SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KARATEK. TURCIA (solicitarea nr. 21807/08) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 ianuarie 2018 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Karatekin c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Julia Laffranque, președinte, Valeriu Gritco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și Hasan Bak grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera Consiliului la 4 decembrie 2018, Tribunalul a adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 21807/08) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Zülküf Karatekin ( La 5 mai 2008, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 29 septembrie 2017, partea referitoare la dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului a fost comunicată guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCE DE L La momentul faptei, a lucrat în secțiunea Diyarbakýr a Băncii provinciilor, o instituție publică. A fost, de asemenea, membru al Secretariatului Platformei pentru Democrație din Diyarbakýr, alcătuită din mai multe asociații, sindicate și camere profesionale, inclusiv Camera Inginerilor în Inginerie Civilă din Diyarbakar, pe care o considerau o prioritate. La 17 februarie 1999, platforma pentru democrație a lui Diyarbakr a difuzat un comunicat de presă prin fax de la sediul Camerei Inginerilor Civili din Diyarbakar. Acest comunicat de presă se citea după cum urmează presei și publicului. În urma transferului în Turcia și a arestării lui Abdullah Öcalan, președintele general al PKK [Partea Muncitorilor din Kurdistan, o organizație ilegală armată], evoluțiile [avenite] în Turcia în general și în orașele kurde în special au atins niveluri îngrijorătoare. În perioada 16-17 februarie, peste 500 de persoane din rândul liderilor HADEP [fostul partid politic pro-kurd] și din partea organizațiilor neguvernamentale, a juriștilor, a apărătorilor drepturilor omului și a populației civile au fost ținute în custodie numai la Diyarbakýr. Practici similare au fost identificate și continuă să fie păstrate în toate orașele kurde. Ne temem profund de aceste practici care contravin standardelor universale ale drepturilor omului și de încălcarea dreptului la viață al apărătorilor drepturilor omului, al liderilor partidelor politice și ai organizațiilor neguvernamentale și ai populației civile. Reamintim guvernului [nevoia] de a respecta tratatele internaționale ale drepturilor omului și angajamentele care decurg din standardele universale ale drepturilor omului. să respecte... drepturile la viață, să nu fie supuse torturii și unui proces echitabil de către Abdullah Öcalan, [recunoscut] prin Convenția europeană a drepturilor omului, având în vedere natura sistematică a torturii și a tratamentelor inumane [utilizate] ca metodă de interogare în Turcia și preocupările apărute ca urmare a publicării primelor imagini ale Öcalanului să renunțe la practicile care contravin standardelor universale ale drepturilor omului față de liderii și membrii partidelor politice și ai organizațiilor neguvernamentale, apărătorii drepturilor omului și populația civilă. Situația de astăzi, bilanțul mare al [persoanelor] care și-au pierdut viața în conflicte [înarmate], crimele ale căror autori sunt necunoscuți, practica de a incendia sate, disparițiile în arest și rănile grave [adoptate] (...) în alte domenii ale vieții trebuie considerate consecințele abordării [adoptate în privința] problemei kurde și a metodelor militare [adoptate ca răspuns la aceasta]. Invităm guvernul să renunțe la practicile și politicile care contravin normelor universale ale drepturilor omului, care nu ar contribui la pacea internă, precum și la instituțiile naționale și internaționale ale drepturilor omului și la opinia publică democratică de a fi receptivă (...) la faptele [constatate]. Platforma pentru democrație a Diyarbakr. În raportul său din 6 august 1999, un inspector al administrației care l-a angajat pe reclamant a considerat că opiniile exprimate în comunicatul de presă îl susțineau pe Abdullah Öcalan, liderul PKK, au denigrat 56. Guvernul și forțele de securitate, au avut un scop ideologic și au fost de natură să provoace populația din regiune și nu să o lase mai moale și, prin urmare, comunicatul în cauză nu era conform cu legile. Având în vedere că reclamantul a comis o încălcare a dreptului de a imprima, de a reproduce și de a distribui un comunicat având un scop politic sau ideologic, a cărui sancțiune a fost revocarea funcției publice, el a propus totuși o sancțiune mai ușoară, și anume înghețarea de gradul înalt, ținând seama de aprecierile profesionale pozitive pe care acesta le primise în ultimii șase ani. La 29 februarie 2000, Consiliul disciplinar al Băncii provinciilor, considerând că, având în vedere raportul de investigație, s-a stabilit că reclamantul a comis încălcarea dreptului comunitar, acesta a aplicat sancțiunea de revocare a funcției publice în temeiul articolului 3/E litera (b) din Regulamentul disciplinar al Băncii provinciilor (punctul 18 de mai jos 10. La 3 aprilie 2000, reclamantul a introdus o acțiune în anulare a acestei decizii. 