AFFAIRE ÇİFTÇİ c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA PENTRU CARE S-A ÎNTÂMPLAT TURCIA (Cercetarea nr. 47871/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 ianuarie 2019 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cazul în care se soluționează problema cintiftçi c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Julia Laffranque, președinte, Valeriu Gritco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și Hasan Bakkarc grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera Consiliului la 4 decembrie 2018, Hotărârea se pronunță la data respectivă, adoptată la data inițială a procedurii, se află o cerere (n 47871/09) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Hasan etiftçi ( La data de 31 august 2009, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Reclamantul a fost reprezentat de M.N. Eldem, avocat care își desfășoară activitatea în Ankara. Guvernul turc a fost reprezentat de agentul său. La 6 noiembrie 2017, a fost comunicat guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. De fapt, reclamantul s-a născut în 1958 și a locuit în Van. Pe vremea faptelor, el era profesor într-o școală publică și responsabilă local de un sindicat. La 3 aprilie 2002, consiliul superior de disciplină al Ministerului Educației Naționale a aplicat reclamantului sancțiunea de revocare a funcției publice în temeiul articolului 125/E din Legea nr. 657 pe motiv că la a declarat, în timpul unei intervenții telefonice într-o emisiune difuzată pe un canal de televiziune care ar avea legături cu o organizație ilegală, că sindicatul său a sprijinit activitățile în favoarea instituirii unui curs de limbă kurdă ca materie opțională în școli. Consiliul Superior de Disciplină consideră că actul reproșat reclamantului corespunde cu încălcarea păcii, a calmului și a ordinii în cadrul instituțiilor în scopul ideologic sau politic și de a încuraja comiterea acestor acte și încurajarea acestora, prevăzută de dispoziția legală menționată anterior. La 20 mai 2002, reclamantul a introdus o acțiune în anulare a deciziei de revocare a acesteia și a susținut în special că, prin declarațiile sale menționate anterior privind instituirea unui curs de limbă kurdă, și-a exercitat libertatea de exprimare. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:1999:291, punctul 66. 657 dar cea prevăzută la art. 125/B litera (d) din aceeași lege, și anume de a demonstra, în afara serviciului, comportamente care ar putea aduce atingere încrederii și considerațiii de care ar trebui să beneficieze funcționarul statului, ceea ce a numit o sancțiune de condamnare. Tribunalul administrativ a considerat în această privință că actul pe care l-a săvârșit reclamantul consta în a face declarații pe un canal de televiziune ilegal în afara serviciului său și pe un subiect care nu era de competența sa. 10. La 13 decembrie 2005, Consiliul de Stat, sesizat cu un recurs în casație formulat de Ministerul Educației Naționale, a infirmat hotărârea instanței administrative, considerând că sancțiunea aplicată reclamantului era legală. În această privință, s-a considerat în primul rând că problema instituirii de cursuri de limbă kurdă în școli a fost o chestiune politică și că aceasta nu se referea la activitățile sindicatelor. Reamintind apoi obligația de loialitate a funcționarilor, el a considerat că dreptul de proprietate reprobată reclamantului era stabilit în speță, în măsura în care . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De asemenea, el a luat în considerare specificitatea profesiei reclamantului, profesor la o școală publică. 11. La 26 mai 2006, tribunalul administrativ, conformându-se în fața Consiliului de Stat și adoptând motivația acestei hotărâri, a respins recursul reclamantului. 12. La 6 noiembrie 2006, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. El a invocat în special articolele 10 și 11 din Convenție. 13. La 3 decembrie 2008, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea din 26 mai 2006 pe motiv că această hotărâre și motivarea sa erau conforme cu dreptul și cu procedura și că nu a existat în speță un motiv de casare. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 14. La art. 125 din Legea nr. 657 din 14 iulie 1965 privind funcționarii statului se citește după cum urmează sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate funcționarilor statului și actele și situațiile care fac apel la fiecare sancțiune sunt următoarele: (...) B. Condamnarea: notificare scrisă prin care este indicat funcționarului că a comis o greșeală în îndeplinirea funcțiilor sale și în comportamentul său. Actele și situațiile care fac apel la vină sunt următoarele (...) (d) să aibă în afara serviciului comportamente susceptibile de a aduce atingere încrederii și considerației de care funcționarul statului ar trebui să beneficieze (...) E. Revocarea funcției publice: trimiterea funcției publice fără posibilitatea de a reveni. Actele și situațiile care fac apel la sancțiunea de revocare a funcției publice sunt următoarele: (a) să perturbe pacea, calmul și ordinea în instituții în scopuri ideologice sau politice, să participe la acte precum boicotul, ocupația, detenția [la desfășurarea serviciilor publice], încetinirea muncii și greva, să nu vină colectiv la locul de muncă în acest scop, să instige, să încurajeze sau să ajute [la Comisia pentru aceste acte] (...) ÎN DREPT CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIA 15. Reclamantul susține că revocarea funcției publice din cauza declarațiilor sale în cadrul unei emisiuni de televiziune în calitate de responsabil local al unui sindicat constituie o încălcare a drepturilor sale la libertatea de exprimare și la libertatea de asociere. Stăpână a calificării juridice a faptelor, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare persoana solicitantă numai din punctul de vedere al articolului 10 din Convenție. Cu privire la admisibilitate 17. Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne. El reproșează reclamantului că nu a formulat o acțiune în litigiu în instanță în fața Consiliului de Stat. 18.reclamantul în litigiu excepția de la Guvern. 19. Curtea reamintește că aceasta a examinat deja și a respins o excepție similară (a se vedea, printre altele, Dedecan și Okc. Turcia , n 22685/09 și 39472/09, §§ 23 și 24, 22 septembrie 2015, Ünal Tekeli c. Turcia (dec.), n 29865/96, 1 iulie 2003, și Karaduman c. Turcia , (dec.) n 16278/90, 3 mai 1993. În lipsa unei argumente sau a unui fapt care poate duce la o concluzie diferită în prezenta specie, ar trebui să se respingă excepția statului care rezultă din neobosirea căilor de atac interne. 20. Constatând că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv (d mai mult), Curtea o declară admisibilă. Pe fond 21. Reclamantul susține că actul pentru care a fost sancționat nu corespunde cu dreptul prevăzut la art. 125/E (a) din Legea nr. 657. El adaugă că a pronunțat declarațiile incriminate care, în opinia sa, reflectau valori democratice nu ca funcționar al statului, ci ca șef al secțiunii locale a sindicatelor, considerând că sancțiunea nu era necesară într-o societate democratică. 22. Guvernul arată că sancțiunea disciplinară aplicată reclamantului avea ca temei legal art. 125/E litera (a) din Legea nr. 657 și că această interferență urmărea obiectivele legitime ale protecției securității naționale, ale integrității teritoriale și ale securității publice, ale apărării ordinii publice și ale prevenirii crimei. În cele din urmă, acesta susține că această interferență era necesară într-o societate democratică în măsura în care, în opinia sa, recurentul nu și-a îndeplinit obligația de loialitate față de stat prin participarea la o emisiune a unui canal de televiziune aproape de o organizație ilegală și prin susținerea, prin declarațiile sale în favoarea cursurilor de limbă kurdă, a strategiei acestei organizații de a aduce atingere reputației statului. 23. Curtea reamintește că protecția art. 10 din Convenția sa se extinde la sfera profesională în general și la funcționarii în special (Baka c. Ungaria [GC], n 20261/12, § 140, CEDH 2016) și face trimitere la principiile care decurg din jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare, care sunt rezumate în special în Hotărârea Baka menționată anterior (§ 158-161) și Kula c. Turcia 2023/06, § 45 și 46, 19 iunie 2018). Aceasta remarcă faptul că nu este controversată între părți faptul că revocarea reclamantului funcției publice constituie o interferență în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, ci constată că părțile nu sunt de acord cu privire la posibilitatea de a interveni sau nu prin lege. Într-adevăr, contrar celor menționate de guvern, reclamantul susține că actul care i-a fost imputat nu se referă la dreptul descris de dispoziția legală invocată pentru sancționarea acestuia, și anume art. 125/E lit. (a) din Legea nr. 657. Având în vedere formularea acestei dispoziții și faptele reproșate reclamantului, Curtea arată că are îndoieli cu privire la previzibilitatea sancțiunii aplicate reclamantului în temeiul acestei dispoziții. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesar să se soluționeze această chestiune, având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la necesitatea unei lingușe (punctul 29 de mai jos). 