În cazul Ali Demir împotriva Turciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), într-o comisie formată din: Julia Laffranque, președintele, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecător, și Hasan Bakırcı, grefier adjunct de secțiune , după ce a adoptat decizia în temeiul dreptului de exploatare a terenului la 22 ianuarie 2019, a adoptat următoarea hotărâre, la data de 6 decembrie 2017, în temeiul căreia, în conformitate cu legea din 22 ianuarie 2019, Curtea a adoptat următoarea hotărâre: (1) Guvernul a adoptat o decizie în temeiul dreptului de exploatare a terenului, iar în temeiul căreia, la data de 6 decembrie 2017, Curtea a adoptat o decizie în temeiul căreia, la data de 6 decembrie 2017, Curtea a adoptat o decizie în temeiul căreia, la originea cauzei, se află un avocat rezident al Guvernului turc (art. 5.16 din Convenția nr. 47/11); (2) Guvernul a adoptat o decizie în temeiul căruia de exploatare a terenului (art. 5.16 din Convenția nr. 56 din 9 decembrie 2015); (3) Guvernul a adoptat o decizie în temeiul căruia de exploatare a terenului (art. 5.16 din Convenția nr. 56 din 6 decembrie 2010); (3) Guvernul a adoptat o decizie în temeiul căruia de exploatare a terenului (art. 5.16 din Convenția nr. 56 din 6 din 9 decembrie 2010); și (3) Guvernul a adoptat o decizie în temeiul căruia de exploatare a terenului (art. 5.16 din Convenția nr. 56 din 6 din 6 din 9 decembrie 2010); iar în temeiul căruia de exploatare a Convenția nr. 56 din 6 din 9 ianuarie, în temeiul căruia de exploatare, toate drepturile sale, toate drepturile sale, toate drepturile sale pot fi exercitate de către Guvernul său, în temeiul Convenției, în temeiul că
Potrivit dosarului, interesatul a făcut să fie umplut întregul teren pentru ridicare până la nivelul drumului. Pe o primă parte de 2903 m2 se aflau o construcție pe care se aflau un birou și o reparație de pneu local, o rezervoră de apă, un vechi restaurant public, precum și un rezervor de șase metri, care nu erau cunoscute utilitățile lor. În conformitate cu partea a doua a acestei părți, directorul general al Serviciului General al Turismului (Hotărârea Generală a Turismului) a semnat o lege din 23 ianuarie 2001 (nr. 1065), care prevede că aceste instalații nu sunt adecvate pentru a fi construite.
Pe 18 iulie 2005, reclamantul a depus o cerere în fața Tribunalului de Instanță de la Pozantă (TGI) pe baza articolului 12 din Legea nr. 2942, pentru despăgubiri pentru instalațiile situate pe partea de 6658 m2. reclamantul a indicat, printr-o anotație scrisă de mână în marginea documentului, că terenul nu era inclus în vânzare, la fel și instalațiile situate în afara zonei de expropriere.11 Pe 18 iulie 2005, reclamantul a depus o cerere în fața Tribunalului de Instanță de la Pozantă (TGI).11 El a solicitat, pe baza articolului 12 din Legea nr. 2942, despăgubiri pentru instalațiile situate pe partea de 2903 m2 care nu erau obiectul unei exproprieri și a solicitat despăgubiri pentru aceste instalații, la fel și pentru cele situate în afara zonei de expropriere.12 Pe 12 iulie 2006, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru instalațiile situate pe partea de la nivel înalt de aproximativ 124 m2 și care nu erau obiectul unei exproprieri, iar despăgubirile pentru aceste instalații nu erau necesare, în plus față de cele de 200 000 de euro.12 pe baza unei cereri de despăgubiri pentru construcția celor patru instalații, iar suma totală a acestora nu era necesară.12 000 de euro.12 Pe 13 iulie 2006, expertul a afirmat că nu a putut face o despăgubire pentru toate aceste instalații, în plus față de suma totalăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăgăg
La 7 iulie 2006, a fost prezentat la TGI un raport de expertiză. Raportul a indicat, în primul rând, că instalațiile care se aflau pe o parte (6 658 m2) de teren în cauză au fost expropriate printr-un act de cesiune amiabilă, cu excepția terenului de construcție al acestei părți de teren. El a precizat în acest sens că părțile nu au putut ajunge la un acord cu privire la acest teren. Raportul a mai indicat că instalațiile care se aflau pe restul (2 903 m2) de teren în cauză vor fi, de asemenea, expropriate pe motiv că nu erau accesibile prin nicio cale de acces după demararea terenului. El a estimat, de asemenea, că valoarea totală a instalațiilor, inclusiv valoarea terenului de construcție, a fost de aproximativ EUR 404 083 la data de 18 iulie 2005, fiind estimată la aproximativ EUR 32 825 083 (aproximativ EUR 568 585,8 TRY) și, la data de 15 februarie 2007, a fost estimată la aproximativ EUR 10 871 083 (aproximativ EUR 107,85,8 TRY) (aproximativ EUR 108,85,8 TRY) respectiv, valoarea instalațiilor care nu au fost expropriate de la data de demarare a terenului de construcție a fost de aproximativ EUR 108,8 581 TRY (aproximativ EUR 108,7 TRY), ceea ce a fost estimat la data de 10 februarie 2007 (aproximativ EUR 10285, TRY), iar valoarea instalațiilor expropriate de construite din terenul terenului de construit la data de demarare a terenului de construcție a fost de aproximativ EUR 108 m2,8 EUR 108,8 TRY (aproximativ EUR 108,85,8 TRY).
