CASE OF GEORGIA v. RUSSIA (I)

La originea cauzei se află cererea nr. 13255/07 îndreptată împotriva Federației Ruse, prin care Georgia a sesizat Curtea la 26 martie 2007, în temeiul art. 33 din Convenția pentru apă rarea drepturilor omului ș i a libertăților fundamentale („Convenția“). Guvernul Georgiei („Guvernul reclamant”) este reprezentat pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului de agentul guvernamental, domnul Beka Dzamashvili. A fost anterior reprezentat s uccesiv de foștii săi agenți: domnul Besarion Bokhashvili, domnul David Tomadze și domnul Levan Meskhoradze. Guvernul rus („Guvernul pârât”) a fost reprezentat de către reprezentantul său, domnul Mikhail Galperin. A fost anterior reprezentat succesiv de fo știi săi reprezentanți: doamna Veronika Milinchuk și domnul Georgy Matyushkin.

Prin hotărârea din 3 iulie 2014 („hotărârea principală”), Curtea a declarat că, în toamna anului 2006, în Federația Rusă a fost pusă în aplicare o po litică coordonată de arestare, reținere și expulzare a resortisanților georgieni, politică care a constituit o practică administrativă în sensul

Întrucât nu putea lua o decizie cu privire la problema aplicării art. 41 din Convenție, Curtea a rezervat - o și a solicitat Guvernului reclamant și Guvernului pârât să prezinte în scris, în termen de 12 luni, observațiile pe această temă ș i , în special, să informeze Cu rtea despre orice acord la care ar putea ajunge (a se vedea pct. 240 ș i pct. 17 din dispozitivul hotărârii principale).

Întrucât părțile nu au ajuns la un acord, Guvernul reclamant și -a prezentat cererea de acordare a unei reparații echitabile în temeiul art. 41 la 1 iulie 2015, iar Guvernul pârât a prezentat observațiile sale inițiale cu privire la aceasta la 2 iulie 2015.

La 8 iulie 2015 părțile au fost invitate să - și depună observațiile în răsp uns, lucru ce l- au făcut la 9 octombrie 2015.

La 6 noiembrie 2015 președintele Marii Camere, în conformitate cu art. 60 § 2 din Regulamentul Curții, a invitat Guvernul reclamant să prezinte o listă cu resortisanții georgieni care fuseseră victime ale unei „politici coordonate de arestare, reținere și expulzare a resortisanților georgieni“ pusă în aplicare în Federația Rusă în toamna anului 2006 [a se vedea Georgia împotriva Rusiei (I) , citată anterior, pct. 159]. După o prelungir e a termenului stabilit în acest scop, Guvernul reclamant a depus, la 1 aprilie 2016, o listă inițială de 345 de presupuse victime, însoțită de anexe .

La 25 aprilie 2016 președintele Marii Camere, în conformitate cu art. 60 § 2 din Regulament, a invitat Guvernul reclamant să prezinte lista finală cu resortisanții georgieni care fuseseră victimele acestei politici. La 31 august și 1 septembrie 2016, Guvernul reclamant a depus a doua listă cu 1795 de presupuse victime (inclusiv cel e 345 de presupuse victime care apăreau în prima listă), însoțită de anexe.

La 25 aprilie 2016 președintele Marii Camere, în conformitate cu art. 38 din Convenție și cu art. 58 § 1 din Regulament, a invitat, de asemenea, Guvernu l pârât să prezinte toate informațiile și documentele relevante (în special ordinele de expulzare și deciziile instanțelor) referitoare la resortisanții georgieni care fuseseră victimele politicii respective. S -a referit, în special, la obligația statelor contractante de a coopera astfel cum este prevăzut la art. 44A din Regulament și la consecințele neîndeplinirii cooperări conform prevederilor art. 44C din Regulament. La 1 septembrie 2016, Guvernul pârât și -a prezentat comentariile cu privire la prima l is tă depusă de Guvernul reclamant, însoțită de anexe.

La 13 septembrie 2016, președintele Marii Camere a invitat Guvernul pârât să - și prezinte comentariile cu privire la lista finală (a doua listă) de presupuse victime depusă de G uvernul reclamant.

După o prelungire a termenului stabilit în acest scop, la 1 3 aprilie 2017, Guvernul pârât și -a prezentat comentariile privind li sta finală a Guvernului reclamant (a doua listă), însoțită de anexe. După încă o prelungire a termenului stabilit în acest scop, la 30 iunie, 12 iulie și 15 august 2017, a prezentat o traducere făcută în limba engleză a documentelor relevante.

Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 ș i 5 din Convenție ș i art. 24 din Regulament. ÎN DREPT

Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

Prevederile relevante ale art. 46 din Convenție sunt: „1. Înaltele părți contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți. 2. Hotărârea definitivă a Curții se transmite Comitetului de Miniștri care supraveghează executarea acesteia.”

Art. 60 din Regulamentul Curții prevede: „1. Orice reclamant care dorește să obțină acordarea unei reparații echitabile în temeiul art. 41 din Convenție în cazul constatării de către Curte a unei încălcări a drepturilor sale care decurg din Convenție, trebuie să formuleze o cerere specifică în acest sens. 2. Cu excepția unei decizii contrare a președintelui Camerei, reclamantul trebuie să prezinte pretențiile sale, evaluate, defalcate pe rubrici și însoțite de documentele justificative pertinente, în termenul care i- a fost acordat pentru depunerea observațiilor cu privire la fond . 3. Dacă reclamantul nu respectă cerințele prevăzute la alineatele precedente, Camera poate resp inge, în tot sau în parte, pretențiile sa le. 4. Pretențiile reclamantului se comunică părții contractante pârâte pentru observații.”

