Secțiunea a patra Cerere nr. 54495/08 Gheorghe PIVNICERU-IOAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 15 septembrie 2020 într-un comitet compus din Branko Lubarda, președinte, Carlo Ranzoni, Péter Paczolay, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior la 3 noiembrie 2008, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ recurentul, dl Gheorghe Pivniceru-Ioan, a fost un resortisant român născut în 1945 și rezident în Iași. Ca urmare a decesului reclamantului survenit la 3 iulie 2016, printr-o scrisoare din 21 noiembrie 2018, M. Silvia Pricop, fiica de foc a reclamantului, a informat Curtea cu privire la intenția sa de a continua prezenta cerere. Din motive practice, prezenta decizie va continua să îl numească pe dl Pivniceru-Ioan pe reclamantul său (a se vedea, în acest sens, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 1, CEDH 1999 VI). Guvernul român ( C. Brumar, Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Părinții reclamantului au avut un teren de 406 m2 situat la n 13A de la Boulevard Socola la Iași. În 1971, statul naționaliza acest bun imobil al cărui drept de utilizare a fost atribuit unuia dintre colegii de liceu din oraș. În 2005, referindu-se la dispozițiile Legii nr. 18/1991 privind fondul În calitate de moștenitor al părinților săi, reclamantul a solicitat prefectului departamentului din Iași reconstituirea dreptului său de proprietate pe teren menționat anterior. Prin decizia administrativă din 28 iunie 2007, prefectul a respins cererea reclamantului, pe motiv că condițiile impuse de lege 18/1991 pentru a reconstitui dreptul său de proprietate pe terenul solicitat nu au fost reunite în speță. În special, s-a constatat că terenul solicitat făcea parte din domeniul public, astfel cum este definit la art. 1 din Legea nr. 231/1998 privind domeniul public al statului (adică Legea nr. 213/1998) art. 36 alineatul (5) din Legea nr. 18/1991 (punctul 10 de mai jos) nu a intrat, prin urmare, în domeniul de aplicare al articolului 36 alineatul (5) din Legea nr. 18/1991 (punctul 10 de mai jos), pentru a putea fi restituit fostului său proprietar. Reclamantul a contestat decizia prefectului pronunțată la 28 iunie 2007 (punctul 7 de mai sus) în litigiu administrativ. Printr-o hotărâre definitivă din 18 aprilie 2008, care a fost închisă la 27 mai 2008, tribunalul județean al d'Iași a respins contestația sa și a menționat că, printr-un decret al Consiliului local din 2004, terenul aflat în litigiu fusese transferat în domeniul public din cauza faptului că era exploatat de o unitate școlară. Acesta a confirmat faptul că terenul în cauză nu putea face obiectul unei refaceri a dreptului de proprietate în măsura în care acesta făcea parte din domeniul public (punctul 10 de mai jos). Reclamantul nu a solicitat autorităților administrative să solicite eventuala acordare a unei despăgubiri în temeiul legislației privind restituirea (a se vedea în acest sens Preda și alții c. România, 9584/02 și 7 altele, §§ 33, 139-142, 29 aprilie 2014). Dreptul intern relevant Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar este descrisă în Hotărârea Viașu c. România, nr. 75951/01, § 30, 9 decembrie 2008. În conformitate cu art. 5 alineatul (2) din Legea nr. 18/1991, terenurile care aparțin domeniului public erau inalienabile. În conformitate cu art. 36 alineatul (5) din Legea nr. 18/1991 în vigoare la data faptelor, terenurile naționalizate administrate de unități școlare puteau fi restituite foștilor proprietari ai acestora dacă erau liberi sau dacă nu au făcut obiectul investițiilor. În conformitate cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data faptelor, domeniul public era constituit din bunuri care, conform legii sau naturii lor, erau de interes public sau de interes public și erau dobândite de către statul sau de către unitățile administrative-teritoriale, urmând căile legale. GRIEF 12 Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plângea de ceea ce a fost privat de proprietatea sa din cauza refuzului autorităților administrative și judiciare de a reconstitui dreptul de proprietate pe teren pe care îl revendica. ÎN  13. Reclamantul denunță o necunoaștere a dreptului său de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Argumentele părților 14. Guvernul excită de la plata cererii pentru nu Excesul căilor de atac interne, pe motiv că reclamantul nu a urmat procedura în despăgubire prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor luat în mod abuziv de către statul membru. 