În cazul Cangı împotriva Turciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), cu o cameră compusă din: Robert Spano, președintele, Paul Lemmens, Ișıl Karakaș, Julia Laffranque, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, Ivana Jelić, Leaf Leaf, Leaf Leaf de Naismith, guvernatorul din İzmir, după ce a primit în 18 decembrie 2018 o cerere de la avocatul său, a primit în contextul acestei cereri o cerere de informații de la Curtea a Turciei, iar în data de 24 noiembrie 2017 (secțiunea 2.9) a fost adoptată o cerere de informații de la Curtea a Republicii Turcia, reprezentată de Ali Smirnaev, reprezentantul său în temeiul Convenției privind libertățile fundamentale ale statului turc (secțiunea 2.9) (secțiunea 3.9)).
El a introdus în instanțe, în numele său, precum și în numele unui număr de organizații neguvernamentale pe care le reprezenta, proceduri în vederea controlului judiciar al deciziilor administrative privind situl antic Allianz, un grup al grupului de inițiativă Allianz, un grup al persoanelor fizice și organizațiilor neguvernamentale care luptă împotriva distrugerii sitului antic Allianz, amenințat de proiectul de construcție a barajului Yortanlı.El a introdus în instanțe, în numele său, precum și în numele unui număr de organizații neguvernamentale pe care le reprezenta, proceduri în vederea controlului judiciar al deciziilor administrative privind situl antic Allianz.La data de 8 decembrie 2010, în urma deciziilor Consiliului Regional de Prezervare a Patrimoniilor Culturali și Naturali din İzmir (Consulul pentru Patrimoniul Cultural și Natural) a respins această procedură, în vederea obținerii deciziilor din 28 ianuarie 2010 și 17 august 2015 respectiv, prin care a autorizat această procedură, respectiv, în vederea obținerii de autorizații pentru administrarea și refacerea site-ului cultural și a apei naturale din Yortanzar și de la data de 8 decembrie 2010.
La 26 ianuarie 2010, la sediul Consiliului pentru patrimoniul cultural și natural s-a desfășurat o întâlnire privind proiectele de conservare a sitului antic Allianoi și planificarea lucrărilor la barajul Yortanlı. Membrii consiliului respectiv și responsabilii Direcției de lucrări hidraulice de stat au participat la această întâlnire, care a fost prezidată de vicepreședintele Direcției Monumente și Muzee a Ministerului Culturii și Turismului. La sfârșitul acestei întâlniri, s-a decis că o echipă de experți va pregăti un nou raport privind proiectul de conservare și că această întâlnire va fi prezentată Consiliului pentru patrimoniul cultural și natural.
În opinia sa, modul în care această întâlnire a fost organizată și obiectul acesteia au fost de natură să afecteze legalitatea acestor decizii. Reclamantul a susținut în această privință că, potrivit procesului-verbal neoficial la dispoziția sa, vicepreședintele Direcției Monumente și Muzee a Consiliului pentru Cultură și Muzee a cerut instanței să ia în considerare informațiile solicitate de către președintele Consiliului pentru a face obiectul unei propuneri de a refuza dispozițiile din această categorie, care a făcut obiectul unei notificări privind activitățile administrative ale instituțiilor culturale și a unei recomandări a Curții pentru a introduce o procedură de procedură administrativă în favoarea membrilor Consiliului pentru a solicita informații privind activitățile administrative ale instituțiilor culturale și a unor acte de natură.
În special, el susținea că art. 26 § 1 din Legea nr. 4982, pe care se baza această decizie, a fost interpretat greșit de către acest consiliu; într-adevăr, în opinia sa, informațiile și documentele vizate de această dispoziție trebuiau să intre în domeniul de aplicare al dreptului la informație, cu excepția cazului în care organismul în cauză a decis altfel. (14) La 10 aprilie 2013, tribunalul administrativ a respins recursul solicitat de reclamant. El a considerat că actul în litigiu nu era ilegal pe motiv că, pentru ca informațiile și documentele cu caracteristicile unui capitol specific, să aibă caracteristici de a nu fi interpretate, o notificare, o notă de apel sau o recomandare de informații obținute de către instituțiile publice și de către instituțiile administrative pentru a desfășura activități în domeniul de aplicare al informațiilor și a activităților lor în cauză trebuie să fie prezentate în mod explicit (art. 498 § 1 din Curtea, Curată și Curtea Curții, Curată și Curtea Curții, Curată și Curtea Curții, Curată și Curtea Curții, Curată și Curtea Curții) (art. 492, punctul 1 din Hotărârea Curții Curții, nr.
În această privință, el a susținut că, în conformitate cu această dispoziție, procesul-verbal solicitat intră în principiu în domeniul de aplicare al dreptului de acces la informație și că administrația nu a decis să excludă acest document înainte de cererea sa formulată pentru a obține comunicarea acestuia.16 La 28 martie 2014, Tribunalul Administrativ Regional din Ankara a confirmat hotărârea atacată. El a considerat că aceasta era în conformitate cu procedura și dreptul.17 La 11 iunie 2014, reclamantul a formulat o acțiune individuală la Curtea Constituțională, plângând în special că a încălcat dispozițiile articolului 10 din Convenție, datorită interpretării și aplicării acestuia, având în vedere atât posibilitatea de a obține informații private, cât și protecția și protecția autorităților guvernamentale.26 ianuarie 2010 - 26 ianuarie 2010 - organizația a susținut că nu a avut drept de a primi aceste informații, dar a avut și posibilitatea de a le comunica.