11. La 19 decembrie 2000, Tribunalul Administrativ din Zonguldak ( El a considerat că este oportun să se sancționeze reclamantul în conformitate cu dispoziția disciplinară invocată, dat fiind că acesta era stabilit, ținând cont de conținutul dosarului, pe care l-a comis cu privire la actul reproșat. Cu toate acestea, s-a considerat că, înainte de a-i da reclamantului sancțiunea prevăzută pentru această încălcare, trebuia să se verifice dacă persoana respectivă putea primi o sancțiune mai ușoară, ținând cont de lucrările sale anterioare și de aprecierile pe care le primise anterior. 12. La 27 septembrie 2001, Consiliul de Stat, sesizat cu un recurs în casare formulat de administrație, a infirmat judecata instanței administrative și a considerat că sancțiunea de revocare aplicată reclamantului era conformă cu dreptul pe motiv că administrația deținea o putere de apreciere în ceea ce privește insubordonarea unei sancțiuni mai ușoare decât cea prevăzută pentru o infracțiune. 13. La 13 martie 2002, Tribunalul Administrativ din Zonguldak s-a conformat hotărârii Consiliului de Stat și a respins recursul reclamantului pe motiv că actul de sancțiune adoptat de administrație era conform cu dreptul, având în vedere natura faptelor reproșate reclamantului. 14. La 5 iunie 2002, reclamantul a formulat un recurs împotriva hotărârii Tribunalului Administrativ, menționând în special jurisprudența Curții privind libertatea de exprimare. 15. La 21 decembrie 2004, Consiliul de Stat a respins recursul reclamantului pe motiv că hotărârea atacată și motivarea sa erau conforme cu dreptul și cu procedura și că: nu există motive de casare în speță. 16. La 24 februarie 2005, reclamantul a introdus o acțiune în litigiu împotriva acestei hotărâri. El a invocat libertatea de exprimare, astfel cum a fost interpretată de Curte în jurisprudența sa. 17. La 28 septembrie 2007, Consiliul de Stat a respins recursul recurentului, considerând că hotărârea din 21 decembrie 2004 era conformă cu legea și procedura și că nu avea în speță motive de natură să justifice rectificarea acesteia. Această hotărâre a fost comunicată avocatului reclamantului la 13 noiembrie 2007. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 18. La art. 3 din Regulamentul disciplinar al Băncii provinciilor, publicat în Jurnalul Oficial la 1 februarie 1983, intitulat "Tipurile de sancțiuni disciplinare și actele și situațiile care necesită sancțiune," se citește după cum urmează Sancțiunile disciplinare și actele și situațiile care fac apel la fiecare sancțiune sunt următoarele: (...) E. Revocarea este vorba despre concedierea funcției publice fără posibilitatea de a reveni. Actele și situațiile care fac apel la sancțiunea de revocare a funcției publice sunt următoarele (...) (b) imprimarea, reproducerea sau distribuirea unei publicații interzise sau a unui afiș, afișe sau pancarte etc. având un scop politic sau ideologic sau aplicarea lor sau expunerea lor la acestea, la bancă sau în alte instituții publice (...), în conformitate cu VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIE 19. Reclamantul susține că revocarea sa din funcția publică pentru participarea la difuzarea unui comunicat de presă de către o organizație neguvernamentale din care face parte constituie o încălcare a drepturilor sale la libertatea de exprimare și la libertatea de asociere. În ceea ce privește calificarea juridică a faptelor, Curtea consideră că este necesar să se ia în considerare Ö Õ partea reclamantului din singurul unghi al articolului 10 din Convenție. 21. Constatând că nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul Õ art. 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv, Curtea o declară admisibilă. 22. Reclamantul susține că expresia "exprimarea" are un scop politic sau ideologic, astfel cum se menționează la art. 3/E litera (b) din Regulamentul disciplinar invocat pentru interdicția de a introduce o cale de atac nu a fost suficient de clară și previzibilă și, prin urmare, nu a fost prevăzută de lege în dreptul său la libertatea de exprimare. În continuare, acesta susține că ingerința în litigiu nu urmărea niciun scop legitim și nu era necesară într-o societate democratică. În acest sens, Comitetul consideră că comunicatul de presă incriminat nu făcea decât să constate fapte exacte, pe care le solicita autorităților să respecte drepturile cetățenilor și că nu conținea nici o trecere de natură să constituie o apologie a violenței sau un apel la violență. 