CUARTA DECIZIE A SECȚIEI nr. 38686/16 Romualdas GASKA împotriva Lituaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Quarta Secțiunea), care așeză la 13 noiembrie 2018 în calitate de comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători și Andrea Tamietti, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 27 iunie 2016, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Romualdas Gaska, este un național lituanian, care s-a născut în 1958 și locuiește în Alytus. El a fost acordat asistență juridică și a fost reprezentat în fața Curții de către dna J. Samuolytė, avocat care practică în Vilnius. Guvernul lituanian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna K. Bubnytė-Širmenė. Reclamantul a fost reținut în cadrul Facilității Correcționale Alytus din 9 martie 2012. În 2014, el a depus o cerere civilă împotriva statului, susținând că a fost reținut în celule suprapopulate și nesănătoase, că a avut timp suficient pentru a utiliza dușul și că a fost expus la fumat pasiv. El a afirmat 30.000 litai lituanieni (LTL; aproximativ 8.700 La 22 septembrie 2014, Curtea Administrativă Regională Kaunas a respins cererea reclamantului. Acesta a constatat că în întreaga perioadă examinată, cu excepția timpului de 169 de zile în care a fost transportat în afara facilității de corecție, reclamantul avea loc de 2,24 m mp de spațiu personal, în încălcarea standardului intern de 3,1 mp. Cu toate acestea, instanța a constatat că condițiile sanitare din celule au respectat normele de igienă interne relevante și că reclamantul nu a dovedit că a fost expus la fumat pasiv și a respins, de asemenea, afirmația reclamantului că sănătatea sa s-a deteriorat. Curtea a subliniat, de asemenea, faptul că reclamantul a fost reținut într-o instalație de tip dormitor, a fost capabil să se deplaseze liber în timpul zilei, iar diferite activități de recreere și educație au fost disponibile. Prin urmare, afirmația reclamantului în ceea ce privește prejudiciile morale a fost respinsă. 2016 Curtea Supremă Administrativă l-a respins. Curtea a susținut concluziile instanței de primă instanță cu privire la spațiul personal disponibil reclamantului. De asemenea, a constatat că, în anumite perioade, ar putea fi fost încălcarea reglementărilor interne privind lumina disponibilă în celule și expunerea reclamantului la fumat pasiv. Cu toate acestea, Curtea a reiterat că reclamantul a fost reținut într-o structură de dormitoriu, el a fost capabil să se deplaseze liber în timpul zilei, și au fost disponibile diverse activități de recreere și educație. Prin urmare, a considerat că constatarea unei încălcări este suficientă și că nu a fost necesară atribuirea reclamantului în ceea ce privește prejudiciile morale. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 din Convenție cu privire la condițiile de detenție, iar el s-a plâns, fără a invoca o dispoziție specifică a Convenției, că procedura internă pentru daune nu a constituit un remediu eficace pentru plângerea sa în temeiul articolului 3. Reclamantul a susținut că a fost reținut în camere cu suprapopulație și nesănătoase de tip dormitor din instalația de corecție Alytus și că a fost expus la fumat pasiv. El a invocat art. 3 din Convenție, care spune: „Nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente sau pedepsei inumane sau degradante.” 10. Reclamantul a susținut, de asemenea, că procedura internă pentru daune nu a constituit un remediu eficace pentru plângerea sa în temeiul articolului 3 din Convenție. Curtea, care este competentă în materie de caracterizare care trebuie acordată în drept faptelor cauzei (a se vedea Radomilja și alții c. Croația [GC], nos. 37685/10 și 22768/12, §§ 114 și 126, 20 martie 2018), consideră că această plângere va fi examinată în conformitate cu art. 13 din Convenție, care spune: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți sunt încălcate în Convenție are un remediu eficace înaintea unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Observațiile părților Guvernul a atras atenția Curții asupra faptului că reclamantul a prezentat Curții un document fals. Documentul în cauză a fost o scrisoare din 30 iunie 2011 primită de către reclamant de la Ministerul Justiției, în care Ministerul a recunoscut că separarea dintre deținuți fumați și nefumatori în centrele de corecție nu este întotdeauna asigurată în practică. Guvernul a subliniat că această scrisoare a fost, de fapt, adresată unui alt individ, O.B., deținut într-o altă instituție de corecție. În copiea scrisorii pe care reclamantul le-a prezentat Curții, numele O.B. a fost acoperit cu alb și numele reclamantului a fost scris manual în locul său. Guvernul a furnizat Curtei o copie a scrisorii inițiale din partea Ministerului, trimisă O.B., cu aceeași dată și numărul de înregistrare ca cel care a fost depus de reclamant. Atunci când a solicitat observații cu privire la argumentele guvernamentale, reprezentantul reclamantului, dna J. Samuolytė, a declarat că a primit scrisoarea falsă de la reclamant și a cerut scuze pentru „supravegherea foarte nefericită” în trimiterea acesteia la