După ce a constatat că plângerea interesatului se referea la interpretarea și aplicarea unei dispoziții legale și la eliberarea unei proceduri pe care el a introdus-o în fața instanțelor administrative, Curtea Constituțională a considerat că deciziile acestora nu erau lipsite de arbitrari sau de o eroare evidentă de apreciere. II. DREPTUL INTERN CONTINENT 19.Legea nr. 4982 din 9 octombrie 2003 privind dreptul la informație are ca scop să instituie procedurile și principiile privind cererile privind dreptul de utilizare de către persoane fizice a dreptului la informație în conformitate cu principiile imparțialității și deschiderii, care este o cerință a guvernării democratice: accesul rapid la informații și la documentele necesare pentru a răspunde la cererile instituțiilor publice și a organismelor publice, precum și la cererile instituțiilor publice și a organismelor administrative și a organizațiilor profesionale. § 20 Legea nr. 4 și 5 din 20 secțiunea 1 se aplică în mod efectiv, astfel încât fiecare organism public să poată să primească o răspunsă rapidă și exactă la cererile sale.
art. 26 - Informațiile și documentele cu caracteristicile unui aviz, ale unei propuneri, ale unei note de informare sau ale unei recomandări, obținute de către organismele și instituțiile [publice] în scopul desfășurării activităților lor intră în domeniul de aplicare al dreptului la informație, cu excepția cazului în care se decide altfel. ( art. 26 - Informațiile obținute, notate, prezentate sau consultate de către o organizație cu caracteristicile unui aviz, unei propuneri, unei note de informare sau unei recomandări, obținute de către organismele și instituțiile [publice] în scopul desfășurării activităților lor intră în domeniul de aplicare al dreptului la informație, cu excepția cazului în care se decide altfel. ( art. 26 - Rezultatele obținute, notate, prezentate sau consultate de către o organizație cu caracteristici ale unui aviz, unei propuneri, unei note de informare sau unei recomandări, determinate de către o organizație sau o organizație, cu scopul de a-și desfășura activitățile, nu intră în domeniul de aplicare al dreptului la informație, cu excepția cazului în care se decide altfel. art. 26 - Recurgerea acestei informații sau a unei informații este o solicitare sau un apel la libertate de a unei persoane care nu își dorește să obțină o copie oficială a avizului sau a unui aviz sau a unei opinii sau a unei opinii publice sau a unui articolului publicului publicului publicului public.
2.Exercitarea acestor libertăți care implică obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii criminalității, protecției sănătății sau moralei, protecției reputației sau a drepturilor altora, pentru a preveni divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. A. În privința dreptului de primire în fața instanțelor. 22.
Constatând, de asemenea, că plângerea nu este manifest nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu este supusă nici unui alt motiv de inadmisibilitate, ea o declară admisibilă. B. Pe fond 1. Existența unei ingerințe a) Argumentele părților 26. reclamantul arată că, în calitate de activist militant pentru protecția sitului antic Allianz, el a participat la o campanie de sensibilizare pe această temă în cadrul unei organizații neguvernamentale și a introdus proceduri de anulare a deciziilor administrative care prevedeau dezvoltarea sitului antic. El susține că copia oficială a procesului de judecată din 26 ianuarie 2010 a avut o importanță crucială pentru a putea discuta cu instanțele administrative cu privire la problema de gestionare a sitului antic Allianz, iar în procesul de judecată el consideră că a exercitat presiuni asupra publicului, care, în mod contrar, are nevoie să demonstreze că a avut dreptate să cunoască argumentele sale cu privire la dezvoltarea site-ului antic Allianz.
Guvernul a explicat că, în conformitate cu jurisprudența Curții, statele au fost obligate să instituie un dispozitiv care să permită indivizilor să obțină informații accesate în general, dar nu sunt obligate să acorde acces la informațiile confidențiale. El consideră că, întrucât este vorba în acest caz de un proces-verbal al unei reuniuni privind funcționarea organismelor publice, accesul la informații nu este protejat de art. 10 din Convenție. 28. Guvernul adaugă că reclamantul a fost în măsură să pună în aplicare un proces-verbal nesemnat al întâlnirii în cauză, care viza pregătirea unui nou raport privind proiectul de conservare a sitului public din Hong Kong, dar nu este obligat să acorde acces la informațiile confidențiale. El consideră că, întrucât este vorba în acest caz de un proces-verbal al unei reuniuni privind funcționarea organismelor publice, accesul la informații nu este protejat de art. 10 din Convenție. 28.
Întrebarea dacă și în ce măsură refuzul de a acorda acces la informații constituie o ingerință în exercitarea de către un solicitant a dreptului la libertatea de exprimare trebuie să fie evaluată de la caz la caz în lumina circumstanțelor speciale ale cauzei (Idem, § 157). Lista criteriilor relevante pentru a defini mai precis domeniul de aplicare al acestui drept, stabilită în Hotărârea Magyar Helsinki Bizottság, este următoarea: scopul cererii de informații, natura informațiilor căutate, rolul reclamantului și disponibilitatea informațiilor solicitate (Idem, §§ 158 - 170).