După ce a reiterat încălcările constatate de Curte în hotărârea principală, Guvernul reclamant a prezentat cu titlu introductiv că este incontestabil faptul că art. 41 din Convenție se aplică în cauzele dintre state ș i în special în acest caz. A făcut trimitere, inter alia , la hotărârea Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă) [(MC), nr. 25781/94 , CEDO 2014]. 2. Guvernul pârât

Guvernul pârât a prezentat ca principal argument faptul că, în absenț a unor norme juridice adecvate și a unei practici stabilite a Curții și având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei Georgia împotriva Rusiei (I) , citată anterior, nu există temei pentru aplicarea art. 41 din Convenție în prezenta cauză dintre state.

Guvernul pârât a afirmat, în special, că în speță victimele erau resortisanți georgieni și nu Guvernul reclamant, parte în procedură. În temeiul art. 41 din Convenție, reparația echitabilă în ceea ce privește încălcările const atate de Curte trebuia acordată, prin urmare, nu Guvernului reclamant, ci persoanelor vizate, marea majoritate a lor nefiind identificate individual (a se vedea infra, pc t. 43 ). În plus, nici art. 33 din Convenție și nici art. 60 din Regulamentul Curții nu prevedeau acordarea unei reparații echitabile în cererile dintre state. În sfârșit, normele relevante de drept internațional privind protecția diplomatică – în special art. 19 din Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite – erau incompatibile cu art. 41 din Convenție, obiectivele și principiile generale din Convenție și poziția Curții conform căreia „reparația echitabilă nu se cere în vederea compensării statului pentru o încălcare a drepturilor sale, ci în beneficiul victimelor individuale“ [trimitere la Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), citată anterior, pct. 46 și 47]. B. Motivarea Curții

Curtea observă că este prima dată de la hotărârea citată supra Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă) când i se solicită să examineze aspectul reparației echitabile într - o cauză dintre state .

În hotărârea respectivă, Curtea făcea trimitere, inter alia , la principiul dreptului public internațional referitor la obligația statului de a repara încălcarea unei obligații din tratat și la jurisprudența Curții Internaționale de

Extrasul relevant este formulat astfel: „40. Curtea reiterează, în continuare, că logica generală a normei reparației echitab ile (art. 41 sau fostul art. 50 din Convenție), astfel cum a fost prevăzută de cei care au elaborat - o, rezultă direct din principiile dreptului public internațional referitoare la răspunderea statului și trebuie interpretată în acest context. Acest lucru e ste confirmat de travaux préparatoires la Convenție, conform cărora, «[...] [a]ceastă prevedere este conformă cu dreptul internațional în vigoare privind încălcarea unei obligații de către stat. În acest sens, prin urmare, jurisprudența Curții Europene nu va introduce niciodată un element nou sau contrar dreptului internațional existent [...].» (Raportul prezentat de comitetul de experți al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei la 16 martie 1950 [Doc. CM/WP 1(50)15)]. 41. Cel mai important princi piu al dreptului internațional referitor la încălcarea, de către stat, a unei obligații din tratat prevede „că nerespectarea unui angajament implică obligația de a o repara într - o formă adecvată“ (a se vedea hotărârea Curții Permanent e de Justiție Internațională în cauza Factory at Chorzów (jurisdicție), hotărârea nr. 8, 1927, PCIJ, Series A, nr. 9, p. 21). În pofida caracterului specific al Convenției, logica generală a art. 41 nu este în mod substanțial diferită de logica reparațiilor din dreptul internațional public, conform căruia „este o normă bine stabilită de drept internațional că statul vătămat este îndreptățit să obțină despăgubiri din partea statului care a comis o faptă internațională ilicită pentru prejudiciul cauzat de aceasta“ [a se vedea hotă rârea Curții Internaționale de Justiție în Gabčíko vo -Nagymaros Project ( Ungaria împotriva Slovacie i ), Rapoartele CIJ 1997, p. 81, pct. 152]. Este la fel de bine stabilit faptul că o instanță de drept internațional cu jurisdicție în ceea ce privește cereri referitoare la răspunderea statului are, ca aspect al acestei jurisdicții, puterea de a aco rda despăgubiri pentru prejudiciul suferit [a se vedea hotărârea Curții Internaționale de Justiț ie în cauza Fisheries Jurisdiction [ Republica Federală Germania împot riva Islandei) (fond), Rapoartele CIJ 1974, p. 203-205, pct. 71-76]. 42. În aceste condiții, ținând cont de natura specifică a art. 41 ca lex specialis în raport cu normele și principiile generale ale dreptului internațional, Curtea nu poate interpr eta ac eastă dispoziție într - un mod atât de îngust și restrictiv încât să excludă cererile dintre state din domeniul său de aplicare. Dimpotrivă, o atare interpretare este confirmată de formularea art. 41, care prevede că „acordă părții lezate [...] o reparație echitabilă“ (în limba franceză – „à la partie lésée“); prin „parte“ (cu literă mică) trebuie înțeleasă una dintre părțile efective din procedura în fața Curții. Referirea Guvernului pârât la formularea actuală a art. 60 § 1 din Regulamentul Curții (supra, pct. 12 și 38) nu poate fi considerată convingătoare în această privință. Într - adevăr, această normă, cu o valoare ierarhică mai scăzută comparativ cu Convenția în sine, reflectă numai realitatea evidentă că în practică toate despăgubirile acordate de Curte în temeiul acestei dispoziții până în prezent au fost acordate direct reclamanților indiv iduali. 43. Prin urmare Curtea consideră că art. 41 din Convenție se aplică, ca ata re, cauzelor dintre state. Totuși, problema dacă se justifică acordarea reparație i echitabile unui stat reclamant trebuie evaluată și rezolvată de către Curte de la caz la caz, ținând seama, inter ali a , de tipul plângerii formulate de Guvernul reclamant, dacă victimele înc ălcării pot fi identificate, precum ș i de scopul principal al de clanșării procedurilor în măsura în care reiese din cererea inițială introdusă în fața Curții. Curtea recunoaște că o cerere înaintată în temeiul art. 33 din Convenție poate conține diferite tipuri de plângeri care urmăresc scopuri diferite. În astfel de cazuri, fiecare plângere trebuie soluționată separat pentru a stabili dacă acordarea unei reparații echitabile ar fi justi ficată.

