AFFAIRE NARJIS c. ITALIE

AFFAIRE NARJIS c. ITALIE (CtEDO, 2019)

În cauza Narjis c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Linos-Aleluia, președinte, Ksenija Turković, Guido Raimondi, Krzysztof Wojtyczek, Armen Harutyunyan, Tim Eicke, Gilberto Felici, judecători, și Abel Campos, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera de consiliu la 22 ianuarie 2019, înmânarea hotărârii că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o sentință (n 57433/15) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant marocan, domnul Mohamed Narjis, a sesizat Curtea la 11 noiembrie 2015 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( A fost reprezentat de agentul său, E. Spatafora. Reclamantul a afirmat că expulzarea sa în Maroc a încălcat dreptul său la respectarea vieții private și de familie. La 23 februarie 2017, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA LASPÈCE Reclamantul sa născut în 1979 și locuiește în Maroc. El a fost admis în Italia, în 1989, pe baza unei reîntregiri familiale. În 1995, reclamantul a renunțat la școală și a început să folosească narcotice. În 1996, el a primit un permis de ședere personal din motive familiale. După moartea tatălui, în 2009, comerțul a fost preluat de mamă, apoi de una dintre surorile reclamantului. Familia locuia în provincia Milano. La 16 ianuarie 2010, în timp ce se afla în detenție în cadrul unei condamnări la un an și la 10 luni de închisoare pentru un jaf armat, reclamantul a depus o cerere de reînnoire a unui permis de ședere pentru lucrătorul salariat aflat în așteptarea ocupării forței de muncă pe care îl primise în noiembrie 2000 și care expirase în noiembrie 2001. Cererea a fost respinsă de șeful poliției din Milano (Questore) ) La 17 martie 2010, decizia a arătat că reclamantul reprezintă o amenințare pentru societate, având în vedere numeroasele condamnări penale pe care le-a comis din 1994 pentru o serie de infracțiuni împotriva bunurilor și a persoanelor și a carantinei semnalărilor polițienești la care face referire; decizia a subliniat, de asemenea, că, printr-o ordonanță din 3 martie 2010, noiembrie 2009, Tribunalul pentru aplicarea pedepselor de la Milano (Tripe di Sorveglianza) refuzase o cerere din partea reclamantului de a beneficia de o punere sub control terapeutic (asediamento terapeutico) ) deoarece reclamantul fusese condamnat deja de trei ori pentru evaziune; decizia de nereînnoire indica, în cele din urmă, că reclamantul nu a justificat niciun loc de muncă din 2003. Din înscrisurile depuse la dosar de solicitant rezultă că reclamantul a beneficiat de câteva contracte de muncă interimară în 2001 și 2002, deși cartea sa de lucru, emisă în 1998, nu conține nicio mențiune. 10. La 31 mai 2010, reclamantul a solicitat această decizie la Tribunalul Administrativ al Regiunii Lombardia (TAR La 3 iulie 2010, prefectul din Milano a fost expulzat de pe teritoriul național. Această decizie a fost atacată de recurent, în fața judecătorului pentru pace din Milano, la 8 iulie 2010. 12. La aceeași dată, șeful poliției din Milano a constatat că a fost obligat să procedeze imediat la expulzarea reclamantului din următoarele motive: : Reclamantul nu a fost în posesia unui pașaport valabil; a fost necesar să se efectueze o verificare ulterioară a identității sale; nu a fost disponibil niciun mijloc de transport adecvat n La 6 iulie 2010, TAR a ordonat suspendarea deciziei de nereînnoire a permisului de ședere al reclamantului și a tuturor actelor conexe, considerând că, în examinarea situației reclamantului, autoritățile de poliție nu luaseră în considerare legăturile sale familiale și durata șederii sale în Italia, astfel cum impunea jurisprudența Curții 14. La 20 iulie 2010, șeful poliției din Milano a adoptat o nouă decizie de nereînnoire după ce a examinat în mod explicit situația reclamantului în lumina indicațiilor TAR și a articolului 8 din convenție. Decizia reamintea că reclamantul nu era căsătorit și nu avea copii în Italia și că, având în vedere numărul de condamnări și dorința sa de a comite infracțiuni grave, acesta reprezenta un pericol pentru societate. Faptul că reclamantul nu lucra și nu avea niciun venit legitim nu permitea, în plus, să se considere că prezența sa pe teritoriul italian era necesară pentru a întreține nevoile mamei și ale celor două surori ale sale, toate trei având un permis de muncă, precum și ale fratelui său, el însuși sub lovirea unei măsuri de expulzare pentru fapte de trafic de droguri, de furt și de lovituri și răniri. 15. La 22 iulie 2010, reclamantul a prezentat observații suplimentare la TAR. 16. La 23 iulie 2010, judecătorul pentru pace din Milano a suspendat procedura inițiată de solicitant la 8 iulie, considerând că procedura în fața TAR era de natură preliminară în raport cu propria sa decizie. 17. La 10 august 2010, reclamantul a putut părăsi C.I.E., în urma unei decizii a judecătorului de pace din Milano din 31 iulie 2010, a fost arestat imediat pentru furt agravat și condamnat de Tribunalul din Milano la patru luni de detenție. La ieșirea din închisoarea din Alba, la 9 decembrie 2010, reclamantul a primit un nou decret de expulzare semnat de prefectul din Cuneo și a fost trimis înapoi la C.I.E. din Milano. 18. Reclamantul a atacat noul decret de expulzare în fața judecătorului de pace din Cuneo. În recursul său, acesta a recunoscut gravitatea infracțiunilor pentru care fusese condamnat, inclusiv atunci când a fost minor. 19. La 9 mai 2011, judecătorul de pace din Cuneo a suspendat procedura în așteptarea deciziei TAR. El a precizat că decretul de expulzare rămâne executoriu. Între timp, reclamantul părăsise teritoriul italian pentru a se deplasa în Maroc. 20. La 14 februarie 2012, TAR a respins acțiunea principală și acțiunea suplimentară a reclamantului, considerând că, în urma deciziei sale din 6 iulie 2010, autoritățile de poliție și-au îndeplinit cerințele prevăzute la art. 8 din convenție, prin punerea în balanță a diferitelor interese implicate și ținând seama în mod corespunzător de durata de ședere a reclamantului în Italia, de poziția sa familială și de legăturile sociale pe care le-a legat în țară. 21. Reclamantul a făcut apel la această hotărâre la Consiliul de Stat care, după ce a efectuat și el o examinare detaliată a situației reclamantului și o punere în balanță a diferitelor interese implicate, care se referă în mod explicit la art. 8 din convenție, l-a respins printr-o hotărâre din 9 aprilie 2015, depusă la grefa din 25 mai a aceluiași an. 22. O copie a cazierului judiciar al reclamantului, depusă la dosar, conține 19 mențiuni, ceea ce înseamnă că, în plus față de condamnările în cazul în care a fost minor, la vârsta adultă reclamantul a fost condamnat printre altele pentru furt, tentativă de furt, furt agravat, furt cu armă, recel, deținere și port de arme interzise, evaziune, furt cu violență, furt în locuință, rebeliune. 