Ea subliniază că, în acest caz, reclamantul era membru al unei organizații neguvernamentale, grupul de inițiativă Allianoi, care participa la dezbaterea publică privind conservarea sitului antic Allianoi, amenințat de distrugere de un proiect de baraj. Ea subliniază că era, de asemenea, avocatul organizațiilor neguvernamentale care au introdus acțiuni în anulare a deciziilor autorităților care aprobă proiectul de baraj (§6 de mai sus). Ea constată că, obținând, printr-un mijloc neidentificat în dosar, o copie neoficială a procesului-verbal al reuniunii din 26 ianuarie 2010, el a solicitat Consiliului pentru patrimoniul cultural și natural să prezinte o copie semnată a cererii de baraj în cauză (§9 de mai sus). Ea observă că aceste decizii au fost luate de către autoritățile turce pentru a demonstra nu numai dorința de a modifica documentul menționat anterior, dar și dorința de a expune dovezi privind erori și erori de natură, în special în cazul în care autoritatea turcă a solicitat această decizie (§17 de mai sus), în special prin intermediul deciziei Curții pentru Curtea, care a exercitat presiuni asupra acestui document și a cerut ca autoritățile turce să facă apel la orice acte de urgență și de natură (delegerile de la art. 17 de mai sus), precum și de asemenea, în cazul în care Curtea de judecată, în cazul în care Curtea de Curtea a solicitat ca aceste decizii să fie luate de către autoritățile turce, în cazul în care a fost efectuat cererea de urgență să facă o cerere de urgență în cazul în care a unei cereri de urgență de natură a acestui sit (paragraful de unde a fost în cauză).
Curtea observă că refuzul autorităților de a-i furniza reclamantului procesul-verbal semnat și autentificat al întâlnirii în cauză a constituit un obstacol în transmiterea către instanțe și public a informațiilor privind procedura decizională privind protecția sitului antic Allianoi.Curtea observă că, cu siguranță, reclamantul dispunea de o copie nesemnată a procesului-verbal, dar că a considerat că are nevoie de o copie oficială a acestui document pentru a-și apăra cauza.De fapt, consideră că se poate considera în mod rezonabil că, fără procesul-verbal oficial furnizat de autorități, reclamantul nu putea contribui în mod eficient la nici o dezbatere juridică, nici la o dezbatere publică prin producerea unei atentii fiabile la instanțele de judecată și a dreptului la informații și informații.A judecat deci că documentul solicitat era necesar în scopul exercitării libertății de exprimare a persoanei fizice (art. 34 din legea României, din 24 iunie 2014, nr. 6293, § 273, ale căii).
În ceea ce privește natura informațiilor în cauză, Curtea observă că ședința din 26 ianuarie 2010 a vizat proiectul de conservare a sitului antic Allianoi și construcția barajului Yortanlı. Observă că, la finalul acestei ședințe, s-a decis să se pregătească și să se prezinte un nou raport privind proiectul de conservare Consiliului pentru patrimoniul cultural și natural (§8 de mai sus). Observă că, prin urmare, ședința în cauză a vizat fără îndoială un subiect de interes general, având în vedere că inundarea unui sit istoric de apele unui baraj constituie în mod evident o chestiune care poate crea o controversa puternică, care are o temă socială sau care aduce o problemă importantă, iar acest site ar trebui să fie informat (Comisia maghiară pentru protecția patrimoniului cultural și natural, menționată mai sus, 16GC, § 35.2).
48876/08, § 103, CEDO 2013 (extracte)).Consideră că abordarea profesională a reclamantului în numele acestei organizații neguvernamentale, în cadrul procedurilor de anulare a deciziilor administrative în cauză și a acțiunii sale de sensibilizare a publicului larg cu privire la protecția sitului antic, nu poate fi pusă la îndoială.Consideră că procesul-verbal în cauză, al cărui conținut este descris mai sus, conținea informații de tipul celor pe care reclamantul a angajat să le comunice publicului în cadrul acțiunii sale pentru situl antic în numele organizației neguvernamentale din care face parte.În cele din urmă, consideră că, prin urmare, interesatul avea nevoie de acces la documentul solicitat pentru a îndeplini această sarcină prin furnizarea de informații precise și fiabile.36Consideră că Curtea a constatat că această chestiune era în cauză și că nu a fost disponibilă în mod special în cazul unei comunicări în favoarea sitului antic în favoarea autorităților din Hong Kong (§ 37, § 374 din 14/05, aprilie 2009), iar Curtea a considerat că această comunicare nu a fost accesibilă în mod special în cazul unei comunicări în favoarea autorităților din Hong Kong (§ 374 din 14 aprilie 2009).
În ceea ce privește cele de mai sus, Curtea consideră că, prin refuzul accesului reclamantului la documentul solicitat, care era disponibil, autoritățile interne au împiedicat exercitarea de către persoana interesată a libertății sale de a primi și de a comunica informații, într-un mod care afectează esența drepturilor sale protejate de art. 10 din Convenție.Consideră că a existat, prin urmare, o ingerință în exercitarea dreptului garantat de această dispoziție, care este aplicabilă în acest caz. 2.Justificare a litigiului 38.Pentru a fi justificat, o ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare trebuie să urmărească dreptul prevăzut de lege, să aibă unul sau mai multe dintre scopurile legitime menționate la art. 10 alineatul (2) din Convenție și să fie necesară în societatea democratică.39 Având în vedere că dispozițiile legii privind cererea de informații și a litigiului nu sunt conforme cu dispozițiile legii, reclamantul trebuie să fie obligat să furnizeze informații sau să litigieze cu autoritățile.
În această privință, Curtea constată că părțile sunt în dezacord cu privire la faptul dacă ingerința a fost prevăzută prin lege sau nu de către organismele și instituțiile publice în vederea desfășurării activităților lor și vizate de această dispoziție (§12 de mai sus). În continuare, ea notează că, în speță, Consiliul de Evaluare a Accesului la Informații a respins recursul de opoziție formulat de reclamant pe motiv că procesul-verbal solicitat a intrat în categoria informațiilor și documentelor cu caracteristicile unui aviz, o propunere, o notă de informație sau o recomandare, obținute de către organismele și instituțiile publice în vederea desfășurării activităților lor și vizate de această dispoziție (§12 de mai sus).
