BUȘU v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
BUȘU v. ROMANIA (CtEDO, 2019)
CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 65283/10 Dumitru BUȘU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Al patrulea secțiunea), care a stat la 8 ianuarie 2019 în calitate de comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători și Andrea Tamietti, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 26 octombrie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE, dl Dumitru Bușu, este un național român, care s-a născut în 1941 și trăiește în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Brumar, a Ministerului Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 octombrie 2006, Comisia pentru Legea de punere în aplicare a Bucureștiului nr. 9/1998 privind acordarea compensației cetățenilor români în ceea ce privește proprietățile preluate de statul bulgar în temeiul Tratatului Craiova din 7 septembrie 1940 a adoptat o decizie privind acordarea compensației reclamantului pentru un bun deținut de strămoșii săi și preluat de statul bulgar. Această decizie a fost validată de Comisia Centrală pentru Legea de punere în aplicare nr. 9/1998 (Comisia Centrală) la 29 ianuarie 2009. Reclamantul a introdus o acțiune judiciară care a solicitat o compensare mai mare, care va fi ajustată cu rata inflației la data plății efective. La 3 mai 2010, acțiunea reclamantului a fost respinsă de Curtea de Apel din București. La 10 iunie 2013, un recurs extraordinar depus de reclamant împotriva hotărârii de mai sus a fost autorizat parțial de Curtea de Apel din București, iar Comisia Centrală a fost ordonată să plătească reclamantului compensarea corespunzătoare, astfel cum a fost validată de Comisia Centrală, ajustată cu rata inflației la data plății. La 15 octombrie 2013, compensația ajustată cu rata inflației a fost plătită reclamantului. Legea internă nr. 9/1998 a intrat în vigoare la 14 martie 1998 și a fost modificată în 2004 și 2007. Acesta a instituit un mecanism de compensare pentru cetățenii români al căror proprietăți imobile au fost confiscate fără compensare în mod corespunzător în temeiul Tratatului Craiova, semnat de România și Bulgaria la 7 septembrie 1940. Mecanismul se referă în esență la compensarea pecuniară sau la dreptul la acțiuni în societățile de stat. Legea nr. 164/2014 privind măsurile de accelerare și finalizare a procesului de soluționare a cererilor de compensare depuse în temeiul Legii nr. 9/1998 a intrat în vigoare la 18 decembrie 2014. art. 10 din lege stabilește termenele în care trebuie efectuate toate plățile; alineatele (4) și (5) din prezentul articol se referă în esență la modul în care compensația ar trebui ajustată pentru inflație, pe baza indicelui prețurilor la consum. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că a suferit o pierdere pecuniară din cauza faptului că statul nu i-a plătit compensația ajustată cu rata inflației. Reclamantul a susținut că respingerea cererii sale de ajustare a compensației corespunzătoare cu rata inflației l-a împiedicat să primească compensații adecvate pentru bunurile pierdute de strămoșii săi, astfel cum prevede Legea nr. 9/1998. El a susținut că a existat o încălcare a dreptului său la proprietate și a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția, care se menționează după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 12. Guvernul a susținut că reclamantul și-a pierdut statutul de victimă din moment ce valoarea compensației, ajustată cu rata inflației, a fost plătită la 15 octombrie 2013. 13. Curtea constată că dreptul reclamantului la compensații bazat pe Legea 9/1998 a fost recunoscut de autoritățile naționale (a se vedea punctul 4 mai sus). 14. În plus, Curtea constată că, într-adevăr, la 3 mai 2010, Curtea de Apel a respins cererea reclamantului de o compensație mai mare, care urmează să fie ajustată cu rata inflației la data plății efective (a se vedea punctul 5 de mai sus). Cu toate acestea, la 10 iunie 2013, Curtea de Apel a autorizat un recurs extraordinar depus de reclamant împotriva acestei hotărâri, iar Comisia Centrală a fost ordonată să plătească reclamantului compensația corespunzătoare ajustată cu rata inflației la data plății (a se vedea punctul 6 de mai sus). În plus, Curtea observă că, din documentele din dosar, compensația corespunzătoare ajustată cu rata inflației la data plății efective a fost plătită reclamantului la 15 octombrie 2013 (a se vedea punctul 7 mai sus). 15. Având în vedere cele de mai sus, rezultă că reclamantul nu mai poate pretinde că este victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, de o încălcare a drepturilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea mutatis mutandis Lukacs c. România (dec.), nr. 26577/08, § 29, 10 aprilie 2018). 16. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 31 ianuarie 2019. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Președintele Adjunct Registrului