În această hotărâre (pct. 43 -45, supra, pc t. 21), Curtea a prezentat, de asemenea, trei criterii pentru a stabili dacă acordarea unei reparații echitabile a fost justificată într - o cauză între stat e: (i) tipul plângerii formulate de Guvernul reclamant, care trebuie să privească încălcarea drepturilor omului fundamentale ale resortisanților s ăi (sau ale altor victime); (ii) dacă victimele pot fi identificate; și (iii) scopul principal al declanșării procedurilor.

În prezenta cauză Curtea constată că Guvernul reclamant a susținut în cererea sa, formulată în temeiul art. 33 din Convenție, că Guvernul pârât a permis sau a determinat existența unei practici administrative de arestare, reținere și expulzare colectivă a resortisanților georgieni din Federația Rusă

În urma adoptării hotărârii principale, Guvernul reclamant a formulat pretenții pentru reparații echitabile în despăgubire pentru încălcările Convenției comise cu privire la resortisanții georgieni care fuseseră victime ale unei „politici coordonate de arestare, reținere și expulzare a resortisanților georgieni“ pusă în aplicare în Federația Rusă î n toamna anului 2006 [a se vedea Georgia împotriva Rusiei (I) , citată anterior, pct. 159].

La solicitarea Curții, Guvernul reclamant a prezentat, de asemenea, o listă detaliată cu 1795 de victime presupuse și identificabile ale încălcărilor constatate în hotărârea principală (supra, pc t. 7).

Prin urmare, reparația echitabilă nu este cerută în vederea despăgubirii st atului pentru încălcarea drepturilor sale, ci în beneficiul victimelor individuale [a se vedea Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), citată anterior, pct. 45, supra, pct. 21].

Întrucât cele trei criterii menționate anterior sunt îndeplinite în speță, Curtea apreciază că Guvernul reclamant are dreptul să depună o cerere conform art. 41 din Convenție și că acordarea unei reparații echitabile se justifică în prezenta cauză [a se vedea, mutatis mutandis , Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), citată anterior, pct. 47].

Este necesar acum să se stabilească grupul de oameni „suficient de precis și identificabil în mod obiectiv“ [a se vedea Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), citată anterior, pct. 47], pe care Curtea însăși se va întemeia de fapt în scopul de a acorda reparații echitabile în ceea ce privește încălcările constatate, și criteriile de aplicat pentru acordarea de reparații echitabile pentru prejudiciu moral.

Referindu- se la pct. 135 din hotărârea principală, Guvernul reclamant a formu lat pretenții pentru reparație echitabilă pentru 4634 de resortisanți georgieni, despre 2380 dintre aceștia presupunându - se că au fost reținuți și expulzați cu forța.

Având în vedere toate circumstanțele cauzei și în conformita te cu principiul echității, a solicitat o sumă forfetară de 70.320.000 EUR (șaptezeci de milioane trei sute douăzeci de mii de euro) pentru prejudiciul moral suferit de resortisanții georgieni, plus orice taxă care poate fi percepută pentru această sumă. Făcând trimitere la jurisprudența Curții, a susținut că această sumă includea despăgubiri de 20.000 EUR pentru fiecare persoană reținută și expulzată cu forța și 10.000 EUR pentru fiecare persoană care părăsise Federația Rusă prin mijloace proprii.

Guvernul reclamant a pretins, de asemenea, 50.000 EUR (cincizeci de mii de euro) pentru decesul fiecăreia dintre următoarele persoane – dna Manana Jabelia, dl Tengiz Togonidze și dl Muzashvili – și 30.000 EUR (treizeci de mii de euro) pentru dna Nato Shavshishvili, 1 care a susținut că nu - și mai poate folosi mâna stângă din cauză că nu i - a fost acordată asistență medicală corespunzătoare.