Curtea observă că divergența principală dintre părți constă în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 4982 și, în special, a articolului 26 § 1 (§20 de mai sus).Curtea consideră, prin urmare, că, pentru a determina dacă intervenția a fost prevăzută prin lege, trebuie verificată interpretarea articolului 26 § 1 din Legea nr. 4982 de către autoritățile naționale.Reamintește în această privință că este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, și în special a instanțelor și a tribunalelor, de a interpreta dreptul intern.Dacă interpretarea utilizată nu este arbitrară sau manifest nereasonabilă, sarcina sa se limitează la a determina dacă efectele acesteia sunt compatibile cu Convenția (Radomilja și alte cazuri [Croația], GC 376/1068 și 227/12, 20 martie 2018).
Într-adevăr, Curtea constată că autoritățile naționale, în deciziile lor, par să fi inversat principiul general și excepția prevăzute de această dispoziție, potrivit căreia informațiile și documentele cu caracteristicile unui aviz, propunere, notă de informare sau recomandare, obținute de către instituțiile și instituțiile publice în scopul desfășurării activităților lor intră în sfera de aplicare a principiului dreptului la informație, cu excepția cazului în care se decide contrariul (§20 de mai sus).
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că ingerința în litigiu nu a fost prevăzută prin lege în sensul articolului 10 alineatul (2) din Convenție. Având în vedere această concluzie, consideră că nu este necesar să se verifice dacă celelalte condiții cerute de art. 10 alineatul (2) din Convenție, și anume existența unui scop legitim și necesitatea ingerinței într-o societate democratică, au fost respectate în speță.45 Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție în sensul articolului 10 alineatul (2) din Convenție.II. SUR LAPLICARE A ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 46.
În acest sens, reclamantul prezintă un tabel de calcul care prezintă munca efectuată de avocatul său, facturile privind cheltuielile judiciare, precum și chitanțele poștale și de fax.51 Guvernul arată că reclamantul nu va fi supus nici unui document sau dovezi de plată care să demonstreze realitatea acestor cheltuieli, detalii despre care, în opinia sa, nu sunt suficient de indicate.52 Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor solicitate și, în măsura în care acest lucru se dovedește a fi o practică, trebuie să obțină o rată rezonabilă a dobânzii pentru a-și asigura plata acestora.13 În conformitate cu art. 44 din Convenția Europeană, Curtea consideră că, în conformitate cu art. 2 din Convenția, aceasta trebuie să obțină rambursarea tuturor cheltuielilor solicitate și, în măsura în care acest lucru devine posibil, să obțină o rată rezonabilă a dobânzii pentru a-și asigura plata acestora.13 În conformitate cu art. 44 din Convenția Europeană, aceasta trebuie să obțină o rată rezonabilă a dobânzii de trei luni, în conformitate cu art. 44 din Convenția Europeană, în conformitate cu art. 44 din Convenția Europeană.
2 din Convenție, următoarele sume, să fie convertite în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data soluționării): i. 7 500 EUR (șapte mii cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca taxă, pentru daune morale; ii. 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamant ca taxă, pentru cheltuieli și cheltuieli; b) de la expirarea termenului menționat și până la plata, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru excedent.
DEUXIÈME SECTION
CANGI c. TURQUIE
(Requête n
o
24973/15)
ARRÊT
29 janvier 2019
29/04/2019
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Cangı c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Robert Spano,
président,
Paul Lemmens,
Ișıl Karakaș,
Julia Laffranque,
Valeriu Grițco,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Ivana Jelić,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 décembre 2018,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
24973/15) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Arif Ali Cangı («
le requérant
»), a saisi la Cour le 7 mai 2015 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le requérant se plaignait d’une atteinte à son droit de recevoir et de communiquer des informations.
4.
Le 2 novembre 2017, la requête a été communiquée au Gouvernement.
I.
A.
Le contexte de l’affaire
5.
Le requérant est né en 1964 et réside à İzmir.
6.
Il est avocat de profession. À l’époque des faits, il était membre du groupe d’initiative d’Allianoi, un groupe composé de particuliers et d’organisations non gouvernementales luttant contre la destruction du site antique d’Allianoi, menacé par le projet de construction du barrage de Yortanlı. Il introduisit devant les tribunaux, à son nom ainsi qu’au nom d’un certain nombre d’organisations non gouvernementales qu’il représentait, des procédures en vue du contrôle judiciaire des décisions administratives relatives au site antique d’Allianoi.
7.
À la suite des décisions du conseil régional chargé de la préservation des héritages culturels et naturels d’İzmir («
le conseil des héritages culturels et naturels
») du 28 mai 2010 et du 17 août 2010, autorisant respectivement l’ensevelissement sous du sable et la submersion du site d’Allianoi, et du 8 décembre 2010, autorisant la rétention d’eau dans le barrage de Yortanlı, le site antique fut englouti par les eaux dudit barrage au début de l’année 2011. L’action en annulation des décisions du conseil des héritages culturels et naturels autorisant l’inondation du site antique par les eaux du barrage fut rejetée par le tribunal administratif d’Ankara le 30
janvier 2013 et ce jugement fut confirmé par l’arrêt du Conseil d’État du 5 mai 2015.
B.
La réunion du 26 janvier 2010 et la procédure introduite par le requérant afin d’obtenir le procès-verbal officiel de cette réunion
8.