23. Guvernul consideră că nu a intervenit în dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului, deoarece l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ipoteza în care Curtea ar concluziona că există o astfel de interferență, acesta indică faptul că dispozițiile constituționale și juridice referitoare la funcționarii de stat, dispozițiile Regulamentului privind camera inginerilor de inginerie civilă și, în special, art. 3/E litera (b) din Regulamentul disciplinar al Băncii provinciilor constituie temeiul juridic al acestei ingerințe. El susține apoi că această intervenție urmărea obiectivele legitime ale protecției securității naționale, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor. În cele din urmă, acesta susține că ingerința în litigiu era necesară într-o societate democratică, în măsura în care reclamantul ar fi încălcat obligația sa de loialitate față de stat prin semnarea unui comunicat de presă care ar fi protestat împotriva arestării liderului PKK și ar fi discreditat lupta autorităților împotriva terorismului prin formularea unor acuzații false împotriva acestora 24. Curtea amintește că protecția articolului 10 din Convenția privind munca se extinde la sfera profesională în general și la funcționari în special (Baka c. Ungaria [GC], n 20261/12, § 140, CEDH 2016) și face trimitere la principiile care decurg din jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare, care sunt rezumate în special în Hotărârea Baka citată anterior (§ 158-161) și Kula c. Turcia. 2023/06, § 45 și 46, 19 iunie 2018). 25. Aceasta remarcă faptul că, în speță, reclamantul, funcționarul la nivel de stat din cadrul Băncii provinciilor, a fost revocat din funcția publică din cauza difuzării unui comunicat de presă de către o organizație neguvernamentale din care făcea parte, în temeiul articolului 3/E litera (b) din Regulamentul disciplinar al Băncii provinciilor, care sancționa încălcarea dreptului de proprietate, copierea și distribuirea unui comunicat având un scop politic sau ideologic. În acest sens, Comisia remarcă faptul că, potrivit raportului prezentat la sfârșitul anchetei disciplinare desfășurate împotriva celui de administrația care o avea la dispoziție, opiniile exprimate în comunicatul de presă în cauză îl susțineau pe liderul PKK, denigrau guvernul și forțele de securitate, aveau un scop ideologic și erau de natură să provoace populația regiunii și că comunicatul în cauză nu era, prin urmare, conform legii (ab) 26. Curtea consideră că revocarea reclamantului ca urmare a acestui comunicat de presă constituie o interferență în exercitarea de către persoana în cauză a dreptului său la libertatea de exprimare. Curtea arată apoi că această interferență avea un temei juridic, și anume art. 3/E litera (b) din Regulamentul disciplinar al Băncii provinciilor. Cu toate că are îndoieli cu privire la previzibilitatea termenilor utilizați în această dispoziție, Comisia consideră că nu este necesar să se soluționeze această chestiune, având în vedere concluzia prezentată mai jos cu privire la necesitatea unei lingușe (punctul 29 de mai jos). În plus, Comisia poate admite că această interferență urmărea obiectivele legitime ale protecției securității naționale, apărării ordinii și prevenirii infracțiunii 27. În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe, Curtea amintește că, în speță, este de competența instanțelor naționale să verifice dacă motivele invocate de către administrație pentru a justifica revocarea reclamantului au fost considerate ca fiind relevante și suficiente. Prin urmare, Comisia consideră că, pentru a evalua dacă necesitatea sancțiunii în litigiu a fost stabilită într-un mod convingător în prezenta cauză, aceasta trebuie să acorde o atenție în primul rând motivării reținute de instanța națională atunci când a examinat acțiunea în anulare introdusă de către , citată anterior, punctul 49). 28. Examinând hotărârile pronunțate în speță de instanțele interne, Curtea constată că este imposibil să se determine pe baza acestor decizii dacă revocarea reclamantului era necesară având în vedere scopurile legitime urmărite de autorități. Într-adevăr, hotărârile tribunalelor administrative nu aduc niciun element care să permită să se presupună că judecătorii au luat pe deplin în considerare necesitatea acestei sancțiuni în circumstanțele din speță în ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului, care a fost invocat în mod expres de către lit. (punctele 14 și 16 de mai sus). În această privință, Curtea arată că instanța administrativă este conștientă de faptul că a precizat în hotărârile sale că a fost stabilit, având în vedere conținutul dosarului, că reclamantul a săvârșit infracțiunea (punctul 11 de mai sus) și că actul de sancțiune adoptat de administrație era conform cu dreptul, având în vedere natura faptelor reproșate la Õ (punctul 13 de mai sus). În ceea ce privește hotărârile Consiliului de Stat, Curtea ia notă de faptul că Curtea a considerat sancțiunea de revocare aplicată reclamantului în conformitate cu dreptul (punctul 13 de mai sus) și a confirmat hotărârea care îl despăgubește pe solicitant fără a aduce mai multă motivație (punctele 15 și 17 de mai sus). Prin urmare, Curtea constată că aceste instanțe nu au explicat mai în detaliu criteriile pe care le-au luat în considerare pentru a lua în considerare încălcarea reproșată reclamantului stabilit în speță, având în vedere motivele invocate de administrația în sprijinul deciziei de sancționare. 