26. Ea poate admite, de asemenea, că intervenția în litigiu urmărea obiectivele legitime ale protecției securității naționale, integrității teritoriale și securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunii. 27. În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe, Curtea amintește că, în speță, este vorba despre instanțele naționale care sunt responsabile de verificarea faptului dacă motivele invocate de către administrație pentru a justifica revocarea reclamantului au fost considerate ca fiind relevante și suficiente. Prin urmare, Comisia consideră că, pentru a evalua dacă necesitatea sancțiunii în litigiu a fost stabilită într-un mod convingător în prezenta cauză, aceasta trebuie să acorde o atenție în primul rând motivării reținute de instanța națională atunci când a examinat acțiunea în anulare introdusă de către instană împotriva deciziei de revocare a acesteia (Kula, citată anterior, § 49). 28. Examinând hotărârile pronunțate în litigiu de instanțele interne, Curtea constată că este imposibil să se determine pe baza acestor decizii dacă revocarea reclamantului era necesară având în vedere obiectivele legitime urmărite de autorități. Într-adevăr, Comisia observă că hotărârile instanțelor administrative nu au adus niciun element care să permită să se presupună că judecătorii au luat cu grijă în considerare necesitatea acestei sancțiuni în circumstanțele speței în raport cu dreptul la libertatea de exprimare al reclamantului, care a fost pronunțat în mod expres de către instanță în fața acestora (punctele 8 și 12 de mai sus). Curtea arată în această privință că Consiliul de Stat, în hotărârea sa de infirmare a hotărârii Tribunalului Administrativ care îi dase recurentului câștig de cauză, a examinat doar legalitatea sancțiunii aplicate. Într-adevăr, instanța superioară a considerat că reclamantul a comis o încălcare a dreptului comunitar pe motiv că a făcut, fără autorizație, declarații de natură să pună în pericol integritatea țării pe un canal de televiziune care era organismul de presă al unei organizații ilegale și că revocarea reclamantului era legală, ținând seama în special de obligația de loialitate a funcționarilor publici și de specificitatea profesiei de stat, profesor într-o școală publică (punctul 10 de mai sus). Curtea constată că această instanță nu a prezentat în detaliu criteriile pe care le-a luat în considerare pentru a considera că declarațiile reclamantului pe canalul de televiziune în cauză erau de natură să pună în pericol integritatea țării. Comisia observă, de asemenea, că instanța administrativă, în hotărârea sa pronunțată în urma hotărârii Consiliului de Stat, se conformează acestei hotărâri prin adoptarea aceleiași motivații (punctul 11 de mai sus). Prin urmare, nu reiese din hotărârile pronunțate de instanțele naționale cum acestea și-au îndeplinit, pe de o parte, sarcina de a pune în balanță dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și scopurile legitime invocate pentru revocarea La art. 10 alineatul (2) din Convenție, care au o importanță deosebită atunci când libertatea de exprimare a funcționarilor se află în joc (Baka , menționat anterior, § 162) și, pe de altă parte, își îndeplinește obligația de a împiedica orice abuz din partea administrației. Prin urmare, în lipsa unor motive pertinente și suficiente furnizate de instanțele naționale pentru a justifica ingerința în litigiu, Curtea consideră că acestea nu pot fi considerate ca aplicând norme conforme cu principiile consacrate la art. 10 din convenție, pe baza unei evaluări acceptabile a faptelor relevante (Kula) În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție în speță. II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 31. Reclamantul solicită 10 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit. De asemenea, solicită 5 300 EUR pentru cheltuielile de avocatură. În acest sens, el prezintă o foaie de calcul care detaliază lucrările efectuate de avocatul său și timpul petrecut cu privire la fiecare sarcină. În cele din urmă, solicită 283 EUR pentru cheltuielile procedurii naționale și pentru cheltuielile de traducere. Guvernul consideră că suma solicitată pentru prejudiciul moral este excesivă și că nu corespunde sumelor acordate de Curte în jurisprudența sa. În plus, acesta susține că reclamantul nu a prezentat niciun document care să indice costurile pretinse și care să dovedească plata acestora. În opinia sa, suma solicitată pentru cheltuielile de avocatură este ridicată în raport cu sumele acordate în proceduri similare. 33. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 2 500 EUR pentru prejudiciul moral. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudență, Curtea consideră rezonabilă suma forfetară de 1 000 EUR pentru toate cheltuielile și acordul reclamantului. în termen de trei luni, următoarele sume trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului) 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, (ii). 1 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 ianuarie 2019, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Hasan Bak

