MANSVELT c. BELGIQUE

Comunicat la 5 noiembrie 2018 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 43212/18 Thierry MANSVELT împotriva Belgiei introdusă la 31 august 2018 PORTOFOLIUL DE LUXEMBURG Se referă la locul în care își are sediul bunul imobil al reclamantului, situat în perimetrul viitoarei eludări a orașului Hamme Mille, în rezervă de expropriere, de la 1 ianuarie 1977 fără ca administrația să înceapă lucrările sau să îl exproprieze pe reclamant de proprietatea sa. Reclamantul a devenit titular de drepturi reale asupra bunului în 2009, ca urmare a deschiderii succesiunii mamei sale, dar precizează că a avut deja un drept de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul asupra imobilului în ultimii 20 de ani. Prin hotărârea din 29 septembrie 2015, Tribunalul de Primă Instanță din Liège a respins acțiunea în despăgubire introdusă de reclamant în temeiul articolului 1382 din Codul civil pe motiv că plasarea bunului în rezervă pentru expropriere nu a cauzat niciun prejudiciu material sau moral reclamantului. Aceasta a luat în considerare în special faptul că art. 452/25 paragraf 2 din Codul Wallon al amenajării teritoriului, al urbanismului, al patrimoniului și al energiei nu conține nici o interdicție automată a lucrărilor care fac obiectul autorizației, pe care reclamantul a acceptat-o la cererea sa de permis de refacere a acoperișului, că zonarea în perimetru de rezervare de expropriere nu a fost nici vânzare, nici nu a reușit să vândă bunurile și că reclamantul nu a demonstrat că a încercat să vândă sau să dea înapoi proprietatea și că nu a fost împiedicat să o facă. Instanța de apel a considerat în această privință că scrisorile agenților imobiliari și ale bancherilor furnizate de reclamant în sprijinul cererii sale păreau să fi fost solicitate și au fost redactate în termeni care erau în mod ciudat de apropiați de la . Prin hotărârea din 16 martie 2018, Curtea de Casație a respins recursul. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul susține că incertitudinea permanentă a proprietății sale constituie, în lipsa unei despăgubiri, o sarcină specială și exorbitantă și, prin urmare, o încălcare disproporționată a dreptului său de a-și respecta bunurile. Refuzul de a acorda despăgubiri reclamantului a cărui proprietate este situată într-o rezervă de expropriere timp de mai mulți ani a constituit o încălcare disproporționată a dreptului său de a-și respecta bunurile în sensul articolului 1 din Protocolul nr. În special, un echilibru corect între interesul general și drepturile fundamentale ale reclamantului a fost implicat în circumstanțele din speță, sau reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă (comparat, printre alții, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, seria A n 52, Elia S.r.l. c. Italia, n 37710/97, CEDH 2001 IX, Hakan Ar 13331/07, 11 ianuarie 2011, Hüseyin Kaplan Turcia, n 24508/09, 1 octombrie 2013)? În circumstanțele speciale din speță, în ce moment ar trebui considerată ca fiind începutul intervenției (compararea Rossitto c. Italia, n 7977/03, § 39, 26 mai 2009

Communiquée le 5 novembre 2018

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

43212/18

Thierry MANSVELT

contre la Belgique

introduite le 31 août 2018

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne

l’implantation du bien immobilier du requérant, situé dans le périmètre du futur contournement de la ville de Hamme

‑

Mille, en réserve d’expropriation, depuis le 1

er

janvier 1977 sans que l’administration n’ait commencé les travaux ou exproprié le requérant de son bien. Le requérant devint titulaire de droits réels sur le bien en 2009, suite à l’ouverture de la succession de sa mère, mais précise qu’il était déjà titulaire d’un droit de jouissance sur l’immeuble litigieux depuis vingt ans.

Par un arrêt du 29 septembre 2015, la cour d’appel de Liège rejeta l’action en indemnisation introduite par le requérant sur le fondement de l’article

1382 du code civil au motif que l’implantation du bien en réserve d’expropriation n’avait causé aucun dommage matériel ou moral au requérant. Elle prit notamment en compte le fait que l’article

452/25 alinéa

2 du code wallon de l’aménagement du territoire, de l’urbanisme, du patrimoine et de l’énergie ne contenait pas d’interdiction automatique des travaux soumis à permis, que l’unique demande de permis introduite par le requérant pour refaire la toiture avait été acceptée par l’administration, que le zonage en périmètre de réservation d’expropriation n’empêchait ni de vendre ni d’hypothéquer le bien et que le requérant n’avait pas démontré avoir tenté de vendre ou d’hypothéquer le bien et avoir été empêché de le faire. La cour d’appel considéra à cet égard que les courriers des agents immobiliers et des banquiers fournis par le requérant à l’appui de sa demande semblaient avoir été sollicités et étaient rédigés en des termes étrangement proches de l’argumentation développée par le requérant. Par un arrêt du 16 mars 2018, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, le requérant allègue que l’incertitude permanente dont est affectée la possession de son bien immobilier constitue, en l’absence d’indemnisation, une charge spéciale et exorbitante et donc une atteinte disproportionnée à son droit au respect de ses biens.

QUESTION AUX PARTIES

Le refus d’octroyer une indemnisation au requérant dont le bien immobilier est implanté dans une réserve d’expropriation depuis plusieurs années a-t-il constitué une atteinte disproportionnée à son droit au respect de ses biens au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1

? En particulier, un juste équilibre entre l’intérêt général et les droits fondamentaux du requérant a-t-il été ménagé dans les circonstances de l’espèce, ou le requérant a-t-il eu à subir une charge spéciale et exorbitante (comparer, parmi d’autres,

Sporrong et Lönnroth c.

Suède

, 23

septembre 1982, série

A n

o

52,

Elia S.r.l. c.

Italie

, n

o

37710/97, CEDH 2001

‑

IX,

Hakan Arı c.

Turquie

, n

o

13331/07, 11

janvier 2011,

Hüseyin Kaplan

c.

Turquie

, n

o

24508/09, 1

er

octobre 2013)

? Dans les circonstances particulières de l’espèce, à quel moment l’ingérence doit-elle être considérée comme ayant commencé (comparer

Rossitto c. Italie

, n

o

7977/03, § 39, 26

mai 2009

?