- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 23 octombrie 2018
- Stat pârât
- SRB
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Ljajić împotriva Serbiei
Traducere în română Auto
CAUZA TERZĂ A SECȚIUNII DE LJAJI vărsarea SERBIA (Depunerea nr. 41820/16) JUGDMENT STRASBOURG 23 octombrie 2018 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ljajić v. Serbia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Pere Pastor Vilanova, Președinte, Branko Lubarda, Georgios A. Serghides, judecători și Fatoș Aracı, Registrul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 2 octombrie 2018, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 41820/16) împotriva Serbiei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național sârb, dl Rešad Ljajić („reclamantul”), la 5 iulie 2016. Reclamantul a fost reprezentat de dl S. Ljajić din Belgrad.
Guvernul sârb (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna N. Plavšić. La 30 august 2017, reclamația reclamantului, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, privind neexecuția hotărârii finale din instanța internă în favoarea reclamantului, a fost comunicată Guvernului. Alte două plângeri, în temeiul art. 13 și art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost respinse în procedura unică judecător pe motive neepușire. CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1964 și trăiește în Štitare. Proceduri civile și proceduri de aplicare La 30 mai 2000, Curtea municipală a treia de la Belgrad a ordonat ca o societate socială KMG Trudbenik (denumită în continuare „societatea debitoare”) să plătească reclamantului o sumă specificată din cauza achizițiilor salariale, plus costurile procedurii civile (decizia nr. P1 863/99).
Această hotărâre a devenit executabilă la 19 iunie 2000. La 13 martie 2002, la cererea reclamantului în acest sens, Curtea Municipală de la Belgrad a ordonat executarea acestei hotărâri și a ordonat în continuare societății debitoare să plătească costurile de executare ale reclamantului (decret nr. I-VIII 101/2002). La 7 octombrie 2003, procedurile de executare au fost suspendate din cauza instituției procedurilor de decontare obligatorie în fața Curții Comerciale din Belgrad („Curtea Comercială”). Procedură de insolvență La 9 decembrie 2011, Curtea Comercială a deschis procedurile de insolvență în ceea ce privește societatea debitoare. La 6 martie 2012, reclamantul și-a prezentat cererea de executare a hotărârii din 30 mai 2000 („reclamația de punere în aplicare”) administratorului insolvenței.
Administratorul insolvenței nu a respins cererea reclamantului și nu l-a transmis Curții Comerciale. 10. La 24 februarie 2014, reclamantul și-a prezentat astfel cererea de punere în aplicare la Curtea Comercială și la 1 octombrie 2014 a completat-o. 11. La 6 august și 27 octombrie 2014, reclamantul s-a plâns de inactivitatea judecătorului intern în procedura de insolvență. 12. La 13 octombrie 2014, Curtea comercială a respins cererea de punere în aplicare a reclamantului ca fiind depusă din timp. 13. La 28 ianuarie 2015, Curtea comercială de apel a respins recursul reclamantului și a susținut hotărârea Tribunalului comercial din 13 ianuarie 2015. Octombrie 2014. 14. La 24 martie 2015, reclamantul a depus un recurs constituțional, plângând de decizia din 28 ianuarie 2015. 15. Cu toate acestea, la 19 mai 2016, Curtea Constituțională a respins apelul reclamantului ca fiind nefondat.
II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICĂ 16. Legea internă relevantă privind statutul societăților de proprietate socială, procedura de aplicare și de insolvență este descrisă în cazul R. Kačapor și alții c. Serbia (n. 2269/06 și al., §§ 57-64 și § 71-76, 15 ianuarie 2008), și Jovičić și al. c. Serbia (dec.), nr. 37270/11, §§ 88-93, 15 octombrie 2013). Reclamantul s-a plâns de neîndeplinirea hotărârii finale dictate în favoarea sa.
Cazul este examinat în conformitate cu art. 6 din Convenție, care se menționează după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” Admisibilitatea 18. Guvernul a susținut că, întrucât reclamantul nu și-a înregistrat în mod corespunzător cererea în procedura de insolvență menționată mai sus, cererea sa la Curtea este inadmisibilă din cauza neepuizării recoursurilor interne. 19. Reclamantul a susținut că a respectat cerințele de epuizare.