A adăugat că reparația echitabilă ar trebui acordată de către Curte Guv ernului reclamant, care ar trebui apoi să distribuie sumele acordate victimelor individuale ale încălcărilor constatate în hotărârea principală. Ulterior, va fi pus în aplicare un mecanism efectiv pentru distribuirea sumelor sus- menționate victimelor indiv iduale sub supravegherea Comitetului de Miniștri.

Guvernul reclamant a subliniat, de asemenea, că în hotărârea Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), citată anterior, Curtea a acordat sume substanțiale Guvernului reclamant fără ca numărul precis de beneficiari să fie stabilit și în ciuda obiecțiilor ridicate de guvernul turc în acest sens.

Ca răspuns la solicitarea Curții, Guvernul reclamant a prezentat o listă inițială de 345 de presupuse victime. În vederea protejării drepturilo r victimelor, a considerat esențial ca Guvernul pârât să prezinte, de asemenea, toate informațiile și documentele relevante de care dispunea (în special ordine de expulzare, decizii ale instanțelor și lista persoanelor reținute).

Ulterior, din nou ca răspuns la solicitarea Curții, Guvernul reclamant a prezentat o a doua listă cu 1795 de presupuse victime (inclusiv cele 345 de 1. Curtea a pronunțat decizii individuale pentru dna Manana Jabelia, dl Tengiz Togonidze și dna Nato Shavshishvili (infra, nota de subsol nr. 3).

Guvernul reclamant a concluzionat făcând din nou trimitere la pct. 135 din hotărârea principală și subliniind nevoia de a obține toate informațiile necesare de la Guvernul pârât, din care să identifice lista completă a victimelor. 2. Guvernul pârât

Cu titlu subsidiar și în cazul în care Curtea ar declara art. 41 aplicabil prezentei cauze, Guvernul pârât a susținut că, contrar afirmațiilor Guvernului reclamant, formularea pct. 135 din hotărârea principală arăta că nu fusese încă stabilit de către Curte numărul exact de victime, care era esențial, cu toate acestea, pentru a determina suma despăgubirii care trebuie acordată.

Guvernul pârât a făcut trimitere la hotărârea Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), citată anterior, în care Curtea însăși s -a întemeiat pe o listă detaliată a victimelor, și anume „două grupuri de oameni suficient de precise și identificabile în mod obiectiv“ și a susținut că trebuie ca aceeași abordare în speță să fie urmată de Curte.

În conformitate cu dispozițiile privind probele, îi revine Guvernului reclamant, în calitate de parte reclamantă, să depună o listă a persoanelor în cauză (indicând numele lor complet, locul nașterii și regiunea în care încălcarea a avut loc și tipul de încălcare). Aceasta este cu atât mai necesară din cauză că în Federația Rusă – ca și în alte state contractante – nu există o evidență a persoanelor arestate împotriva că rora s- a emis un ordin de către o instanță administrativă și care au fost plasate în centre de detenție în baza etniei lor. Drept urmare, Guvernul pârât ar fi dispus să verifice toate informațiile prezentate și să trimită Curții toate documentele solicitat e, precum hotărâri ale instanțelor și așa mai departe.

Guvernul pârât a susținut, de asemenea, că despăgubirile puteau fi plătite numai victimelor individuale ale încălcărilor constatate de Curte ș i care au fost identificate de aceasta în hotărârea privind reparația echitabilă.

În lipsa acestora, despăgubirile ar putea teoretic să nu fie acordate deloc, iar Guvernul pârât să nu aibă astfel obligația de a plăti suma către Guvernul reclamant până la identificarea ulterioară a victimelor și la distribuirea către acestea a sumei în chestiune, chiar sub supravegherea Comitetului de Miniștri.

În susținerea Guvernului pârât, identificarea victimelor încălc ărilor Convenției era un exercițiu de constatare a faptelor ( fact-finding ) și intra în atribuțiile exclusive ale Curții. Atribuirea acestei funcții Guvernului reclamant (chiar sub supravegherea Comitetului de Miniștri) sau direct Comitetului de Miniștri, în absența unor proceduri contradictorii în fața

Cerința de a identifica victimele în speță reprezenta, de asemenea, o îngrijorare reală și rezonabilă pentru Guvernul pârât, care se temea că fără identificare despăgubirile vor fi plătite unor persoane care nu fuseseră victime ale încălcărilor Convenției în Federația Rusă la momentul faptelor, ceea ce era cu totul inacceptabil și contrar scopului și spiritului Convenției .

Guvernul pârât a susținut, în continuare, că prelungirile succesive ale termenului acordat Guvernului reclamant pentru a prezenta informațiile privind pretinsele victime constituia o încălcare gravă a d repturilor Guvernului pârât ca parte în procedură. Acest lucru era valabil, în special, pentru perioada limitată de păstrare a documentelor referitoare la arestarea ș i plasarea în centre de detenție temporară a resortisanților străini, proceduri judiciare etc .

În plus, la peste 10 ani de la evenimentele în litigiu, căutările de documente au fost extrem de dificile și a trebuit să fie făcute manual, dat fiind că, în mare parte, instanțele naționale nu fuseseră echipate cu un siste m electronic la momentul faptelor.

Guvernul pârât a susținut, de asemenea, făcând referire la un anumit număr de hotărâri pronunțate de Curte împotriva Federației Ruse, că era excesiv calculul Guvernului reclamant privind acordarea de despăgubiri și era nejustificat în baza încălcărilor constatate .

