SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 39693/06 Ottmar SCHMIDTS și Liane Emma SCHMIDTS împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 26 februarie 2019 într-un comitet format din Georges Ravarani, președinte, Marko Bošnjak, Péter Paczolay, judecători, și Andrea Tamietti, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 29 septembrie 2006, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele, dl Ottmar Schmidts și dl Liane Emma Schmidts, sunt resortisanți germani născuți în 1943 și, respectiv, 1948 și reședința în Geretsried. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către M.R. Gheorghe, avocată la Brașov. Guvernul român ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții erau proprietari ai unei clădiri (casa de cazare și grădină) situat în Codlea. Având în vedere intenția lor de a părăsi România, prin Decizia nr. 210 din 16 aprilie 1980 și în temeiul decretelor nr. 223/1974 și 467/1979, autoritățile naționale naționale au naționalizat clădirea și le-au ocrotit pe reclamante 73 484 de lei românești ca compensație. La 15 ianuarie 1998, după căderea regimului comunist, clădirea cu destinație de reședință a fost vândută chiriașului care își avea locul la acea vreme. În 2002, reclamanții au inițiat în fața Tribunalului de Primă Instanță din Brașov o procedură judiciară în vederea anulării deciziei de naționalizare și a contractului ulterior de vânzare. Procedura s-a încheiat printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului din Brașov din 6 aprilie 2006, instanțele române recunoscând atât valabilitatea actului de naționalizare, cât și dreptul de proprietate al vechiului chiriaș care a achiziționat proprietatea. Între timp, la 4 decembrie 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor luate în mod abuziv de către stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 (□ Legea nr. 10/2001 Prin decizia din 22 mai 2006, primarul Codlea a respins cererea reclamanților pe motiv că aceștia fuseseră despăgubiți în momentul naționalizării bunurilor lor. Octombrie 2006, tribunalul departamental din Brașov a acceptat parțial acțiunea reclamanților, a anulat decizia primarului și i-a ordonat acestuia din urmă să emită o nouă hotărâre prin care să acorde despăgubiri în conformitate cu legea nr. 10/2001, și anume diferența dintre valoarea imobilului și despăgubirile deja plătite, în ceea ce privește partea de proprietate cu destinație de jurisdicție, și anume un drept special de utilizare pentru grădină. Această hotărâre a fost confirmată de tribunalul de apel al lui Brașov și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărâri pronunțate la 7 mai 2007 și 13 martie 2008. (10) La 7 iulie 2008, în urma acestei proceduri, primarul Codlea a emis o decizie prin care a recunoscut atât dreptul reclamanților de a primi o indemnizație suplimentară pentru imobilul cu destinație de reședință, cât și dreptul special de utilizare a grădinii. Până în prezent, nu a fost stabilită nici o sumă în acest sens, dar, în conformitate cu legea nr. 165/2013 privind finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a bunurilor imobile transferate în mod abuziv în patrimoniul statului sub regimul comunist din România, este pendinte o nouă procedură în fața autorităților locale. Într-adevăr, astfel cum reiese din documentele trimise de guvern, dosarul privind reclamanții a fost transmis la 23 mai 2018 către prefectura Brașov pentru a obține avizul de legalitate solicitat în cadrul procedurii de soluționare a litigiilor. Dreptul și practica internă relevantă 12. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă în speță sunt prezentate în Maria Atanasiu și alții, precum și România 30767/05 și 33800/06, § 44-80, 12 octombrie 2010) și Preda și alții c. România 9584/02 și 7 alții, §§ 69-74, 29 aprilie 2014). GRIFS 13. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng de necunoașterea dreptului lor de a-și respecta bunurile din cauza lipsei de eficiență a mecanismului de restituire instituit și a divergenței jurisprudenței instanțelor naționale cu privire la validitatea decretelor care permit naționalizarea bunurilor. 14. Pe teren de la art. 6 alineatul (1) din Convenție, ei susțin că cauza lor nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. 15. Pe langa art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, ei susțin că dreptul lor de a părăsi țara a fost ignorat în momentul naționalizării bunurilor lor. 16. Pe teren de la art. 17 din Convenție, reclamanții și-au reiterat obiecțiile menționate mai sus. PE PORTOFOLIUL art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenția nr. 17. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng de necunoașterea dreptului lor de a-și respecta bunurile din cauza lipsei de eficiență a mecanismului de restituire a bunurilor naționalizate. De asemenea, denunță divergența jurisprudenței instanțelor naționale în procedurile inițiate pentru a vedea dreptul lor de proprietate protejat. 18. Stăpâna calificării juridice a faptelor cauzei (Radomilja și alții c. Croația [GC], n 37685/10 și 22768/12, § 114-15 și 126, 20 martie 2018), Curtea a comunicat cauza menționată anterior pe teren a articolelor 6 alineatul (1) și 14 din convenție, precum și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. 19. Având în vedere observațiile părților și jurisprudența sa (Rotescu c. România (dec.), n 6524/03 și 440 altele, §§ 9-10, 13 mai 2014), consideră că este necesar să se examineze afirmațiile reclamanților din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne, pe motiv că procedura în sensul Legii nr. 165/2013 privind finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a bunurilor imobile transferate în mod abuziv în patrimoniul statului sub regimul comunist din România (denumită în continuare "legea nr. 165/2013") nu a fost încheiată. 21. Maria Atanasiu și alții c. România 30767/05 și 33800/06, 12 octombrie 2010), Curtea a declarat, printre altele, că statul român trebuie să ia măsuri cu caracter general care să vizeze eficiența mecanismului de compensare și de restituire și protecția efectivă în acest context a drepturilor prevăzute, printre altele, de art. 1 din Protocolul nr 1 la convenție. 22. Preda și alții c. România 9584/02 și alte 7 § 129, 29 aprilie 2014), Comisia a considerat că Legea nr. 165/2013 oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea obiecțiunilor referitoare la încălcarea dreptului la respectarea bunurilor în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 Convenției datorate aplicării legilor de restituire; prin urmare, în ciuda faptului că acest cadru a fost instituit după introducerea hotărârilor, Comisia a considerat că reclamanții în cauza Preda și alții au obligația de a epuiza căile de atac interne prevăzute de legea nr. 165/2013, inclusiv atunci când o decizie administrativă le-a recunoscut dreptul la despăgubiri (Preda și altele, § 138). În opinia Curții, nu există nicio cale de a reveni asupra concluziilor pe care le-a ajuns în cauza Preda și altele, care se aplică mutatis mutandis faptelor prezentei cereri. 23. Prin urmare, în speță, reclamanții sunt obligați de art. 35 alineatul (1) din Convenția de a epuiza acțiunile interne instituite prin Legea nr. 165/2013. 24. Mai 2018 procedura privind reclamanții în prezenta cerere a fost pendinte în fața autorităților naționale (punctul 11 de mai sus). Prin urmare, este necesar să se acorde dreptul la excepție din partea guvernului și să se respingă în mod expres art. 1 din Protocolul nr 1 la convenție ca prematur, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție privind durata procedurii de restituire 25. Reclamanții se plâng de durata procedurii de restituire. Ei au formulat astfel art. 6 alin. (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 26. Curtea constată că procedura în cauză a început la 4 decembrie 2001 (punctul 8 de mai sus), în cazul în care reclamanții au solicitat autorităților locale restituirea imobilului în cauză și s-a încheiat la 13 martie 2008, cu hotărârea Curții Supreme de Casație și Justiție (punctul 9 de mai sus). Prin urmare, aceasta a durat aproximativ șase ani și trei luni pentru o instanță în fața autorității administrative și trei grade de jurisdicție în fața autorităților judiciare. 27. Curtea amintește că, în cauza Preda și în alte cauze (citată anterior, § 131), Curtea a calificat o situație excepțională a bunuri naționalizate sau confiscate cu mai bine de 60 de ani în urmă și care au trecut prin multe schimbări de proprietar și/sau de utilizare Prin urmare, în cauza menționată anterior, având în vedere, în special, faptul că procedurile în cauză au fost incluse în cadrul examinării măsurilor luate ca urmare a unei hotărâri-pilot menite să pună capăt unei situații sistemice, Comisia a considerat că termenele de zece ani și patru luni și de nouă ani și opt luni nu au fost neraționale în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Ibid., § 154). 28. Curtea nu poate decât să ajungă la aceeași concluzie în această specie, în care termenul denunțat, de șase ani și trei luni, este mult mai mic decât cel constatat în cauza Preda și în alte cauze, ea concluzionează că această cauză este vădit nefondată și că trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Reclamanții susțin că proprietatea lor a fost naționalizată ca urmare a deciziei lor de a părăsi România în 1980, ceea ce constituie, în opinia lor, o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 care garantează libertatea de circulație. Această dispoziție se citește după cum urmează Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și de a alege liber reședința sa. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, sau protecției drepturilor și libertăților ce decurg din aceasta. Curtea observă că acest motiv privește fapte care au avut loc înainte de ratificarea Convenției de către România, care a avut loc la 20 iunie 1994. Prin urmare, acesta trebuie respins ca fiind incompatibil cu dispozițiile convenției și cu protocoalele acesteia, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. 31. În ceea ce privește art. 17 din convenție, reclamanții și-au reiterat obiecțiile ridicate la art. 1 din Protocolul nr. 1 și la art. 2 din Protocolul nr. 4 la convenție. Nici una dintre dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând un stat, un grup sau un individ, orice drept de a se angaja într-o activitate sau de a face un act care vizează distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) convenție sau limitări mai ample ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în Convenția 32. Curtea subliniază că, în ceea ce privește statele, art. 17 are două efecte. În primul rând, împiedică statele părți să se bazeze pe oricare dintre dispozițiile Convenției în scopul de a distruge drepturile și libertățile garantate. Potrivit Curții, reținerea sa în speță din acest unghi este în mod evident irelevantă. În al doilea rând, acesta împiedică statele părți să se bazeze pe o dispoziție a Convenției de limitare a drepturilor și libertăților pe care aceasta le garantează într-un mod mai cuprinzător decât ceea ce prevede ea însăși Convenția. Cu toate acestea, Curtea constată că nu există niciun element care să indice că autoritățile române erau în speță într-un astfel de demers (a se vedea mutatis mutandis Bîrsan c. România (dec.), n 79917/13, § 71, 2 februarie 2016). Curtea deduce din cele de mai sus că art. 17 din Convenție nu are vocație de a se aplica în prezenta cauză. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 21 martie 2019 Andrea Tamietti Georges Ravarani Modululri Adjunct Președinte
Requête n
o
39693/06
Ottmar SCHMIDTS et Liane Emma SCHMIDTS
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 26 février 2019 en un comité composé de
:
Georges Ravarani,
président,
Marko Bošnjak,
Péter Paczolay,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 septembre 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, M. Ottmar Schmidts et M
me
Liane Emma Schmidts, sont des ressortissants allemands nés respectivement en 1943 et en 1948 et résidant à Geretsried. Ils ont été représentés devant la Cour par M
e
C.R.
Gheorghe, avocate à Brașov.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
3.
Informé de la communication de la requête, le gouvernement allemand n’a pas usé de son droit d’intervenir dans la procédure (article
36
§
1 de la Convention).
A.
Les circonstances de l’espèce
4.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
5
.
Les requérants étaient propriétaires d’un immeuble (maison d’habitation et jardin) situé à Codlea. Eu égard à leur intention de quitter la Roumanie, par la décision n
o
210 du 16 avril 1980 et en vertu des décrets n
os
223/1974 et 467/1979, les autorités nationales nationalisèrent l’immeuble et octroyèrent aux requérants 73
484 anciens lei roumains au titre de dédommagement.
6.
Le 15 janvier 1998, après la chute du régime communiste, l’immeuble à destination d’habitation fut vendu au locataire qui l’occupait à l’époque.
7.
En 2002, les requérants entamèrent devant le tribunal de première instance de Brașov une procédure judiciaire en vue de l’annulation de la décision de nationalisation et du contrat de vente ultérieur. La procédure prit fin par un arrêt définitif de la cour d’appel de Brașov du 6 avril 2006, les juridictions roumaines reconnaissant tant la validité de l’acte de nationalisation que le droit de propriété de l’ancien locataire ayant acheté le bien.
8
.
Entre-temps, le 4 décembre 2001, après l’entrée en vigueur de la loi n
o
10/2001 sur le régime juridique des biens pris abusivement par l’État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 («
la loi n
o
10/2001
»), les requérants avaient demandé aux autorités locales la restitution de l’immeuble en question. Par une décision du 22 mai 2006, le maire de Codlea rejeta la demande des requérants au motif que ceux-ci avaient été dédommagés au moment de la nationalisation de leur bien.
9
.