23. La 20 aprilie 2016, a fost emis un nou aviz de cercetare împotriva reclamantului, în temeiul unei condamnări la patru ani și șapte luni de detenție pentru recidivă. Reclamantul se află încă în Maroc. II. LEGĂTURA INTERNE PERTINENT 24. Decretul-lege (decreto legislativo) din 25 iulie 1998, nr. 286/98 privind textul unic al dispozițiilor referitoare la reglementarea imigrației și la standardele privind statutul străinilor (denumit în continuare "textul unic") în redactarea sa în vigoare la data faptelor art. 4 Intră pe teritoriul național (...) În conformitate cu angajamentele asumate prin aderarea la anumite acorduri internaționale, Italia va autoriza, sub rezerva dispozițiilor art. 3 alin. (4), intrarea pe teritoriul său a oricărui resortisant străin care poate dovedi că este în posesia documentelor cerute care atestă obiectul și condițiile de ședere a acestuia și dispune de mijloace suficiente de subzistență pentru durata acestuia, precum și pentru întoarcerea în țara de origine, cu excepția cazului în care permisul de ședere eliberat în scopuri profesionale. (...) Nu poate fi admis în Italia un resortisant străin care nu îndeplinește aceste condiții, care este considerat ca reprezentând o amenințare la adresa ordinii publice sau a securității statului (...) sau care a făcut obiectul unei condamnări, chiar dacă nu este definitiv sau pronunțat pe cale amiabilă, în sensul articolului 444 din Codul de procedură penală, pentru infracțiunile prevăzute la art. 380 alineatul (1) și la art. 2 din Codul de procedură penală (...) art. 5 Permisul de ședere. Pot rămâne pe teritoriul național resortisanții străini care au intrat în mod regulat în statul respectiv în sensul articolului 4 și care dețin un permis de ședere sau un permis de ședere valabil eliberat în temeiul prezentului text unic sau al unui titlu echivalent eliberat de autoritățile competente dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în limitele și în condițiile prevăzute de acordurile relevante. (...) 3-a. Permisul de ședere din motive profesionale se eliberează după încheierea unui contract de ședere din motive profesionale, așa cum este prevăzut în art. 5-a. Durata permisului de ședere este stabilită prin contractul de ședere și nu poate în nici un caz să depășească (...) durata de un an pentru un contract de muncă salariat pe durată determinată (...) Reînnoirea permisului de ședere trebuie solicitată de către resortisantul străin șefului poliției [questore] din provincia în care își are reședința cu cel puțin 60 de zile înainte de expirarea documentului. Sub rezerva termenelor speciale prevăzute de prezentul text unic și de regulamentul de punere în aplicare, permisul de ședere se reînnoiește pentru o perioadă care nu depășește cea stabilită în momentul eliberării inițiale. (...) În cazul în care condițiile necesare pentru intrarea și șederea pe teritoriul național nu mai sunt îndeplinite sau dacă nu mai sunt îndeplinite, permisul de ședere sau reînnoirea acestuia sunt refuzate și, în cazul în care permisul de ședere a fost deja eliberat, permisul de ședere este revocat, sub rezerva dispozițiilor art. 22 alin. În cazul în care refuză să elibereze un permis de ședere unui resortisant străin care și-a exercitat dreptul la reîntregirea familiei sau unui membru al familiei regrupat în sensul articolului 29, indiferent dacă îl revoca sau refuză să îl reînnoiască, autoritatea competentă trebuie, de asemenea, să țină seama de natura și eficiența legăturilor familiale ale persoanei respective și de existența unor legături familiale și sociale cu țara sa de origine, precum și, în cazul în care resortisantul străin este deja prezent pe teritoriul național, de durata șederii sale pe teritoriul național respectiv. 5-a. La aprecierea pericolului resortisantului străin pentru ordinea publică și securitatea statului (...) în scopul adoptării unei decizii de revocare sau de refuzare a reînnoirii permisului de ședere pe motive familiale, trebuie să se țină seama și de eventuale condamnări pronunțate în privința persoanei în cauză pentru infracțiunile prevăzute la articolele 380 alineatul (1) și 2 și 407 alineatul (2) litera (a) din Codul de procedură penală sau pentru infracțiunile prevăzute la art. 12 alineatele (1) și (3). (6) art. 13 Din motive de ordine publică sau de securitate a statului, ministrul de la . . ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. s - a întors pe teritoriul statului, scăzând de la controalele de frontieră (...) a rămas pe teritoriul statului fără a fi solicitat un permis de ședere în termenul stabilit, cu excepția cazului în care întârzierea se datorează unor motive de forță majoră sau [s'y este menținută] în timp ce permisul a fost revocat sau anulat sau a expirat de mai mult de 60 de zile și nu s-a solicitat reînnoirea acestuia. (...) CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIE 25. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul afirmă că expulzarea sa în Maroc a condus la încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie, deoarece a fost obligat să își părăsească mama, fratele și surorile din Italia. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și de familie (...). O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. Cu privire la admisibilitate 26. Constatând că respondența nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă, de asemenea, cu nici un alt motiv de refuz, Curtea declară că este admisibilă. Pe fond Tezele părților Reclamantul 27. Reclamantul reamintește că, având în vedere că și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Italia, în această țară, nu în Maroc, toate legăturile sale familiale și sociale sunt legate de aceasta. El consideră că autoritățile italiene nu au luat în considerare acest element în mod suficient în exercițiul de punere în balanță a diferitelor interese în joc impus de jurisprudența Curții. 