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

ÇİFTÇİ c. TURQUIE

(Requête n

o

47871/09)

ARRÊT

STRASBOURG

15 janvier 2019

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Çiftçi c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de

:

Julia Laffranque,

présidente,

Valeriu Grițco,

Stéphanie Mourou-Vikström,

juges,

et de Hasan Bakırcı,

greffier adjoint

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 décembre 2018,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

47871/09) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.

Hasan Çiftçi («

le requérant

»), a saisi la Cour le 31 août 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

e

M.N. Eldem, avocat exerçant à Ankara. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Le 6 novembre 2017, le grief concernant l’atteinte alléguée portée au droit à la liberté d’expression du requérant a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour.

4.

Le Gouvernement s’est opposé à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné l’objection du Gouvernement, la Cour l’a rejetée.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1958 et réside à Van.

6.

À l’époque des faits, il était professeur dans une école publique et responsable local d’un syndicat.

7.

Le 3 avril 2002, le conseil supérieur de discipline du ministère de l’Éducation nationale infligea au requérant la sanction de révocation de la fonction publique en application de l’article 125/E a) de la loi n

o

657 au motif que l’intéressé avait déclaré, lors d’une intervention téléphonique dans une émission diffusée sur une chaîne de télévision qui aurait des liens avec une organisation illégale, que son syndicat soutenait les activités en faveur de la mise en place d’un cours de langue kurde en tant que matière optionnelle dans les écoles. Le conseil supérieur de discipline estima que l’acte reproché au requérant correspondait à l’infraction de perturbation de la paix, du calme et de l’ordre dans les établissements dans un but idéologique ou politique et d’incitation à commettre ces actes et à les encourager, prévue par la disposition légale susmentionnée.

8.

Le 20 mai 2002, le requérant introduisit un recours en annulation de la décision de sa révocation. Il soutint en particulier qu’il avait, par ses déclarations susmentionnées relatives à la mise en place d’un cours de langue kurde, exercé sa liberté d’expression.

9.

Le 25 décembre 2002, le tribunal administratif de Van («

le tribunal administratif

») annula l’acte administratif relatif à la révocation du requérant en considérant que les faits reprochés à l’intéressé ne pouvaient pas constituer l’infraction prévue à l’article 125/E a) de la loi n

o

657 mais celle prévue à l’article 125/B d) de la même loi, à savoir faire preuve, en dehors du service, de comportements susceptibles de porter atteinte à la confiance et à la considération dont le fonctionnaire de l’État devrait bénéficier, ce qui appelait une sanction de blâme. Le tribunal administratif estima à cet égard que l’acte commis par le requérant avait consisté à faire des déclarations sur une chaîne de télévision illégale en dehors de son service et sur un sujet qui ne relevait pas de sa fonction.

10.

Le 13 décembre 2005, le Conseil d’État, saisi d’un pourvoi en cassation formé par le ministère de l’Éducation nationale, infirma le jugement du tribunal administratif en considérant que la sanction infligée au requérant était légale. À cet égard, il estima tout d’abord que la question de la mise en place de cours de langue kurde dans les écoles était une question politique et qu’elle ne concernait pas les activités des syndicats. Rappelant ensuite l’obligation de loyauté des fonctionnaires, il considéra que l’infraction reprochée au requérant était établie en l’espèce dans la mesure où l’intéressé avait fait sans autorisation des déclarations de nature à mettre en péril l’intégrité du pays sur une chaîne de télévision qui était l’organe de presse d’une organisation illégale. Il tint aussi compte de la spécificité du métier du requérant, professeur dans une école publique.

11.

Le 26 mai 2006, le tribunal administratif, se conformant à l’arrêt du Conseil d’État et adoptant la motivation de cet arrêt, rejeta le recours du requérant.

12.

Le 6 novembre 2006, le requérant forma un pourvoi en cassation contre ce jugement. Il invoqua notamment les articles 10 et 11 de la Convention.

13.

Le 3 décembre 2008, le Conseil d’État confirma le jugement du 26

mai 2006 au motif que ce jugement et sa motivation étaient conformes au droit et à la procédure et qu’il n’existait pas en l’espèce de motif de cassation.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

14.