La 2 iulie 2007, TGI a acordat în totalitate învingerea reclamantului pe baza raportului de expertiză suplimentară. El a condamnat, în primul rând, Hotărârea Generală la plata unei despăgubiri de 200 000 TRY (sau aproximativ 112 183 EUR la momentul faptelor) pe motiv că reclamantul și-a limitat pretențiile la această sumă și că și-a rezervat drepturile referitoare la excedent.16 La 14 august 2007, Hotărârea Generală a recurs la casatie.17 La 28 ianuarie 2008, Curtea de Casatie a anulat hotărârea TGI. Ea a constatat, în primul rând, că terenul în cauză era înregistrat în registrul funciar în numele Trezoreriei Publice și a concluzionat că cererea de restituire a terenului în cauză nu include nici o valoare juridică.12 Aprilie 2005 Curtea a constatat că cererea de restituire a terenului nu include nici o valoare juridică.12 Aprilie 2005 Curtea a constatat că nu a fost acordată nicio valoare juridică.12 Aprilie 2005 Curtea a constatat că nu a fost acordată nicio valoare juridică.12 Aprilie 2005 Curtea a considerat că nu a fost acordată nicio valoare juridică.
În plus, ea constată că al cincilea paragraf al aceleiași dispoziții, referitor la cazurile în care părțile neexpropriate ale bunurilor imobile parțial expropriate devin inutilizabile, se aplica doar terenurilor. Ea adaugă, în cele din urmă, că Legea nr. 2942 nu conținea nicio dispoziție care să prevadă exproprierea părții rămase a instalațiilor sau a altor instalații expropriate. Ea concluzionează că cererea reclamantului referitoare la respingerile neexpropriate trebuia să fie luată în considerare în acest fel. La 25 iunie 2008, TGI a respins o cerere în conformitate cu hotărârea Curții de Apel din 20 iunie 2010 privind o decizie a Curții de Apel din 7 mai 2010 referitoare la o altă cerere invocată de Curtea de Apel din 19 mai 2010 referitoare la o hotărâre a Convenției Internaționale, prin care a confirmat decizia nr. 1 din Protocolul nr. 1 din Legea nr. 1 din 21 mai 2010, prin care se invoca o altă cerere.
22 Al cincilea paragraf al aceluiași articol prevede că, atunci când partea rămasă a bunurilor imobile parțial expropriate nu mai poate fi utilizată, aceasta trebuie expropriată la cererea scrisă a dreptului de proprietate expropriat. DREPTUL I. ÎN SUBVALUIREA ALTURII DE PROTECȚIE A PROTECȚIEI PREVĂRETORIILE 1 ARTICOLUL 1 LA CONVENȚIE NORMALĂ: 23 1 Conventia nr. 1 din 20 aprilie 2005 Orice persoană care nu respectă aceste principii generale sau principiile de proprietate liberă sau privată poate fi indemnizată printr-o cerere de respectare a tuturor dispozițiilor sau condițiilor de proprietate a bunurilor sale fizice sau a tuturor instalațiilor sale.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata taxelor sau a altor contribuții sau amenzi. 24. Guvernul contestă această teză. A. Cu privire la admisibilitate 1. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului 25. Guvernul susține că reclamantul nu poate fi considerat a fi victima unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pe motiv că i s-a acordat o despăgubire de expropriere. 26.
Curtea observă, în continuare, că plângerea reclamantului se referă la instalațiile care, în opinia acestuia, nu erau acoperite de acest act. În această privință, Curtea observă că, în opinia reclamantului, suprafața terenului pe care se aflau instalațiile expropriate nu era acoperită de acest act (§10 de mai sus). Curtea de Casă a considerat, însă, în hotărârea sa din 28 ianuarie 2008 că suprafața terenului era acoperită de acest act (§16 de mai sus). Curtea nu vede niciun motiv pentru a exclude în speță concluzia Curții de Casă de a fi în violarea acestei părți a revendicării. Curtea consideră, de asemenea, că, de vreme ce suprafața terenului pe care se aflau instalațiile expropriate nu a fost acoperită de acest act (§10 de mai sus). Întrucât această suprafață terenului este în conflict cu dispozițiile din 20 aprilie 2005, Curtea de Casă consideră că această suprafață terenului este incompatibilă cu condițiile de la 20 aprilie 2005 și că această suprafață terenului este în violarea dreptului victimei la despăgubire, în ceea ce privește aplicarea acestei dispoziții, precum și că această suprafață terenului este în violarea părții a articolului 1 din Convenție, în ceea ce privește art. 35 din Convenție, precum și că această suprafață terenă este incompatibilă cu dispozițiile din art. 3 din Convenție, astfel încât această suprafață terenă nu este în conformitate cu dispozițiile din art. 1 din Convenție, iar suprafața terenul nu este în violarea dispozițiilor din art. 1 din Convenție, în ceea ce privește aplicarea acestei suprafațe este în ceea ce privește suprafața acesteia.
