SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 10783/09 Mehmet Aytunç ALTAY împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 22 ianuarie 2019 într-un comitet compus din Julia Laffranque, președinte, Valeriu Gritco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Mehmet Aytunç Altay, este un resortisant turc născut în 1956. El este în prezent deținut în Kocaeli. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul G. Tuncer, avocat care își desfășoară activitatea în Istanbul. a fost reprezentat de agentul său. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 iunie 2002, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului în care se afla statul în cauză l-a acuzat pe reclamant de infracțiuni de propagandă în favoarea unei organizații teroriste și de propagandă împotriva integrității indivizibile a statului din cauza a cinci articole pe care le-a scris, și care au fost publicate în revista lunară Hedef în iunie 2001. Printre pasajele din articolele în discuție puse în discuție în actul de acuzare, procurorul republicii cita în special acest articol, extras din articolul intitulat (...) El a fost îndreptat (...) în 1994 spre munții Kurdistan pentru a forma o formațiune de gherilă de campanie care trebuie să formeze o organizație războinică. În spațiul Kurdistan pe care prietenii PKK l-au creat prin prezentarea unui exemplu nobil al fraternității popoarelor, el a realizat formarea militară a camarazilor săi pentru a realiza pregătirile de desfășurare în munți și în orașele Turciei (...) La 31 decembrie 2008, Curtea de Justiie a Uniunii Europene și-a retras hotărârea pe fond și a pus capăt procedurii de prescripție legală în ceea ce privește propaganda în favoarea unei organizaii teroriste prevăzute la art. 7 din Legea nr. 3713 și a decis să îl acuze pe reclamant cu privire la încălcarea propagandei împotriva integrității indivizibile a statului prevăzut la art. 8 din aceeași lege pe motiv că această ultimă dispoziție fusese abrogată în 2003 la 27 decembrie 2010, Curtea de Casație, sesizată cu un recurs în casație formulat de reclamant, a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță. La art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, care a intrat în vigoare la 12 aprilie 1991, s-a prevăzut că După ce a fost modificat prin Legea nr. 5532, intrată în vigoare la 18 iulie 2006, art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 se citea astfel: □ Oricine face propaganda unei organizații teroriste prin legitizarea sau prin aplicarea de metode de constrângere, de violență sau de amenințare a unor astfel de organizații sau prin utilizarea acestor metode va fi condamnat la o pedeapsă de închisoare de la unu la cinci ani. 3713 prevedea dreptul de propagandă împotriva integrității indivizibile a statului înainte de abrogarea sa la 19 iulie 2003 prin Legea nr. 4928. GRIFS 11. Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare din cauza procedurii penale diligente împotriva sa. 12. Invocând art. 14 din Convenție, se plânge că a fost discriminat pe baza opiniilor sale politice. Reclamantul susține că procedura penală diligentă împotriva sa pentru articolele sale publicate într-o revistă constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. Guvernul ridică două excepții de la: o lună de la neobosirea căilor de atac interne și cealaltă de la lipsa de calitate de victimă a reclamantului. În ceea ce privește prima excepție, acesta susține că reclamantul nu a ridicat niciun motiv cu privire la dreptul său la libertatea de exprimare în fața autorităților interne și indică, de asemenea, faptul că persoana în cauză și-a introdus judecata în fața Curții înainte de pronunțarea hotărârii instanței judecătorești în litigiu. În ceea ce privește a doua excepție, guvernul afirmă că reclamantul nu poate pretinde că este victimă din cauza procedurii penale diligente împotriva sa, în măsura în care această procedură a dus la o decizie de încetare a acțiunii de prescripție și de executare și în care nu a fost adoptată nicio măsură restrictivă în ceea ce privește persoana în cauză. În plus, acesta susține că, în cazul în care existența unei ingerințe în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare ar trebui recunoscută de Curte, această interferență era prevăzută la articolele 7 alineatul (2) și 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713 și a urmărit scopul legitim al protecției securității naționale și a securității publice și consideră, de asemenea, că, având în vedere conținutul articolelor în cauză, intervenția în litigiu era necesară într-o societate democratică și proporțională cu obiectivele legitime urmărite. Reclamantul contestă excepțiile guvernului și consideră că procedurile penale care au fost inițiate ca urmare a articolelor sale constituie o interferență în exercitarea libertății sale de exprimare. 16. Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe cu privire la excepțiile preliminare ale guvernului întemeiate pe neobosirea căilor de atac interne și pe lipsa de calitate a victimei reclamantului, fiind, în orice caz, inadmisibilă din motivele expuse mai jos 17. Curtea va porni de la ipoteza că procedura penală inițiată împotriva reclamantului a constituit o interferență în dreptul la libertatea de exprimare a dreptului la libertatea de exprimare. Curtea consideră că această interferență era prevăzută de lege, și anume articolele 7 alineatul (2) și 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713. Ea poate accepta, de asemenea, că ingerința în litigiu urmărea un scop legitim în temeiul articolului 10 alineatul (2) din convenție, și anume protecția securității naționale și a securității publice. 