SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 8339/15 Gheorgita PRISACURU împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 decembrie 2018 într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Ivana Jelić, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere declarația depusă de guvernul pârât la 3 mai 2018 și invitând Curtea să șteargă cererea de rol, precum și răspunsul reclamantului la această declarație, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ ȘI PROCEDURA Reclamantul, dl Gheorgita Priscaru, este un resortisant român născut în 1980 și rezident în Iași (România), unde este în prezent eliberat condiționat. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul C. Marchand și domnul Z. Chihaoui, avocați la Bruxelles. Guvernul belgian ( Invocând art. 3, luat singur și combinat cu art. 13 din Convenție, reclamantul se plângea de executarea de către autoritățile belgiene a unui mandat european de reținere ( De asemenea, Belgia l . ar fi expus unor condiții de detenție contrare art. 3 din Convenția din România. În plus, el nu ar fi beneficiat de o acțiune efectivă în fața instanțelor belgiene pentru a-și exercita obiecțiile în temeiul art. 3 din Convenție. Cererea a fost comunicată guvernului. La 14 septembrie 2017, guvernul român a fost informat că a avut posibilitatea, dacă este cazul, de a prezenta observații scrise în temeiul articolului 36 alineatul (1) din Convenție și al articolului 44 din Regulamentul de procedură al Curții. La 11 decembrie 2017, președintele secțiunii a acordat organizației neguvernamentale Fair Trials o autorizație de a fi parte terță în cadrul procedurii. Reclamantul susținea că autoritățile belgiene au fost expuse la un tratament contrar articolului 3 prin înfășurarea către România din cauza condițiilor materiale de detenție în închisorile românești. În plus, acesta a invocat art. 13, coroborat cu art. 3, pe care nu l-a primit în mod efectiv în această privință. După ce încercările de soluționare pe cale amiabilă au eșuat, printr-o scrisoare din 3 mai 2018, guvernul a informat Curtea că intenționa să formuleze o declarație unilaterală pentru a soluționa problemele ridicate de rejudecare. În plus, acesta a invitat Curtea să șteargă pe aceasta din urmă de la rolul său în aplicarea articolului 37 din Convenție. Situația anumitor închisori românești denunțate în hotărârea Marian Toma c. România a Curții din 17 iunie 2014 invocată de reclamant, în speță, a trebuit să conducă, în lumina hotărârii Curții [din Uniunea Europeană] Aranyosi și Caldaru din 5 aprilie 2016, la cererea de informații suplimentare din partea autorității judiciare române care emite mandatul european de arestare și la amânarea deciziei privind executarea mandatului european de arestare în așteptarea răspunsului, guvernul oferă reclamantului drept despăgubiri suma de 10000 EUR, considerată conformă cu jurisprudența și practica obișnuită a Curții. Această sumă, care va acoperi prejudiciul moral, precum și cheltuielile și cheltuielile de judecată, va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție. Plata acestei sume va duce la radierea cauzei, având în vedere recunoașterea în speță a încălcării articolelor 3 și 13 din convenție și a conformității cu jurisprudența [jurisdicției] a legii belgiene din 19 decembrie 2003 privind mandatul european de arestare de transpunere a Deciziei-cadru 2002/584/JAI în măsura în care prevede o clauză de refuz explicit de executare a mandatului european de arestare în caz de risc legat de drepturile fundamentale. Printr-o scrisoare din 4 iunie 2018, reclamantul a indicat faptul că nu a fost satisfăcut de termenii declarației unilaterale în absența acesteia pentru a demonstra că a efectuat o modificare legislativă sau a practicii sale administrative sau judiciare în ceea ce privește predarea persoanelor în cadrul sistemului european de mandat european de arestare. Reclamantul denunță, cu titlu de exemplu, absența inițiativei pentru organizarea mai sistematică a cererii de informații suplimentare la adresa statului membru emitent al MAE atunci când țara de emisie face obiectul, ca și în cazul de față, condamnărilor șefului încălcării art. 3 din Convenție. El a solicitat continuarea procedurii în fața Curții. 11. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 37 din convenție, în orice moment al procedurii, aceasta poate decide să elimine o cerere din rol atunci când circumstanțele la care se face referire la literele (a), (b) sau (c) de la alineatul (1) din articolul menționat. pentru orice alt motiv pe care Curtea îl constată că există, nu se mai justifică continuarea examinării cererii 12. Curtea amintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se elimine o cerere din rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să aibă loc. 13. În acest scop, Curtea a examinat declarația în lumina principiilor consacrate de jurisprudența sa privind declarațiile unilaterale, în special Hotărârea Tahsin Acar Tahsin Acar c. Turcia (întrebare preliminară) [GC], Hotărârea 26307/95, § 77, CEDH 2003 VI) și Hotărârea Jerovičs Jerovičs Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, § 64, 5 iulie 2016). Curtea a stabilit într-un anumit număr de cauze, inclusiv anumite cauze îndreptate împotriva Belgiei, practica sa în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe încălcarea dreptului de a nu fi supuse unor tratamente inumane sau degradante în caz de decădere, precum și în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă, în sensul articolului 13 din convenție, pentru a se plânge de un risc de încălcare a articolului 3 (a se vedea, de exemplu, M.S.S. c. Belgia și Grecia [GC], n 30696/09, § 362-396, CEDH 2011, și Hirsi Jamaa și alții c. Italia [GC], n 27765/09, § 113 115 și 197-200, CEDO 2012 15. În ceea ce privește observațiile reclamantului în susținerea dezacordului său cu privire la termenii declarației unilaterale (a se vedea punctul 10 de mai sus), Curtea consideră că nu pot fi reținute pentru a respinge declarația, în special în ceea ce privește legea belgiană din 19 decembrie 2003 privind mandatul european de arestare care transpune Decizia-cadru 2002/584/JAI, care prevede o clauză de refuz explicit și obligatoriu de executare a ME în cazul unui risc de a aduce atingere drepturilor fundamentale (a se vedea În ceea ce privește natura concesiunilor pe care le conține declarația guvernului, precum și în ceea ce privește valoarea de landului propus, nu este contestat de reclamant și considerat rezonabil în speță, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii [art. 37 alineatul (c) ]. În plus, în lumina considerațiilor de mai sus, și având în vedere în special jurisprudența sa clară și abundentă cu privire la problemele ridicate de prezenta cerere [a se vedea punctul 14 de mai sus], Curtea consideră că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune ca aceasta să fie examinată în termen de un an de la examinarea cererii (art. 37 in fine 18. În cazul în care suma nu este achitată în termenul stabilit în declarația unilaterală, guvernul va plăti, de la expirarea acesteia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. 19. În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu ar respecta termenii declarației sale unilaterale, cererea ar putea fi reinclusă în rolul în temeiul articolului 37 alineatul (2) din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 20. În consecință, este necesar să se elimine cauza rolului. 21. Curtea dorește să sublinieze că această decizie nu a afectat admisibilitatea și temeinicia cererii pe care reclamantul a formulat-o împotriva României, privind condițiile de detenție în România în urma predării sale de către Belgia autorităților române (Priscacaru c. România, nr 42853/18). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de faptul că termenii declarației guvernului pârât cu privire la articolele 3 și 13 din convenție și modalitățile prevăzute pentru asigurarea respectării angajamentelor astfel asumate; Decide să șteargă cererea de rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din convenție.
Requête no 8339/15
Gheorgita PRISACARU
contre la Belgique
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 4 décembre 2018 en un comité composé de
:
Ledi Bianku,
président,
Jon Fridrik Kjølbro,
Ivana Jelić,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 février 2015,
Vu la déclaration déposée par le gouvernement défendeur le 3 mai 2018 et invitant la Cour à rayer la requête du rôle, ainsi que la réponse de la partie requérante
à cette déclaration,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Gheorgita Prisacaru, est un ressortissant roumain né en 1980 et résidant à Iași (Roumanie) où il est actuellement en liberté conditionnelle. Il a été représenté devant la Cour par M
e
C. Marchand et M
e
2.