În ceea ce privește instalațiile reclamantului neexpropriate, precum și terenul pe care aceste instalații se aflau, Curtea observă că, pe de o parte, în loc să respingă excepția Guvernului, acestea nu sunt acoperite de actul de cedare din 20 aprilie 2005. (2) În ceea ce privește excepția de neepuizare a căilor de atac interne, Guvernul exprima de neepuizare a căilor de atac interne. (2) El reproșează, pe de o parte, reclamantului că nu a formulat o acțiune de rectificare împotriva oricărei hotărâri a Curții de Casație și, pe de altă parte, reprezentantului său de soluționare a cererilor, acestea nu fiind acoperite de actul de cedare din 20 aprilie 2005. (3) În ceea ce privește excepția de neepuizare a căilor de atac interne, Guvernul exprima de neepuizare a căilor de atac interne. (3) Guvernul exprima de neepuizare a căilor de atac interne. (3) El reproșează, pe de o parte, reclamantului că nu a formulat o acțiune de rectificare împotriva oricărei hotărâri a Curții de Casație și, pe de altă parte, reprezentantul său de soluționare a cererilor de soluționare a cererilor de soluționare a cererilor de soluționare a cererilor de procedură, acestea nu fiind acoperite de actul de cedare din 30 aprilie 2005. (3) Guvernul pare să fi în mod flexibil, prin urmare, să aibă o atitudine de apelație de la audiere care nu seam deja a amintit de la hotărârea din data de 31 ianuarie a lunii de ianuarie a lunii de ianuarie a anului de ianuarie a anului 2008 (a, 15 ianuarie, 8/02, 88, 88, 88, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87, 87,
Curtea observă că, în speță, reclamantul a depus la TGI o cerere de expropriere a instalațiilor sale neexpropriate și de plată a unei despăgubiri de expropriere în legătură cu aceste instalații pe motiv că acestea ar deveni inutilizabile după finalizarea proiectului rutier în cauză. Decizia TGI din 2 iulie 2007, care i-a dat victoria, a fost ulterior anulată de Curtea de Casatie. Deși este adevărat că reprezentantul reclamantului nu a participat la audierea care a avut loc la TGI după această anulare și, prin urmare, nu a cerut acestei instanțe să mențină hotărârea sa anterioară, aceasta a concluzionat că nu este în vigoare, în favoarea Guvernului, considerentul de 25 iunie 2008 că TGI care solicită interceptarea acestor pledoare nu era incompatibilă cu cele ale Curții, iar în acest caz, Curtea a respins recursul pentru înregistrarea în registrul public, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, prin care se consideră că nu a fost întocmită în temeiul articolului 34.
Curtea observă că, deși este adevărat că terenul în cauză era înregistrat în numele Trezoreriei Publice, plângerea reclamantului nu se referă la acest teren, ci la instalațiile pe care le-a ridicat. În această privință, ea observă că o parte a instalațiilor situate pe terenul în cauză a fost expropriată de către administrație și că, în conformitate cu acordul încheiat între aceasta și reclamant, acesta a primit o despăgubire de expropriere. Administrarea a susținut astfel că reclamantul era proprietarul instalațiilor expropriate, chiar dacă terenul pe care acestea se aflau aparținea Trezoreriei Publice. În plus, Curtea observă că o parte a instalațiilor situate pe terenul în cauză a fost expropriată de către administrație și că, în conformitate cu acordul dintre aceasta și reclamantul, acesta a primit despăgubiri de expropriere. În consecință, administrația a susținut că reclamantul nu era proprietarul instalațiilor expropriate, și aceasta chiar dacă terenul pe care acestea se aflau aparținea Trezoreriei Publice. În plus, Curtea a declarat că, în mod contrar, reclamantul nu a refuzat niciodată să își continue o activitate juridică pe temeiul articolului 38.
Guvernul susține că instalațiile în cauză au fost ridicate pe un teren care făcea parte din domeniul forestier, fără a avea un permis de construcție. El susține că, chiar și în absența unei autorizații de construcție, nu era posibil din punct de vedere juridic ca reclamantul să profite de terenul în cauză, iar reclamantul nu era parte din domeniul forestier, concluzionând că reclamantul nu a putut să obțină nicio autorizație de construcție pentru aceste instalații.
poate să susțină argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul nu poate susține o pierdere financiară în legătură cu instalațiile în cauză, pe de o parte pentru că administrația i-a plătit reclamantului o despăgubire de expropriere pentru o parte din instalațiile sale și a recunoscut astfel dreptul de proprietate al interesatului asupra acestora și pe de altă parte pentru că refuzul instanțelor naționale de a-i acorda reclamantului o despăgubire pentru instalațiile sale neexpropriate nu era bazat pe faptul că acestea au fost ridicate pe o parte din terenul forestier. (68) În această privință, Curtea consideră că reclamantul susține că autoritățile nu au ordonat niciodată demolarea instalațiilor în cauză și că nu a fost posibil să confirme că nu a fost nici un motiv legal pentru a fi pusă în aplicare o despăgubire sau a fi permisă construirea unei părți din terenul forestier. (68) În ceea ce privește această cauză, Curtea consideră că nu a fost niciodată necesar să se stabilească o despăgubire a instalațiilor în cauză, fără a se observa că aceste condiții erau în contradicție cu cele prevăzute la art. 20 din Legea nr. 438 din 20 aprilie 2005 (6), iar pe de altă parte, Curtea a afirmat că nu a fost necesar să se stabilească o despăgubire a instalațiilor în cauză.
Chiar dacă aceste instalații nu au fost expropriate, este clar că realizarea proiectului de drum în cauză, ducând la lipsa accesului la acestea, a adus o limitare la libera dispoziție a dreptului de utilizare al reclamantului, o limitare care constituie o ingerință în bucurarea drepturilor pe care acesta le are ca proprietar. De atunci, în conformitate cu jurisprudența în materie (a se vedea, printre multe altele, James charge si România v. Regatul , 21 octombrie 1986, seria 37, articolul A, nr. 98), Curtea consideră că al doilea principiu al protecției trebuie să respecte principiul general al articolului 1 din Convenția privind protecția persoanelor fizice și juridice, care este un echilibru între principiul 1 din Protocolul nr. 68/06, art. 1 din Protocolul nr. 68/07, art. 1 din Protocolul nr. 68/07, art. 1 din Protocolul nr. 68/07, art. 1 din Protocolul nr. 68/07, art. 1 din Protocolul nr. 68/07, art. 1 din Protocolul nr. 68/07, art. 1 din Protocolul nr. 68/07, art. 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din 68/07, art. 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din 68/06, art. 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Protocolul 1 din Tratatul din Tratatul din 6 din Tratatul privind Tratatul privind Tratatul privind Hotărârea privind Hotărârea privind Hotărârea privind Hotărârea privind Hotărârea privind Acord
În speță, având în vedere considerațiile care urmează, Curtea consideră inutilă decizia privind legalitatea refuzului instanțelor interne de a acorda reclamantului despăgubiri pentru instalațiile sale neexpropriate.46 În opinia Curții, întrebarea care se ridică, așadar, este dacă, în acest caz, aplicarea articolului 12 din Legea nr. 2942 a păstrat un just equilibriu între cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale reclamantului și nu a găsit imposarea unei sarcini excesive asupra acestuia.47 În această privință, Curtea consideră că această situație trebuie să fie raportată la teritoriile în care locuiește reclamantul. (n. 32730/03, 24 noiembrie 2005) și 25 februarie 2006 (n. 931/02, 1 februarie 2006) În cazul principal, o persoană care a avut loc în fața Curții din Atena și care a fost în cauză a fost o persoană care a fost în cauză în cazul unei încălcări a Protocolului de la Atena, care a fost încheiată în cadrul primei părți a proiectului de lege.