29. Prin urmare, nu reiese din hotărârile pronunțate de instanțele naționale cum acestea și-au îndeplinit, pe de o parte, sarcina de a pune în balanță dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și scopurile legitime invocate pentru revocarea La art. 10 alineatul (2) din Convenție, care au o importanță deosebită atunci când libertatea de exprimare a funcționarilor se află în joc (Baka , menționat anterior, § 162) și, pe de altă parte, își îndeplinește obligația de a împiedica orice abuz din partea administrației. Prin urmare, în lipsa unor motive pertinente și suficiente furnizate de instanțele naționale pentru a justifica ingerința în litigiu, Curtea consideră că acestea nu pot fi considerate ca aplicând norme conforme cu principiile consacrate la art. 10 din convenție, pe baza unei evaluări acceptabile a faptelor relevante (Kula) În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție în speță. II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 31. Reclamantul solicită 55 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material care ar rezulta din pierderea locului de muncă și 15 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit. În această privință, acesta prezintă o fișa de plată a unui inginer de inginerie civilă care deține un post similar cu fostul său post în funcția publică. De asemenea, solicită 1 424 EUR pentru cheltuielile de avocat pe mail a declarat că a angajat și prezintă în această privință Convenția de Onoare a avocatului pe care l-a semnat cu avocatul său. 32. Guvernul susține că suma solicitată pentru prejudiciul material este neîntemeiată și excesivă și că, în continuare, consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsa deteriorare morală și încălcarea convenției și că suma solicitată în această privință este, de asemenea, neîntemeiată și excesivă și că nu corespunde sumelor acordate de Curte în cauze similare. În ceea ce privește cheltuielile de avocatură, guvernul arată că reclamantul nu a prezentat nicio justificare referitoare la plata pe care a declarat că a efectuat-o avocatului său și că suma solicitată în acest sens este nefondată și excesiv de ridicată. 33. Fără a specula cu privire la suma exactă pe care o pot reprezenta salariile, indemnizațiile și alocațiile pe care le-ar fi primit reclamantul în cazul în care încălcarea convenției nu ar fi avut loc și dacă acesta nu ar fi fost revocat din funcție publică, Curtea constată că a suferit un prejudiciu material pe care trebuie să îl ia în considerare. Comisia consideră, de asemenea, că reclamantul a trebuit să fi suferit un prejudiciu moral pe care singura constatare a încălcării convenției în prezenta hotărâre nu este suficientă pentru a-l repara. Statuând în echitate și având în vedere toate informațiile de care dispune, consideră rezonabilă acordarea sumei globale de 10 000 EUR, toți șefii de daune, plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit (a se vedea, mutatis mutandis Baka, citată anterior, § 191, CEDH 2016 și Kayasu c. Turcia, 64119/00 și 76292/01, § 128, 13 noiembrie 2008). În ceea ce privește cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Comisia consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru cheltuielile de avocatură. PRIN CESO, CURȚA, ÎN L statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data Regulamentului (CE) nr. 10 000 EUR (zece mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale și morale (ii). 1 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 15 ianuarie 2018, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Hasan Bak
DEUXIÈME SECTION
KARATEKİN c. TURQUIE
(Requête n
o
21807/08)
ARRÊT
15 janvier 2018
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Karatekin c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Julia Laffranque,
présidente,
Valeriu Grițco,
Stéphanie Mourou-Vikström,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 décembre 2018,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
21807/08) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Zülküf Karatekin («
le requérant
»), a saisi la Cour le 5 mai 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le 29 septembre 2017, le grief concernant l’atteinte alléguée au droit à la liberté d’expression du requérant a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article
54 § 3 du règlement de la Cour.