În sfârșit, a contestat sumele solicitate cu privire la persoanele indicate de Guvernul reclamant (supra, pct. 31), dintre care unele au depus cereri individuale la Curte. B. Motivarea Curții 1. Stabilirea unui grup de oameni „suficient de precis și identificabil în mod obiecti v“ a) Considerații preliminare

Pct. 135 din hotărârea principală are următorul conținut: „Prin urmare, Curtea consideră că niciun element nu permite stabilirea faptului că afirmațiile Guvernului reclamant cu privire la numărul resortisanților expulzați în perioada în cauză și la creșterea accelerată a acestuia comparativ cu perioada anterioară lunii octombrie 2006 nu sunt credibile. Prin urmare, în examinarea prezentei cauze, presupune că în perioada respectivă au fost emise pe ste 4600 de ordine de expulzare împotriva resortisanților georgieni, dintre care aproximativ 2380 au fost reținuți și expulzați forțat.“

Referindu- se la acest punct, Guvernul reclamant a susținut că 4634 de resortisanți georgieni, dintre care 2380 fuseseră reținuți și expulzați forțat, reprezentau grupuri de oameni „suficient de precise și identificabile în mod

Guvernul pârât, la rândul său, a susținut că formularea pct. 135 din hotărârea principală arăta că nu fusese încă stabilit de către Curte numărul exact de victime, care era esențial, cu toate acestea, pentru a determina suma despăgubirii care trebuie acordată.

Curtea reiterează că în hotărârea principală a declarat că, în toamna anului 2006, în Federația Rusă a fost pusă în aplicare o „politică coordonată de arestare, reținere și expulzare a resortisanților georgieni“, „care a constituit o practică administrativă în sensul jurisprudenței aferente Convenției“ [a se vedea Georgia împotriva Rusiei (I) , citată anterior, pct. 159].

Ulterior, în lipsa comunicării de către Guvernul pârât a statis ticii lunare privind numărul resortisanților georgieni expulzați din Federația Rusă în 2006 și în 2007, Curtea însăși s -a întemeiat pe cifrele prezentate de Guvernul reclamant ca unul dintre elementele de probă a existenței acestei practici administrative [a se vedea Georgia împotriva Rusiei (I) , citată anterior, pct. 129]. Formularea utilizată de Curte în motivarea sa la pct. 135 din hotărârea principală, și care apare în partea „În drept“, este precaută: în timp ce, în pri ma propoziție, consideră că „niciun element nu permite stabilirea“ faptului că afirmațiile Guvernului reclamant nu sunt credibile, totuși, nu afirmă că acestea sunt probate „dincolo de îndoiala rezonabilă“, care este criteriul probei stabilit de Curte în jurisprudența sa [a se vedea Georgia împotriva Rusiei (I) , citată anterior, pct. 93]. În a doua propoziție a acestui punct, Curtea se mărginește să indice că „prin urmare, presupune“ (în limba franceză: „ part donc du principe “) că au fost emise peste 4600 de ordine de expulzare împotriva resortisanților georgieni, dintre care aproximativ 2380 au fost reținuți și expulzați forțat. Astfel, aceasta înseamnă că se întemeiază pe un număr aproximativ de ordine de expulzare și de reținere atunci când examinează aspectul dacă exista o practică administrativă, ceea ce este foarte diferit de stabilirea identității victimelor individuale.

În plus, trebuie făcută distincția dintre aceste indicații, care definesc un cadru numeric general în contextul examinării pe fond a cauzei, și problema aplicării art. 41 din Convenție pe care Curtea a rezervat - o în hotărârea principală, considerând că nu era pregătită pentru pronunțare (supra, pc t. 3).

De asemenea, logica generală a normei reparației echitabile rezultă direct din principiile dreptului public internațional referitoare la răspunderea statului [a se vedea Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), citată anterior, pct. 40 și 41, supra pct. 2 1 ). Aceste principii includ atât obligația ca statul răspunzător de o faptă internațională ilicită „să înceteze fapta, dacă aceasta continuă“, cât și obligația de „a face reparații complete pentru vătămarea cauzată de fapta internațională ilicită“, astfel cum prevăd art. 30 și, respectiv, art. 31 din articolele privind răspunderea sta telor pentru faptele internaționale ilicite [Anuarul Comisiei de Drept Internațional, vol. II, partea a II-a, p. 94 și 97, A/CN.4/SER.A/2001/Add.1 (partea a doua) ].

În sfârșit, și acesta este un factor esențial, aplicarea art. 41 din Convenție cere identificarea victimelor individuale vizate [a se vedea Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), citată anterior, pct. 46, supra, pc t. 21] .

În acest sens se poate observa că speța Cipru împotriva Turciei ș i prezenta cauză privesc contexte factuale diferite. În timp ce prima privea încălcări multiple ale Convenției în urma operațiunilor militare desfășurate de Turcia în nordul Ciprului în vara anului 1974 și care nu s -au bazat pe decizii individuale, în cauza de față constatarea existenței unei practici administrative contrare Conven ț iei s-a bazat pe decizii administrative individuale de expulzare a resortisanților georgieni din Federația Rusă în toamna anului 2 006.

Prin urmare, Curtea consideră că părțile trebuie să fie în poziția de a identifica resortis anții georgieni vizați și de a furniza informațiile relevante.