Les requérants contestèrent cette décision. Par un jugement du 20
octobre 2006, le tribunal départemental de Brașov accueillit en partie l’action des requérants, annula la décision du maire et ordonna à ce dernier de rendre une nouvelle décision accordant un dédommagement conforme à la loi n
o
10/2001, à savoir la différence entre la valeur de l’immeuble et les dédommagements déjà versés, en ce qui concernait la partie de l’immeuble à destination d’habitation, et d’instituer un droit spécial d’usage pour le jardin. Ce jugement fut confirmé par la cour d’appel de Brașov et par la Haute Cour de Cassation et de Justice par des arrêts rendus les 7 mai 2007 et 13 mars 2008 respectivement.
10.
Le 7 juillet 2008, à la suite de cette procédure, le maire de Codlea délivra une décision reconnaissant tant le droit des requérants à percevoir une indemnité supplémentaire pour l’immeuble à destination d’habitation que le droit spécial d’usage concernant le jardin.
11
.
À ce jour, aucune somme n’a été fixée à cet égard mais, en vertu de la loi n
o
165/2013 relative à la finalisation du processus de restitution, en nature ou par équivalent, des biens immeubles transférés abusivement dans le patrimoine de l’État sous le régime communiste en Roumanie, une nouvelle procédure est pendante devant les autorités locales. En effet, ainsi qu’il ressort des documents envoyés par le Gouvernement, le dossier concernant les requérants a été transmis le 23 mai 2018 à la préfecture de Brașov pour obtenir l’avis de légalité requis dans le cadre de la procédure d’indemnisation.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
12.
Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes en l’espèce sont présentées dans
Maria Atanasiu et autres c.
Roumanie
(n
os
30767/05 et 33800/06, §§ 44-80, 12 octobre 2010) et
Preda et autres c.
Roumanie
(n
os
9584/02 et 7 autres, §§ 69-74, 29
avril 2014).
13.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, les requérants se plaignent de la méconnaissance de leur droit au respect de leurs biens en raison de l’absence d’efficacité du mécanisme de restitution mis en place et de la divergence de jurisprudence des juridictions nationales concernant la validité des décrets autorisant la nationalisation des biens.
14.
Sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, ils allèguent que leur cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable.
15.
Sous l’angle de l’article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention, ils soutiennent que leur droit de quitter le pays a été méconnu lors de la nationalisation de leurs biens.
16.
Sur le terrain de l’article 17 de la Convention, les requérants réitèrent leurs griefs susmentionnés.
A.
Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
17.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, les requérants se plaignent de la méconnaissance de leur droit au respect de leurs biens en raison de l’absence d’efficacité du mécanisme de restitution des biens nationalisés. Ils dénoncent eoutre la divergence de jurisprudence des juridictions nationales dans les procédures engagées pour voir leur droit de propriété protégé.
18.
Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (
Radomilja et autres c. Croatie
[GC], n
os
37685/10 et 22768/12, §§ 114-15 et 126, 20 mars 2018), la Cour a communiqué le grief susmentionné sur le terrain des articles 6 § 1 et 14 de la Convention, ainsi que de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
19.
Eu égard aux observations des parties et à sa jurisprudence (
Rotescu c.
Roumanie
(déc.), n
o
6524/03 et 440 autres, §§ 9-10, 13 mai 2014), elle estime qu’il convient d’examiner les allégations des requérants sous l’angle du seul article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ainsi libellé
:
« Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »
20.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, au motif que la procédure aux sens de la loi n
o
165/2013 relative à la finalisation du processus de restitution, en nature ou par équivalent, des biens immeubles transférés abusivement dans le patrimoine de l’État sous le régime communiste en Roumanie (ci-après, la «
loi n
o
165/2013
») n’a pas été terminée.
21.
Dans son arrêt
Maria Atanasiu et autres c. Roumanie
(n
os
30767/05 et 33800/06, 12 octobre 2010), la Cour a notamment dit que l’État roumain devait prendre des mesures de caractère général visant à l’efficacité du mécanisme d’indemnisation et de restitution et à la protection effective dans ce contexte des droits énoncés, entre autres, par l’article
1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
22.
Dans son arrêt
Preda et autres c. Roumanie
(n
os
9584/02 et 7 autres, § 129, 29 avril 2014), elle a estimé que la loi n
o
165/2013 offrait, en principe, un cadre accessible et effectif pour le redressement de griefs relatifs à des atteintes au droit au respect des biens au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention dues à l’application des lois de restitution. Par conséquent, malgré le fait que ce cadre avait été institué après l’introduction des requêtes, elle a considéré que les requérants dans l’affaire
Preda et autres
étaient tenus d’épuiser les voies de recours internes prévues par la loi n
o
165/2013, y compris lorsqu’une décision administrative reconnaissait leur droit à des dédommagements (
Preda et autres
, § 138). Aux yeux de la Cour, rien ne permet de revenir sur les conclusions auxquelles elle est parvenue dans l’affaire
Preda et autres
, qui s’appliquent dès lors
mutatis mutandis
aux faits de la présente requête.