I.
4.
Le requérant est né en 1965 et réside à Diyarbakır.
5.
Il est ingénieur en génie civil. À l’époque des faits, il travaillait à la section de Diyarbakır de la Banque des provinces, un établissement public. Il était également membre du secrétariat de la plateforme pour la démocratie de Diyarbakır, composée de plusieurs associations, de syndicats et de chambres professionnelles, dont la chambre des ingénieurs en génie civil de Diyarbakır, qu’il présidait.
6.
Le 17 février 1999, la plateforme pour la démocratie de Diyarbakır diffusa un communiqué de presse par télécopie depuis les locaux de la chambre des ingénieurs en génie civil de Diyarbakır. Ce communiqué de presse se lisait comme suit
:
À la presse et à l’opinion publique
À la suite du transfert en Turquie et du placement en garde à vue d’Abdullah Öcalan, président général du PKK [Parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation illégale armée], les développements [survenus] en Turquie en général et dans les villes kurdes en particulier ont atteint des niveaux inquiétants.
Les 16 et 17 février, plus de 500 personnes parmi les dirigeants du HADEP [ancien parti politique pro-kurde] et des organisations non gouvernementales, les juristes, les défenseurs des droits de l’homme et la population civile ont été placées en garde à vue seulement à Diyarbakır.
Des pratiques similaires sont constatées et des gardes à vue se poursuivent dans toutes les villes kurdes. Nous craignons profondément l’amplification de ces pratiques contraires aux normes universelles des droits de l’homme et la survenance de violations du droit à la vie des défenseurs des droits de l’homme, des dirigeants des partis politiques et des organisations non gouvernementales et de la population civile.
Nous rappelons au gouvernement [la nécessité de] respecter les traités internationaux des droits de l’homme et ses engagements découlant des normes universelles des droits de l’homme.
Le 56
e
gouvernement doit
:
1.
respecter (...) les droits à la vie, à ne pas être soumis à la torture et à un procès équitable d’Abdullah Öcalan, [reconnus] par la Convention européenne des droits de l’homme, compte tenu de la nature systématique de la torture et des traitements inhumains [utilisés] comme méthode d’interrogatoire en Turquie et des inquiétudes nées à la suite de la publication des premières images d’Öcalan
;
2.
renoncer aux pratiques contraires aux normes universelles des droits de l’homme envers les dirigeants et membres des partis politiques et des organisations non gouvernementales, les défenseurs des droits de l’homme et la population civile.
La situation vécue aujourd’hui, le lourd bilan des [personnes] qui ont perdu la vie dans des conflits [armés], les meurtres dont les auteurs sont inconnus, la pratique d’incendier les villages, les disparitions en garde à vue et les graves atteintes [portées] (...) dans d’autres domaines de la vie doivent être considérés comme les conséquences de l’approche [adoptée à l’égard] du problème kurde et des méthodes militaires [adoptées en réponse à celui-ci].
Nous invitons le Gouvernement à renoncer aux pratiques et aux politiques contraires aux normes universelles des droits de l’homme qui ne contribueraient pas à la paix interne, et les institutions nationales et internationales des droits de l’homme et l’opinion publique démocratique à [faire preuve de] sensibilité (...) face aux faits [constatés].
La plateforme pour la démocratie de Diyarbakır.
7.
Une enquête disciplinaire fut diligentée à l’encontre du requérant au sein de l’administration qui l’employait en raison de ce communiqué de presse.
8.
Dans son rapport d’enquête daté du 6 août 1999, un inspecteur de l’administration qui employait le requérant estima que les opinions exprimées dans le communiqué de presse soutenaient Abdullah Öcalan, leader du PKK, dénigraient le 56
e
gouvernement et les forces de sécurité, avaient un but idéologique et étaient de nature à provoquer la population de la région et non à l’apaiser et que le communiqué en question n’était donc pas conforme aux lois. Considérant que le requérant avait commis l’infraction d’imprimer, de reproduire et de distribuer un communiqué ayant un but politique ou idéologique, dont la sanction était la révocation de la fonction publique, il proposa toutefois d’infliger à l’intéressé une sanction plus légère, à savoir le gel de l’avancement de grade, compte tenu des appréciations professionnelles positives que celui-ci avait reçues pendant les six dernières années.