Pentru acest motiv, în conformitate cu art. 60 § 2 din Regulamentul Curții, a invitat Guvernul reclamant să prezinte o listă cu resortisanții georgieni care au fost victimele „politicii coordonate de arestare, reținere și expulzare a resortisanților georgieni“ pusă în aplicare în Federația Rusă în toamna anului 2006 (supra, pc t. 6 și 7). De asemenea, a cerut Guvernului pârât să prezinte toate informațiile și documentele relevante (în special ordinel e de expulzare și deciziile instanțelor) referitoare la resortisanții georgieni care au fost victimele acestei politici pe durata în litigiu.

Curtea reiterează, în această privință, obligația de a coopera a înaltelor părți contractante prevăzută la art. 38 din Convenție și l a art. 44A din Regulamentul Curții. Înt r - adevăr, „este de extremă importanță pentru buna funcționare a sistemului cererii individuale instituit prin art. 34 din Convenție ca statele să pună la dispoziție toate facilitățile necesare pentru a face posibilă e xaminarea corespunzătoare ș i efectivă a cererilor. Această obligație impune statelor contractante să asigura toate facilitățile necesare Curții, indiferent dacă aceasta desfășoară o anchetă pentru stabilirea faptelor sau dacă își exercită îndatoririle generale în materie de examinare a cererilor“ [a se vedea, mutatis mutandis , Janowiec ș i alții împotriva Rusiei (MC), nr. 55508/07 și 29520/09, pct. 202, CEDO 2013].

Obligația de a coopera, care se aplică și în cauzele dintre state [a se vedea Georgia împotriva Rusiei (I), citată anterior, pct. 99 -110], este deosebit de importantă pentru administrarea corespunzătoarea a justiției atunci când Curtea acordă reparații echitabile în temeiul art. 41 din Convenție, în acest tip de cazuri. Aceasta se aplică ambelor părți contractante: Guvernul reclamant, care, în conformitate cu art. 39 din Regulamentul Curții, trebuie să - și susțină pretențiile, și, de asemenea, Guvernul pârât, față de care s -a constat în hotărârea principală existența unei practici administrative care încalcă Convenția.

În speță, așadar, Guvernul pârât a avut la rândul său obligația de a furniza toate informațiile și documentele re levante de care dispunea în ciuda dificultăților legate de trecerea timpului și de strângerea unei cantități

În baza cererilor repetate ale Curții, Guvernul reclamant a prezentat o listă cu 1795 de victime individuale, însoțită de anexe, iar Guvernul pâr ât a trimis, în această privință, comentariile sale Curții, de asemenea însoțite de anexe. În speță, Curtea a efectuat o examinare preliminară a acestei liste (infra, pct. 68- 72 ), deși Guvernul pârât nu a prezentat toate informațiile și documentele relevante (în special ordinele de expulzare și deciziile instanțelor) referitoare la resortisanții georgieni care era u victime ale politicii coordonate de arestare, reținere și expulzare a resortisanților georgieni pusă în aplicare în Federația Rusă în toamna anului 2006.

Guvernul pârât a cerut, de asemenea, Curții să identifice fiecare dintr e victimele individuale ale încălcărilor constatate de Curte în procedură contradictorie, pe motiv că sarcina de stabilire a faptelor intra în atribuțiile exclusive ale Curții.

În acest sens, Curtea constată, mai întâi de toate, că în speță părțile au făcut un schimb de observații cu privire la problema reparației echitabile respectând principiul contradictorialității, așa cum a fost cazul în Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), citată anterior .

Curtea observă, în continuare, că a subliniat cu mai multe ocazii, și în special în cauze privind încălcări sistematice ale Convenției, că nu este o instanță de prim grad de jurisdicție; nu este competentă, după cum nu este nici măcar indicat pentru funcționarea ei ca instanță internațională, să soluționeze un mare număr de cauze care necesită constatarea unor fapte specifice sau calcularea unei despăgubiri pecuniare – ambele ar trebui, din punct de vedere al principiului ș i practicii efective, să fie de competența instanțelor naționale [a se vedea, printre altele , mutatis mutandis , Demopoulos și alții împotriva Turciei (dec.) (MC), nr. 46113/99 și 7 altele , pct. 69, CEDO 2010; Burmych și alții împotriva Ucrainei (radiere de pe rol) (MC), nr. 46852/13 et al., pct. 159 in fine , 12 octombrie 2017; Sargsyan împotriva Azerbaidjanului (reparație echitabilă) (MC), nr. 40167/06, pct. 32, 12 decembrie 2017 și Chiragov și alții împotriva Armeniei (reparație echitabilă) (MC), nr. 13216/05, pct. 50, 12 decembrie 2017].

Acest lucru este valabil în mod deosebit în cazul cererilor de reparații echitabile depuse în cauze dintre state, care se disting inerent de cauzele car e conțin un grup de mai multe cereri individuale în care circumstanțele specifice fiecărei cereri sunt prezentate în hotărâre [a se vedea, între multe alte hotărâri, Berdzenishvili și alții împotriva Rusiei 2 , nr. 14594/07 și 6 altele, 20 decembrie 2 016, privind 7 cereri, introduse de 19 reclamanți și în legătură cu cauza Georgia împotriva Rusiei (I) ]. 2. Infra, nota de subsol nr. 3.