15. Reclamantul nu a prezentat niciun răspuns, dar a solicitat Curții să continue examinarea cererii sale.Evaluarea Curții 16. Curtea nu consideră că este necesar să se ia în considerare excepția guvernului întemeiat pe neobosirea de către reclamant a căilor de atac interne pe motiv că consideră că cererea este inadmisibilă din motivele următoare. 17. Curtea amintește că, în fiecare cauză pe care o are în fața sa, trebuie să se asigure că aceaceasta este competentă să cunoască cererea și că, prin urmare, în fiecare etapă a procedurii trebuie să examineze problema competenței sale raționale materiate Tenase c. Moldova [GC], nr 7/08, § 131, CEDH 2010 18. În această privință, Curtea reamintește jurisprudența constantă a organelor Convenției potrivit căreia bunurile mai mici decât cele menționate la art. 1 din Protocolul nr. 1 pot fi fie bunuri existente, fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă Pe de altă parte, nu trebuie să se considere că sunt bunuri mai mici decât cele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1, ci trebuie să se considere că retrăiește un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, nici o creanță condiționată care se află caducă ca urmare a neîndeplinirii condiției (Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (dec.) [C], n 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII, precum și referințele de mai sus. 19. Curtea constată că, în speță, părinții reclamantului au fost deposedați de pe teren în 1971 (punctul 5 de mai sus), cu mult înainte de data ratificării Convenției de către România, la 20 iunie 1994. Aceaceasta este o privare de proprietate care constituie un act instant și nu creează o situație continuă de Deprivarea dreptului (Malhous c. Republica Cehă (dec.) [GC], nr 33071/96, CEDH 2000-XII). 20. Prin introducerea cererii sale de refacere a dreptului său de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 (punctul 6 de mai sus), reclamantul urmărea să obțină dreptul de proprietate pe teren care, deși a aparținut părinților săi, nu se afla, în momentul cererii, în patrimoniul său. Prin urmare, obiectul procedurii nu se referea la un bun existent 21. Curtea trebuie acum să examineze dacă reclamantul putea totuși să pretindă că are o speranță legitimă A se vedea în mod clar creanța pe care i-o oferea Legea nr. 18/1991. Cu toate acestea, Comisia constată că, prin hotărârea definitivă din 18 aprilie 2008, pronunțată cu autoritate de lucru judecat în procedura în litigiu administrativ, tribunalul județean d .Iași constatase că terenul în litigiu făcea parte din domeniul public și că acesta aparținea unei unități școlare astfel încât restituirea sa către foștii proprietari nu era garantată prin lege (punctele 7, 8 și 10 de mai sus). Prin urmare, reclamantul nu a stabilit în fața Curții pe care o avea în dreptul de a obține restituirea terenului respectiv în temeiul dispozițiilor relevante ale Legii 18/1991. 22. În cele din urmă, Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca având o obligație generală asupra statelor contractante de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte ca acestea să ratifice Convenția (Jantner c. Slovacia , n 39050/97, § 34, 4 martie 2003). 23. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în ceea ce privește terenul revendicat, nu a avut nici o valoare actuală În conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Protocolul nr. 24, Curtea, în unanimitate, declară că, prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că: cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 8 octombrie 2020. Ilse Freiwirth Branko Lubarda Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
54495/08
Gheorghe PIVNICERU-IOAN
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 15 septembre 2020 en un comité composé de
:
Branko Lubarda,
président,
Carlo Ranzoni,
Péter Paczolay,
juges,
et de Ilse Freiwirth,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 novembre 2008,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Gheorghe Pivniceru-Ioan, était un ressortissant roumain né en 1945 et résidant à Iași.