20. Curtea a considerat deja argumente similare și le-a respins (a se vedea, mutatis mutandis Lolić c. Serbia , nr. 44095/06 , § 26, 22 octombrie 2013, și, în special, Stoković și alții c. Serbia (dec.), nr. 75879/17 și alții 17 , §§ 28-30, 8 martie 2016 … În plus, Curtea remarcă că plângerea reclamantului nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție. În plus, constată că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Acesta observă, de asemenea, că s-a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 din Convenție și/sau a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care se ridică probleme similare cu cele prezentate în acest caz (a se vedea R. Kačapor și alții , citate mai sus §§ 115-116 și § 120 , Crnišanin și alții c. Serbia , nos . 35835/05 et seq.
, §§ 123-124 și § 133-134, 13 ianuarie 2009). 24. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz, în consecință a fost încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. II.
APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune, costuri și cheltuieli 26. Reclamantul a solicitat ca Statul pârât să fie ordonat să plătească, din fondurile proprii sale: (i) sumele atribuite în hotărârea finală dictată în favoarea sa la 30 mai 2000; (ii) USD 2.600 pentru prejudiciu moral; și (iii) USD 2.000 în ceea ce privește costurile juridice suportate în cadrul procedurii dinaintea instanțelor interne și a Curții.
27. Guvernul a contestat aceste cereri. 28. Având în vedere încălcările constatate în acest caz și jurisprudența sa (a se vedea R. Kačapor și alții, citate mai sus, §§ 123-126, și Crnišanin și alții Prin urmare, Guvernul plătește reclamantului sumele atribuite în hotărârea internă finală adoptată la 30 mai 2000, mai puțin sumele care ar putea fi deja plătite în ceea ce privește respectiva hotărâre. 29. În ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea consideră că reclamantul a suferit o pierdere morală din cauza încălcărilor convenției constatate în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa (Stošić c. Serbia , nr. 64931/10 , §§ 66-68, 1 octombrie 2013), Curtea a atribuit acorduri EUR 2 000 pentru reclamant, mai puțin orice sume care ar fi putut fi deja plătite în acest sens la nivelul intern, suma care este destinată acoperirii daunelor, costurilor și cheltuielilor morale.
Dobânzile implicite 30. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii neprevăzute să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declara cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, din fondurile proprii și în termen de trei luni, sumele atribuite în hotărârea dictată în favoarea sa la 30 mai 2000, mai puține sume care ar putea fi deja plătite în acest sens; (b) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceeași perioadă, 2.000 EUR în ceea ce privește nerespectarea acesteia; (b) faptul că Statul pârât trebuie să plătească, în aceeași perioadă, 2 000 EUR în ceea ce privește prejudiciu material și costuri și cheltuieli, plus orice impozit care poate fi taxabil pe această sumă, care va fi transformat în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare, după deducerea oricărei sume care ar fi putut fi deja plătite pe această bază; (c) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 23 octombrie 2018, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Fatoș Aracı Pere Pastor Vilanova Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
CASE OF LJAJIĆ v. SERBIA (Application no. 41820/16) JUDGMENT STRASBOURG 23 October 2018 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Ljajić v. Serbia, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of: Pere Pastor Vilanova, President, Branko Lubarda, Georgios A. Serghides, judges, and Fatoș Aracı, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 2 October 2018, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 41820/16) against Serbia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Serbian national, Mr Rešad Ljajić (“the applicant”), on 5 July 2016.
The applicant was represented by Mr S. Ljajić from Belgrade. The Serbian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms N. Plavšić.
On 30 August 2017 the applicant’s complaint, under Article 6 § 1 of the Convention, concerning the non-enforcement of final domestic court decision rendered in favour of the applicant was communicated to the Government. Other two complaints, under Article 13 and Article 1 of Protocol No. 1 were rejected in the single judge procedure on non-exhaustion grounds. THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1964 and lives in Štitare. A. Civil proceedings and enforcement proceedings
On 30 May 2000 the Belgrade Third Municipal Court ordered a socially-owned company KMG Trudbenik (hereinafter “the debtor company”), based in Belgrade, to pay to the applicant a specified amount on account of salary arrears, plus the costs of the civil proceedings (judgment no. P1 863/99). This judgment became enforceable on 19 June 2000.
On 13 March 2002, upon the applicant’s request to that effect, the Fourth Belgrade Municipal Court ordered the enforcement of the said judgment and further ordered the debtor company to pay the applicant’s enforcement costs (enforcement order no. I-VIII 101/2002).
On 7 October 2003 the enforcement proceedings were suspended due to the institution of compulsory settlement proceedings before the Belgrade Commercial Court (“the Commercial Court”). B. Insolvency proceedings 8 . On 9 December 2011 the Commercial Court opened insolvency proceedings in respect of the debtor company.