28. Pe de altă parte, acesta arată că majoritatea infracțiunilor pentru care a fost condamnat au fost comise atunci când a fost minor, sub influența cocainei, și că nu a afectat niciodată integritatea persoanelor. Prin urmare, infracțiunile pe care le consideră vinovate și pe care le recunoaște totuși gravitatea nu ar fi trebuit să determine autoritățile italiene să prevaleze interesul statului față de protecția securității naționale asupra dreptului său la protecția vieții private și de familie. 29. În cele din urmă, reclamantul subliniază faptul că nu a fost condamnat pentru fapte săvârșite după introducerea prezentei cereri, iar avizul de cercetare emis la 20 aprilie 2016 (punctul 23 de mai sus) se referă la un cumul de condamnări pentru fapte comise în 2006 și 2008. Guvernul reamintește că, în deciziile lor de a nu reînnoi permisul de ședere al reclamantului, autoritățile de poliție în primul rând, iar apoi instanțele au examinat în mod corespunzător diferitele interese implicate și au concluzionat în mod legitim că, având în vedere numărul considerabil de condamnări penale ale reclamantului și tendința sa de a recidiva și de a nu se integra în societatea italiană, considerațiile legate de protecția ordinii publice trebuie să primeze pe cele referitoare la viața privată și de familie a reclamantului. Acesta subliniază faptul că reclamantul a fost arestat și condamnat pentru infracțiuni grave chiar și după introducerea acțiunii împotriva decretului de expulzare, ceea ce ar reflecta o personalitate criminală care nu se poate căi de a se căi. 31. În plus, guvernul nu contestă faptul că reclamantul pare să nu aibă legături speciale cu țara sa de origine, Marocul. 32. În cele din urmă, acesta arată că reclamantul a părăsit Italia pentru a scăpa de închisoare și că, în cazul în care ar fi trebuit să se întoarcă, ar fi fost arestat imediat și închis ca urmare a anunțului de cercetare din 20 aprilie 2016 (punctele 23 și 29 de mai sus). 33. Curtea reamintește că Convenția nu garantează niciun drept pentru un străin care intră sau își are reședința pe teritoriul unui stat. Cu toate acestea, excluderea unei persoane dintr-o țară în care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o interferență în dreptul la respectarea vieții sale familiale, astfel cum este protejat prin art. 8 alin. (1) din Convenție (Mustaquim c. Belgia, 18 februarie 1991, § 16, seria A nr. 193). 34. Curtea observă, de asemenea, că, în jurisprudența sa, Curtea a luat în considerare expulzarea rezidenților de lungă durată atât sub aspectul vieții private, cât și sub cel al vieții private, o anumită importanță fiind acordată acestui plan la gradul de integrare socială a celor interesați (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, §§ 42 45, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-I). 35. În plus, Curtea reamintește că nu toți imigranții stabiliți, indiferent de durata reședinței lor în țara în care se presupune că ar trebui expulzați, nu au neapărat o viață de familie în sensul art. 8. Cu toate acestea, din moment ce art. 8 protejează, de asemenea, dreptul de a crea și de a detalia legături cu semenii săi și cu lumea exterioară și, uneori, include aspecte ale identității sociale a unui individ, trebuie să acceptăm că ansamblul legăturilor sociale dintre imigranții stabiliți și comunitatea în care trăiesc face parte integrantă din noțiunea de viață privată. În sensul articolului 8. Indiferent de existența sau de existența unei vieți de familie, de expulzarea unui străin stabilit sau a unei activități care încalcă dreptul său la respectarea vieții private. C mai degrabă, în funcție de circumstanțele în care se află în fața sa, Curtea va decide dacă trebuie să pună accentul pe viața de familie, mai degrabă decât pe viața privată (Üner c. Țările de Jos) [GC], nr. 46410/99, § 59, CEDO 2006-XII). 36. În speță, Curtea consideră că, din cauza duratei foarte lungi a șederii reclamantului în Italia (de douăzeci de ani), refuzul de a-și reînnoi permisul de ședere și decizia de a-l retrimite de pe teritoriu constituie o interferență în dreptul său la respectarea vieții private mai puțin private ( Hasanbasic c. Elveția, n 52166/09, § 49, 11 iunie 2013 și K.M. c. Elveția, 6009/10, § 47, 2 iunie 2015). 37. În schimb, având în vedere că reclamantul nu este nici minor, nici tânăr adult (a inverso Maslov c. Austria [GC], 1638/03, § 62, CEDH 2008), dar un adult în vârstă de 39 de ani, necăsătorit, fără copii și pe care el nu a demonstrat existența unor elemente suplimentare de dependență, altele decât legăturile emoționale normale, față de mama, surorile și fratele său, toți adulții, Curtea nu va lua în considerare aspectele legate de viața Justificarea ingerinței 38. O astfel de interferență încalcă Convenția dacă nu îndeplinește cerințele alin. (2) din art. Nu se contestă faptul că refuzul de reînnoire a permisului de ședere al reclamantului și obligația de a părăsi teritoriul italian au fost prevăzute prin lege. Curtea arată, de asemenea, că dispozițiile relevante ale textului unic (punctul 24 de mai sus) sunt suficient de clare și precise. (ii. Scopul legitim 40. Nu este mai controversat decât ingerința în cauză a vizat scopuri pe deplin compatibile cu Convenția, și anume, printre altele, în ceea ce privește apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor (iii). Necesitatea măsurii într-o societate democratică Principii generale 41. Întrebarea esențială care trebuie soluționată în acest caz este aceea de a ști dacă ingerința a fost ( într-o societate democratică. Principiile fundamentale privind expulzarea unei persoane care a petrecut o perioadă considerabilă într-o țară gazdă din care ar trebui să fie expulzată în urma Comisiei pentru infracțiuni sunt bine stabilite în jurisprudența Curții (a se vedea în special Üner , citată anterior, §§ 54-55 și 57-58 Maslov c. Austria [GC] (n 1638/03, §§ 76, CEDO 2008 ; și K.M. c. Elveția, citată anterior. În cauza Üner , Curtea a avut ocazia de a rezuma criteriile care trebuie să ghideze organismele naționale în astfel de cazuri (§ 57 și următoarele.) natura și gravitatea dreptului de proprietate asupra dreptului de proprietate asupra căruia reclamantul are dreptul să locuiască în țara din care urmează să fie expulzat perioada de timp care s-a scurs de la intrarea în vigoare și conduita reclamantului în această perioadă cetățenia diverselor persoane vizate situația de familie a reclamantului, în special, dacă este cazul, durata căsătoriei sale, precum și alți factori care indică eficacitatea unei vieți de familie în cadrul unui cuplu întrebarea dacă soțul/soția a avut cunoștință de domeniul de aplicare la momentul creării relației familiale dacă copiii provin din căsătorie și, în acest caz, vârsta dificultăților cu care se confruntă soțul/soția în țara în care reclamantul urmează să fie expulzat interesul și bunăstarea copiilor, în special gravitatea dificultăților pe care copiii reclamantului le pot întâmpina în țara în care trebuie să fie expulzați; și soliditatea legăturilor sociale, culturale și familiale cu țara gazdă și cu țara de destinație. 