În ambele cazuri, spre deosebire de ceea ce a constatat în cauzele anterioare în care a examinat problema refuzului instanțelor naționale de a stabili o despăgubire specială pentru părțile rămase de terenuri neexpropriate, aceasta a abordat o măsură de expropriere echivalentă (AZAS, Grecia, 19 septembrie 2002, punctul 508 din Regulamentul (CE) nr. 5024/99, iar în cazul celorlalte părți, în cazul celorlalte părți, în cazul celorlalte părți, în 1 iulie 2003, punctul 1 din Protocolul nr. 586 din Convenția UE, România, 1 iulie 2003, punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 588/2002, Comisia a concluzionat că măsura de salvarea valorii echivalente a terenurilor neexpropriate a fost în mod direct încălcată de părțile interesate (AZAS, Grecia, art. 1 din Protocolul UE, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 588/2002, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1064/2002, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1064/2002, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1 din Protocolul (CE) nr. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, art. 1/2003, art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din Regulamentul (CE), art. 1 din
Ori rezultă din raportul de expertiză din 4 iulie 2006 că, ca urmare a exproprierii, reclamantul nu mai putea să-și continue activitățile comerciale în celelalte instalații, pe de o parte pentru că drumul preconizat va fi situat la o înălțime de patru până la cinci metri față de instalațiile neexpropriate și pe de altă parte pentru că acestea nu au devenit accesibile nici o serie de drumuri după finalizarea acestei lucrări.
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, refuzând să-i despăgubească pe reclamant pentru deprecierea instalațiilor sale neexpropriate din cauza naturii operei, instanțele interne au încălcat echilibrul just care trebuie să existe între protecția drepturilor individuale și cerințele interesului general.50 Prin urmare, a fost încălcată art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.II.ÎN SUBSURE AUTRE VIOLĂRI ALE ale Convenției.51 Pe baza acestor motive, reclamantul susține că au fost încălcate articolele 6 și 8 ale Convenției.52 Având în vedere toate aceste elemente și în măsura în care este competentă să cunoască toate declarațiile formulate, Curtea consideră că nu a fost încălcată dreptul sau libertățile materiale ale guvernului european.51 EUR.51 EUR.54 EUR.56 În conformitate cu art. 4 din Convenție, Curtea consideră că nu a fost încălcată dreptul sau libertățile materiale ale guvernului european.51 EUR.51 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.53 EUR.
În ceea ce privește daunele materiale, Curtea observă că, potrivit raportului de expertiză suplimentară, valoarea bunurilor în cauză la 18 iulie 2005 a fost estimată la 101 864,21 TRY pentru instalațiile neexpropriate și la 78 119,73 TRY pentru terenul pe care se aflau aceste instalații (punctele 13 și 14 de mai sus). Actualizarea acestor sume permite să se realizeze o sumă globală de 553 927 TRY, adică aproximativ 76 800 EUR. Deoarece instalațiile în cauză nu mai sunt utilizabile, Curtea consideră rezonabil să aloce această sumă nici o despăgubire pentru prejudiciul material.
Pentru aceste motive, Curtea, UNIMITAT, 1. declară acțiunea admisibilă în ceea ce privește plângerea formulată în privința refuzului instanțelor interne de a acorda despăgubiri reclamantului pentru instalațiile sale neexpropriate și inadmisibilă pentru excedent; 2. susține că a fost încălcată dispoziția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția; 3. susține că a) statul de origine a reclamantului trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, sumele datorate în moneda de stat, pentru a putea converti aceste sume în moneda de stat corespunzătoare.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ALİ DEMİR c. TURQUIE
(Requête n
o
47167/11)
ARRÊT
12 février 2019
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Ali Demir c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Julia Laffranque,
présidente,
Valeriu Grițco,
Stéphanie Mourou-Vikström,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2019,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
47167/11) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Ali
Demir («
le requérant
»), a saisi la Cour le 5 décembre 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le requérant alléguait en particulier une violation de son droit au respect de ses biens.
4.
Le 6 avril 2017, la requête a été communiquée au Gouvernement.
I.
5.
Le requérant est né en 1955 et réside à Adana.
6.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
7.
Le requérant exploitait, sur un terrain de 9
561
m
2
sis à Adana (lot
101, parcelle 536), une aire de repos donnant sur une route nationale et abritant notamment une station-service et un restaurant. Le terrain sur lequel les installations en cause avaient été érigées faisait partie du domaine forestier et appartenait au Trésor public. Selon le Gouvernement, celles-ci avaient été, à une date non précisée, érigées par le requérant, et ce sans permis de construire.
8.
Selon le dossier, l’intéressé avait fait remblayer l’ensemble du terrain pour le rehausser jusqu’au niveau de la chaussée.
Sur une première partie d’une superficie de 2903 m² se trouvaient, une construction abritant un bureau et local de réparation de pneumatique, un réservoir d’eau, un ancien restaurant ainsi que six murs dont l’utilité précise n’est pas connue.
Sur la seconde partie, d’une superficie de 6658 m², prenaient place un certain nombre d’installations dont le bâtiment principal de la station-service. Le dossier ne contient toutefois pas la liste précise des dites installations.