18. În ceea ce privește necesitatea de a se ingera, aceasta amintește principiile care decurg din jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare, care sunt rezumate în special în hotărâri Bedat c. Elveția ([GC], nr. 56925/08, § 48, 29 martie 2016) și Faruk Temel c. Turcia 16853/05, §§ 53-57, 1 februarie 2011 19. În acest caz, Comisia observă că pasajul incriminat, extras din unul dintre cele cinci articole în litigiu și citat în actul de punere sub acuzare, a evocat acțiunile unui membru al unei organizații armate ilegale constând în formarea luptătorilor în vederea unei desfășurări în țară, în termeni avocăți și elogioși (punctul 6 de mai sus). Prin urmare, Comisia consideră că pasajul în cauză conține elemente care constituie o apologie a violenței (Sürek c. Turcia 1) [GC], nr. 26682/95, § 62, CEDH 1999-IV, și Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999. Având în vedere această concluzie, Comisia consideră că nu este necesar să se examineze conținutul celorlalte articole 20. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că ingerința în litigiu era compatibilă cu art. 10 alineatul (2) din convenție și că, având în vedere faptul că procedura penală este pusă în aplicare de stingerea acțiunii din motive de prescripție și de detenție, această ingerință era proporțională cu obiectivele legitime vizate. 21. Prin urmare, Comisia consideră că această cauză trebuie declarată inadmisibilă pentru lipsa vădită de temei, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Cu privire la Ö Õ art. 14 din Convenție 22. Reclamantul susține că a fost discriminat pe baza opiniilor sale politice din cauza procedurii penale diligente împotriva sa. 23. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu prezintă acest motiv decât în general, fără a aduce niciun element pentru a-l sprijini. 24. În consecință, acest motiv trebuie declarat inadmisibil pentru neatenție vădită de temei, în aplicarea articolului 35 § 3 litera (a) și a articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 14 februarie 2019. Hasan Bak
Requête n
o
10783/09
Mehmet Aytunç ALTAY
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 22 janvier 2019 en un comité composé de
:
Julia Laffranque,
présidente,
Valeriu Grițco,
Stéphanie Mourou-Vikström,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 décembre 2008,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Mehmet Aytunç Altay, est un ressortissant turc né en 1956. Il est actuellement détenu à Kocaeli. Il a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 5 juin 2002, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Istanbul inculpa le requérant des infractions de propagande en faveur d’une organisation terroriste et de propagande contre l’intégrité indivisible de l’État en raison de cinq articles que l’intéressé avait écrits, et qui ont été publiés dans le périodique mensuel
Hedef
en juin 2001. Parmi les passages des articles en question mis en cause dans l’acte d’accusation, le procureur de la République citait notamment celui-ci, extrait de l’article intitulé «
Le camarade Rıza est un idéal de guerre
»
:
«
(...) Il s’est dirigé (...) en 1994 vers les montagnes de Kurdistan aux fins de la fondation d’une formation de guérilla de campagne qui doit composer une organisation guerrière. Dans l’espace du Kurdistan que les amis du PKK ont créé en présentant un exemple noble de la fraternité des peuples, il a réalisé la formation militaire de ses camarades afin d’accomplir les préparations de déploiement dans les montagnes et les villes de Turquie (...)
».
5.
Le 31 décembre 2008, la cour d’assises d’Istanbul rendit son arrêt sur le fond. Elle mit fin à la procédure pour prescription légale à l’égard de l’infraction de propagande en faveur d’une organisation terroriste prévue à l’article 7 de la loi n
o
3713 et décida d’acquitter le requérant concernant l’infraction de propagande contre l’intégrité indivisible de l’État prévue à l’article 8 de la même loi au motif que cette dernière disposition avait été abrogée en 2003.
6.
Le 27 décembre 2010, la Cour de cassation, saisie d’un pourvoi en cassation formé par le requérant, confirma l’arrêt de la cour d’assises.
B.
Le droit interne pertinent
7.
L’article 7 § 2 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, entrée en vigueur le 12 avril 1991, prévoyait que
:
« Quiconque apporte une assistance aux organisations mentionnées [à l’alinéa ci-dessus] et fait leur propagande sera condamné à une peine d’emprisonnement d’un à cinq ans ainsi qu’à une peine d’amende lourde de cinquante millions à cent millions de livres (...) »
8.
Après avoir été modifié par la loi n
o
5532, entrée en vigueur le 18
juillet 2006, l’article 7 § 2 de la loi n
o
3713 se lisait ainsi
:
« Quiconque fait la propagande d’une organisation terroriste sera condamné à une peine d’emprisonnement d’un à cinq ans. (...) »
9.
Depuis la modification opérée par la loi n
o
6459, entrée en vigueur le 30 avril 2013, cet article dispose que
:
« Quiconque fait la propagande d’une organisation terroriste en légitimant ou en faisant l’apologie des méthodes de contrainte, de violence ou de menace de telles organisations ou incite à l’utilisation de ces méthodes sera condamné à une peine d’emprisonnement d’un à cinq ans. (...) »
10.
