatului este de o importanță fundamentală în interesul unui proces penal echitabil ș i just [ Hermi împotriva Italiei (MC), nr. 18114/02, pct. 58, CEDO 2006-XII], ca urmare atât a dreptului respectivului de a fi ascultat, cât ș i a necesității de a controla corectitudinea afirmațiilor sale ș i de a le confrunta cu declarațiile victimei, ale cărei interese trebuie protejate, dar ș i cu cele ale martorilor ( Sejdovic , citată anterior, pct. 92).

Înfățișarea în persoană a acuzatului nu are totu ș i aceea ș i importanță decisivă în apel ca în prima instanță . Modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție în apel depind de particularitățile procedurii: trebuie să se țină seama de întregul proces desfăș urat în ordinea juridică internă ș i de rolul instanței de apel [ Kashlev împotriva Estoniei , nr. 22574/08, pct. 38, 26 aprilie 2016 ș i Marcello Viola împotriva Italiei , nr. 45106/04, pct. 54, CEDO 2006-XI (extrase)].

În fața unei instanțe de apel care se bucură de plenitudine de jurisdicție, art. 6 din Convenție nu garantează în mod necesar dreptul la o ședință publică ș i nici, în cazul în care are loc o astfel de ședință, dreptul de a asista personal la dezbateri ( Constantinescu , citată anterior, pct. 54). Pe de altă parte, atunci când o instanță de apel este sesizată cu o cauză în fapt ș i în drept ș i studiază în ansamblu problema vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunțe asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de inculpatul care susține că nu a săvârș it fapta considerată ca fiind infracțiune (a se vedea, de exemplu, Ekbatani împotriva Suediei , 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134, Constantinescu , citată anterior, pct. 55 ș i Popovici împotriva Moldovei , nr. 289/04 ș i 41194/04, pct. 68, 27 noiembrie 2007). Astfel stau lucrurile a fortiori în prezenta cauză, unde reclamantul a fost condamnat pentru prima dată în urma recursului formulat de parchet (a se vedea, de exemplu, Popa ș i Tănăsescu împotriva României , nr. 19946/04, pct. 52, 10 aprilie 2012).

Cu toate acestea, lipsa audierii inculpatului de către instanța penală, atunci când cadrul legislativ intern o permite, nu presupune automat că a fost

Reaminte ș te, de asemenea, că nici litera, nici spiritul art. 6 din Convenție nu împiedică o persoană să renunțe în mod voluntar, explicit sau tacit, la garanțiile unui proces echitabil. Cu toate acestea, pentru a fi efectivă în raport cu Convenția, renunțarea la dreptul de a lua parte la ședința de judecată trebuie stabilită fără echivoc ș i trebuie să fie însoțită de un număr minim de garanții corespunzătoare importanței acesteia. Mai mult, trebuie să nu fie în contradicție cu niciun interes public important ( Sejdovic citată anterior, pct. 86, Kashlev citată anterior, pct. 42 ș i Medenica împotriva Elveției , nr. 20491/92, pct. 55, CEDO 2001-VI).

Curtea reaminte ș te că statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor adecvate ca re să permit ă sistemului lor judiciar respectarea imperativelor art. 6. Sarcina Curții este de a cerceta dac ă prin calea urmată s-a ajuns, într-un anumit litigiu, la rezultate compatibile cu Convenția, având în vedere totodată circumstanțele specifice ale cauzei, precum ș i natura ș i complexitatea acesteia. Pe scurt, a ș a cum s-a arătat mai sus, Curtea trebuie să examineze dacă procesul a avut în ansamblu un caracter echitabil [ Ibrahim ș i alții , citată anterior, pct. 250 ș i 251 ș i Simeonovi împotriva Bulgariei (MC), nr. 21980/04, pct. 113, CEDO 2017 (extrase)]. În cele din urmă, dacă se dore ș te garantarea unui proces echitabil acuzatului, toate dificultățile cauzate apărării de o limitare a drepturilor sale trebuie să fie compensate, în special prin garanții procedurale solide (a se vedea, mutati s mutandis , Schatschaschwili , citată anterior, pct. 145). ii. Aplicarea acestor principii în speță