2.
À la suite du décès du requérant survenu le 3 juillet 2016, par une lettre du 21 novembre 2018, M
me
Silvia Pricop, la fille de feu le requérant, a informé la Cour de son intention de poursuivre la présente requête. Pour des raisons d’ordre pratique, la présente décision continuera d’appeler M.
Pivniceru-Ioan le «
requérant
» (voir, en ce sens,
Dalban c.
Roumanie
[GC], n
o
‑
VI).
3.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
Les circonstances de l’espèce
4.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
5
.
Les parents du requérant avaient été propriétaires d’un terrain de 406
m² situé au n
o
13A du Boulevard Socola à Iași. En 1971, l’État nationalisa ce bien immeuble dont le droit d’usage fut attribué à l’un des lycées de la ville.
6
.
En 2005, se référant aux dispositions de la loi n
o
18/1991 sur le fonds foncier («
la loi n
o
18/1991
»), le requérant, en qualité d’héritier de ses parents, demanda au préfet du département d’Iași, la reconstitution de son droit de propriété sur le terrain susmentionné.
7
.
Par une décision administrative du 28 juin 2007, le préfet rejeta la demande du requérant, au motif que les conditions requises par la loi
n
o
18/1991 pour reconstituer son droit de propriété sur le terrain demandé n’étaient pas réunies en l’espèce. Plus particulièrement, il fut constaté que le terrain sollicité faisait partie du domaine public tel que défini à l’article
3
§
1 de la loi n
o
231/1998 sur le domaine public de l’État («
loi n
o
213/1998
», paragraphe 11 ci-dessous) et que de ce fait, il ne tombait pas dans le champ d’application de l’article 36 § 5 de la loi n
o
18/1991 (paragraphe
10 ci-dessous) pour qu’il puisse être restitué à son ancien propriétaire.
8
.
Le requérant contesta la décision du préfet rendue le 28 juin 2007 (paragraphe 7 ci-dessus) en contentieux administratif. Par un arrêt définitif du 18 avril 2008, mis au net le 27 mai 2008, le tribunal départemental d’Iași rejeta sa contestation. Il nota que par un arrêté du conseil local de 2004 le terrain en litige avait été transféré dans le domaine public en raison de ce qu’il était exploité par une unité scolaire. Il confirma que le terrain en cause ne pouvait pas faire l’objet d’une reconstitution du droit de propriété dans la mesure où il appartenait au domaine public (paragraphe 10 ci-dessous).
9.
Le requérant ne fit pas de demande auprès des autorités administratives pour solliciter éventuellement l’octroi d’une indemnité en vertu des lois de restitution (voir, en ce sens,
Preda et autres c.
Roumanie
, n
os
9584/02 et 7 autres, §§ 33, 139-142, 29 avril 2014).
Le droit interne pertinent
10
.
La loi n
o
18/1991 sur le fonds foncier est décrite dans l’arrêt
Viașu c.
Roumanie
, n
o
75951/01, § 30, 9 décembre 2008. Selon l’article 5 § 2 de la loi n
o
18/1991, les terrains appartenant au domaine public étaient inaliénables. Selon l’article 36 § 5 de la loi n
o
18/1991, telle qu’en vigueur à l’époque des faits, les terrains nationalisés qui étaient administrés par des unités scolaires pouvaient être restitués à leurs anciens propriétaires s’ils étaient libres ou s’ils n’avaient pas fait l’objet d’investissements.
11
.
Selon l’article 3 § 1 de la loi n
o
213/1998 telle qu’en vigueur à l’époque des faits, le domaine public était constitué des biens qui, selon la loi ou par leur nature, étaient d’utilité ou d’intérêt public et étaient acquis par l’État ou par les unités administratives-territoriales en suivant les voies légales.
GRIEF
12.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint de ce qu’il a été privé de sa propriété du fait du refus des autorités administratives et judiciaires de lui reconstituer le droit de propriété sur le terrain qu’il revendiquait.
13.