23.
Il s’ensuit qu’en l’espèce les requérants sont tenus par l’article 35 § 1 de la Convention d’épuiser les recours internes établis par la loi n
o
165/2013.
24.
Or, il ressort des documents envoyés par le Gouvernement que le 24
mai 2018 la procédure concernant les requérants dans la présente requête était pendante devant les autorités nationales (paragraphe 11 ci-dessus). Par conséquent, il convient de faire droit à l’exception soulevée par le Gouvernement et de rejeter le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention comme étant prématuré, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention concernant la durée de la procédure en restitution
25.
Les requérants se plaignent de la durée de la procédure en restitution. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
26.
La Cour constate que la procédure en question a débuté le 4
décembre 2001 (paragraphe 8 ci-dessus), lorsque les requérants ont demandé aux autorités locales la restitution de l’immeuble litigieux et a pris fin le 13 mars 2008 avec l’arrêt de la Haute Cour de Cassation et de Justice (paragraphe 9 ci-dessus). Elle a donc duré environ six ans et trois mois pour une instance devant l’autorité administrative et trois degrés de juridiction devant les autorités judiciaires.
27.
La Cour rappelle que dans l’affaire
Preda et autres
(précité, §
131), elle a qualifié d’«
exceptionnelle
» la situation des «
biens nationalisés ou confisqués il y a plus de soixante ans et qui ont connu depuis de nombreux changements de propriétaire et/ou d’usage
». Dès lors, dans l’affaire précitée, eu égard notamment au fait que les procédures s’inscrivaient dans le cadre de l’examen des mesures prises à la suite d’un arrêt pilote visant à mettre terme à une situation systémique, elle a considéré que des délais de dix ans et quatre mois et de neuf ans et huit mois n’étaient pas déraisonnables au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (Ibid., § 154).
28.
La Cour ne saurait que parvenir à la même conclusion en la présente espèce, où le délai dénoncé, de six ans et trois mois, est bien inférieur à ceux constatés dans l’affaire
Preda et autres
.
Partant, elle conclut que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
C.
Sur les autres griefs
29.
Les requérants allèguent que leur bien a été nationalisé à la suite de leur décision de quitter la Roumanie en 1980, ce qui constitue selon eux une violation de l’article 2 du Protocole n
o
4 garantissant la liberté de circulation.
Cette disposition se lit comme suit
:
«
1.
Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un État a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.
2.
Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.
3.
L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »
30.
La Cour note que ce grief concerne des faits qui ont eu lieu avant la ratification de la Convention par la Roumanie, survenue le 20 juin 1994. Par conséquent, il convient de le rejeter comme étant incompatible
ratione temporis
avec les dispositions de la Convention et ses protocoles, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
31.
Quant à l’article 17 de la Convention, les requérants réitèrent leurs griefs soulevés sous l’angle des articles 1 du Protocole n
o
1 et 2 du Protocole n
o
4 à la Convention.
L’article 17 de la Convention se lit ainsi
:
«
Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d’accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention.
»
32.
La Cour souligne qu’à l’égard des États, l’article 17 a deux effets. Premièrement, il empêche les États parties de se fonder sur l’une quelconque des dispositions de la Convention dans le but de détruire les droits et libertés garantis. Selon la Cour, son évocation en l’espèce sous cet angle est manifestement hors de propos. Deuxièmement, il fait obstacle à ce que les États parties se fondent sur une disposition de la Convention pour restreindre les droits et libertés qu’elle garantit de manière plus ample que ce que la Convention prévoit elle-même. La Cour constate cependant qu’aucun élément ne tend à indiquer que les autorités roumaines étaient en l’espèce dans une telle démarche (voir,
mutatis mutandis
,
Bîrsan c.
Roumanie
(déc.), n
o
79917/13, § 71, 2 février 2016). La Cour déduit de ce qui précède que l’article 17 de la Convention n’a pas vocation à s’appliquer dans la présente affaire.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 21 mars 2019.
Andrea Tamietti
Georges Ravarani
Greffier adjoint
Président