KOVACS c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

29.09.2020

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

KOVACS c. ROUMANIE (CtEDO, 2020)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 4921/07 Florica KOVACS împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 29 septembrie 2020 într-un comitet compus din Branko Lubarda, președinte, Carlo Ranzoni, Peter Paczolay, judecători, și Ilse Freiwirth, adjunct al secțiunii, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 2 noiembrie 2007, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, M Florica Kovacs, este o resortisantă germană născută în 1948 și rezidentă în Frankental. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul Linn, avocat care își desfășoară activitatea în același oraș. La 13 august 1988, reclamanta, care a părăsit România, autoritățile române au dispus în temeiul decretului nr. 223/1974 Naționalizarea unui apartament situat pe strada Parcul Traian, Oreada, care îi aparținea, fără a-i acorda vreo compensație. În 1988, statul l-a închiriat pe acest apartament soților L. ( Pe baza unei declarații în fața notarului din 2 mai 2001 în care pretindea că este proprietar al apartamentului, reclamanta a fost înregistrată în 2001 pe o pagină separată a cărții de proprietate ca proprietar al apartamentului menționat. Mai 2001, pe baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor, luat în mod abuziv de către stat ( În decembrie 2001, Comisia și-a precizat cererea, indicând că a solicitat restituirea apartamentului în natură. Doar printr-o decizie din 17 decembrie 2001, comisia de aplicare a legii nr. 10/2001 a respins cererea recurentei. Raportul anexat deciziei arată că apartamentul nu putea face obiectul unei restituiri în natură, deoarece acesta a fost vândut chiriașilor în conformitate cu dispozițiile legii nr. 112/1995. De asemenea, menționa că reclamanta și-a clarificat poziția inițială, solicitând doar restituirea apartamentului în natură și că, prin urmare, renunțase în mod expres la posibilitatea de a obține o despăgubire pe echivalent. În decembrie 2001, recurenta sesizează instanțele naționale cu privire la o acțiune îndreptată împotriva chiriașilor și a primăriei din Oradea, prin care solicită anularea deciziei administrative din 17 decembrie 2001 (punctul 8 de mai sus), a actului de vânzare încheiat între locatari și stat (punctul 5 de mai sus) și contractul de închiriere încheiat între stat și locatari (punctul 4 de mai sus), precum și rectificarea cărții funciare. 10. Primăria Oradea, prin intermediul comisiei de aplicare a legii n 10/2001 a formulat o cerere reconvențională și a solicitat instanțelor naționale anularea paginii cărții pe care recurenta a fost înscrisă în 2001 ca proprietar al apartamentului (punctul 6 de mai sus). În noiembrie 2005, după casarea cu trimitere, tribunalul departamental din Bihor a constatat că competența sa materială îi permitea să soluționeze numai șeful cererii care se referă la anularea deciziei din 17 noiembrie 2005. Prin urmare, el l-a disociat pe șeful în cauză și a fost suspendat să se pronunțe asupra acestuia până când ceilalți șefi au fost reținuți definitiv. Prin aceeași hotărâre, el a transmis cauza tribunalului de primă instanță d September 2006, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea reclamantei pentru nefondare, motivând că, în cazul în care clădirea ar fi trecut în mod cert în patrimoniul statului fără titlu valabil, nu s-a stabilit că părțile au acționat cu rea-credință la încheierea contractelor contestate. Acesta a explicat că contractele au fost încheiate în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare în momentul semnării lor. 13. În ceea ce privește cererea reconvențională, Tribunalul de Primă Instanță a considerat că constituirea în 2001 a unei noi pagini în cartea funciară s-a bazat numai pe declarația în fața notarului recurentei, al cărei conținut nu era conform cu realitatea. El a explicat în această privință că a pierdut proprietatea asupra apartamentului în 1988 și că aceasta a introdus un drept fictiv pe cartea de proprietate în cunoștință de cauză, dat fiind că a inițiat procedura administrativă în temeiul legii nr. 10/2001 pentru a obține restituirea apartamentului menționat anterior. Tribunalul de Primă Instanță a acceptat cererea reconvențională și a anulat pagina cărții funciare pe care recurenta își înregistrase dreptul de proprietate. 