Curte. Reclamantul a susținut că a dat această scrisoare reprezentantului său ca „informație privind modul în care funcționarii ar trebui să își desfășoare funcțiile atunci când separă deținuți fumați și nefumatori”, dar că nu i-a cerut să transmită această scrisoare Curții. El a considerat că a existat un „înțelegere greșită” pentru care reprezentantul său a fost responsabil. Reclamantul a susținut, de asemenea, că scrisoarea Ministerului a fost destinată doar informațiilor și nu a creat nici o consecință juridică. Evaluarea Curții 14. art. 35 § 3 litera (a) din convenție prevede: „Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală depusă în temeiul articolului 34 dacă consideră că: (a) cererea este incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau cu protocolele sale, vădit nefondat sau cu un abuz al dreptului de cerere individuală;...” 15. Curtea reiterează că, în temeiul acestei dispoziții, o cerere poate fi respinsă ca abuz al dreptului de cerere individuală dacă, printre altele, se bazează cu conștient pe fapte false (a se vedea Gross v. Elveția [GC], nr. 67810/10, § 28, CEDO 2014, precum și cazurile menționate în el). 16. În cazul respectiv, reclamantul s-a plâns de diferite plângeri legate de condițiile de detenție, inclusiv de presupusa expunere la fumat pasiv. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că o recunoaștere de către Ministerul Justiției că reclamația de expunere la fumat pasiv a fost bine fundamentată ar fi, fără îndoială, relevantă pentru evaluarea sa privind dacă condițiile de detenție a reclamantului respectă cerințele articolului 3 din convenție. 17. După examinarea scrisoarea de la Ministerul care i-a fost transmisă de către reclamant și de către Guvern (a se vedea alin. 11 mai sus), Curtea nu are îndoieli că cel depus de reclamant a fost modificat prin acoperirea numelui adevăratului său destinatar (O.B.) și scris în numele reclamantului. Reclamantul însuși nu a negat că a falsificat scrisoarea sau l-a dat reprezentantului său (a se vedea punctul 13 mai sus). În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că este imaterial dacă reclamantul a avut sau nu intenția de a trimite Curtea scrisoarea falsificată. De asemenea, este imaterial ca reprezentantul, pe care reclamantul l-a autorizat să acționeze în numele său, să trimită Curtea scrisoarea falsificată în urma instrucțiunilor explicite ale reclamantului sau ca urmare a unei „pesiuni” (a se vedea punctele 12 și 13 de mai sus). 18. Curtea subliniază faptul că prezentarea unui document falsificat reprezintă o încercare serioasă de a înșela Curtea, pe care nu o poate tolera (a se vedea, de exemplu, Bagheri și Maliki c. Olanda (dec.), nr. 30164/06, 15 mai 2007). Având în vedere cele de mai sus, aceasta constată că comportamentul reclamantului este contrar scopului unei cereri individuale. Cererea trebuie, în consecință, respinsă ca un abuz al dreptului la cerere, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 6 decembrie 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Președintele adjunct al grefierului
Application no. 38686/16
Romualdas GASKA
against Lithuania
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 13
November 2018 as a Committee composed of:
Paulo Pinto de Albuquerque,
President,
Egidijus Kūris,
Iulia Antoanella Motoc,
judges,
and Andrea Tamietti,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 27 June 2016,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr Romualdas Gaska, is a Lithuanian national, who was born in 1958 and lives in Alytus. He had been granted legal aid and was represented before the Court by Ms J. Samuolytė, a lawyer practising in Vilnius.
2.
The Lithuanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms K. Bubnytė-Širmenė.
3.
The applicant has been detained in the Alytus Correctional Facility since 9 March 2012.
4.
In 2014 he submitted a civil claim against the State, alleging that he had been detained in overcrowded and unsanitary cells, that he had had insufficient time to use the shower and that he had been exposed to passive smoking. He claimed 30,000
Lithuanian litai (LTL; approximately 8,700
euros (EUR)) in respect of non-pecuniary damage.
5.
On 22 September 2014 the Kaunas Regional Administrative Court dismissed the applicant’s claim. It found that during the entire period under consideration, except for 169 days when he had been transported outside of the correctional facility, the applicant had had 2.24 sq. m of personal space, in violation of the domestic standard of 3.1 sq. m. However, the court found that the sanitary conditions in the cells had complied with relevant domestic hygiene norms and that the applicant had not proved that he had been exposed to passive smoking. It also dismissed as unproven the applicant’s claim that his health had deteriorated. The court further underlined that the applicant was detained in a dormitory-type facility, he was able to move around freely during the day, and various leisure and educational activities were available. Therefore, the applicant’s claim in respect of non-pecuniary damage was dismissed.