42. Curtea amintește, de asemenea, că autoritățile naționale au o anumită marjă de apreciere pentru a se pronunța cu privire la necesitatea, într-o societate democratică, a unei ingerințe în exercitarea unui drept protejat de art. 8 și cu privire la proporționalitatea măsurii în cauză cu scopul legitim urmărit (Slivenko) , citată anterior, § 113. Această marjă de apreciere este însoțită de un control european atât asupra legii, cât și asupra deciziilor care se aplică, chiar și atunci când acestea au o jurisdicție independentă (a se vedea Maslov) Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la măsura în care o măsură de culpă a unei persoane conciliază cu art. 8 și, în special, dacă aceasta era necesară într-o societate democratică, și anume să fie justificată de o necesitate socială imperioasă și proporțională cu scopul legitim urmărit (Mehemi c. France, 26 septembrie 1997, § 34, Rec., p. 1997-VI Dalia , citată anterior, § 52 Boultif c. Elveția , n 54273/00 , § 46 CEDH 2001 IX). 43. Cu toate acestea, obligația unui control european Nu înseamnă că atunci când o măsură în litigiu a condus la un echilibru corect între interesele în prezența sa, Curtea trebuie să aprecieze din nou proporționalitatea dreptului garantat prin art. 8. Dimpotrivă, în cauzele care se referă la art. 8, Curtea consideră în general că, din moment ce instanțele interne au examinat cu atenție faptele, în deplină independență și imparțialitate, pe care le-au aplicat, în conformitate cu convenția și cu jurisprudența sa, normele aplicabile în materie de drepturi ale omului și pe care le-au menținut un echilibru corect între interesele personale ale reclamantului și interesul general, aceasta nu trebuie să înlocuiască propria sa apreciere a fondului cauzei (în special propria sa apreciere a elementelor de fapt referitoare la problema proporționalității) cu cea a autorităților naționale competente. Numai acestea fac excepție de la această regulă cazurile în care se demonstrează că există motive serioase de derogare (Ndidi c. Regatul Unit, n 41215/14, § 76, 14 septembrie 2017). Aplicarea principiilor menționate anterior în cazul de față 44. Curtea arată că cazierul judiciar al reclamantului cuprinde o serie de condamnări definitive pentru fapte grave, cum ar fi furtul agravat, furtul în locuință, furtul cu armă, furtul cu violență, mai multe fapte de recidivă, portul de arme interzise și evaziunea (punctul 22 de mai sus), care denotă, cum ar fi instanțele naționale și guvernul, o tendință evidentă și tot mai mare de recidivă. Chiar și după ce a făcut obiectul unei prime măsuri de expulzare, motivată exact de tendința sa de a recidiva, reclamantul a fost arestat din nou, la ieșirea sa din C.I.E. din Milano, și încă o dată condamnat pentru furt agravat (punctul 17 de mai sus). 45. Este adevărat că reclamantul a locuit în Italia de mult timp cu mama sa, cele două surori și fratele său. 46. De asemenea, nu se contestă faptul că, la momentul faptei, deși a petrecut cea mai mare parte a copilăriei sale în Maroc, înainte de a se alătura tatălui său în Italia la vârsta de 10 ani, reclamantul nu părea să aibă legături speciale cu țara sa, altele decât cultura și naționalitatea sa. 47. Cu toate acestea, Curtea amintește că reclamantul este un adult de 39 de ani, necăsătorit, fără copii și fără legături speciale de dependență față de familia sa (punctul 38 de mai sus). 48. În plus, având în vedere traseul său delicat, utilizarea frecventă a narcoticelor și aparenta sa incapacitate de a se integra în lumea muncii, autoritățile italiene s-au putut îndoi în mod legitim de soliditatea legăturilor sale sociale și culturale în țara gazdă. Curtea arată, de altfel, că, așa cum arată guvernul, dacă reclamantul ar trebui să se întoarcă în Italia, acesta ar fi imediat arestat și închis pentru a ispăși o pedeapsă de patru ani și șapte luni de închisoare pentru recel (punctele 23 și 29 de mai sus). 49. Curtea ia notă de faptul că Consiliul de Stat, într-o hotărâre motivată pe termen lung, care nu dezvăluie nicio urmă derbitrară și care se referă în mod explicit la art. 8 din Convenție, a luat în considerare toate aceste împrejurări pentru a pune în balanță interesul reclamantului de a-și proteja viața privată cu interesul statului de a proteja ordinea publică, în conformitate cu criteriile stabilite de Curte (punctul 41 de mai sus). 50. Această hotărâre a fost pronunțată în urma unei lungi proceduri în cursul căreia TAR din Milano, exercitând pe deplin rolul său de judecător convențional, a suspendat pentru prima dată decizia de neînnoire a permisului de ședere al reclamantului, considerând că autoritățile de poliție nu au efectuat un exercițiu suficient de punere în balanță a diferitelor interese implicate, astfel cum impunea jurisprudența Curții (punctul 13 de mai sus). Într-o a doua etapă, la 14 februarie 2012, TAR a considerat că autoritățile de poliție, în conformitate cu prima sa decizie, au respectat cerințele prevăzute la art. 8 din convenție, prin punerea în balanță a diferitelor interese implicate și ținând seama în mod corespunzător de durata șederii reclamantului în Italia, de poziția sa familială și de legăturile sociale pe care le-a legat în țară (punctul 20 de mai sus). 51. În astfel de circumstanțe, Curtea nu are niciun motiv serios să înlocuiască avizul său cu cel al instanțelor interne (Ndidi citată anterior, § 81 și Levakovic c. Danemarca, n 7841/14, § 45, 23 octombrie 2018). 52. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că în limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 februarie 2019, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură al Curții.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