14. La apelul recurentei și al Primăriei, Tribunalul județean din Bihor a confirmat la 12 ianuarie 2007 hotărârea pronunțată în primă instanță. Acuzația formulată de recurentă împotriva acestei hotărâri a fost respinsă pentru lipsa vădită a temeiului printr-o hotărâre definitivă pronunțată de tribunalul judecătoresc din oranea la 15 mai 2007. Dreptul și practica internă relevantă 15. Dreptul și practica internă relevante privind bunurile imobile naționalizate ilegal și vândute de către stat unor terți au fost prezentate în Hotărârile Brumãrescu c. România ([GC], n 28342/95, § 35 CEDH 1999 VII), Strãin și alții c. România 57001/00, § 23 CEDH 2005 VII), Maria Atanasiu și alții c. România 30767/05 și 33800/06, § 76, 12 octombrie 2010), Preda și alții c. România 9584/02 și 7 altele, § 74, 29 aprilie 2014) și Dickmann și Gion c. România 10346/03 și 10893/04, § 58, 24 octombrie 2017). GRIFS 16. Invocând art. 1 din Protocolul nr 1 la convenție, recurenta se plânge că își redobândește proprietatea asupra bunurilor sale naționalizate în mod ilegal sau de a obține o despăgubire în această privință. 6 din Convenție, ea declară că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața instanțelor naționale. Pe teren de la art. 8 din Convenție, ea se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta domiciliul din cauza refuzului instanțelor naționale de a anula contractul de vânzare încheiat de stat cu chiriașii. 1 din Protocolul nr. 19. Recurenta pledează că la data în care se află în posesia apartamentului sau a apartamentului, obține o despăgubire în acest sens, încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Argumentele părților 20. Guvernul susține că reclamanta nu se află în posesia unui În sensul jurisprudenței Curții în această privință și în sensul că art. 1 din Protocolul nr 1 nu se aplică în speță. El adaugă că reclamanta nu a solicitat autorităților naționale să îi acorde o despăgubire prin echivalent. 21. recurenta arată că a fost proprietarul apartamentului pe care consideră că l-a trecut ilegal în patrimoniul statului. Aceasta adaugă că chiriașii au acționat cu rea credință în momentul încheierii contractului de vânzare, ceea ce ar fi trebuit să determine instanțele naționale să anuleze contractul menționat. Ea adaugă că nu a primit niciodată o despăgubire pentru pierderea apartamentului.Recuperarea Curții 22. Curtea face trimitere la jurisprudența sa bine stabilită cu privire la noțiunea de 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de exemplu, Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (dec.) [GC], nr. 39794/98, § 69, CEDH 2002 VII, precum și trimiterile la acestea, și Maria Atanasiu și alții, citată anterior, §§ 134 146). 23. Curtea a statuat în contextul cererilor de restituire a bunurilor naționalizate că, având în vedere domeniul de aplicare autonom al noțiunii de "bine" În cazul în care, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în cadrul sistemului de judecată, au dispus în mod expres restituirea bunului (Maria Atanasiu și alții, citată anterior, § 140). Or, acest lucru nu este cazul în speță. Într-adevăr, reclamanta și-a pierdut proprietatea asupra apartamentului său în 1988 și, ca urmare a demersurilor sale judiciare, nicio hotărâre de justiție executorie nu a dispus restituirea apartamentului în lai (a se vedea, pentru o situație contrară, printre multe altele, Ana Ionescu și alții c. România, n 19788/03 și 18 alții, § 27, 26 februarie 2019, și Strain și altele, citată anterior, §§ 56, cauze în care două titluri de proprietate coexistau asupra aceluiași bun. 25. Curtea amintește apoi că transformarea într-o valoare patrimonială mai mică, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 din interesul patrimonial care rezultă din simpla constatare a nalizării landurilor este condiționată de întrunirea de către Ö Õ a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (Maria Atanasiu și altele, citată anterior, § 142, și Dickmann și Gion, citată anterior, §, 93. Or, în speță, deși Tribunalul de Primă Instanță a menționat că naționalizarea apartamentului în litigiu a fost ilegală (punctul 12 de mai sus), din dosar reiese că reclamanta a urmat procedura pusă la dispoziția sa de legislația internă pentru a-și putea transforma interesul patrimonial într-o valoare patrimonială În special, Curtea a înaintat o cerere de despăgubire nici autoritățile administrative, nici autoritățile judiciare, astfel încât un eventual drept de a obține o cale de atac nu a fost stabilit. valoarea patrimonială care face apel la protecția art. 1 din Protocolul nr. 27. În consecință, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 Õ privind obiecțiile întemeiate pe art. 6 și 8 din Convenția 28. În ceea ce privește obiecțiunile formulate de recurentă pe teren la articolele 6 și 8 (puncte 18 de mai sus), ținând cont de toate elementele de care dispune și cu condiția ca aceasta să aibă competența de a cunoaște afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de aceste dispoziții. În consecință, aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § (a) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 22 octombrie 2020. Ilse Freiwirth Branko Lubarda Grefier Adjunct Președinte