În sfârșit, statele părți au o obligație în temeiul art. 46 § 1 din Con venție să „se conformeze hotărârilor definitive ale Curții“, rolul de supraveghere și responsabilitatea în această privință fiind încredințate Comitetului de Miniștri în baza art. 46 § 2 (a se vedea, mutatis mutandis , Burmych și alții, citat ă anterior, pct. 185). b) Metodologia aplicată de Curte

În speță, Curtea a efectuat o examinare preliminară a listei cu 1795 de presupuse victime prezentată de Guvernul reclamant și a observațiilor ca răspuns prezentate de Guvernul pârât, pentru a stabili lista cu resortisanții georgieni c are pot fi considerați victime ale încălcării Convenției .

Având în vedere cadrul numeric general pe care s-a sprijinit Curtea î n hotărârea principală pentru a concluziona că a fost încălcată Convenția (supra, pc t. 48 ), pornește de la presupunerea că persoanele numite în lista Guvernului reclamant pot fi considerate victime ale încălcărilor Convenției pentru care s - a constatat că Guvernul pârât este răspunzător. Având în vedere faptul că concluziile privind încălcarea art. 3 și art. 5 § 1 din Convenție și a art. 4 din Protocolul nr. 4 privesc victime individuale și se bazează pe evenimente care au avut loc pe teritoriul Guvernului pârât, Cu rtea consideră că în circumstanțele speciale din prezenta cauză sarcina probei revine Guvernului pârât pentru a arăta în mod convingător că persoanele care apar în lista Guvernului reclamant nu au statutul de victimă. Prin urmare, în cazul în ca re examinar ea preliminară a permis Curții să constate în mod satisfăcător că o persoană a fost victima uneia sau a mai multor încălcări ale Convenției, iar Guvernul pârât nu a arătat că persoana respectivă nu avea statutul de victimă, acea persoană va fi inclusă în lista internă definitivă în scopul determinării sumei totale de acordat ca reparație echitabilă (infra, pct. 71).

În contextul examinării preliminare, Curtea s -a întemeiat pe documentele depuse în fața sa de către părți și pe faptul că însuși Guvernul pârât a recunoscut că un anumit număr de resortisanți georgieni care apar în lista preze ntată de Guvernul reclamant puteau fi considerați victime. Cu toate acestea, 290 de persoane numite în lista respectivă nu pot fi considerate ca atare pentru următoarele motive, inter alia , invocate justificat de către Guvernul pârât: apar de mai multe ori pe acea listă; au depus cereri individuale 3 în fața Curții; fie au dobândit naționalitatea rusă, fie de la început 3. 23 de reclamanți au sesizat Curtea cu 10 cereri individuale în legătură cu cauza Georgi a împotriva Rusiei (I), iar aceasta a hotărât astfel: - Prin hotărârea din 3 mai 2016, Curtea a radiat de pe rol cererea formulată de domnul Shakh i Kvaratskhelia și de domnul Shakhi Kvaratskhelia (nr. 14985/07), respectiv tatăl și fiul doamnei Manana Jabelia, în urma unei soluționări pe cale amiabilă la care s -a ajuns între reclamanți și Guvernul pârât; - Prin hotărârea din 20 decembrie 2016, Curtea a hotărât că au fost încălcate art. 2 și art. 3 din Convenție și art. 13 coroborat cu art. 3 și a acordat 40.000 de euro ca repara ție echitabilă privind cererea doamnei Nino Dzidzava (nr. 16363/07), soția domnului Tengiz Togonidze.

Prin urmare, în scopul acordării reparației echitabile, Curtea consider ă că se poate baza pe un grup „suficient de precis și identificabil în mod obiectiv“ de cel puțin 1500 de resortisanți georgieni victime ale încălcării art. 4 din Protocolul nr. 4 (expulzarea colectivă) în contextul „politicii coordonate de arestare, reținere și expulzare a resortisanților georgieni“ pusă în aplicare în Federația Rusă în toamna anului 2006.

Un anumit număr dintre aceștia au fost, de asemenea, victime ale încălcării art. 5 § 1 (lipsirea ilegală de libertate) și art. 3 (condiții inumane și degradante de detenție) din Convenție. 2. Criteriile de aplicat pentru acordarea de reparații echitabile pentru prejudiciu moral

Curtea reiterează că nu există o prevedere expresă pentru acorda rea de reparații echitabile pentru prejudiciu moral în Convenție. În Varnava ș i alții împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90 și 8 altele, pct. 224, CEDO 2009 , Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), pct. 56 și Sargsyan și Chiragov (pct. 39 și 57, respectiv), citată anterior, Curtea a confirmat următoarele principii care au fost dezvoltate gradual în jurisprudența sa. Situațiile în care reclamantul a suferit traume evidente, fie fizice sau psihice, durere și suferință, stres, anxietate, frustrare, sen timente de nedreptate sau umilire, incertitudine prelungită, perturbare a vieții sau pierderi reale de oportunități pot fi diferențiate de acele situații în care reabilitarea publică a răului suferit de reclamant, printr- o hotărâre obligatorie pentru statu l contractant, este o formă adecvată de reparație în sine. În anumite situații în care s - a constatat că o lege, o procedură sau o practică nu îndeplinește standardele din Convenție, este suficient acest lucru pentru ca să fie îndreptate. Cu toate acestea, în alte situații, impactul încălcării poate fi considerat ca fiind de o asemenea natură și grad încât să fi afectat în mod semnificativ bunăstarea morală a reclamantului, încât să necesite ceva suplimentar. Astfel de elemente nu determină în sine un proces de calcul sau de cuantificare precisă. Nici nu este - În ceea ce privește celelalte cer eri, Cur tea le- a grupat împreună și a pronunțat o hotărâre pe fond ( Berdzenishvili și alții , nr. 14594/07) din 20 decembrie 2016. S- a constatat în hotărâre că nu au fost încălcate articolele din Convenție invocate de doamna Nato Shavshishvili, pe motiv că plângerile sale nu au fost suficient susținute. În ceea ce privește cererile cu privire la care Curtea a constatat încălcarea Convenției, a rezervat pronunțarea cu privire la aplicarea art. 41 până la adoptarea prezentei hotărâri în reparații echitabile.