L’article 125 de la loi n

o

657 du 14 juillet 1965 sur les fonctionnaires de l’État se lit comme suit

:

Les sanctions disciplinaires susceptibles d’être infligées aux fonctionnaires de l’État et les actes et situations appelant chaque sanction sont les suivants

:

(...)

B. Le blâme : notification écrite par laquelle il est indiqué au fonctionnaire qu’il a commis une faute dans l’accomplissement de ses fonctions et dans ses comportements. Les actes et situations appelant le blâme sont les suivants

:

(...)

d) Avoir en dehors du service des comportements susceptibles de porter atteinte à la confiance et à la considération dont le fonctionnaire de l’État devrait bénéficier

;

(...)

E. La révocation de la fonction publique

: renvoi de la fonction publique sans possibilité d’y revenir. Les actes et situations appelant la sanction de révocation de la fonction publique sont les suivants

:

a) perturber la paix, le calme et l’ordre dans les établissements dans un but idéologique ou politique, participer à des actes tels que le boycott, l’occupation, l’obstruction [au déroulement des services publics], le ralentissement du travail et la grève, ne pas venir collectivement au travail à ces fins, inciter, encourager ou aider [à la commission de ces actes]

;

(...)

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 10 DE LA CONVENTION

15.

Le requérant allègue que sa révocation de la fonction publique en raison de ses déclarations faites lors d’une émission de télévision en sa qualité de responsable local d’un syndicat constitue une atteinte à ses droits à la liberté d’expression et à la liberté d’association. Il invoque les articles 10 et 11 de la Convention à cet égard.

16.

Maîtresse de la qualification juridique des faits, la Cour estime qu’il convient d’examiner le grief du requérant sous le seul angle de l’article 10 de la Convention.

A.

Sur la recevabilité

17.

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il reproche au requérant de ne pas avoir formé un recours en rectification d’arrêt devant le Conseil d’État.

18.

Le requérant conteste l’exception du Gouvernement.

19.

La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné et rejeté une exception similaire (voir, entre autres,

Dedecan et Ok

c. Turquie

, n

os

22685/09 et 39472/09, §§ 23 et 24, 22 septembre 2015,

Ünal Tekeli c. Turquie

(déc.), n

o

29865/96, 1

er

juillet 2003, et

Karaduman c. Turquie

, (déc.) n

o

16278/90, 3 mai 1993). En l’absence d’argument ou de fait pouvant mener à une conclusion différente dans la présente espèce, il convient de rejeter l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

20.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.

B.

Sur le fond

21.

Le requérant soutient que l’acte pour lequel il a été sanctionné ne correspond pas à l’infraction prévue à l’article 125/E a) de la loi n

o

22.

Le Gouvernement expose que la sanction disciplinaire infligée au requérant avait comme base légale l’article 125/E a) de la loi n

o

23.

La Cour rappelle que la protection de l’article 10 de la Convention s’étend à la sphère professionnelle en général et aux fonctionnaires en particulier (

Baka c. Hongrie

[GC], n

o

20261/12, § 140, CEDH 2016) et renvoie aux principes découlant de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression, lesquels sont résumés notamment dans l’arrêt

Baka

précité (§§

158-161) et

Kula c. Turquie

(n

o

20233/06, §§ 45 et 46, 19 juin 2018).

24.

Elle observe qu’en l’espèce le requérant, professeur dans une école publique, a été révoqué de la fonction publique en application de l’article 125/E a) de la loi n

o

657 en raison de ses déclarations faites lors d’une émission de télévision diffusée sur une chaîne de télévision qui aurait des liens avec une organisation illégale.

25.

Elle note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la révocation du requérant de la fonction publique constitue une ingérence dans l’exercice par l’intéressé de son droit à la liberté d’expression. Elle constate en revanche que les parties sont en désaccord sur la question de savoir si l’ingérence était prévue ou non par la loi. En effet, contrairement à ce qu’indique le Gouvernement, le requérant soutient que l’acte qui lui est reproché ne se rapporte pas à l’infraction décrite par la disposition légale invoquée pour le sanctionner, à savoir l’article 125/E a) de la loi n

o

26.

Elle peut admettre en outre que l’ingérence litigieuse poursuivait les buts légitimes de la protection de la sécurité nationale, de l’intégrité territoriale et de la sûreté publique, de la défense de l’ordre et de la prévention du crime.

27.

Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour rappelle que, en l’espèce, c’est aux juridictions nationales qu’il appartenait de vérifier si les motifs invoqués par l’administration pour justifier la révocation du requérant apparaissaient comme «

pertinents et suffisants

» dans les circonstances de l’affaire. Elle estime donc que, pour apprécier si la nécessité de la sanction litigieuse a été établie de manière convaincante dans la présente affaire, elle doit essentiellement prêter attention à la motivation retenue par le juge national lorsqu’il a examiné le recours en annulation introduit par l’intéressé contre la décision de sa révocation (

Kula

, précité, §

49).

28.

Examinant les décisions rendues en l’espèce par les juridictions internes, la Cour constate qu’il est impossible de déterminer à partir de ces décisions si la révocation du requérant était nécessaire eu égard aux buts légitimes poursuivis par les autorités. En effet, elle observe que les décisions des tribunaux administratifs n’apportent aucun élément permettant de penser que les juges ont pris soin d’examiner la nécessité de cette sanction dans les circonstances de l’espèce au regard du droit à la liberté d’expression du requérant, qui était expressément invoqué par l’intéressé devant eux (paragraphes 8 et 12 ci-dessus). La Cour relève à cet égard que le Conseil d’État, dans son arrêt infirmant le jugement du tribunal administratif qui avait donné gain de cause au requérant, a seulement examiné la légalité de la sanction infligée. En effet, la haute juridiction a considéré que le requérant avait commis l’infraction reprochée au motif qu’il avait fait, sans autorisation, des déclarations de nature à mettre en péril l’intégrité du pays sur une chaîne de télévision qui était l’organe de presse d’une organisation illégale et que la révocation du requérant était légale, compte tenu notamment de l’obligation de loyauté des fonctionnaires de l’État et de la spécificité du métier de l’intéressé, professeur dans une école publique (paragraphe 10 ci-dessus). La Cour constate que cette juridiction n’a pas exposé plus en détail les critères qu’elle avait pris en compte pour considérer que les déclarations du requérant faites sur la chaîne de télévision en question étaient de nature à mettre en péril l’intégrité du pays. Elle note aussi que le tribunal administratif, dans son jugement rendu à la suite de l’arrêt du Conseil d’État, s’est conformé à cet arrêt en adoptant la même motivation (paragraphe 11 ci-dessus).

29.

Il ne ressort donc pas des décisions rendues par les juridictions nationales comment celles-ci ont, d’une part, mené à bien leur tâche consistant à mettre en balance le droit du requérant à la liberté d’expression et les buts légitimes invoqués pour la révocation de l’intéressé dans la présente affaire compte tenu notamment des «

devoirs et responsabilités

» visés à l’article 10 § 2 de la Convention, qui revêtent une importance particulière quand la liberté d’expression des fonctionnaires se trouve en jeu (

Baka

, précité, § 162) et, d’autre part, rempli leur obligation d’empêcher tout abus de la part de l’administration. Dès lors, en l’absence de motifs pertinents et suffisants fournis par les juridictions nationales pour justifier l’ingérence litigieuse, la Cour estime que celles-ci ne peuvent être considérées comme ayant appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10 de la Convention, et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents (

Kula

, précité, § 52).

30.

À la lumière de ce qui précède, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention en l’espèce.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

31.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subi. Il sollicite également 5 300 EUR pour les frais d’avocat. Il présente à cet égard une feuille de calcul détaillant les travaux effectués par son avocat et le temps passé sur chaque tâche. Il demande enfin 283 EUR pour les frais de la procédure nationale ainsi que pour les frais de traduction. Il soumet à l’appui de cette demande les factures relatives aux traductions et aux frais judiciaires.

32.

Le Gouvernement estime que le montant demandé au titre du dommage moral est excessif et qu’il ne correspond pas aux montants accordés par la Cour dans sa jurisprudence. Il soutient en outre que le requérant n’a soumis aucun document détaillant les frais allégués et prouvant leur paiement. Selon lui, le montant demandé pour les frais d’avocat est élevé par rapport aux montants accordés dans des procédures similaires.

33.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 2 500 EUR au titre du préjudice moral. Quant aux frais et dépens, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, elle estime raisonnable la somme forfaitaire de 1 000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement)

:

i.

2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral,

ii.

1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

15 janvier 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Hasan Bakırcı

Julia Laffranque

Greffier adjoint

Présidente