Le 26 janvier 2010, une réunion portant sur les projets de conservation du site antique d’Allianoi et sur la planification des travaux du barrage de Yortanlı eut lieu dans les locaux du conseil des héritages culturels et naturels. Les membres dudit conseil et les responsables de la direction des travaux hydrauliques de l’État assistèrent à cette réunion, qui fut présidée par la vice-présidente de la direction des monuments et des musées du ministère de la Culture et du Tourisme. À l’issue de cette réunion, il fut décidé qu’une équipe d’experts préparerait un nouveau rapport sur le projet de conservation et le présenterait au conseil des héritages culturels et naturels.
9.
Par une lettre du 21 novembre 2011, le requérant, indiquant qu’il venait d’apprendre la tenue de la réunion susmentionnée, demanda au conseil des héritages culturels et naturels la communication d’une copie signée du procès-verbal de cette réunion. Il invoquait à cet égard la loi n
o
4982 sur le droit d’accès à l’information.
10.
Le 20 décembre 2011, le conseil des héritages culturels et naturels rejeta cette demande au motif qu’il s’agissait d’une réunion spéciale entre organismes publics propre au fonctionnement de ceux-ci («
kurumlar arası hizmete özel bir toplantı
»).
11.
Le 4 janvier 2012, le requérant forma un recours en opposition devant le conseil d’appréciation de l’accès à l’information contre la décision de rejet de sa demande du conseil des héritages culturels et naturels. Il
indiquait qu’il avait obtenu une copie non officielle et non signée du procès-verbal de la réunion du 26 janvier 2010 et qu’il était d’une importance cruciale qu’il obtînt la copie officielle et signée du procès-verbal en question aux fins du contrôle de la légalité des décisions précitées du conseil des héritages culturels et naturels autorisant l’inondation du site antique d’Allianoi (paragraphe 7 ci-dessus). Selon lui, la façon dont cette réunion avait été organisée et l’objet de celle-ci étaient de nature à affecter la légalité de ces décisions. Le requérant alléguait à cet égard que, selon le procès-verbal non officiel dont il disposait, la vice-présidente de la direction des monuments et des musées du ministère de la Culture et du Tourisme, qui avait présidé la réunion en question, avait fait pression sur les membres du conseil des héritages culturels et naturels pour que le projet de la direction des travaux hydrauliques de l’État fût approuvé avant le mois d’avril 2010.
12.
Le 26 janvier 2012, le conseil d’appréciation de l’accès à l’information rejeta le recours du requérant en application de l’article 26 § 1 de la loi n
o
4982 au motif que le procès-verbal demandé entrait dans la catégorie des informations et documents ayant les caractéristiques d’un avis, d’une proposition, d’une note d’information ou d’une recommandation, obtenus par les organismes et établissements publics afin de mener leurs activités et visés par cette disposition.
13.
Le 2 avril 2012, le requérant introduisit devant le tribunal administratif d’Ankara («
le tribunal administratif
») un recours en annulation de la décision du conseil d’appréciation de l’accès à l’information. Il soutenait notamment que l’article 26 § 1 de la loi n
o
4982, sur lequel était fondée cette décision, avait été mal interprété par ce conseil
; en effet, selon lui, les informations et documents visés par cette disposition devaient entrer dans le champ d’application du droit à l’information, à moins que l’organisme concerné n’en ait décidé le contraire.
14.
Le 10 avril 2013, le tribunal administratif rejeta le recours du requérant. Il estima que l’acte litigieux n’était pas illégal au motif que, pour que les informations et documents ayant les caractéristiques d’un avis, d’une proposition, d’une note d’information ou d’une recommandation obtenus par les organismes et établissements publics afin de mener leurs activités entrent dans le champ d’application de la loi n
o
4982, les organismes et établissements concernés devaient en avoir décidé le contraire (
sic
) («
kurum ve kurulușların faaliyetlerini yürütmek üzere elde ettikleri görüș, bilgi notu, teklif ve tavsiye niteliğindeki bilgi ve belgelerin 4982 sayılı Kanun kapsamında olması için kurum ve kurulușlar tarafından aksinin kararlaștırılmasının gerekmesi karșısında tesis edilen dava konusu ișlemde hukuka aykırılık bulunmamaktadır
»).
15.
À une date non précisée, le requérant interjeta appel du jugement du tribunal administratif. Il dénonçait en particulier l’interprétation de l’article
26 § 1 de la loi n
o
4982 par ce tribunal, qui, selon lui, avait eu pour conséquence l’annulation de son droit d’accès à l’information prévu par la loi. Il soutenait à cet égard que, selon cette disposition, le procès-verbal demandé entrait en principe dans le champ d’application du droit d’accès à l’information et que l’administration n’avait pas décidé d’en exclure ce document avant sa demande formulée pour obtenir sa communication.
16.
Le 28 mars 2014, le tribunal administratif régional d’Ankara confirma le jugement attaqué. Il considéra que celui-ci était conforme à la procédure et au droit.
17.
Le 11 juin 2014, le requérant forma un recours individuel devant la Cour constitutionnelle. Il se plaignait notamment d’une violation des dispositions de l’article 10 de la Convention en raison de l’interprétation et de l’application, à ses yeux erronées, de l’article 26 § 1 de la loi n
o
4982 par les autorités et juridictions administratives. Il soutenait que ces dernières l’avaient ainsi privé de son droit de recevoir et de communiquer des informations sur la réunion du 26 janvier 2010 et de la possibilité d’exercer son rôle de chien de garde en tant que représentant d’une organisation non gouvernementale ayant pour but la protection du site antique d’Allianoi.
18.