6.
The applicant lodged an appeal against that decision but on 2
May
2016 the Supreme Administrative Court dismissed it. The court upheld the first-instance court’s findings with regard to the personal space available to the applicant. It also found that during certain periods there may have been breaches of domestic regulations concerning the light available in the cells and the applicant’s exposure to passive smoking. However, the court reiterated that the applicant was detained in a dormitory-type facility, he was able to move around freely during the day, and various leisure and educational activities were available. It therefore considered that the finding of a violation was sufficient and that there was no need to make an award to the applicant in respect of non-pecuniary damage.
7.
The applicant complained under Article 3 of the Convention about the conditions of his detention.
8.
He also complained, without invoking a specific provision of the Convention, that the domestic proceedings for damages had not constituted an effective remedy for his complaint under Article 3.
9.
The applicant submitted that he had been detained in overcrowded and unsanitary dormitory-type rooms in Alytus Correctional Facility and that he had been exposed to passive smoking. He invoked Article 3 of the Convention, which reads:
“No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.”
10.
The applicant also submitted that the domestic proceedings for damages had not constituted an effective remedy for his complaint under Article 3 of the Convention. The Court, which is master of the characterisation to be given in law to the facts of the case (see
Radomilja and Others v. Croatia
[GC], nos.
37685/10 and 22768/12, §§ 114 and 126, 20 March 2018), considers that this complaint falls to be examined under Article 13 of the Convention, which reads:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
A.
The parties’ submissions
11
.
The Government drew the Court’s attention to the fact that the applicant had submitted a forged document to the Court. The document in question was a letter of 30 June 2011 allegedly received by the applicant from the Ministry of Justice, in which the Ministry acknowledged that separation between smoking and non-smoking detainees in correctional facilities was not always ensured in practice. The Government pointed out that that letter had in fact been addressed to another individual, O.B., detained in a different correctional facility. In the copy of the letter which the applicant submitted to the Court, O.B.’s name had been covered in white and the applicant’s name had been hand-written in its place. The Government provided to the Court a copy of the original letter from the Ministry, sent to O.B., bearing the same date and registration number as the one which had been submitted by the applicant.
12
.
When asked to comment on the Government’s submissions, the applicant’s representative, Ms J. Samuolytė, stated that she had received the allegedly forged letter from the applicant and apologised for “the very unfortunate oversight” in sending it to the Court.
13
.
The applicant submitted that he had given that letter to his representative as “information on how officials should perform their functions when separating smoking and non-smoking detainees”, but that he had not asked her to forward that letter to the Court. He considered that there had been a “misunderstanding” for which his representative had been responsible. The applicant also submitted that the letter from the Ministry had been for information only and had not created any legal consequences.
B.
The Court’s assessment
14.
Article 35 § 3 (a) of the Convention provides:
“The Court shall declare inadmissible any individual application submitted under Article 34 if it considers that:
(a) the application is incompatible with the provisions of the Convention or the Protocols thereto, manifestly ill-founded, or an abuse of the right of individual application;...”
15.
The Court reiterates that under this provision an application may be rejected as an abuse of the right of individual application if, among other reasons, it was knowingly based on untrue facts (see
Gross v. Switzerland
[GC], no. 67810/10, § 28, ECHR 2014, and the cases cited therein).
16.
In the present case, the applicant complained of various grievances related to the conditions of his detention, including the alleged exposure to passive smoking. In such circumstances, the Court considers that an acknowledgment by the Ministry of Justice that the applicant’s complaint of exposure to passive smoking was well-founded would be undoubtedly relevant to its assessment of whether the conditions of the applicant’s detention complied with the requirements of Article 3 of the Convention.
17.
Having examined the letter from the Ministry submitted to it by the applicant and the one submitted by the Government (see paragraph
11 above), the Court has no doubts that the one submitted by the applicant had been altered by covering the name of its true addressee (O.B.) and writing in the name of the applicant. The applicant himself did not deny having forged the letter or having given it to his representative (see paragraph
13 above). In such circumstances, the Court considers it immaterial whether or not the applicant had intended for the forged letter to be sent to the Court. It is likewise immaterial whether the representative, whom the applicant had authorised to act on his behalf, had sent the forged letter to the Court following the applicant’s explicit instructions or as the result of an “oversight” (see paragraphs 12 and 13 above).
18.
The Court emphasises that submitting a forged document is a serious attempt to mislead the Court, which it cannot tolerate (see, for example,
Bagheri and Maliki v.
the Netherlands
(dec.), no.
30164/06, 15 May 2007). In the light of the above, it finds the applicant’s conduct to be contrary to the purpose of the right of individual application. The application must accordingly be rejected as an abuse of the right of application, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 6 December 2018.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Deputy Registrar
President