9.
Le 23 janvier 2001, la Direction générale des routes (
Karayolları Genel Müdürlüğü
) («
la direction générale
») déclara d’utilité publique l’expropriation des installations situées sur la partie de 6
658 m
2
du terrain en cause aux fins de la construction d’une route.
10.
Le 20 avril 2005, le requérant et la direction générale signèrent un acte de cession amiable («
l’acte de cession
») selon lequel le premier se voyait octroyer la somme de 183
000 livres turques (TRY) (soit
environ
102
450
euros (EUR) à l’époque des faits) à titre d’indemnité pour l’expropriation des installations situées sur la partie de 6658 m². Le requérant indiqua, par une annotation manuscrite en marge du document que le terrain n’était pas inclus dans la vente pas plus que les installations situées en dehors de la zone d’expropriation.
11.
Le 18 juillet 2005, le requérant saisit le tribunal de grande instance de Pozantı («
le TGI
»). Il demandait, sur le fondement de l’article 12 de la loi n
o
2942, l’expropriation de ses installations qui étaient situées sur la partie de 2903 m² et qui n’avaient pas fait l’objet d’une expropriation et sollicitait le versement d’une indemnité d’expropriation arguant que celles
‑
ci deviendraient inutilisables après la réalisation du projet de construction en cause. Il réclamait en outre le versement d’une somme correspondant à la valeur du remblai qu’il disait avoir réalisé sur l’ensemble du terrain litigieux, ce remblai n’étant pas, selon lui, couvert par l’acte de cession. Il sollicitait ainsi une somme totale de 200
000
TRY (soit environ 124
000
EUR à l’époque des faits), précisant que sa demande était faite sous réserve de toute réclamation complémentaire qui pourrait être formulée au même titre.
12.
Le 4 juillet 2006, un expert constata que le terrain et les installations deviendraient inutilisables après la réalisation de l’ouvrage, aux motifs que la route envisagée se situerait à une hauteur de quatre à cinq mètres des installations non expropriées et qu’aucune route ne permettrait d’accéder à ces dernières.
13
.
Le 7 juillet 2006, un rapport d’expertise fut présenté au TGI. Ce rapport indiquait tout d’abord que les installations qui se situaient sur une partie (6
658 m
2
) du terrain en cause avaient été expropriées par un acte de cession amiable, à l’exception du remblai de cette partie du terrain. Il précisait à ce sujet que les parties n’avaient pas pu parvenir à un accord sur ledit remblai. Le rapport indiquait également que les installations qui se situaient sur le restant (2
903 m
2
) du terrain en cause devaient faire aussi l’objet d’une expropriation au motif qu’elles ne seraient accessibles par aucune route après la réalisation du projet. Il estimait ainsi que la valeur totale des installations, remblais y compris, s’élevait, au 18 juillet 2005, à
404
326,83
TRY (soit environ 199
568
EUR à la date d’établissement du rapport), ayant déterminé que la valeur du remblai du terrain où se situaient les installations expropriées était de 218
981,62
TRY (soit
environ
108
085
EUR), celle du remblai du terrain où se situaient les installations non expropriées de
78
119,73
TRY (soit environ 38
558
EUR) et celle des installations non expropriées de 107
225,48
TRY (soit environ 52
925
EUR).
14
.
Le 20 février 2007, un rapport d’expertise complémentaire fut présenté au TGI. Ce rapport complémentaire, qui confirmait les conclusions du précédent rapport relativement à la valeur des remblais, estimait que la valeur des installations non expropriées s’élevait quant à elle à
101
864,21
TRY (soit environ 55
687
EUR).
15.
Le 2 juillet 2007, le TGI donna intégralement gain de cause au requérant sur la base du rapport d’expertise complémentaire. Il condamna la direction générale au versement d’une indemnité de 200
000
TRY (soit
environ 112
183
EUR à l’époque des faits) au motif que le requérant avait limité ses prétentions à ce montant et qu’il avait réservé ses droits relatifs au surplus.
16.
Le 14 août 2007, la direction générale se pourvut en cassation.
17.
Le 28 janvier 2008, la Cour de cassation annula le jugement du TGI. Elle releva d’abord que le terrain en cause était enregistré sur le registre foncier au nom du Trésor public et en conclut que la mention «
le terrain n’est pas inclus
» ne revêtait aucune valeur juridique. Elle nota ensuite que, en cas d’exclusion de certaines installations d’un accord d’expropriation, celles-ci devaient être précisées d’une façon claire et expresse. Elle estima à cet égard que la mention «
la valeur des installations en dehors du couloir d’expropriation n’est pas incluse
» signifiait que les parties étaient parvenues à un accord sur toutes les installations qui faisaient l’objet de l’expropriation. Elle considéra ainsi que le remblai du terrain sur lequel se situaient les installations expropriées était couvert par l’acte de cession du 20
avril
2005 et que la demande du requérant y relative devait donc être rejetée.
Quant à la demande du requérant concernant les installations non expropriées, la Cour de cassation considéra que le quatrième alinéa de l’article 12 de la loi n
o
2942 (paragraphe 20 ci-dessous) ne s’appliquait pas en l’espèce, ces installations n’étant pas des bâtiments partiellement frappés d’expropriation (
kesilen bina
) au sens de cette disposition. Elle constata par ailleurs que le cinquième alinéa de la même disposition, concernant les cas où les parties non expropriées des biens immeubles partiellement expropriés deviennent inutilisables, ne s’appliquait qu’aux terrains. Elle ajouta enfin que la loi n
o
2942 ne contenait aucune disposition prévoyant l’expropriation de la partie restante des installations ou établissements expropriés. Elle conclut ainsi que la demande du requérant relative aux installations non expropriées devait aussi être rejetée.
18.