Le 31 octobre 2014, la Cour constitutionnelle déclara le recours du requérant irrecevable pour défaut manifeste de fondement. Après avoir relevé que le grief de l’intéressé portait sur l’interprétation et l’application d’une disposition légale et sur l’issue d’une procédure qu’il avait intentée devant les juridictions administratives, elle estima que les décisions de ces dernières étaient dépourvues d’arbitraire ou d’erreur manifeste d’appréciation.
II.
19.
La loi n
o
4982 du 9 octobre 2003 relative au droit d’accès à l’information vise à mettre en place les procédures et principes relatifs à l’utilisation par les individus de leur droit à l’information conformément aux principes d’impartialité et d’ouverture, qui est une exigence d’une gouvernance démocratique et transparente. Elle s’applique aux activités des organismes et établissements publics et des établissements professionnels ayant la qualité d’un organisme public. Les articles 4 et 5 de cette loi disposent que chacun a le droit d’accéder à l’information et que les organismes et établissements publics sont tenus de mettre à la disposition des demandeurs tout information et document, sauf exceptions prévues par la loi, et de prendre les mesures administratives et techniques nécessaires afin de répondre aux demandes d’information de manière effective, rapide et exacte.
20.
L’article 26 § 1 de la loi en question se lit comme suit
:
«
Article 26 - Les informations et documents ayant les caractéristiques d’un avis, d’une proposition, d’une note d’information ou d’une recommandation, obtenus par les organismes et établissements [publics] afin de mener leurs activités entrent dans le champ d’application du droit à l’information, à moins que le contraire ne soit décidé.
(«
Madde 26 - Kurum ve kurulușların faaliyetlerini yürütmek üzere elde ettikleri görüș, bilgi notu, teklif ve tavsiye niteliğindeki bilgi veya belgeler, kurum ve kuruluș tarafından aksi kararlaștırılmadıkça bilgi edinme hakkı kapsamındadır.
»)
(...)
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 10 DE LA CONVENTION
21.
Le requérant allègue que le rejet de sa demande visant à obtenir une copie officielle du procès-verbal de la réunion du 26 janvier 2010 constitue une atteinte à son droit de recevoir et de communiquer des informations d’intérêt général en sa qualité de citoyen et de membre d’une organisation non gouvernementale luttant pour la protection du site antique d’Allianoi et pour la sensibilisation de l’opinion publique à ce sujet. Il invoque à cet égard l’article 10 de la Convention, ainsi libellé
:
« 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les États de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.
2.L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire. »
A.
Sur la recevabilité
22.
Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du défaut manifeste de fondement du grief du requérant. Il considère à cet égard que, dans la mesure où le requérant a pu obtenir une copie non officielle du procès-verbal de la réunion du 26 janvier 2010, l’intéressé a eu la possibilité de présenter ses allégations fondées sur le contenu de cette réunion lors des procédures en annulation qu’il avait intentées devant les tribunaux administratifs. Il soutient en outre que le requérant n’apporte aucune explication quant au préjudice qu’il aurait subi en raison de la non-communication d’une copie officielle du procès-verbal en question.
23.
Le requérant conteste cette exception.
24.
La Cour estime que l’exception soulève des questions étroitement liées à l’examen de l’existence d’une ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression et donc à la substance du grief tiré de l’article 10 de la Convention.
25.
Constatant par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, elle le déclare recevable.
B.
Sur le fond
1.
Existence d’une ingérence
a)
Arguments des parties
26.
Le requérant indique que, en tant qu’activiste militant pour la protection du site antique d’Allianoi, il avait fait partie d’une campagne de sensibilisation à ce sujet au sein d’une organisation non gouvernementale et avait introduit des procédures en annulation des décisions administratives prévoyant l’inondation du site antique. Il soutient que la copie officielle du procès-verbal de la réunion du 26 janvier 2010 revêtait une importance cruciale afin de prouver devant les tribunaux administratifs son argument relatif à la pression exercée par l’administration sur le conseil des héritages culturels et naturels. Il estime par ailleurs qu’il avait besoin de ce procès-verbal afin de dévoiler le contenu de la réunion en question au public qui, selon lui, avait le droit de connaître les développements concernant le site antique d’Allianoi.
27.
Le Gouvernement expose que, selon la jurisprudence de la Cour, les États sont tenus de mettre en place un dispositif permettant aux individus d’obtenir des informations généralement accessibles mais ne sont pas obligés de donner accès aux informations confidentielles. Il considère que, puisqu’il s’agit en l’espèce d’un procès-verbal d’une réunion concernant le fonctionnement des organismes publics, l’accès à l’information n’est pas protégé par l’article 10 de la Convention.
28.
Le Gouvernement ajoute que le requérant a été en mesure d’obtenir le procès-verbal non signé de la réunion en cause, qui concernait la préparation d’un nouveau rapport sur le projet de conservation du site d’Allianoi et qu’il avait déjà connaissance de ce rapport et du projet. Selon lui, le requérant a donc eu accès aux informations susceptibles d’avoir une incidence sur les procédures administratives qu’il avait intentées.
29.
Par conséquent, le Gouvernement considère qu’il n’y a pas eu d’ingérence dans la liberté d’expression du requérant.
b)
Appréciation de la Cour
30.
La Cour rappelle avoir reconnu dans l’arrêt
Magyar Helsinki Bizottság c. Hongrie
([GC], n
o
18030/11, § 156, 8 novembre 2016) qu’un droit d’accès aux informations détenues par une autorité publique et une obligation de l’État à les communiquer peuvent naître, lorsque l’accès à l’information est déterminant pour l’exercice par l’individu de son droit à la liberté d’expression, en particulier « la liberté de recevoir et de communiquer des informations », et que refuser cet accès constitue une ingérence dans l’exercice de ce droit.