Le requérant dénonce une méconnaissance de son droit de propriété garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Arguments des parties
14.
Le Gouvernement excipe de l’irrecevabilité de la requête pour non
‑
épuisement des voies de recours internes, au motif que le requérant n’a pas suivi la procédure en réparation prévue par la loi n
o
10/2001 sur le régime juridique des immeubles pris abusivement par l’État.
15.
Le requérant n’a pas présenté d’observations en réponse mais il a demandé à la Cour de poursuivre l’examen de sa requête.
Appréciation de la Cour
16.
La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement par le requérant des voies de recours internes au motif qu’elle estime la requête irrecevable pour les raisons qui suivent.
17.
La Cour rappelle qu’elle doit, dans chaque affaire portée devant elle, s’assurer qu’elle est compétente pour connaître de la requête, et qu’il lui faut donc à chaque stade de la procédure examiner la question de sa compétence
ratione materiae
(
Tănase c. Moldova
[GC], n
o
7/08, §
18.
À cet égard, la Cour rappelle la jurisprudence constante des organes de la Convention selon laquelle des «
biens
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 peuvent être soit des «
biens existants
», soit des valeurs patrimoniales, y compris des créances, pour lesquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une «
espérance légitime
» de les voir concrétiser. En revanche, ne sont pas à considérer comme des «
biens
» au sens de l’article
1 du Protocole n
o
1, l’espoir de voir revivre un droit de propriété qui s’était éteint depuis longtemps, ni une créance conditionnelle qui se trouve caduque par suite de la non-réalisation de la condition (
Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque
(déc.) [GC], n
o
39794/98, §
2002-VII, ainsi que les références qui s’y trouvent citées).
19.
La Cour note qu’en l’espèce, les parents du requérant se sont vus déposséder de leur terrain en 1971 (paragraphe 5 ci-dessus), bien avant la date de la ratification de la Convention par la Roumanie, le 20 juin 1994. Il s’agit là d’une privation de propriété qui constitue un acte instantané et ne crée pas une situation continue de «
privation d’un droit
» (
Malhous c.
République tchèque
(déc.) [GC], n
o
20.
En introduisant sa demande en reconstitution de son droit de propriété sur le fondement de la loi n
o
18/1991 (paragraphe 6 ci-dessus), le requérant visait à obtenir le droit de propriété sur le terrain qui, bien qu’il ait appartenu à ses parents, ne se trouvait pas, au moment de la demande, dans son patrimoine. L’objet de la procédure ne portait donc pas sur un «
bien existant
».
21.
La Cour doit maintenant examiner si le requérant pouvait néanmoins prétendre avoir une «
espérance légitime
» à voir concrétiser l’éventuelle créance que lui offrait la loi n
o
18/1991. Or, elle constate que par l’arrêt définitif du 18 avril 2008 prononcé avec autorité de chose jugée dans la procédure en contentieux administratif, le tribunal départemental d’Iași avait constaté que le terrain en litige faisait partie du domaine public et qu’il appartenait à une unité scolaire de sorte que sa restitution aux anciens propriétaires n’était pas garantie par la loi (paragraphes 7, 8 et 10 ci-dessus). Le requérant n’a donc pas établi devant la Cour qu’il était en droit d’obtenir la restitution dudit terrain en vertu des dispositions pertinentes de la loi
n
o
18/1991.
22.
Enfin, la Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n
o
1 ne peut être interprété comme faisant peser sur les États contractants une obligation générale de restituer les biens leur ayant été transférés avant qu’ils ne ratifient la Convention (
Jantner c. Slovaquie
, n
o
39050/97, § 34, 4
mars 2003).
23.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère que s’agissant du terrain revendiqué, l’intéressé n’a pas un «
bien actuel
» ni une créance réputée suffisamment établie pour s’analyser en une «
valeur patrimoniale
» appelant la protection de l’article 1 du Protocole n
o
1.
24.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 8 octobre 2020.
Ilse Freiwirth
Branko Lubarda
Greffière adjointe
Président