Le 25 juin 2008, le TGI se conforma à l’arrêt de la Cour de cassation et débouta le requérant, après avoir fait siennes les considérations de la haute juridiction.
19.
Le requérant se pourvut en cassation. Dans son pourvoi, il invoqua, entre autres, l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
20.
Par un arrêt du 3 mai 2010, notifié au représentant du requérant le 7
juin 2010, la Cour de cassation confirma le jugement du TGI.
II.
21.
Le quatrième alinéa de l’article 12 de la loi n
o
2942 relative à l’expropriation dispose que, lorsque la partie restante des biens immeubles partiellement expropriés est susceptible d’être utilisée conformément à la législation sur l’urbanisme, les frais à engager pour rendre utilisables les installations restantes, telles que les bâtiments partiellement frappés d’expropriation, doivent être ajoutés à l’indemnité d’expropriation.
22.
Le cinquième alinéa du même article indique que, lorsque la partie restante des biens immeubles partiellement expropriés n’est plus susceptible d’être utilisée, celle-ci doit être aussi expropriée sur une demande écrite du propriétaire exproprié.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
23.
Le requérant allègue que le refus des juridictions internes de lui allouer une indemnité pour ses installations qui n’étaient pas selon lui couvertes par l’acte de cession amiable du 20 avril 2005 constitue une atteinte à son droit au respect de ses biens au sens de l’article 1 du Protocole
n
o
1 à la Convention. Cette disposition est ainsi libellée
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
24.
Le Gouvernement conteste cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
1.
Sur la qualité de victime du requérant
25.
Le Gouvernement soutient que le requérant ne peut pas passer pour victime d’une violation de l’article 1 du Protocole no
1 à la Convention au motif qu’il s’est vu verser une indemnité d’expropriation.
26.
Le requérant combat la thèse du Gouvernement.
27.
La Cour relève d’emblée que l’acte de cession du 20 avril 2005, selon lequel le requérant se voyait accorder une indemnité d’expropriation, concernait les installations se trouvant sur une partie (6
658 m
2
) du terrain de 9
561 m
2
exploité par l’intéressé. Elle note ensuite que le grief du requérant porte sur les installations qui n’étaient pas selon celui-ci couvertes par cet acte. À cet égard, la Cour observe que, selon le requérant, le remblai du terrain sur lequel se situaient les installations expropriées n’était pas couvert par ledit acte (paragraphe 10 ci-dessus). Or la Cour de cassation a considéré dans son arrêt du 28 janvier 2008 que ce remblai était couvert par cet acte (paragraphe 16 ci-dessus). La Cour ne voit aucun motif de s’écarter en l’espèce de la conclusion de la Cour de cassation quant à cette partie de la demande du requérant. Elle estime dès lors que ce remblai a aussi fait l’objet d’une indemnisation par l’acte de cession du 20 avril 2005.
28.
Dans ces conditions, la Cour fait partiellement droit à l’exception soulevée par le Gouvernement et constate que, pour ce qui est du remblai du terrain sur lequel se situaient les installations expropriées, le requérant ne peut se prétendre victime d’une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ce remblai étant couvert par l’acte de cession du 20 avril 2005. Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
29.
Quant aux installations non expropriées du requérant ainsi qu’au remblai du terrain sur lequel se situaient ces installations, la Cour relève qu’il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement, ceux-ci n’étant pas couverts par l’acte de cession du 20 avril 2005.
2.
Sur l’exception de non-épuisement des voies de recours internes
30.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il reproche, d’une part, au requérant de ne pas avoir formé un recours en rectification
contre l’arrêt de la Cour de cassation et, d’autre part, à son représentant de s’être abstenu, de son plein gré, d’assister à l’audience
tenue devant le TGI après l’arrêt du 28 janvier 2008 de la Cour de cassation et de ne pas avoir ainsi demandé à celui-ci de maintenir son jugement antérieur.
31.
En ce qui concerne le premier volet de l’exception, la Cour rappelle avoir déjà rejeté des exceptions semblables (voir, entre autres,
Türkkan c.
Turquie
, n
o
8774/06, § 15, 15 février 2011, et
Nacaryan et Deryan
c.
Turquie
, n
os
19558/02 et 27904/02, § 30, 8 janvier 2008). En l’espèce, elle n’aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc cette branche de l’exception.
32.
S’agissant du deuxième volet de l’exception, la Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes doit être appliquée avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif
(
Gherghina c.
Roumanie
(déc.) [GC], n
o
42219/07, § 87, 9 juillet 2015).
33.
La Cour observe que, en l’espèce, le requérant a saisi le TGI d’une demande en expropriation de ses installations non expropriées et en paiement d’une indemnité d’expropriation relativement à ces installations au motif que celles-ci deviendraient inutilisables après la réalisation du projet de route en cause. La décision du 2 juillet 2007 du TGI, qui lui avait donné gain de cause, a été ensuite annulée par la Cour de cassation. Même s’il est vrai que le représentant du requérant n’a pas assisté à l’audience tenue devant le TGI après cette annulation et n’a donc pas demandé à cette juridiction de maintenir son jugement antérieur, celui-ci s’est pourvu en cassation contre le jugement du 25 juin 2008 du TGI qui faisait siennes les considérations de la Cour de cassation, et ce, en invoquant, entre autres, l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
34.
Dans ces conditions, la Cour considère que le requérant a fourni aux juridictions internes l’occasion de remédier à la violation alléguée, et elle conclut au rejet de l’exception de non-épuisement des voies de recours internes présentée par le Gouvernement.
3.
Sur l’exception d’irrecevabilité pour incompatibilité
ratione materiae
35.
Le Gouvernement allègue que le requérant n’était pas titulaire d’un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1, au motif que le terrain en cause était enregistré sur le registre foncier au nom du Trésor public.
36.