31.
La question de savoir si et dans quelle mesure le refus de donner accès à des informations constitue une ingérence dans l’exercice par un requérant du droit à la liberté d’expression doit s’apprécier au cas par cas à la lumière des circonstances particulières de la cause (
idem
, § 157). La liste des critères pertinents pour définir plus précisément la portée de ce droit, établie dans l’arrêt
Magyar Helsinki Bizottság
précité, est la suivante
: le but de la demande d’information, la nature des informations recherchées, le rôle du requérant et la disponibilité des informations demandées (
idem
,
§§
158
‑
170). La Cour examinera la question de l’existence d’une ingérence dans la présente affaire à la lumière de ces critères.
32.
Elle note que, en l’espèce, le requérant était membre d’une organisation non gouvernementale, le groupe d’initiative d’Allianoi, qui participait au débat public sur la préservation du site antique d’Allianoi, menacé de destruction par un projet de barrage. Elle relève qu’il était également l’avocat des organisations non gouvernementales qui avaient introduit des actions en annulation des décisions des autorités approuvant le projet de barrage (paragraphe 6 ci-dessus). Elle constate que, lorsqu’il a obtenu, par un moyen non précisé dans le dossier, une copie non officielle du procès-verbal de la réunion du 26 janvier 2010, il a demandé au conseil des héritages culturels et naturels la copie signée du procès-verbal en question (paragraphe 9 ci-dessus). Elle observe que cette demande était motivée non seulement par la volonté du requérant de soumettre ce document aux tribunaux comme élément de preuve afin de démontrer les irrégularités du processus de décision relatif au projet de barrage, notamment en ce qui concernait ses allégations de pression exercée par le ministère de la Culture et du Tourisme sur le conseil des héritages culturels et naturels, mais aussi et surtout par son souhait d’informer le public sur le déroulement de cette réunion et sur les décisions prises par les autorités concernant le site antique (paragraphes 11, 17 et 26 ci-dessus).
33.
La Cour observe que le refus des autorités de fournir au requérant le procès-verbal signé et authentifié de la réunion en question constituait un obstacle à la transmission aux tribunaux et au public des informations sur la procédure décisionnelle concernant la protection du site antique d’Allianoi. Elle note que, certes, le requérant disposait d’une copie non signée du procès-verbal, mais qu’il estimait avoir besoin d’une copie officielle de ce document pour défendre sa cause. En effet, elle estime que l’on peut raisonnablement considérer que, sans procès-verbal officiel fourni par les autorités, le requérant ne pouvait contribuer de manière efficace ni à un débat juridique ni à un débat public en produisant à l’attention des tribunaux et du public des informations fiables et crédibles. Elle juge que le document demandé était donc « nécessaire » aux fins de l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression (
Roșiianu c. Roumanie
, n
o
27329/06, § 63, 24 juin 2014).
34.
En ce qui concerne la nature des informations en question, la Cour note que la réunion du 26 janvier 2010 portait sur le projet de conservation du site antique d’Allianoi et sur la construction du barrage de Yortanlı. Elle observe que, à l’issue de cette réunion, il a été décidé de préparer et de présenter un nouveau rapport sur le projet de conservation au conseil des héritages culturels et naturels (paragraphe 8 ci-dessus). Elle relève que la réunion en question concernait donc incontestablement un sujet d’intérêt général, étant donné que l’inondation d’un site historique par les eaux d’un barrage constitue évidemment une question qui est susceptible de créer une forte controverse, qui porte sur un thème social important, ou qui a trait à un problème dont le public aurait intérêt à être informé (
Magyar Helsinki Bizottság
, précité, § 162).
35.
Pour ce qui est du rôle du requérant, la Cour observe que ce dernier était membre et représentant d’une organisation non gouvernementale, le groupe d’initiative d’Allianoi, et que, de par son action visant à la protection du site antique d’Allianoi et à la diffusion d’informations sur les procédures en cours concernant ce site, il exerçait un rôle de «
chien de garde public
» (
Animal Defenders International c. Royaume-Uni
[GC], n
o
48876/08, § 103, CEDH 2013 (extraits)). Elle considère que la démarche professionnelle du requérant au nom de cette organisation non gouvernementale, dans le cadre des procédures en annulation des décisions administratives en cause et de son action de sensibilisation du grand public au sujet de la protection du site antique, ne saurait être remise en question. Elle estime que le procès-verbal en question, dont le contenu est décrit ci-dessus, renfermait des informations du type de celles que le requérant avait entrepris de communiquer au public dans le cadre de son action pour le site antique au nom de l’organisation non gouvernementale dont il faisait partie. Elle considère donc que l’intéressé avait besoin d’accéder au document demandé pour accomplir cette tâche en fournissant des informations précises et fiables.
36.
Enfin, la Cour note que le procès-verbal en question était disponible et qu’il n’a pas été soulevé devant elle que la communication de ce document eût fait peser sur les autorités une charge particulièrement lourde (
Társaság a Szabadságjogokért c. Hongrie
, n
o
37374/05, § 36, 14
avril 2009).
37.
Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que, en refusant au requérant l’accès au document demandé, lequel était disponible, les autorités internes ont entravé l’exercice par l’intéressé de sa liberté de recevoir et de communiquer des informations, d’une manière touchant à la substance même de ses droits protégés par l’article 10 de la Convention. Elle juge qu’il y a donc eu une ingérence dans l’exercice du droit garanti par cette disposition, laquelle est applicable au cas d’espèce.
2.
Justification de l’ingérence
38.