NARJIS c. ITALIE

(Requête n

o

57433/15)

ARRÊT

STRASBOURG

14 février 2019

DÉFINITIF

14/05/2019

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Narjis c. Italie,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Linos-Alexandre Sicilianos,

président,

Ksenija Turković,

Guido Raimondi,

Krzysztof Wojtyczek,

Armen Harutyunyan,

Tim Eicke,

Gilberto Felici,

juges,

et de Abel Campos,

greffier

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2019,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

57433/15) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant marocain, M.

Mohamed Narjis («

le requérant

»), a saisi la Cour le 11 novembre 2015 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

e

L. Neri, avocat exerçant à Milan. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

E. Spatafora.

3.

Le requérant allègue que son expulsion vers le Maroc a porté atteinte à son droit au respect de la vie privée et familiale.

4.

Le 23 février 2017, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1979 et réside au Maroc.

6.

Il fut admis en Italie, en 1989, sur la base d’un regroupement familial. Son père avait obtenu un titre de séjour en tant que commerçant ambulant. En 1995, le requérant abandonna l’école et commença à faire usage de stupéfiants. En 1996, il lui fut octroyé un titre de séjour personnel pour raisons familiales. Après le décès du père, en 2009, le commerce fut repris par la mère, puis par l’une des sœurs du requérant. La famille résidait dans la province de Milan.

7.

Le 16 janvier 2010, alors qu’il se trouvait en détention dans le cadre d’une condamnation à un an et 10 mois de prison pour un braquage, le requérant déposa une demande de renouvellement d’un titre de séjour pour travailleur salarié en attente d’emploi qu’il avait obtenu en novembre 2000 et qui avait expiré en novembre 2001.

8.

La demande fut rejetée par le chef de la Police de Milan (

Questore

) le 17 mars 2010. La décision indiquait que le requérant constituait une menace pour la société au vu des nombreuses condamnations pénales qu’il avait subies depuis 1994 pour une série de délits contre les biens et les personnes et de la quarantaine de signalements de police dont il faisait l’objet. La décision soulignait également que, par une ordonnance du 3

novembre 2009, le tribunal pour l’application des peines de Milan (

Tribunale di Sorveglianza

) avait refusé une demande du requérant de bénéficier d’une mise sous contrôle thérapeutique (

affidamento terapeutico

) car le requérant avait été condamné déjà trois fois pour évasion. La décision de non-renouvellement indiquait, enfin, que le requérant n’avait pas justifié d’un quelconque emploi depuis 2003.

9.

Il résulte des pièces versées au dossier par le requérant que celui-ci a bénéficié de quelques contrats de travail intérimaire en 2001 et 2002, bien que son livret de travail, délivré en 1998, ne comporte aucune mention.

10.

Le 31 mai 2010, le requérant interjeta appel de cette décision auprès du tribunal administratif de la Région Lombardie (le «

TAR

»).

11.

Le 3 juillet 2010, le préfet de Milan ordonna l’expulsion du requérant du territoire national. Cette décision fut attaquée par le requérant, devant le juge de paix de Milan, le 8 juillet 2010.

12.

A la même date, le chef de la police de Milan constata l’impossibilité de procéder immédiatement à l’expulsion du requérant pour les motifs suivants

: le requérant n’était pas en possession d’un passeport valable

; il était nécessaire de procéder à une vérification ultérieure de son identité

; aucun moyen de transport adéquat n’était disponible. Il ordonna par conséquent le transfert du requérant auprès du Centre d’Identification et d’Expulsion («

C.I.E.

») de Milan.

13.

Le 6 juillet 2010, le TAR ordonna la suspension de la décision de non-renouvellement du titre de séjour du requérant et de tous les actes y relatifs, considérant que, dans leur examen de la situation du requérant, les autorités de police n’avaient pas pris en compte ses liens familiaux et la durée de son séjour en Italie, comme l’exigeait la jurisprudence de la Cour.

14.

Le 20 juillet 2010, le chef de la Police de Milan adopta une nouvelle décision de non-renouvellement après avoir explicitement examiné la situation du requérant à la lumière des indications du TAR et de l’article 8 de la Convention. La décision rappelait que le requérant n’était pas marié et n’avait pas d’enfants en Italie et que, au vu du nombre de condamnations et de sa propension à commettre des infractions pénales graves, il constituait un danger pour la société.

La décision soulignait, encore une fois, qu’il ne résultait pas de périodes d’emploi justifiant l’octroi au requérant d’un permis de travail.

Le fait que le requérant ne travaillait pas et n’avait aucun revenu légitime ne permettait pas, en outre, de considérer que sa présence sur le territoire italien était nécessaire pour subvenir aux besoins de sa mère et de ses deux sœurs, toutes trois titulaires d’un permis de travail, ainsi que de son frère, lui-même sous les coups d’une mesure d’expulsion pour des faits de trafic de stupéfiants, de vol, et de coups et blessures.

15.

Le 22 juillet 2010, le requérant déposa des observations supplémentaires devant le TAR.

16.

Le 23 juillet 2010, le juge de paix de Milan suspendit la procédure ouverte par le requérant le 8 juillet, considérant que la procédure devant le TAR était de nature préjudicielle par rapport à sa propre décision.

17.

Le 10 août 2010, le requérant pu quitter le C.I.E, suite à une décision du juge de paix de Milan du 31 juillet 2010. Il fut immédiatement arrêté pour vol aggravé et condamné par le tribunal de Milan à quatre mois de détention. A sa sortie de la prison d’Alba, le 9 décembre 2010, le requérant se vit notifier un nouveau décret d’expulsion signé par le préfet de Cuneo et fut renvoyé au C.I.E. de Milan.

18.

Le requérant attaqua le nouveau décret d’expulsion devant le juge de paix de Cuneo. Dans son recours, il reconnut la gravité des infractions pénales pour lesquelles il avait été condamné, y compris lorsqu’il était mineur.

19.

Le 9 mai 2011, le juge de paix de Cuneo suspendit la procédure dans l’attente de la décision du TAR. Il précisa que le décret d’expulsion restait exécutoire. Entre temps, le requérant avait quitté le territoire italien pour se rendre au Maroc.

20.

Le 14 février 2012, le TAR rejeta le recours principal et le recours supplémentaire du requérant considérant que, suite à sa décision du 6 juillet 2010, les autorités de police s’étaient conformées aux exigences de l’article 8 de la Convention, en procédant à la mise en balance des différents intérêts en jeu et en prenant dûment en compte la durée de séjour du requérant en Italie, sa position familiale et les liens sociaux qu’il avait tissés dans le pays.

21.