9.
Le 29 février 2000, le conseil disciplinaire de la Banque des provinces, estimant que, eu égard au rapport d’enquête susmentionné, il était établi que le requérant avait commis l’infraction reprochée, infligea à celui-ci la sanction de révocation de la fonction publique en application de l’article
3/E b) du règlement disciplinaire de la Banque des provinces (paragraphe 18 ci-dessous).
10.
Le 3 avril 2000, le requérant introduisit un recours en annulation de cette décision.
11.
Le 19 décembre 2000, le tribunal administratif de Zonguldak («
le tribunal administratif
») annula l’acte de révocation. Il considéra qu’il était opportun de sanctionner le requérant en application de la disposition disciplinaire invoquée étant donné qu’il était établi, compte tenu du contenu du dossier, que l’intéressé avait commis l’infraction reprochée. Il estima cependant qu’avant d’infliger au requérant la sanction prévue pour cette infraction, il fallait rechercher si l’intéressé pouvait recevoir une sanction plus légère, eu égard à ses travaux passés et aux appréciations qu’il avait précédemment reçues.
12.
Le 27 septembre 2001, le Conseil d’État, saisi d’un pourvoi en cassation formé par l’administration, infirma le jugement du tribunal administratif. Il considéra que la sanction de révocation infligée au requérant était conforme au droit au motif que l’administration disposait d’un pouvoir d’appréciation quant à l’infliction d’une sanction plus légère que celle prévue pour une infraction.
13.
Le 13 mars 2002, le tribunal administratif de Zonguldak se conforma à l’arrêt du Conseil d’État et rejeta le recours du requérant au motif que l’acte de sanction adopté par l’administration était conforme au droit compte tenu de la nature des faits reprochés au requérant.
14.
Le 5 juin 2002, le requérant forma un pourvoi en cassation contre le jugement du tribunal administratif. Il y mentionna notamment la jurisprudence de la Cour relative à la liberté d’expression.
15.
Le 21 décembre 2004, le Conseil d’État rejeta le pourvoi du requérant au motif que le jugement attaqué et sa motivation étaient conformes au droit et à la procédure et qu’il n’existait pas de motif de cassation en l’espèce.
16.
Le 24 février 2005, le requérant introduisit un recours en rectification d’arrêt contre cet arrêt. Il invoqua la liberté d’expression telle qu’interprétée par la Cour dans sa jurisprudence.
17.
Le 28 septembre 2007, le Conseil d’État rejeta le recours du requérant en estimant que l’arrêt du 21 décembre 2004 était conforme à la loi et à la procédure et qu’il n’y avait pas en l’espèce de motif de nature à justifier sa rectification. Cet arrêt fut communiqué à l’avocat du requérant le 13
novembre 2007.
II.
18.
L’article 3 du règlement disciplinaire de la Banque des provinces, publié au Journal officiel le 1
er
février 1983, intitulé «
Les types de sanctions disciplinaires et les actes et situations appelant une sanction
», se lit comme suit
:
«
Les sanctions disciplinaires et les actes et situations appelant chaque sanction sont les suivants
:
(...)
:
il s’agit du renvoi de la fonction publique sans possibilité d’y revenir. Les actes et situations appelant la sanction de révocation de la fonction publique sont les suivants
:
(...)
b) imprimer, reproduire ou distribuer une publication interdite ou une affiche, pancarte ou banderole, etc. ayant un but politique ou idéologique ou les apposer ou les exposer quelque part, à la banque ou dans d’autres établissements publics
(...)
».
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 10 DE LA CONVENTION
19.
Le requérant allègue que sa révocation de la fonction publique pour avoir participé à la diffusion d’un communiqué de presse par une organisation non gouvernementale dont il faisait partie constitue une atteinte à ses droits à la liberté d’expression et à la liberté d’association. Il invoque les articles 10 et 11 de la Convention à cet égard.
20.
Maîtresse de la qualification juridique des faits, la Cour estime qu’il convient d’examiner le grief du requérant sous le seul angle de l’article 10 de la Convention.
21.
Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.
22.