Le gouvernement belge («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
3.
Invoquant l’article 3, pris seul et combiné avec l’article 13 de la Convention, le requérant se plaignait de l’exécution par les autorités belges d’un mandat d’arrêt européen («
MAE
») émis par les autorités roumaines à son encontre. Ainsi, la Belgique l’aurait exposé à des conditions de détention contraires à l’article 3 de la Convention en Roumanie. De plus, il n’aurait pas bénéficié d’un recours effectif devant les instances belges pour faire valoir ses griefs tirés de l’article 3 de la Convention.
4.
La requête a été communiquée au Gouvernement
.
5.
Le 14 septembre 2017, le gouvernement roumain fut informé qu’il avait la possibilité, s’il le désirait, de présenter des observations écrites en vertu des articles 36 § 1 de la Convention et 44 du règlement de la Cour. N’ayant pas reçu de réponse du gouvernement roumain dans le délai imparti, la Cour considère que ce dernier n’entend pas se prévaloir de son droit d’intervention.
6.
Le 11 décembre 2017, le président de la section a accordé à l’organisation non gouvernemental Fair Trials l’autorisation d’intervenir en qualité de tierce partie dans la procédure.
7.
Le requérant alléguait que les autorités belges l’ont exposé à un traitement contraire à l’article 3 en l’éloignant vers la Roumanie en raison des conditions matérielles de détention dans les prisons roumaines. Il alléguait en outre sous l’angle de l’article 13, combiné avec l’article 3, qu’il n’avait pas bénéficié d’un recours effectif à cet égard.
8.
Après l’échec des tentatives de règlement amiable, par une lettre du 3
mai 2018, le Gouvernement a informé la Cour qu’il envisageait de formuler une déclaration unilatérale afin de résoudre les questions soulevées par la requête. Il a en outre invité la Cour à rayer celle-ci du rôle en application de l’article 37 de la Convention.
9.
La déclaration était ainsi libellée
:
«
1.
La situation de certaines prisons roumaines dénoncée dans l’arrêt
Marian Toma c.
Roumanie
de la Cour du 17 juin 2014 invoqué par le requérant ayant, en l’espèce, dû conduire, à la lumière de l’arrêt de la Cour de Justice [de l’Union Européenne]
Aranyosi et Căldăraru
du 5 avril 2016, à la demande d’informations complémentaires à l’autorité judiciaire roumain d’émission du mandat d’arrêt européen et au report de la décision sur l’exécution du mandat d’arrêt européen en attendant la réponse, le Gouvernement offre au requérant à titre de réparation la somme de 10.000
euros, jugée conforme à la jurisprudence et à la pratique habituelles de la Cour. Cette somme, qui couvrira le préjudice moral ainsi que les frais et dépens, sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 (c) de la Convention.
2.
Le versement de ladite somme conduira à la radiation de l’affaire compte tenu de la reconnaissance en l’espèce de la violation des art[icles] 3 et 13 de la Convention et de la conformité à la jurisprudence de la [Cour] de la loi belge du 19 décembre 2003 relative au mandat d’arrêt européen transposant la décision-cadre 2002/584/JAI en ce qu’elle prévoit une clause de refus explicite d’exécution du mandat d’arrêt européen en cas de risque d’atteinte aux droits fondamentaux.
»
10
.
Par une lettre du 4 juin 2018, le requérant a indiqué qu’il n’était pas satisfait des termes de la déclaration unilatérale à défaut pour le Gouvernement d’avoir démontré qu’il a procédé à une modification législative ou de sa pratique administrative ou judiciaire en matière de remise de personnes dans le cadre du système du mandat d’arrêt européen. Le requérant dénonce, à titre d’exemple, l’absence d’initiative pour organiser de manière plus systématique la demande d’information complémentaire à l’État d’émission du MAE lorsque le pays d’émission fait l’objet, comme en l’espèce, de condamnations du chef de violation de l’article 3 de la Convention. Il demanda la poursuite de la procédure devant la Cour.