Le requérant fit appel de ce jugement auprès du Conseil d’État qui, après avoir lui aussi procédé à un examen détaillé de la situation du requérant et à une mise en balance des différents intérêts en jeu, se référant explicitement à l’article 8 de la Convention, le rejeta par un arrêt du 9 avril 2015, déposé au greffe le 25 mai de la même année.

22.

La copie du casier judiciaire du requérant, versée au dossier, comporte 19 mentions. Il en résulte que, en plus des condamnations subies lorsqu’il était mineur, à l’âge adulte le requérant a été condamné entre autre pour vol, tentative de vol, vol aggravé, vol avec arme, recel, détention et port d’armes prohibées, évasion, vol avec violence, vol en habitation, rébellion.

23.

Le 20 avril 2016, un nouvel avis de recherche fut émis à l’encontre du requérant en application d’une condamnation à quatre ans et sept mois de détention pour recel. Le requérant se trouve toujours au Maroc.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

24.

Le décret-loi (

decreto legislativo

) du 25 juillet 1998, n

o

286/98 portant Texte unique des dispositions concernant la règlementation de l’immigration et les normes sur le statut des étrangers (ci-après, le «

Texte unique»), dans sa rédaction en vigueur au moment des faits

:

Article 4

Entrée sur le territoire national

«

(...)

(...)

Ne peut être admis en Italie le ressortissant étranger qui ne remplit pas ces conditions, qui est considéré comme représentant une menace pour l’ordre public ou pour la sécurité de l’État (...) ou qui a fait l’objet d’une condamnation, même non définitive ou prononcée par voie dite « de négociation » au sens de l’article 444 du code de procédure pénale, pour des infractions prévues par l’article 380 §§ 1 et 2 du code de procédure pénale (...)

»

Article 5

Permis de séjour.

«

1.

Peuvent séjourner sur le territoire national les ressortissants étrangers qui y sont entrés régulièrement au sens de l’article 4 et qui sont munis d’une carte de séjour ou d’un permis de séjour en cours de validité délivré en application du présent texte unique ou d’un titre équivalent délivré par les autorités compétentes d’un État membre de l’Union européenne, dans les limites et dans les conditions prévues par les accords pertinents.

(...)

3-bis.

Le permis de séjour pour motifs professionnels est délivré après la stipulation d’un contrat de séjour pour motifs professionnels tel que prévu par l’article 5-bis. La durée du permis de séjour est fixée par le contrat de séjour et ne peut en aucun cas excéder

:

(...)

b)

la durée d’un an pour un contrat de travail salarié à durée déterminée

;

(...)

4.

Le renouvellement du permis de séjour doit être demandé par le ressortissant étranger au chef de la police [

questore

] de la province dans laquelle il réside au moins soixante jours avant l’expiration du document. Il suppose que les conditions prévues pour la délivrance d’un tel titre et les conditions particulières définies par le présent texte unique soient réunies.

Sous réserve des délais particuliers prévus par le présent texte unique et par le règlement d’application, le permis de séjour est renouvelé pour une durée non supérieure à celle établie lors de la délivrance initiale.

(...)

5.

Lorsque les conditions requises pour l’entrée et le séjour sur le territoire national ne sont pas satisfaites, ou qu’elles ne le sont plus, le permis de séjour ou son renouvellement sont refusés et, si le permis de séjour a déjà été délivré, celui-ci est révoqué, sous réserve des dispositions de l’article 22 § 9 et à moins que de nouveaux éléments n’en permettent la délivrance ou qu’il s’agisse d’irrégularités administratives auxquelles il peut être remédié. Lorsqu’elle refuse de délivrer un permis de séjour à un ressortissant étranger qui a exercé son droit au regroupement familial ou à un membre de la famille regroupée au sens de l’article

29, qu’elle le révoque ou qu’elle refuse de le renouveler, l’autorité compétente doit également tenir compte de la nature et de l’effectivité des liens familiaux de l’intéressé et de l’existence d’attaches familiales et sociales avec son pays d’origine ainsi que, si le ressortissant étranger est déjà présent sur le territoire national, de la durée de son séjour sur ledit territoire national.

5-bis.

L’appréciation de la dangerosité du ressortissant étranger pour l’ordre public et la sécurité de l’État (...) aux fins de l’adoption d’une décision de révocation ou de refus de renouvellement du permis de séjour pour motifs familiaux doit également tenir compte d’éventuelles condamnations prononcées à l’égard de l’intéressé pour des infractions prévues par les articles 380 §§ 1 et 2 et 407 § 2 a) du code de procédure pénale ou pour des infractions prévues par l’article 12 §§ 1 et 3. (6)

»

Article 13

«

1.

Pour des raisons d’ordre public ou de sécurité de l’État, le ministre de l’Intérieur peut ordonner l’expulsion de l’étranger même si celui-ci n’est pas résident sur le territoire de l’État, en informant préalablement le président du Conseil des ministres et le ministre des Affaires étrangères.

2.

Le préfet ordonne l’expulsion lorsque l’étranger

:

a)

est rentré sur le territoire de l’État en se soustrayant aux contrôles de frontière (...)

;

b)

est resté sur le territoire de l’État sans avoir demandé de permis de séjour dans le délai imparti, sauf si le retard est imputable à des raisons de force majeure, ou bien [s’y est maintenu] alors que le permis a été révoqué ou annulé ou qu’il est expiré depuis plus de soixante jours et que son renouvellement n’a pas été demandé. (...)

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION

25.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant allègue que son expulsion vers le Maroc a entraîné la violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale car il a été obligé de quitter sa mère, son frère et ses sœurs résidant en Italie. Cet article est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

A.

Sur la recevabilité

26.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.

B.

Sur le fond

1.

Les thèses des parties

a)

Le requérant

27.

Le requérant rappelle qu’ayant passé la plupart de sa vie en Italie, c’est en ce pays et non au Maroc que sont rattachés tous ses liens familiaux et sociaux. Il considère que les autorités italiennes n’ont pas pris cet élément suffisamment en compte dans l’exercice de mise en balance des différents intérêts en jeu exigé par la jurisprudence de la Cour.

28.

Il indique, par ailleurs, que la plupart des infractions pénales pour lesquelles il a été condamné ont été commises lorsqu’il était mineur, sous l’emprise de cocaïne, et qu’il n’a jamais porté atteinte à l’intégrité des personnes. Par conséquent, les délits dont il s’est rendu coupable, et dont il reconnait néanmoins la gravité, n’auraient pas dû conduire les autorités italiennes à faire prévaloir l’intérêt de l’État à la protection de la sécurité nationale sur son droit à la protection de sa vie privée et familiale.