Le requérant allègue que l’expression «
ayant un but politique ou idéologique
» contenue dans l’article 3/E b) du règlement disciplinaire invoqué pour le sanctionner n’était pas assez claire et prévisible et que l’ingérence dans son droit à la liberté d’expression n’était donc pas prévue par la loi. Il soutient ensuite que l’ingérence litigieuse ne poursuivait aucun but légitime et n’était pas nécessaire dans une société démocratique. Il estime à cet égard que le communiqué de presse incriminé ne faisait que constater des faits exacts, qu’il appelait les autorités à respecter les droits des citoyens et qu’il ne contenait aucun passage de nature à constituer une apologie de la violence ou un appel à la violence.
23.
Le Gouvernement estime qu’il n’y a pas eu ingérence dans le droit à la liberté d’expression du requérant car l’intéressé aurait accédé à la fonction publique en acceptant les devoirs et responsabilités liés à ce statut. Dans l’hypothèse où la Cour conclurait à l’existence d’une telle ingérence, il indique que les dispositions constitutionnelles et légales relatives aux fonctionnaires de l’État, les dispositions du règlement sur la chambre des ingénieurs en génie civil et en particulier l’article 3/E b) du règlement disciplinaire de la Banque des provinces constituaient la base légale de ladite ingérence. Il argue ensuite que cette ingérence poursuivait les buts légitimes de la protection de la sécurité nationale, de la défense de l’ordre et de la prévention du crime. Il soutient enfin que l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique dans la mesure où le requérant aurait manqué à son obligation de loyauté envers l’État en signant un communiqué de presse qui aurait protesté contre l’arrestation du leader du PKK et aurait discrédité le combat des autorités contre le terrorisme en formulant de fausses accusations contre elles.
24.
La Cour rappelle que la protection de l’article 10 de la Convention s’étend à la sphère professionnelle en général et aux fonctionnaires en particulier (
Baka c. Hongrie
[GC], n
o
20261/12, §
140, CEDH 2016) et renvoie aux principes découlant de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression, lesquels sont résumés notamment dans l’arrêt
Baka
précité (§§
158-161) et
Kula c.
Turquie
(n
o
20233/06, §§ 45 et 46, 19 juin 2018).
25.
Elle note qu’en l’espèce le requérant, fonctionnaire de l’État au sein de la Banque des provinces, a été révoqué de la fonction publique en raison de la diffusion d’un communiqué de presse par une organisation non gouvernementale dont il faisait partie, en application de l’article 3/E b) du règlement disciplinaire de la Banque de provinces, qui sanctionnait l’infraction d’imprimer, de reproduire et de distribuer un communiqué ayant un but politique ou idéologique. Elle note à cet égard que, selon le rapport rendu à l’issue de l’enquête disciplinaire diligentée à l’encontre de l’intéressé par l’administration qui l’employait, les opinions exprimées dans le communiqué de presse en question soutenaient le leader du PKK, dénigraient le gouvernement et les forces de sécurité, avaient un but idéologique et étaient de nature à provoquer la population de la région, et que le communiqué en cause n’était donc pas conforme aux lois (paragraphe
8 ci-dessus).
26.
La Cour considère que la révocation du requérant en raison de ce communiqué de presse constitue une ingérence dans l’exercice par l’intéressé de son droit à la liberté d’expression. Elle relève ensuite que cette ingérence avait une base légale, à savoir l’article 3/E b) du règlement disciplinaire de la Banque des provinces. Tout en ayant des doutes quant à la prévisibilité des termes employés dans cette disposition, elle juge qu’il ne s’impose pas de trancher cette question, eu égard à sa conclusion présentée ci-après quant à la nécessité de l’ingérence (paragraphe 29 ci-dessous). Elle peut admettre en outre que ladite ingérence poursuivait les buts légitimes de la protection de la sécurité nationale, de la défense de l’ordre et de la prévention du crime.
27.
Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour rappelle que, en l’espèce, il appartenait aux juridictions nationales de vérifier si les motifs invoqués par l’administration pour justifier la révocation du requérant apparaissaient comme «
pertinents et suffisants
» dans les circonstances de l’affaire. Elle estime donc que, pour apprécier si la nécessité de la sanction litigieuse a été établie de manière convaincante dans la présente affaire, elle doit essentiellement prêter attention à la motivation retenue par le juge national lorsqu’il a examiné le recours en annulation introduit par l’intéressé contre la décision de sa révocation (
Kula
, précité, § 49).
28.