11.
La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 37 de la Convention, à tout moment de la procédure, elle peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances l’amènent à l’une des conclusions énoncées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. L’article 37 § 1 c) lui permet en particulier de rayer une affaire du rôle si
:
«
pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête
».
12.
La Cour rappelle aussi que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) sur la base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive.
13.
À cette fin, la Cour a examiné la déclaration à la lumière des principes que consacre sa jurisprudence relative aux déclarations unilatérales, en particulier les arrêts
Tahsin Acar
(
Tahsin Acar c. Turquie
(question préliminaire) [GC],
n
o
26307/95, §§
75
‑
‑
VI) et
Jeronovičs
(
Jeronovičs c. Lettonie
[GC], n
o
44898/10, § 64, 5
juillet
2016).
14
.
La Cour a établi dans un certain nombre d’affaires, dont certaines dirigées contre la Belgique, sa pratique en ce qui concerne les griefs tirés de la violation du droit à ne pas subir de traitements inhumains ou dégradants en cas d’éloignement ainsi qu’en ce qui concerne les griefs tirés de la violation du droit à un recours effectif, au sens de l’article 13 de la Convention, pour se plaindre d’un risque de violation de l’article 3 (voir, par exemple,
M.S.S. c. Belgique et Grèce
[GC], n
o
2011, et
Hirsi Jamaa et autres c. Italie
[GC], n
o
27765/09, §§
113
‑
115 et 197-200, CEDH 2012).
15.
Quant aux observations du requérant à l’appui de son désaccord sur les termes de la déclaration unilatérale (voir paragraphe 10 ci-dessus), la Cour considère qu’elles ne peuvent être retenues pour rejeter la déclaration, notamment eu égard à la loi belge du 19 décembre 2003 relative au mandat d’arrêt européen transposant la décision-cadre 2002/584/JAI, qui prévoit une clause de refus explicite et obligatoire d’exécution du MAE en cas de risque d’atteinte aux droits fondamentaux (voir
Pirozzi c. Belgique
, n
o
21055/11, §
30, 17 avril 2018).
16.
Eu égard à la nature des concessions que renferme la déclaration du Gouvernement, ainsi qu’au montant de l’indemnisation proposée – qui n’est pas contesté par le requérant et considéré raisonnable en l’espèce –, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article
37 §
1
c)).
17.
En outre, à la lumière des considérations qui précèdent, et eu égard en particulier à sa jurisprudence claire et abondante sur les problèmes soulevés par la présente requête (voir paragraphe 14 ci-dessus), la Cour estime que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de la requête (article 37
§
1
in fine
).
18.
À défaut de règlement de la somme dans le délai indiqué dans la déclaration unilatérale, le Gouvernement devra verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.
19.
Enfin, la Cour souligne que, dans le cas où le Gouvernement ne respecterait pas les termes de sa déclaration unilatérale, la requête pourrait être réinscrite au rôle en vertu de l’article 37 § 2 de la Convention (
Josipović c.
Serbie
(déc.), nº 18369/07, 4 mars 2008).
20.
En conséquence, il convient de rayer l’affaire du rôle.
21.
La Cour tient à souligner que cette décision n’a pas d’incidence sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête que le requérant a introduite contre la Roumanie, concernant les conditions de détention en Roumanie à la suite de sa remise par la Belgique aux autorités roumaines (
Prisacaru c.
Roumanie
, n
o
42853/18).
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Prend acte
des termes de la déclaration du gouvernement défendeur concernant les articles 3 et 13 de la Convention et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements ainsi pris ;
Décide
de rayer la requête du rôle en application de l’article 37 § 1 c) de la Convention.
Fait en français puis communiqué par écrit le 17 janvier 2019.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Greffier adjoint
Président