Curtea reține poziția reclamantului, care se plânge exclusiv de faptul că nu a fost ascultat de Înalta Curte – instanța care l-a condamnat pentru prima dată, după ce fusese achitat în primă instanță ș i în apel: persoana în cauză

Curtea observă că în speță Înalta Curte era chemată să examineze cauza în fapt ș i în drept ș i să recurgă la o apreciere globală a vinovăției sau a nevinovăției reclamantului. Participarea celui din urmă la dezbateri ș i ascultarea sa în cadrul recursului erau ca urmare, în principiu, necesare în sensul Convenției (a se vedea, în acest sens, Kashlev , citată anterior, pct. 45 ș i Hernández Roy o , citată anterior, pct. 34).

Cu toate acestea, Curtea constată că în această situație, reclamantul, care obținuse statutul de refugiat în Suedia, nu intenționa să participe fizic la procedura în instanța care statua în recursul său (a se compara cu Constantinescu , citată anterior, în care reclamantul fusese prezent la ședință): persoana în cauză obținuse în 2006 statutul de refugiat în Suedia, în urma respingerii de către Curtea Supremă din Suedia în 2005 a cererii de extrădare care îl viza pe motivul unui risc de persecutare în România din cauza convingerilor sale (supra, pct. 21). Curtea poate, prin urmare, să înțeleagă că persoana în cauză nu intenționa să se înfățișeze în persoan ă pentru a depune mărturie în fața Înaltei Curți .

Astfel, trebuie subliniat că, de ș i absent fizic ș i de ș i informase Înalta Curte, cu ocazia examinării admisibilității cererii de recurs formulate de parchet, cu privire la intenția sa de a nu oferi declarații suplimentare (supra, pct. 53), persoana în cauză a cerut să fie audiată în cursul examinării pe fond a recursului, poziție pe care a păstrat -o până la încheierea procedurii (supra, pct. 73). În circumstanțele cauzei, nu se poate concluziona prin urmare că reclamantul a renunțat la dreptul de a fi audiat (spre deosebire de reclamanții din cauzele Kashlev , citată anterior, pct . 45 ș i Hernández Roy o , citată anterior, pct. 39). De altfel, nu se poate reține că reclamantul s-a dezinteresat de proces (a se compara cu Ivanciuc , decizie citată anterior).

Astfel, Curtea trebuie să examineze dacă, în circumstanțele cauzei, Înalta Curte a acționat cu promptitudine ș i a utilizat toate mijloacele avute la dispoziție pentru a acorda reclamantului ocazia de a fi audiat. Cu privire la modul concret de a proceda la audierea reclamantului, Curtea ț ine cont de particularitățile speței, ș i anume imposibilitatea pretinsă de acesta din urmă de a se duce în România pentru a fi audiat de Înalta Curte.

În legătură cu aceasta, Curtea observă că, având în vedere neprezentarea fizică a reclamantului la proces, Înalta Curte a recurs la asistența judiciară internațională. În cadrul asistenței judiciare internaționale în materie penală, Legea nr. 302/2004 punea la dispoziția autorităților judiciare două căi în scopul audierii unui inculpat aflat în străinătate ș i care nu ar putea fi prezent personal: videoconferința ș i comisia rogatorie (supra, pct. 103 – 105).

În această privință, Curtea constată că Înalta Curte i-a propus reclamantului să fie interogat prin videoconferință – o formă de participare la procedură care nu este, în sine, incompatibilă cu noțiunea de proces echitabil

De ș i este adevărat că dreptul intern nu obliga persoana care refuza să - ș i dea consimțământul pentru audierea prin videoconferință la a- ș i justifica poziția, nu este totu ș i mai puțin adevărat că, în cauza de față – în care reclamantul repr o șează instanței care a pronunțat condamnarea sa că nu îl audiase – , această modalitate de interogare putea fi, în opinia Curții, un mijloc potrivit pentru a asigura audierea directă ș i diligentă a persoanei în cauză d e către Înalta Curte.