La Cour relève que, s’il est vrai que le terrain en cause était enregistré au nom du Trésor public, le grief du requérant porte non pas sur ce terrain, mais sur les installations qu’il y avait érigées. À cet égard, elle observe qu’une partie des installations se situant sur le terrain en cause a été expropriée par l’administration et que, conformément à l’accord conclu entre cette dernière et le requérant, celui-ci s’est vu verser une indemnité d’expropriation. L’administration a ainsi reconnu que le requérant était propriétaire des installations expropriées, et ce même si le terrain sur lequel ces dernières se situaient appartenait au Trésor public. En outre, la Cour relève que le refus des juridictions nationales d’allouer au requérant une indemnité pour ses installations non expropriées n’était pas fondé sur le fait que le terrain en cause appartenait au Trésor public. En effet, les autorités publiques et les juridictions internes n’ont jamais considéré que la partie restante des installations n’appartenait pas au requérant.
37.
Par conséquent, il y a lieu de rejeter cette exception.
4.
Conclusion
38.
Constatant que le restant du grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.
B.
Sur le fond
39.
Le requérant soutient que les juridictions internes ne l’ont pas indemnisé pour le préjudice matériel tenant à l’impossibilité pour lui de poursuivre ses activités commerciales dans ses installations qui se situaient sur la partie de 2
903 m
2
du terrain en cause. Il expose à cet égard que ses installations non expropriées sont devenues inutilisables, ce qui, selon lui, a été constaté par les rapports d’expertise. Il estime que le refus des juridictions internes de lui allouer une indemnité pour ses installations non expropriées n’était pas conforme à l’article 12 de la loi n
o
2942.
40.
Le Gouvernement réplique que les installations en cause avaient été érigées sur un terrain qui faisait partie du domaine forestier, et ce sans permis de construire. Il allègue ainsi que, même en l’absence d’une expropriation, il n’était pas juridiquement possible pour le requérant de tirer profit du terrain en cause, celui-ci faisant partie du domaine forestier, et il en conclut que le requérant ne peut pas arguer d’une perte financière en raison de l’expropriation. Il soutient en outre que l’annotation apposée par le requérant dans l’acte de cession du 20 avril 2005 n’était pas valide puisque la loi n
o
2942 relative à l’expropriation n’aurait pas permis la conclusion d’un accord partiel.
41.
Le requérant rétorque que les autorités n’ont jamais ordonné la démolition des installations litigieuses et qu’aucune amende ne lui a été infligée au motif que celles-ci avaient été érigées sans permis de construire.
42.
La Cour note d’emblée, à l’instar du Gouvernement, que les installations en cause avaient été érigées sans permis sur un terrain qui faisait partie du domaine forestier, ce qui n’est pas contesté par le requérant. Cela dit, elle ne
peut souscrire à l’argument du Gouvernement selon lequel le requérant ne peut pas arguer d’une perte financière relativement aux installations en cause, d’une part parce que l’administration a elle-même versé au requérant une indemnité d’expropriation pour une partie de ses installations et a ainsi reconnu le droit de propriété de l’intéressé sur ces dernières et d’autre part parce que le refus des juridictions nationales d’allouer au requérant une indemnité pour ses installations non expropriées n’était pas fondé sur le fait que celles-ci avaient été érigées sur un terrain faisant partie du domaine forestier. À cet égard, la Cour relève que le requérant allègue que les autorités n’ont jamais ordonné la démolition des installations litigieuses et qu’aucune amende ne lui
a
été infligée au motif que celles-ci avaient été érigées sans permis de construire. Quant au Gouvernement, il n’a formulé aucune observation sur ce point qui confirmerait ou infirmerait l’assertion du requérant. Dans ces conditions, la Cour estime qu’il est contradictoire d’accorder une indemnité d’expropriation pour une partie des installations du requérant, d’une part, et d’affirmer qu’il n’était pas juridiquement possible pour ce dernier de tirer profit du terrain en cause, d’autre part, puisque les installations expropriées du requérant étaient aussi érigées sur le même terrain, qui faisait partie du domaine forestier.
43.
La Cour relève ensuite que l’acte de cession du 20 avril 2005 concernait l’expropriation des installations se trouvant sur une partie (6
658
m
2
) du terrain exploité par le requérant. Cela dit, le grief du requérant porte sur ses installations non expropriées, qui se situaient sur le restant (2
903
m
2
) du terrain en cause. Même si ces installations n’ont pas été expropriées, il est clair que la réalisation du projet de route en cause, entraînant l’absence d’accès à celles-ci, a apporté une limitation à la libre disposition du droit d’usage du requérant, limitation qui constitue une ingérence dans la jouissance des droits que celui-ci tire de sa qualité de propriétaire. Dès lors, suivant sa jurisprudence en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres,
James et autres c. Royaume-Uni
, 21 février 1986, §
37, série A n
o
98), la Cour estime que le second alinéa de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention trouve à s’appliquer en l’espèce.
44.
La Cour rappelle que, selon une jurisprudence bien établie, cet alinéa doit se lire à la lumière du principe consacré par la première phrase de l’article 1 du Protocole n
o
1.En conséquence, une mesure d’ingérence doit respecter le principe de légalité et ménager un «
juste équilibre
» entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. Cet équilibre est rompu si la personne concernée a eu à subir une charge spéciale et exorbitante (
Perdigão c.
Portugal
[GC], n
o
24768/06, § 67, 16 novembre 2010, et
Malfatto et Mieille c. France
, n
o
40886/06 et 51946/07, § 61, 6 octobre 2016).
45.
En l’espèce, compte tenu des considérations qui suivent, la Cour estime inutile de statuer sur la question de la légalité du refus des juridictions internes d’allouer au requérant une indemnité pour ses installations non expropriées.
46.
Pour la Cour, la question qui se pose donc est celle de savoir si, en l’occurrence, l’application de l’article 12 de la loi n
o
2942 a ménagé un «
juste équilibre
» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux du requérant et n’a pas imposé à ce dernier une charge excessive.