29.

Enfin, le requérant souligne qu’il n’a subi aucune condamnation pour des faits commis après l’introduction de la présente requête et que l’avis de recherche émis le 20 avril 2016 (paragraphe 23 ci-dessus) se réfère à un cumul de condamnations pour des faits commis en 2006 et 2008.

b)

Le Gouvernement

30.

Le Gouvernement rappelle que, dans leurs décisions de ne pas renouveler le titre de séjour du requérant, les autorités de police d’abord, et les tribunaux ensuite, ont dûment examiné les différents intérêts en jeu et ont légitimement conclu que, au vu du nombre considérable de condamnations pénales du requérant et de sa tendance à récidiver et à ne pas s’intégrer dans la société italienne, les considérations liées à la protection de l’ordre public devaient primer sur celles relatives à la vie privée et familiale du requérant.

Il souligne que le requérant a été arrêté et condamné pour des infractions pénales graves même après avoir introduit son recours contre le décret d’expulsion, ce qui serait le reflet d’une «

personnalité criminelle

» incapable de repentance.

31.

Par ailleurs, le Gouvernement ne conteste pas que le requérant semble ne pas avoir d’attaches particulières avec son pays d’origine, le Maroc.

32.

Il indique enfin que le requérant a quitté l’Italie pour échapper à la prison et que, s’il devait y retourner, il serait immédiatement arrêté et emprisonné suite à l’avis de recherche du 20 avril 2016 (paragraphes 23 et 29 ci-dessus).

2.

L’appréciation de la Cour

a)

Ingérence dans le droit protégé par l’article 8

Moustaquim c. Belgique

, 18 février 1991, §

16, série A no 193).

34.

La Cour observe en outre que, dans sa jurisprudence, elle a envisagé l’expulsion de résidents de longue date aussi bien sous le volet de la «

vie privée

» que sous celui de la «

vie familiale

», une certaine importance étant accordée sur ce plan au degré d’intégration sociale des intéressés (voir, par exemple, l’arrêt

Dalia c. France

, 19 février 1998, §§ 42

‑

45,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I).

35.

En outre, la Cour rappelle que tous les immigrés établis, indépendamment de la durée de leur résidence dans le pays dont ils sont censés être expulsés, n’ont pas nécessairement une «

vie familiale

» au sens de l’article 8. Toutefois, dès lors que l’article 8 protège également le droit de nouer et d’entretenir des liens avec ses semblables et avec le monde extérieur et qu’il englobe parfois des aspects de l’identité sociale d’un individu, il faut accepter que l’ensemble des liens sociaux entre les immigrés établis et la communauté dans laquelle ils vivent fasse partie intégrante de la notion de «

vie privée

» au sens de l’article 8. Indépendamment de l’existence ou non d’une «

vie familiale

», l’expulsion d’un étranger établi s’analyse en une atteinte à son droit au respect de sa vie privée. C’est en fonction des circonstances de l’affaire portée devant elle que la Cour décidera s’il convient de mettre l’accent sur l’aspect «

vie familiale

» plutôt que sur l’aspect «

vie privée

» (

Üner c. Pays-Bas

[GC], n

o

46410/99, § 59, CEDH 2006-XII).

36.

En l’espèce, la Cour estime que, en raison de la très longue durée du séjour du requérant en Italie (vingt ans), le refus de renouveler son permis de séjour et la décision de le renvoyer du territoire constituent une ingérence dans son droit au respect de la vie «

privée

» (

Hasanbasic c.

Suisse

, n

o

52166/09, § 49, 11 juin 2013 et

K.M. c. Suisse

, n

o

6009/10, §

47, 2 juin 2015).

37.

En revanche, considérant que le requérant n’est ni un mineur, ni un «

jeune adulte

» (

a contrario

,

Maslov c. Autriche

[GC], n

o

1638/03, § 62, CEDH 2008), mais un adulte de 39 ans, non-marié, sans enfants et qu’il n’a pas démontré l’existence d’éléments supplémentaires de dépendance, autres que des liens affectifs normaux, vis-à-vis de sa mère, de ses sœurs et de son frère, tous adultes, la Cour n’examinera pas son grief sous le volet de la vie «

familiale

» (

Slivenko c. Lettonie

[GC], n

o

48321/99, § 97, CEDH 2003

‑

X).

b)

Justification de l’ingérence

38.

Pareille ingérence enfreint la Convention si elle ne remplit pas les exigences du paragraphe 2 de l’article 8. Il faut donc rechercher si elle était «

prévue par la loi

», justifiée par un ou plusieurs buts légitimes au regard dudit paragraphe, et «

nécessaire, dans une société démocratique

».

i.

«

Prévue par la loi

»

39.

Il n’est pas contesté que le refus de renouveler le permis de séjour du requérant et l’obligation de quitter le territoire italien étaient prévus par la loi. La Cour relève par ailleurs que les dispositions pertinentes du Texte unique (paragraphe 24 ci-dessus) sont suffisamment claires et précises.

ii.

But légitime

40.

Il n’est pas davantage controversé que l’ingérence en cause visait des fins pleinement compatibles avec la Convention, à savoir notamment «

la défense de l’ordre

» et la «

prévention des infractions pénales

».

iii.

Nécessité de la mesure dans une société démocratique

α)

Principes généraux

41.

La question essentielle à trancher en l’espèce est celle de savoir si l’ingérence était «

nécessaire dans une société démocratique

». Les principes fondamentaux en ce qui concerne l’expulsion d’une personne ayant passé une durée considérable dans un pays hôte dont elle devrait être expulsée à la suite de la commission des infractions pénales sont bien établis dans la jurisprudence de la Cour (voir notamment

Üner

, précité, §§

54-55 et 57-58

;

Maslov c.

Autriche

[GC] (n

o

1638/03, §§

68

‑

76, CEDH

2008

; et

K.M. c. Suisse,

précité). Dans l’affaire

Üner

, la Cour a eu l’occasion de résumer les critères devant guider les instances nationales dans de telles affaires (§§ 57 et suiv.)