În continuare, Curtea observă că Înalta Curte a admis, de asemenea, cererea reclamantului de a fi audiat prin comisie rogatorie în Suedia, dar că, din cauza întârzierilor cu care autoritățile suedeze au examinat cererea de asistență judiciară ș i a lipsei de previzibilitate cu privire la momentul realizării posibile a unui astfel de interogatoriu, aceasta a decis să renunțe la ascultarea reclamantului (supra, pct . 69). Curtea constată într- adevăr că autoritățile suedeze, în conformitate cu probele aflat la dosar, încă de la începutul procedurii de comisie rogatorie, nu au oferit nicio explicație pentru nerespectarea termenelor succesive prevăzute de autoritățile române (supra, pct. 62 ș i 64). După aproximativ ș ase luni de schimburi între Înalta Curte ș i autoritățile suedeze competente (supra, pct. 61- 68), examinarea cererii de asistență judiciară se afla tot în faz a inițială ș i exista o nesiguranță atât privind rezultatul acesteia, cât ș i termenul în care, în cazul unui răspuns pozitiv, ar fi audiată persoana în cauză (supra, pct. 68). Or Înalta Curte a informat autoritățile suedeze despre caracterul urgent al solicitării sale, urgență justificată de timpul scurs de la comiterea faptelor de care este acuzat reclamantul, de durata procedurii ș i de evoluția procedurii (supra, pct. 61, 6 5 ș i 67). Pe de altă parte, Curtea reține că nicio eroare procedurală nu fusese opusă autorităților române de autoritățile suedeze în formularea cererii de asistență judiciară. Înalta Curte nu dispunea de alte mijloace de resortul său pentru a accelera procedura de comisie rogatorie.

În circumstanțele deosebite ale cauzei, Curtea acordă importanță faptului că Înalta Curte a expus motivele pentru care renunțase la audierea persoanei în cauză prin comisie rogatorie. Înalta Curte a menționat incertitudinea cu privire la soluționarea cererii sale de asistență judiciară ș i în ceea ce prive ș te data eventuală a executării comisiei rogatorii (supra, pct. 69), precum ș i durata procedurii, în ansamblu, în instanțele din România (supra, pct. 76).

Ț inând seama de durata examinării cererii de asistență judiciară, care, în lumina răspunsului autorităților suedeze (supra, pct. 68), nu prezenta perspective clare de succes, decizia Înaltei Curți de a nu mai respecta procedura aferentă, luată după mai multe apeluri adresate autorităților

De asemenea, Curtea evidențiază că, spre deosebire de cauza Constantinescu , prezenta speță se caracterizează prin faptul că Înalta Curte a putut cunoa ș te poziția reclamantului prin intermediul avocaților acestuia, care au fost prezenți la examinarea recursului parchetului ș i au dezbătut cauza în fața acesteia (supra, pct. 74 ș i 75; a se vedea, de asemenea, Titei împotriva României [(dec.) nr. 1691/03, 23 mai 2006]. Avocații au fost în mod constant ș i pe toată durata procedurii în contact cu reclamantul ș i au susținut efectiv interesele clientului lor. La fel, Curtea constată că, în vreme ce la 6 iunie 2013, în prezența avocaților reclamantului, Înalta Curte renunțase la audierea acestuia prin comisie rogatorie (supra, pct. 69), la 13 iunie 2013, acesta a perseverat în cererea sa de a fi audiat prin comisie rogatorie (supra, pct. 73), fără a cere să fie audiat altfel. Or persoana în cauză, care era reprezentată de avocați ale ș i, în mod rezonabil ar fi putut prevedea consecințele posibile ale cererii sale.

Curtea constată în sfâr ș it că, de ș i nu oferise nicio explicație, în cadrul procedurii inițiale, pentru refuzul de a fi audiat prin videoconferință, reclamantul a afirmat, în cadrul procedurii având ca obiect redeschiderea procesului său, că fusese sfătuit în acest sens de autoritățile suedeze (supra, pct. 98). Or, ca ș i Curtea de Apel Alba Iulia (supra, pct. 100), Curtea evidențiază că aceste afirmații nu au fost susținute de niciun element de probă.

În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că Înalta Curte a depus toate eforturile care în mod rezonabil erau de a ș teptat din partea acesteia în cadrul juridic existent pentru a asigura audierea persoanei în cauză ș i că nu i se poate repro ș a lipsa de diligență.

Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție cu acest titlu. 2. Referitor la durata procedurii penale a) Argumentele părțilo r i. Reclamantul

Reclamantul apreciază că nici complexitatea cauzei, nici comportarea sa nu justifică durata procedurii. Arată că nu există nicio obligație legală care să impună alegerea, în materie de procedură, a domiciliului în ț ara în care se

Reclamantul consideră că autoritățile naționale sunt singurele responsabile de durata procedurii penale desfăș urate împotriva sa, pe care o nume ș te irațională. În această privință, precizează că procedura a fost pendinte timp de 5 ani în fața Tribunalului Sibiu ș i că amânările cauzei erau datorate unor erori comise în administrarea sistemului judiciar. ii. Guvernul

Guvernul susține că durata procedurii se datorează complexității cauzei ș i conduitei părților.

În privința complexității cauzei, face referire la natura acuzațiilor aduse reclamantului, la circumstanțele audierii unora dintre părți – audieri care ar fi fost efectuate în timpul manifestațiilor din fața instanțelor – ș i la primirea de amenințări de către pre ș edintele completului de judecată al Înaltei Curți, înainte ca această instanță să pronunțe hotărârea. Adaugă că au fost ascultați mai mult de 35 de martori pe durata procedurii penale – d e Tribunalul Sibiu, apoi de Înalta Curte – ș i că una dintre părțile civile a locuit în străinătate în timpul desfășurării procesului.

Cu privire la conduita părților, Guvernul arată că, după punerea în libertate la 1 aprilie 2004, reclamantul nu a mai fost găsit la niciuna dintre adresele sale cunoscute de autoritățile române ș i că a fost trimis în judecată în lipsă. Arată, totodată, că durata procedurii a fost prelungită din necesitatea de a cita reclamantul în străinătate. În plus , prezintă faptul că ceilalți inculpați ș i părțile civile au acționat în mod coordonat în cadrul procedurii, având în vedere că scopul lor ar fi fost apărarea intereselor reclamantului. b) Motivarea Curții

Curtea reține că procedura penală îndreptată împotriva reclamantului a început la 28 martie 2004, când acesta a fost reținut, ș i că s-a încheiat prin pronunțarea deciziei definitive din 14 iunie 2013 a Înaltei Curți, când fondul cauzei a fost soluționat definitiv. Se observă că, în speță, procedura penală a durat a ș adar 9 ani, două luni ș i două săptămâni aproximativ pentru trei grade de jurisdicție.

Curtea reaminte ș te că, pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, se ț ine seama de circumstanțele cauzei ș i, în baza criteriilor consacrate de jurisprudența sa, având în vedere în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului ș i cel al autorităților competente, precum ș i miza litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000 – VII].

Cu titlu preliminar, Curtea dore ș te să precizeze că nu poate ignora contextul tensionat în care se desfăș urase procedura, mai cu seamă pe durata

Curtea constată că în speță, cauza a fost pendinte aproximativ cinci ani ș i trei luni în fața Tribunalului Sibiu până la pronunțarea de către această instanță a hotărârii pe fond.

Curtea ț ine seama de faptul că, întrucât reclamantul avea re ședința în străinătate, trebuiau aplicate norme procedurale specifice pentru citarea la proces (supra, pct. 37), ceea ce a contribuit la prelungirea procedurii. Cu toate acestea, de ș i anumite perioade au fost necesare autorităților române pentru identificarea locului în care se afla persoana în cauză, din încheierea din 9 noiembrie 2005 reiese că, atunci când a fost audiat în această privință, avocatul reclamantului a comunicat Tribunalului Sibiu adresa clientului său din străinătate (supra, pct. 31).

Curtea mai remarcă faptul că numeroase amânări au fost necesare în fața Tribunalului Sibiu pentru lipsă de citare legală (supra, pct. 30), în special în ceea ce prive ș te partea civilă M.A.A. (supra, pct. 32 ș i 39), ș i pe motiv că procedura mandatului de aducere nu fusese utilizată conform legii (supra, pct. 36 ș i 39). De ș i este adevărat că instanța în cauză a încercat să accelereze comunicarea actelor de procedură (supra, pct. 36 in fine ), nu este totu ș i mai puțin adevărat că statul este răspunzător pentru acțiunile întreprinse de orice instituție a sa, ș i nu numai de organele judiciare ( Martins Moreira împotriva Portugaliei , 26 octombrie 1988, pct. 60, seria A nr. 143).