Examinant les décisions rendues en l’espèce par les juridictions internes, la Cour constate qu’il est impossible de déterminer à partir de ces décisions si la révocation du requérant était nécessaire eu égard aux buts légitimes poursuivis par les autorités. En effet, les décisions des tribunaux administratifs n’apportent aucun élément permettant de penser que les juges ont pris soin d’examiner la nécessité de cette sanction dans les circonstances de l’espèce au regard du droit à la liberté d’expression du requérant, qui était expressément invoqué par l’intéressé devant eux (paragraphes 14 et 16 ci-dessus). La Cour relève à cet égard que le tribunal administratif s’est contenté d’indiquer dans ses jugements qu’il était établi, compte tenu du contenu du dossier, que le requérant avait commis l’infraction reprochée (paragraphe 11 ci-dessus) et que l’acte de sanction adopté par l’administration était conforme au droit compte tenu de la nature des faits reprochés à l’intéressé (paragraphe 13 ci-dessus). Quant aux arrêts du Conseil d’État, la Cour note que la haute juridiction a considéré la sanction de révocation infligée au requérant conforme au droit (paragraphe 13 ci-dessus) et confirmé le jugement déboutant le requérant sans y apporter davantage de motivation (paragraphes 15 et 17 ci-dessus). La Cour constate donc que ces juridictions n’ont pas expliqué plus en détail les critères qu’elles ont pris en compte pour considérer l’infraction reprochée au requérant établie en l’espèce eu égard aux motifs invoqués par l’administration à l’appui de la décision de sanction.
29.
Il ne ressort donc pas des décisions rendues par les juridictions nationales comment celles-ci ont, d’une part, mené à bien leur tâche consistant à mettre en balance le droit du requérant à la liberté d’expression et les buts légitimes invoqués pour la révocation de l’intéressé dans la présente affaire compte tenu des «
devoirs et responsabilités
» visés à l’article 10 § 2 de la Convention, qui revêtent une importance particulière lorsque la liberté d’expression des fonctionnaires se trouve en jeu (
Baka
, précité, § 162) et, d’autre part, rempli leur obligation d’empêcher tout abus de la part de l’administration. Dès lors, en l’absence de motifs pertinents et suffisants fournis par les juridictions nationales pour justifier l’ingérence litigieuse, la Cour estime que celles-ci ne peuvent être considérées comme ayant appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10 de la Convention, et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents (
Kula
, précité, § 52).
30.
À la lumière de ce qui précède, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention en l’espèce.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
31.
Le requérant réclame 55 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qui résulterait de la perte de son emploi et 15 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subi. Il présente à cet égard une fiche de paie d’un ingénieur en génie civil occupant un poste similaire à son ancien poste dans la fonction publique. Il demande aussi 1 424 EUR pour les frais d’avocat qu’il dit avoir engagés et présente à cet égard la convention d’honoraires d’avocat qu’il a signée avec son avocat.
32.
Le Gouvernement soutient que le montant demandé au titre du dommage matériel est non étayé et excessif. Il estime ensuite qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le dommage moral allégué et la violation de la Convention et que le montant demandé à cet égard est également non étayé et excessif et qu’il ne correspond pas aux montants accordés par la Cour dans des affaires similaires. S’agissant des frais d’avocat, le Gouvernement expose que le requérant n’a présenté aucun justificatif relatif au paiement qu’il dit avoir effectué à son avocat et que la somme demandée à ce titre est sans fondement et excessivement élevée.
33.
Sans spéculer sur la somme exacte que peuvent représenter les salaires, les indemnités et les allocations que le requérant aurait touchés si la violation de la Convention n’avait pas eu lieu et si celui-ci n’avait pas été révoqué de la fonction publique, la Cour observe que l’intéressé a subi un préjudice matériel qu’il y a lieu de prendre en compte. Elle considère aussi que le requérant a dû éprouver un dommage moral que le seul constat de violation de la Convention dans le présent arrêt ne suffit pas à réparer. Statuant en équité et à la lumière de toutes les informations dont elle dispose, elle juge raisonnable de lui octroyer la somme globale de 10
000
EUR, tous chefs de dommage confondus, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt (voir,
mutatis mutandis
,
Baka
, précité, § 191, CEDH 2016, et
Kayasu c. Turquie
, n
os
64119/00 et 76292/01, § 128, 13 novembre 2008). Quant à la demande relative aux frais et dépens, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, elle estime raisonnable la somme de 1 000 EUR pour les frais d’avocat.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir
dans la monnaie de l’État défendeur
, au taux applicable à la date du règlement
:
i.
10 000 EUR (dix mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel et moral
;
ii.
1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
15 janvier 2018, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Hasan Bakırcı
Julia Laffranque
Greffier adjoint
Présidente