:

–

la nature et la gravité de l’infraction commise par le requérant

;

–

la durée du séjour de l’intéressé dans le pays dont il doit être expulsé

;

–

le laps de temps qui s’est écoulé depuis l’infraction, et la conduite du requérant pendant cette période

;

–

la nationalité des diverses personnes concernées

;

–

la situation familiale du requérant, et notamment, le cas échéant, la durée de son mariage, et d’autres facteurs témoignant de l’effectivité d’une vie familiale au sein d’un couple

;

–

la question de savoir si le conjoint avait connaissance de l’infraction à l’époque de la création de la relation familiale

;

–

la question de savoir si des enfants sont issus du mariage et, dans ce cas, leur âge

;

–

la gravité des difficultés que le conjoint risque de rencontrer dans le pays vers lequel le requérant doit être expulsé

;

–

l’intérêt et le bien-être des enfants, en particulier la gravité des difficultés que les enfants du requérant sont susceptibles de rencontrer dans le pays vers lequel l’intéressé doit être expulsé

; et

–

la solidité des liens sociaux, culturels et familiaux avec le pays hôte et avec le pays de destination.

42.

La Cour rappelle également que les autorités nationales jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour se prononcer sur la nécessité, dans une société démocratique, d’une ingérence dans l’exercice d’un droit protégé par l’article 8 et sur la proportionnalité de la mesure en question au but légitime poursuivi (

Slivenko

, précité, § 113). Cette marge d’appréciation va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante (voir

Maslov

, précité, § 76). La Cour a donc compétence pour statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une mesure d’éloignement d’une personne se concilie avec l’article 8 et, en particulier, si elle était nécessaire dans une société démocratique, c’est-à-dire être justifiée par un besoin social impérieux et proportionnée au but légitime poursuivi (

Mehemi c. France

, 26 septembre 1997, § 34,

Recueil

1997-VI

;

Dalia

, précité, § 52

;

Boultif c. Suisse

, n

o

54273/00, § 46, CEDH 2001

‑

IX).

43.

Cela étant, l’obligation d’un «

contrôle européen

» ne signifie pas que lorsqu’elle est amenée à déterminer si une mesure litigieuse a ménagé un juste équilibre entre les intérêts en présence, la Cour doive nécessairement apprécier de nouveau la proportionnalité de l’atteinte portée aux droits garantis par l’article 8. Au contraire, dans les affaires qui traitent de l’article

8, la Cour considère généralement que dès lors que les juridictions internes ont examiné les faits avec soin, en toute indépendance et impartialité, qu’elles ont appliqué, dans le respect de la Convention et de sa jurisprudence, les normes applicables en matière de droits de l’homme et qu’elles ont ménagé un juste équilibre entre les intérêts personnels du requérant et l’intérêt général, elle n’a pas à substituer sa propre appréciation du fond de l’affaire (en particulier, sa propre appréciation des éléments factuels relatifs à la question de la proportionnalité) à celle des autorités nationales compétentes. Seuls font exception à cette règle les cas où il est démontré que des raisons sérieuses justifient d’y déroger (

Ndidi c.

Royaume-Uni

, n

o

41215/14, § 76, 14 septembre 2017).

β)

Application des principes susmentionnés au cas d’espèce

44.

La Cour relève que le casier judiciaire du requérant comporte une série de condamnations définitives pour des faits graves tels que vol aggravé, vol en habitation, vol avec arme, vol avec violence, plusieurs faits de recel, port d’armes prohibées et évasion (paragraphe 22, ci-dessus), qui dénotent, comme l’indiquent les juridictions nationales et le Gouvernement, une tendance manifeste et croissante à la récidive.

Même après avoir fait l’objet d’une première mesure d’expulsion, motivée précisément par sa tendance à récidiver, le requérant fut à nouveau arrêté, à sa sortie du C.I.E. de Milan, et encore une fois condamné pour vol aggravé (paragraphe 17, ci-dessus).

45.

Il est vrai que le requérant a séjourné en Italie depuis longtemps avec sa mère, ses deux sœurs et son frère.

46.

Il n’est pas non plus contesté que, à l’époque des faits, bien qu’ayant passé la plus part de son enfance au Maroc, avant de rejoindre son père en Italie à l’âge de dix ans, le requérant ne semblait pas avoir d’attaches particulières avec son pays, autres que sa culture et sa nationalité.

47.

Cela étant, la Cour rappelle que le requérant est un adulte de 39 ans, non marié, sans enfants et sans liens de dépendance particuliers vis-à-vis de sa famille (paragraphe 38, ci-dessus).

48.

En outre, au vu de son parcours délictuel, de l’usage courant de stupéfiants et de son apparente incapacité à s’intégrer dans le monde du travail, les autorités italiennes ont pu légitimement douter de la solidité de ses liens sociaux et culturels dans le pays hôte.

La Cour relève d’ailleurs que, comme l’indique le Gouvernement, si le requérant devait retourner en Italie, il serait immédiatement arrêté et emprisonné pour purger une peine de quatre ans et sept mois de prison pour recel (paragraphes 23 et 29 ci-dessus).

49.

La Cour note que le Conseil d’État, dans un arrêt longuement motivé, ne révélant aucune trace d’arbitraire et se référant explicitement à l’article 8 de la Convention, a pris toutes ces circonstances en compte pour mettre en balance l’intérêt du requérant à la protection de sa vie privée avec l’intérêt de l’État à la sauvegarde de l’ordre public, en application des critères établis par la Cour (paragraphe 41, ci-dessus).

50.

Cet arrêt fut prononcé suite à une longue procédure au cours de laquelle le TAR de Milan, exerçant pleinement son rôle de juge conventionnel, avait une première fois suspendu la décision de non renouvellement du titre de séjour du requérant, considérant que les autorités de police n’avaient pas procédé à un exercice suffisant de mise en balance des différents intérêts en jeu, comme l’exigeait la jurisprudence de la Cour (paragraphe 13, ci-dessus).

Dans un deuxième temps, le 14 février 2012, le TAR avait considéré que les autorités de police, en application de sa première décision, s’étaient conformées aux exigences de l’article 8 de la Convention, en procédant à la mise en balance des différents intérêts en jeu et en prenant dûment en compte la durée de séjour du requérant en Italie, sa position familiale et les liens sociaux qu’il avait tissés dans le pays (paragraphe 20, ci-dessus).

51.

Dans de pareilles circonstances, la Cour n’aperçoit aucune raison sérieuse l’amenant à substituer son avis à celui des juridictions internes (

Ndidi

précité, § 81 et

Levakovic c. Danemark

, n

o

7841/14, § 45, 23 octobre 2018).

52.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut qu’il n’y a pas eu violation de l’article 8 de la Convention.

LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il n’y a pas eu violation de l’article 8 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

14 février 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Abel Campos

Linos-Alexandre Sicilianos

Greffier

Président