În speță, fără îndoială, grupul de cel puțin 1500 de resortisanți georgieni victime ale încălcării art. 4 din Protocolul nr. 4 și cei dintre aceștia care erau de asemenea victime ale încălcării art. 5 § 1 și art. 3 din Convenție, în contextul „politicii coordonate de arestare, reținere și expulzare a resortisanților georgieni“ pusă în aplicare în Federația Rusă în toamna anului 2006, au suferit traume și au cunoscut sentimente de stres, anxietate și umilire în perioada respectivă .

În consecin ță, în ciuda numărului mare de factori imponderabili – din cauza, printre altele, a trecerii timpului – care sunt aici în joc, pot fi acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral. Cu privire la calcularea nivelului reparației echitabile ce va fi acordată, Curtea păstrează discreția având în vedere ceea ce consideră echitabil (a se vedea, mutatis mutandis , Sargsyan ș i Chiragov, citată anterior, pct. 56 și 79). Curtea reiterează în această privință că în trecut nu a dorit niciodată să acorde despăgubiri p uni tive sau cu titlu de exemplu, chiar și în cazul în care asemenea cereri sunt făcute de către victime individuale ale unei practici administrative [a se vedea, cel mai recent, Greens ș i M.T. împotriva Regatului Unit , nr. 60041/08 și 60054/08, pct. 97, CEDO 2010 (extrase), care prezintă în rezumat jurisprudența Curții în acest sens].

Ținând seama de toate circumstanțele relevante ale speței, Curtea, pronun ț ându- se în echitate, consideră că este rezonabil să acorde Guvernului reclamant o sumă forfetară de 10.000.000 EUR (zece milioane de euro) pentru prejudiciul moral suferit de acest grup de cel puțin 1500 de resortisanți georgieni.

În conformitate cu jurisprudența sa, Curtea consideră că această sumă t rebuie distribuită de Guvernul reclamant victimelor individuale ale încălcărilor constatate în hotărârea principală, și anume 2000 EUR resortisanților georgieni care au fost victime numai ale încălcării art. 4 din Protocolul nr. 4 și o sumă cuprinsă între 10.000 EUR și 15.000 EUR celor dintre aceștia care au fost, de asemenea, victime ale încălcării art. 5 § 1 și art. 3 din Convenție. Cu privire la grupul din urmă, trebuie ținut seama de lungimea perioadei respective de detenție, în conformitate cu jurisprudența Curții [a se vedea, inter alia , Ananyev și alții împotriva Rusiei, nr. 42525/07 și 60800/08, pct. 142, 10 ianuarie 2012 și Idalov împotriva Rusiei (MC), nr. 5826/03, pct. 94, 22 mai 2012] .

În continuare, Curtea reaminte ște că revine Guvernului pârât îndeplinirea obligațiilor sale legale, în temeiul art. 46 din Convenție, interpretat în lumina art. 1, în conformitate cu hotărârea Curții și a măsurilor specifice luate de Comitetul de Miniștri în executarea prezentei hotă râ ri [a se vedea, inter alia , mutatis mutandis , Varnava și alții, citată anterior, pct. 222; Ališić și alții împotriva Bosniei și Herzegovinei, Croaț iei, Serbiei, Slovenie i ș i Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 60642/08, pct. 142, CEDO 2014 și Burmych și alții, citată anterior, pct. 185 -92].

În circumstanțele speciale din prezenta cauză consideră, de asemenea, că trebuie ca Guvernul reclamant să fie lăsat să instituie un mecanism efi cient pentru distribuirea sumelor sus- menționate victimelor individuale ale încălcărilor constatate în hotărârea principală, având în vedere totodată indicațiile Curții menționate anterior (a se vedea pct. 7 7 ) și excluzând persoanele care nu pot fi încadrate ca victime potrivit criteriilor sus- menționate (a se vedea pc t. 70). Ace st mecanism trebuie pus în practică sub supravegherea Comitetului de Miniștri și în conformitate cu modalitățile practice stabilite de acesta pentru a facilita executarea hotărârii. Această distribuire trebuie efectuată în termen de 18 luni de la data plății de către Guvernul pârât sau în orice alt termen considerat potrivit de către Comitetul de Miniștri [a se vedea, mutatis mutandis , Cipru împotriva Turciei (reparație echitabilă), citată anterior, pct. 59].

În ultimul rând, Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.