47.
À cet égard, la Cour estime que la présente espèce doit être rapprochée des affaires
Ouzounoglou c. Grèce
(n
o
32730/03, 24 novembre 2005) et
Athanasiou et autres c. Grèce
(n
o
2531/02, 9 février 2006). La première de ces affaires concernait la situation d’une personne qui, dans le cadre de la réalisation d’un projet routier, avait été expropriée d’une partie du terrain sur lequel se trouvait sa résidence principale et qui, devant la Cour, se plaignait d’une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 résultant du refus des autorités de l’indemniser pour la dépréciation de la partie non expropriée de son bien due à la nature de l’ouvrage. Quant à la seconde affaire, elle portait sur une situation similaire – en l’occurrence une expropriation partielle s’inscrivant dans le cadre de la construction d’une ligne et d’un pont ferroviaires – et avait donc trait à un même type de grief. Dans ces deux affaires, à la différence de ce qu’elle avait constaté dans des affaires antérieures dirigées contre la Grèce dans lesquelles elle avait examiné la question du refus des juridictions nationales de fixer une indemnité spéciale pour les parties restantes de terrains visés par une mesure d’expropriation (
Azas c. Grèce
, n
o
50824/99, 19 septembre 2002,
Interoliva ABEE c. Grèce
,
n
o
58642/00, 10
juillet 2003,
Konstantopoulos AE et autres c.
Grèce
,
n
o
58634/00, 10 juillet 2003, et
Biozokat A.E. c.
Grèce
, n
o
61582/00, 9 octobre 2003), la Cour a noté qu’il était plus qu’évident –dans les cas des requérants – que la nature des ouvrages avait directement contribué à la «
dépréciation substantielle
» de la valeur des parties restantes des biens expropriés. Elle en a déduit que, en refusant d’indemniser les requérants pour la baisse de la valeur des parties non expropriées de leurs terrains, le juge interne avait rompu le juste équilibre devant régner entre la sauvegarde des droits individuels et les exigences de l’intérêt général, et elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention (
Ouzounoglou
, précité, § 32,
et
Athanasiou et autres
, précité, § 26).
48.
Aux yeux de la Cour, il en va de même dans la présente affaire. En effet, la Cour relève que, avant l’expropriation d’une partie de ses installations, le requérant exploitait une aire de repos donnant sur une route nationale et abritant notamment une station-service et un restaurant. Or il découle du rapport d’expertise du 4 juillet 2006 que, à la suite de l’expropriation, le requérant n’était plus en mesure de poursuivre ses activités commerciales dans les installations restantes, d’une part parce que la route envisagée se situerait à une hauteur de quatre à cinq mètres des installations non expropriées et d’autre part parce que ces dernières ne seraient accessibles par aucune route après la réalisation de l’ouvrage. À cet égard, il y a lieu de relever que les juridictions internes ont refusé d’indemniser le requérant pour la partie non expropriée de ses installations, et ce sans pour autant remettre en cause le rapport d’expertise du 4 juillet 2006 qui avait conclu que les installations non expropriées deviendraient inutilisables après la réalisation de l’ouvrage. Par conséquent, la Cour admet que l’exploitation des installations non expropriées du requérant se trouve sérieusement compromise en raison de l’expropriation en cause et de l’ouvrage envisagé (voir,
mutatis mutandis
,
Antonopoulou et autres c.
Grèce
, n
o
49000/06, § 58, 16
avril 2009).
49.
Au vu de ce qui précède, la Cour considère qu’en refusant d’indemniser le requérant pour la dépréciation de ses installations non expropriées en raison de la nature de l’ouvrage, les juridictions internes ont rompu le juste équilibre devant régner entre la sauvegarde des droits individuels et les exigences de l’intérêt général.
50.
Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
II.
51.
Sur la base des mêmes faits, le requérant allègue une violation des articles
6 et 8 de la Convention.
52.
Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose et pour autant qu’elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par ces dispositions.
53.
Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
54.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
55.
Au titre du préjudice matériel et du préjudice moral qu’il estime avoir subis, le requérant réclame 360
000
euros
(EUR) et 50
000
EUR respectivement.
56.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
57.
Pour ce qui est du dommage matériel, la Cour observe que, selon le rapport d’expertise complémentaire, la valeur des biens en cause au 18
juillet 2005 a été estimée à 101
864,21
TRY pour les installations non expropriées et à 78 119,73 TRY pour le remblai du terrain sur lequel se situaient ces installations (paragraphes 13 et 14 ci-dessus). L’actualisation de ces montants permet d’aboutir à une somme globale de 553
927
TRY, soit environ 76
800
EUR. Les installations en cause n’étant plus utilisables, la Cour estime raisonnable d’allouer cette somme au titre du préjudice matériel. Il va sans dire que le requérant devra en contrepartie céder lesdites installations à l’administration à la demande de celle-ci.
58.
Quant au dommage moral, la Cour considère que le requérant a éprouvé une certaine détresse en raison des faits de la cause. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour lui accorde à ce titre une indemnité de 1
500
EUR.
B.
Frais et dépens
59.
Le requérant demande également 10
000
EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour, sans toutefois fournir aucun justificatif.
60.
Le Gouvernement conteste cette demande.
61.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu de l’absence de documents pertinents, la Cour rejette la demande formulée au titre des frais et dépens (
Ato c. Turquie
, n
o
29873/02, §
27, 8 juin 2010).
C.
Intérêts moratoires
62.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré du refus des juridictions internes d’allouer une indemnité au requérant pour ses installations non expropriées, et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir
dans la monnaie de l’État défendeur
,
au taux applicable à la date du règlement
:
i.
76 800 EUR (soixante-seize mille huit cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel,
ii.
1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral,
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Hasan Bakırcı
Julia Laffranque
Greffier adjoint
Présidente