În ceea ce prive ș te, în sfâr ș it, durata procedurii în apel ș i în recurs, Curtea consideră că aceasta s-a desfăș urat cu diligență. Totodată, durata procedurii în primă instanță a avut un impact hotărâtor asupra duratei procedurii, în ansamblu, care, în speță, este nerezonabilă.

De aceea, ț inând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că durata procedurii penale în ansamblul său a fost nerezonabilă ș i că este imputabil ă autorităților naționale. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce prive ș te durata procedurii.

Reclamantul se plânge de interceptarea convorbirilor sale telefonice, pe care o consideră ilegală, ș i denunță o atingere adusă dreptului său la respectarea vieții private. Acesta invocă art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private ș i de familie, a domiciliului său ș i a corespondenței sale. 2. Nu este admisă ingerin ța unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care respectiva ingerință este prevăzută de lege ș i dacă constituie o măsur ă care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța

Guvernul apreciază că reclamantul nu se mai poate considera victimă a încălcării dreptului la respectarea vieții private pe motivul interceptării convorbirilor sale telefonice. Arată, totodată, că reclamantul a omis să informeze Curtea despre pronunțarea sentinței din 23 iunie 2015 a Tribunalului Bucure ș ti, informație esențială - potrivit Guvernului - pentru soluționarea cauzei, ceea ce ar constitui un abuz de dreptul de recurs individual.

Cu privire la lipsa calității de victimă a persoanei în cauză, Guvernul consideră că, în cazul în care constatarea unei încălcări a art. 8 din Convenție nu este decât implicită în decizia din 14 iunie 2013 a Înaltei Curți, în sentinț a sa din 23 iunie 2015, Tribunalul Bucure ș ti a menționat în mod expres că interceptarea convorbirilor telefonice realizată în temeiul Legii nr. 51/1991 adusese atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private.

Cu privire la reparația acordată, Guvernul susține că soluția reținută de Tribunalul Bucure ș ti este similară celei adoptate de Curte în cauza Dumitru Popescu (nr. 2) (citată anterior) ș i în cauze recente referitoare la interceptarea comunicațiilor ș i la măsurile de supraveghere, în care Curtea ar fi hotărât că însăș i constatarea încălcării reprezenta o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral [ Szabó ș i Vissy împotriva Ungariei , nr. 37138/14, pct. 98, 12 ianuarie 2016 ș i Roman Zakharov împotriva Rusiei (MC), nr. 47143/06, pct. 312, CEDO 2015].

Adaugă că, de ș i în alte cauze similare Curtea a putut considera necesară acordarea unei despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit, trebuie ț inut seama că evaluarea prejudiciului moral nu ar fi d upă reguli stricte ș i că instanța națională ar fi, în general, mai bine situată pentru o astfel de evaluare. Precizează că, în speță, Tribunalul Bucure ș ti a indicat motivele pentru care a acordat o sumă simbolică pentru prejudiciul moral . 2. Reclamantul

Reclamantul se consideră în continuare victima încălcării art. 8 din Convenție. În această privință, oferă explicația că, de ș i Tribunalul Bucure ș ti constatase încălcarea acestei prevederi, a făcut ca suma despăgubirii acordate cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral să depindă d e comportamentul său ș i de vinovăția sa penală, ș i nu de lipsa de garanții a legii în cauză ș i de ingerința ilegală în exercitarea dreptului său la respectarea vieți i private denunțate de el. Reclamantul consideră că, în general, demnitatea unei persoane nu trebuie protejată doar atunci aceasta suferă de afecțiuni fizice sau

Reclamantul afirmă că, într-o cauză similară, instanțele interne au acordat părții reclamante aproximativ 11 574 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral ș i că, în cauza Balteanu împotriva României (nr. 142/04, 16 iulie 2013), Curtea a acordat reclamanților 4 500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral după ce a constatat încălcarea art. 8 di n Convenție pe motivul interceptării ilegale a convorbirilor telefonice .