L’article 8 de la loi n
o
3713 prévoyait l’infraction de propagande contre l’intégrité indivisible de l’État avant son abrogation le 19 juillet 2003 par la loi n
o
4928.
11.
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant dénonce une atteinte à son droit à la liberté d’expression en raison de la procédure pénale diligentée à son encontre.
12.
Invoquant l’article 14 de la Convention, il se plaint d’avoir subi une discrimination fondée sur ses opinions politiques.
A.
Sur le grief tiré de l’article 10 de la Convention
13.
Le requérant allègue que la procédure pénale diligentée à son encontre pour ses articles publiés dans un périodique constitue une atteinte à son droit à la liberté d’expression. Il invoque l’article 10 de la Convention à cet égard.
14.
Le Gouvernement soulève deux exceptions d’irrecevabilité, l’une tirée du non-épuisement des voies de recours internes et l’autre de l’absence de qualité de victime du requérant. En ce qui concerne la première exception, il soutient que le requérant n’a pas soulevé de grief relatif à son droit à la liberté d’expression devant les autorités internes et indique en outre que l’intéressé a introduit sa requête devant la Cour avant le prononcé du jugement de la cour d’assises. Quant à la deuxième exception, le Gouvernement allègue que le requérant ne peut se prétendre victime en raison de la procédure pénale diligentée contre lui, dans la mesure où cette procédure a abouti à une décision d’extinction de l’action pour prescription et d’acquittement et où aucune mesure restrictive n’a été adoptée à l’égard de l’intéressé. Il argue en outre que, si l’existence d’une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression devait être reconnue par la Cour, cette ingérence était prévue par les articles 7 § 2 et 8 § 1 de la loi n
o
3713 et poursuivait le but légitime de la protection de la sécurité nationale et de la sûreté publique. Il estime aussi que, eu égard au contenu des articles en question, l’ingérence litigieuse était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée aux buts légitimes poursuivis.
15.
Le requérant conteste les exceptions du Gouvernement. Il considère que les poursuites pénales qui ont été engagées en raison de ses articles constituent une ingérence dans l’exercice de sa liberté d’expression.
16.
La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire qu’elle se prononce sur les exceptions préliminaires du Gouvernement tirées du non-épuisement des voies de recours internes et de l’absence de qualité de victime du requérant, la requête étant de toute manière irrecevable pour les raisons exposées ci-après.
17.
La Cour partira de l’hypothèse que la procédure pénale engagée contre le requérant a constitué une ingérence dans le droit de l’intéressé à la liberté d’expression. Elle considère que cette ingérence était prévue par la loi, à savoir les articles
7 § 2 et 8 § 1 de la loi n
o
3713.Elle peut accepter en outre que l’ingérence litigieuse poursuivait un but légitime au regard de l’article 10 § 2 de la Convention, à savoir la protection de la sécurité nationale et de la sûreté publique.
18.
Quant à la nécessité de l’ingérence, elle rappelle les principes découlant de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression, lesquels sont résumés notamment dans les arrêts
Bédat c. Suisse
([GC], n
o
56925/08, § 48, 29 mars 2016) et
Faruk Temel c. Turquie
(n
o
16853/05, §§ 53-57, 1
er
février 2011).
19.
En l’espèce, elle observe que le passage incriminé, extrait de l’un des cinq articles litigieux et cité dans l’acte d’accusation, racontait les actions d’un membre d’une organisation illégale armée consistant à former des combattants en vue d’un déploiement dans le pays, dans des termes approbatifs et élogieux (paragraphe 6 ci-dessus). Elle considère donc que le passage en question contient des éléments qui constituent une apologie de la violence (
Sürek c. Turquie
(n
o
1) [GC], n
o
26682/95, § 62, CEDH 1999‑IV, et
Gerger c. Turquie
[GC], n
o
24919/94, § 50, 8 juillet 1999). Compte tenu de cette conclusion, elle considère qu’il n’est pas nécessaire d’examiner le contenu des autres articles.
20.
Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que l’ingérence litigieuse était compatible avec l’article 10 § 2 de la Convention et que, compte tenu du fait que la procédure pénale s’est soldée par l’extinction de l’action pour cause de prescription et par l’acquittement de l’intéressé, cette ingérence était proportionnée aux buts légitimes visés.
21.
Partant, elle juge que ce grief doit être déclaré irrecevable pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 § 3 a) et 4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de l’article 14 de la Convention
22.
Le requérant allègue avoir subi une discrimination fondée sur ses opinions politiques en raison de la procédure pénale diligentée à son encontre.
23.
La Cour note que le requérant ne présente ce grief que de manière générale, sans apporter aucun élément pour l’étayer.
24.
Il s’ensuit que ce grief doit être déclaré irrecevable pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 14 février 2019.
Hasan Bakırcı
Julia Laffranque
Greffier adjoint
Présidente