Pour être justifiée, une ingérence dans l’exercice du droit à la liberté d’expression doit être « prévue par la loi », viser un ou plusieurs des buts légitimes mentionnés au paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention, et être « nécessaire dans une société démocratique ».
39.
Le requérant soutient que, étant donné les dispositions de la loi
n
o
4982 prévoyant le droit d’accès des individus à l’information et l’obligation des autorités de fournir les informations demandées, l’ingérence litigieuse était arbitraire et illégale.
40.
Le Gouvernement argue que l’article 26 § 1 de la loi n
o
4982 constituait la base légale de l’ingérence litigieuse.
41.
La Cour constate que les parties sont en désaccord sur la question de savoir si l’ingérence était prévue ou non par la loi. À cet égard, elle note que, en l’espèce, le conseil d’appréciation de l’accès à l’information a rejeté le recours en opposition formé devant lui par le requérant au motif que le procès-verbal demandé entrait dans la catégorie des informations et documents ayant les caractéristiques d’un avis, d’une proposition, d’une note d’information ou d’une recommandation, obtenus par les organismes et établissements publics afin de mener leurs activités et visés par cette disposition (paragraphe 12 ci-dessus). Elle note ensuite que le tribunal administratif a estimé que, selon l’article 26 § 1 de la loi n
o
4982, pour que les informations et documents ayant les caractéristiques d’un avis, d’une proposition, d’une note d’information ou d’une recommandation, obtenus par les organismes et établissements publics afin de mener leurs activités entrent dans le champ d’application de cette loi, les organismes et établissements concernés devaient en avoir décidé le contraire (paragraphe 14 ci-dessus). Elle relève aussi que le requérant, quant à lui, a soutenu devant le tribunal administratif et les autres juridictions ayant connu de son affaire que les informations et documents visés par la disposition précitée devaient entrer dans le champ d’application du droit à l’information à moins que l’organisme concerné n’en ait décidé le contraire (paragraphes 13, 15 et 17 ci-dessus).
42.
La Cour observe que la divergence principale entre les parties réside dans l’interprétation des dispositions de la loi n
o
4982 et en particulier de son article 26 § 1 (paragraphe 20 ci-dessus). Elle estime donc, afin de déterminer si l’ingérence était prévue par la loi, devoir vérifier l’interprétation de l’article 26 § 1 de la loi n
o
4982 retenue par les autorités nationales. Elle rappelle à cet égard que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter le droit interne. Sauf si l’interprétation retenue est arbitraire ou manifestement déraisonnable, sa tâche se limite à déterminer si les effets de celle-ci sont compatibles avec la Convention (
Radomilja et autres c. Croatie
[GC], n
os
37685/10 et 22768/12, § 149, 20 mars 2018).
43.
Examinant le libellé de l’article 26 § 1 de la loi n
o
4982 d’une part et l’interprétation de cette disposition opérée par les autorités nationales d’autre part, la Cour relève que cette interprétation ne peut passer pour prévisible et raisonnable. En effet, elle constate que les autorités nationales, dans leurs décisions, semblent avoir inversé le principe général et l’exception prévus par cette disposition, selon laquelle les informations et documents ayant les caractéristiques d’un avis, d’une proposition, d’une note d’information ou d’une recommandation, obtenus par les organismes et établissements publics afin de mener leurs activités entrent dans le champ d’application du droit à l’information – principe général –, sauf si le contraire est décidé – exception (paragraphe 20 ci-dessus). Or le conseil d’appréciation de l’accès à l’information et le tribunal administratif ont interprété et appliqué l’article 26 § 1 de la loi n
o
4982 en ce sens que, en règle générale, les informations et documents visés par cette disposition n’entraient pas dans le champ d’application de la loi n
o
4982, sous réserve des cas où les organismes et établissements auraient décidé le contraire (paragraphes 12 et 14 ci-dessus). De l’avis de la Cour, cette interprétation, qui n’est guère conciliable avec la formulation de l’article 26 § 1 de la loi n
o
4982, revêt un caractère arbitraire ou, à tout le moins, manifestement déraisonnable.
44.
À la lumière de ce qui précède, la Cour juge que l’ingérence litigieuse n’était pas « prévue par la loi » au sens du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention. Eu égard à cette conclusion, elle considère qu’il n’y a pas lieu de vérifier si les autres conditions requises par le paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention – à savoir l’existence d’un but légitime et la nécessité de l’ingérence dans une société démocratique – ont été respectées en l’espèce.
45.
Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention en l’espèce.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
46.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
47.
Le requérant réclame 7 500 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subi.
48.
Le Gouvernement estime que le montant demandé au titre du préjudice moral est excessif et qu’il ne correspond pas aux sommes octroyées par la Cour dans des affaires similaires.
49.
La Cour estime que le requérant a subi un préjudice moral et considère qu’il y a lieu de lui octroyer la totalité de la somme réclamée à ce titre.
B.
Frais et dépens
50.
Le requérant demande également 6 375 EUR pour les frais d’avocat, 204,17 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes, 16,94 EUR pour les frais postaux, 5 EUR pour les frais de fax et 30 EUR pour les frais divers. Il présente à cet égard un tableau de calcul affichant le travail effectué par son avocat, des factures relatives aux frais judiciaires ainsi que des reçus de poste et de fax.
51.
Le Gouvernement expose que le requérant n’a soumis aucun document ni justificatif de paiement démontrant la réalité de ces dépenses dont les détails, selon lui, ne sont pas suffisamment indiqués.
52.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme forfaitaire de 2
000
EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
53.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement)
:
i.
7 500 EUR (sept mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral,
ii.
2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 janvier 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Stanley Naismith
Robert Spano
Greffier
Président