Reclamantul consideră nu numai că reparația alocată în cauza sa est e derizorie ș i tardivă, dar ș i că motivarea reținută de Tribunalul Bucure ș ti permite concluzia că această instanță a recunoscut formal încălcarea art. 8 din Convenție. B. Motivarea Curții

Curtea reaminte ș te că, în primul rând, autoritățile naționale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenției. A ș adar, o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă” decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, ș i apoi au reparat încălcarea Convenției [ Kurić ș i alții împotriva Sloveniei (MC), nr. 26828/06, pct. 259- 260, CEDO 2012 (extrase), Centro Europa 7 S.r.l. ș i Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38433/09, pct. 81, CEDO 2012 ș i O’Keeffe împotriva Irlandei (MC), nr. 35810/09, pct. 115, CEDO 2014 (extrase)]. Prin urmare, Curtea are sarcina să verifice, pe de o parte, dacă a existat o recunoa ș tere de către autoritățile naționale, cel puțin în esență, a încălcării unui drept protejat de Convenție ș i, pe de altă parte, dacă reparația oferită poate fi considerată corespunzătoare ș i suficientă [ Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 193, CEDO 2006-V].

În cazul de față, Curtea observă că reclamantul a sesizat instanțele interne cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, în cadrul căreia, prin sentința definitivă din 23 iunie 2015, Tribunalul Bucure ș ti a recunoscut în mod expres încălcarea dreptului său la respectarea vie ț ii private din cauza interceptării convorbirilor sale telefonice. Astfel, în speță este îndeplinită prima condiție impusă de jurisprudența Curții cu privire la calitatea de victimă.

În ceea ce prive ș te reparația încălcării constatate, Curtea reaminte ș te că aceasta trebuie să fie adecvată ș i suficientă. Aceasta depinde de circumstanțele cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenție i, aflată în discuție [ Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 11 6, CEDO 2010 ș i Shishanov împotriva Republicii Moldov a , nr. 11353/06,

Curtea reține că, în speță, Tribunalul Bucur e ș ti a acordat reclamantului o sumă simbolică de 1 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. În acest scop, acesta a făcut referire, între altele, la fapte ulterioare înregistrărilor, aferente procedurii penale (supra, pct. 84). Curtea nu poate împărtăș i abordarea instanței naționale cu privire la acest aspect: ingerința în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea vieții private ș i a corespondenței sale, din cauza unei legi care nu îndeplinea cerințele art. 8 din Convenție, este independentă de evoluția ulterioară a procesului penal al persoanei interesate .

Rămâne însă faptul că, de ș i suma acordată reclamantului este extrem de mică, pentru pronunțarea sentinței sale, Tribunalul a urmat, de asemenea, îndeaproape jurisprudența Curții relevantă în materie. Într- adevăr, instanța a menționat ș i a adoptat abordarea Curții în hotărârea Dumitru Popescu (nr. 2) împotriva României , în care Curtea examinase dispozițiile Legii nr. 51/1991 în vigoare la momentul faptelor în contextul interceptării convorbirilor telefonice în România ș i a ajuns la constatarea încălcării (supra, pct. 83). În mod similar, pentru a se pronunța dacă se impunea o reparație, instanța a urmat raționamentul Curții din hotărârea respectivă privind necesitatea de a se acorda o sumă pentru prejudiciul moral ș i a precizat că simpla constatare a încălcării reprezintă o reparație echitabilă ș i suficientă [supra, pct. 84 ; Dumitru Popescu (nr. 2) , citată anterior, pct. 116].

Curtea observă ș i că, în cauze recente în care a constatat o încălcare a art. 8 din Convenție din cauza lipsei de conformitate a legii interne cu respectiva dispoziție, a hotărât că însăș i constatarea încălcării reprezenta o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral ( Szabó ș i Vissy , citat ă anterior, pct. 98 ș i Roman Zakharov , citată anterior, pct. 312). Or, în prezenta cauză, instanțele interne au fost la rândul lor chemate să examineze conformitatea dreptului intern cu Convenția ș i au constatat că acesta contravenea art. 8 din Convenție.