On 6 March 2012 the applicant submitted his request for enforcement of the 30 May 2000 judgment (“enforcement request”) to the insolvency manager. The insolvency manager neither rejected the applicant’s claim nor forwarded it to the Commercial Court.
On 24 February 2014 the applicant thus submitted his enforcement request with the Commercial Court, and on 1 October 2014 he supplemented it.
On 6 August and 27 October 2014 the applicant complained about the inactivity of the acting judge in the insolvency proceedings.
On 13 October 2014 the Commercial Court rejected the applicant’s enforcement request as having been lodged out of time.
On 28 January 2015 the Commercial Appellate Court rejected the applicant’s appeal, and upheld the Commercial Court’s decision of 13 October 2014.
On 24 March 2015 the applicant lodged a constitutional appeal, complaining of the decision of 28 January 2015.
However, on 19 May 2016 the Constitutional Court rejected the applicant’s appeal as unfounded. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE
16. The relevant domestic law concerning the status of socially-owned companies, enforcement and insolvency proceedings is outlined in the cases of R. Kačapor and Others v. Serbia (nos. 2269/06 et al ., §§ 57-64 and §§ 71-76, 15 January 2008), and Jovičić and Others v. Serbia ((dec.), no. 37270/11, §§ 88-93, 15 October 2013). THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION
17. The applicant complained of the respondent State’s failure to enforce the final court judgment rendered in his favour. The case falls to be examined under Article 6 of the Convention, which read as follows: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law.” A. Admissibility
The Government argued that, as the applicant had failed to properly register his claim in the above-mentioned insolvency proceedings, his application to the Court was inadmissible on grounds of non-exhaustion of domestic remedies.
The applicant maintained that he had complied with the exhaustion requirement.
The Court has already considered similar arguments and rejected them (see, mutatis mutandis , Lolić v. Serbia , no. 44095/06, § 26, 22 October 2013, and, especially, Stoković and Others v. Serbia (dec.), no. 75879/17 and 17 others, §§ 28-30, 8 March 2016). It sees no reason to depart from that approach in the present case. Therefore, the Government’s objection must be rejected.
The Court further notes that the applicant’s complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Court notes that the domestic judgment at issue in the present case has remained unenforced to date.
It further observes that it has frequently found violations of Article 6 of the Convention and/or Article 1 of Protocol No. 1 in cases raising issues similar to those raised in the present case (see R. Kačapor and Others , cited above, §§ 115-116 and § 120, Crnišanin and Others v. Serbia , nos. 35835/05 et seq., §§ 123-124 and §§ 133-134, 13 January 2009).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. There has, accordingly, been violation of Article 6 § 1 of the Convention. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
25. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damages, costs and expenses
The applicant requested that the respondent State be ordered to pay, from its own funds: (i) the sums awarded in the final court judgment rendered in his favour on 30 May 2000; (ii) USD 2,600 for non-pecuniary damages; and (iii) USD 2,000 in respect of legal costs incurred in the proceedings before the domestic courts and the Court.
The Government contested these claims.
Having regard to the violations found in the present case and its own case-law (see R. Kačapor and Others, cited above, §§ 123-126, and Crnišanin and Others , cited above, § 139) the Court considers that the applicant’s claim for pecuniary damage concerning the payment of the outstanding judgment debt must be accepted. The Government shall therefore pay the applicant the sums awarded in the final domestic judgment adopted on 30 May 2000, less any amounts which may have already been paid in respect of the said judgment.
As regards non-pecuniary damage, the Court considers that the applicant sustained some non-pecuniary loss arising from the breaches of the Convention found in this case. Having regard to its case-law ( Stošić v. Serbia , no. 64931/10, §§ 66-68, 1 October 2013), the Court awards EUR 2,000 to the applicant, less any amounts which may have already been paid in that regard at the domestic level. This sum is to cover non-pecuniary damage, costs and expenses. B. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, from its own funds and within three months, the sums awarded in the court judgment rendered in his favour on 30 May 2000, less any amounts which may have already been paid in this regard; (b) that the respondent State is to pay the applicant, within the same period, EUR 2,000 in respect of non ‑ pecuniary damage and costs and expenses, plus any tax that may be chargeable on this amount, which is to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, after the deduction of any amounts which may have already been paid on this basis; (c) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 23 October 2018, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Fatoș Aracı Pere Pastor Vilanova Deputy Registrar President