Având în vedere cele de mai sus, de ș i suma acordată reclamantului de instanță era simbolică, Curtea apreciază că reparația stabilită astfel este, în speță, în acord cu propria jurisprudență în materie.

Dat fiind că instanțele interne au recunoscut ș i reparat încălcarea art. 8 din Convenție de care se plânge reclamantul în fața Curții, trebuie să fie admisă excepția ridicată de Guvern. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 lit. a) ș i trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 4 din Convenție.

Ț inând seama de această constatare, Curtea consideră că nu este necesară ș i examinarea excepției Guvernului întemeiată pe abuzul de dreptu l reclamantului de recurs individual (supra, pct. 161).

Reclamantul se plânge ș i că nu a beneficiat la nivel intern de o cale de atac efectivă care ar fi permis să se constate încălcarea dreptului său la respectarea vie ț ii private, din cauza interceptării convorbirilor sale telefonice . Acesta invocă art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează: „Orice persoană, ale cărei drepturi ș i libertăți recunoscute de […] Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar ș i atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea a tribuțiilor lor oficial e .”

Guvernul contestă acest argument .

În speță, Curtea tocmai a constatat că reclamantul nu se mai poate pretinde victimă a încălcării art. 8 din Convenție (supra, pct. 175), dat fiind că în urma unei acțiuni în răspundere civilă delictuală instanțele interne au examinat plângerea sa ș i au constatat ș i reparat pretinsa încălcare (supra, pct. 169 ș i 172). Prin urmare, consideră că reclamantul a beneficiat de o cale de atac efectivă în fața instanțelor interne. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat ș i trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) ș i § 4 din Convenție .

Art. 41 din Convenție prevede: „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale ș i dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părț ii lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu

Reclamantul solicită 100 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit ca urmare a presupuselor încălcări ale Convenției ș i a impactului procesului penal asupra reputației sale personale ș i profesionale .

Guvernul solicită Curții să considere că o eventuală hotărâre d e constatare a încălcării Convenției ar constitui o reparație suficientă a prejudiciului moral. În subsidiar, susține că suma solicitată de către reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral este excesivă în raport cu jurisprudența Curții.

Curtea reaminte ș te că singura constatare a unei încălcări a Convenției la care a ajuns în speță este cea referitoare la durata procedurii penale. Consideră, de asemenea, că este necesar să i se acorde reclamantului 1 200 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli de judecată

De asemenea, reclamantul solicită 58 067 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. Acesta indică faptul că respectiva cifră corespunde onorariilor lui G. Thuan Dit Dieudonné în fața Curții ș i celor ale unui cabinet de avocați în fața instanțelor interne, cheltuieli în valoare de 10 465 EUR ș i respectiv 47 602 EUR. Reclamantul a depus la dosar documente justificative pentru întreaga sumă reprezentând onorariul lui G. Thuan Dit Dieudonné.

Guvernul susține că sumele solicitate pentru onorariile avocaților sunt excesive ș i nejustificate prin complexitatea cauzei. Arată că persoana în cauză nu a depus la dosar un centralizator cu numărul de ore lucrate de avocații săi. De asemenea, acesta precizează faptul că cererea formulată pentru G. Thuan Dit Dieudonné face referire la redactarea cererii de reparație echitabilă, în condițiile în care respectiva cerere ar fi fost redactată de N. Popescu. În plus, acesta face trimitere la cauze în care Curtea ar fi constatat caracterul excesiv al sumelor solicitate pentru onorariile avocatului.

Cu privire la costurile legate de procedura internă, Guvernul arată că apărarea reclamantului a fost asigurată de avocații T.B. ș i M.M. Acesta susține că respectivul contract de asistență juridică încheiat cu biroul de avocați menționat de reclamant în cererea sa cu titlu de cheltuieli de judecată a fost semnat de unul dintre martori în procedura internă, că acesta din urmă a plătit suma de 151 282,32 RON acestui birou ș i că reclamantul nu a demonstrat că restituise martorului suma indicată.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabile ș te caracterul real, necesar ș i rezonabil al acestora. În speță, ț inând seama de documentele de care dispune ș i de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 EUR pentru procedura în fața Curții ș i o acordă reclamantului . C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzi i facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.