Dragomirescu și Trânc împotriva României

Reclamantul din cererea nr. 29662/14, dl Lucian Dragomirescu („primul reclamant"), este cetățean român, născut în 1968.

Reclamantul din cererea nr. 31058/14, dl Vasile Trânc („al doilea reclamant"), este cetățean român, născut în 1958. Cei doi reclamanți au domiciliul în Bacău. Reclamanții au fost autorizați să își asigure ei înșiși apărarea intereselor în fața Curții (art. 36 §2 din Regulamentul Curții).

Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenții săi, în ultima fază dna S.M. Teodoroiu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Printr-un rechizitoriu din 29 martie 2010, parchetul de pe lângă judecătoria din Bacău i-a trimis pe reclamanți, experți-geometri, în fața acestei judecătorii pentru a răspunde sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă într-un proces civil referitor la anularea unui titlu de proprietate asupra unui teren revendicat de terți. Ancheta fusese deschisă în urma plângerii persoanei care fusese respinsă cererea de anulare și care se considera lezată de expertiza cadastrală efectuată de reclamanți în cadrul procesului civil.

Parchetul le-a reproșat reclamanților comiterea mai multor erori și a considerat că aceste erori erau intenționate. În acest sens, parchetul susținea că persoanele interesate nu și-au îndeplinit integral misiunea de identificare a terenurilor revendicate de părți și că au ascuns judecătoriei elemente esențiale pentru soluționarea litigiului.

Parchetul își întemeia acuzația pe plângerea persoanei care se considera lezată, pe declarațiile reclamanților, pe documentele depuse în procesul civil și pe o expertiză cadastrală dispusă în cursul anchetei.

Judecătoria din Bacău a ascultat părțile, precum și pe expertul care intervenise în cursul anchetei. Acest expert a apreciat că eroarea de identificare a terenului revendicat de partea lezată se datora absenței unei documentații cadastrale complete și indicațiilor eronate furnizate de partea lezată. Judecătoria a desemnat un nou expert-geometru pentru a efectua o nouă expertiză.

Printr-o sentință din 25 martie 2013, judecătoria din Bacău i-a achitat pe reclamanți. A judecat că din piesele dosarului reiese că persoanele interesate nu au căutat în mod intenționat să inducă în eroare instanța civilă atunci când au răspuns greșit la obiectivele misiunii lor de expertiză și au omis să aducă la cunoștința acesteia aspecte esențiale pentru soluționarea litigiului. A apreciat că această concluzie era confirmată de opiniile ultimilor doi experți-geometri, care acreditau versiunea reclamanților.

Parchetul a declarat apel. Susținând că raportul de expertiză pe care îl întocmiseră reflecta propria lor apreciere asupra aspectelor tehnice ale litigiului și că, în orice caz, acest raport nu influențase decizia instanței, persoanele interesate au cerut confirmarea achitării.

Printr-o decizie definitivă din 17 octombrie 2013, curtea de apel Bacău a admis apelul și i-a condamnat pe reclamanți la o pedeapsă de trei luni de închisoare cu suspendare pentru mărturie mincinoasă.

Aceasta a apreciat că judecătoria făcuse o apreciere eronată a pieselor depuse la dosar și a procedat, în consecință, la o nouă examinare a acestora.

După examinarea pieselor dosarului civil, a concluzionat că reclamanții dispuseseră de o documentație completă care le permitea să identifice terenurile revendicate și să răspundă astfel obiectivelor misiunii de expertiză cadastrală stabilite de instanța civilă.

A considerat că era suficient să se consulte piesele dosarului civil și, în special, un act de vânzare datat 1921 pe care partea pârâtă îl produsese în susținerea cererii sale de obținere a titlului de proprietate litigios, pentru a-și da seama că acest titlu de proprietate era eronat, dat fiind că privea un teren care nu era cel identificat în actul respectiv. A remarcat, de altfel, că reclamanții nu făcuseră referire la documentele dosarului în raportul lor de expertiză.

În ceea ce privește punctul de vedere expus de expertul-geometru în fața judecătoriei (paragrafele 8 și 9 de mai sus), a apreciat că nu era relevant pentru stabilirea vinovăției reclamanților, dat fiind că nu se referea la eroarea de identificare comisă de persoanele interesate cu privire la terenul părții pârâte.

A reținut că instanța civilă atrăsese de mai multe ori atenția persoanelor interesate asupra necesității de a identifica corect terenul revendicat. În consecință, a judecat că această eroare privea un aspect esențial pentru soluționarea litigiului, care privea atribuirea neregulată a titlului de proprietate părții pârâte.

Având în vedere aceste elemente, curtea de apel a concluzionat că reclamanții se făcuseră vinovați de mărturie mincinoasă pe motiv că acționaseră cu intenția de a induce în eroare instanța prezentându-i o situație fabricată și că nu avea importanță dacă instanța își întemeiase sau nu decizia pe expertiza litigioasă. Dreptul intern relevant

Dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la atribuțiile instanțelor de apel și de recurs care erau în vigoare la momentul faptelor și sunt relevante în speță sunt descrise în cauza Găitănaru c. României (nr. 26082/05, §§ 17-18, 26 iunie 2012). PLÂNGERE

Invocând art. 6 §1 din Convenție, reclamanții susțin că nu au beneficiat de un proces echitabil. ÎN DREPT Conexarea cererilor

Având în vedere similitudinea prezentelor cereri, Curtea consideră oportună dispunerea conexării acestora, în temeiul art. 42 §1 din Regulamentul său. Cu privire la plângerea formulată în temeiul art. 6 §1 din Convenție

Reclamanții îi reproșează curții de apel că i-a condamnat pentru mărturie mincinoasă fără să fi procedat la administrarea de noi probe, în condițiile în care fuseseră achitați de judecătorie pentru aceeași infracțiune. Aceștia invocă art. 6 §1 din Convenție, care se citește după cum urmează în părțile sale relevante în speță: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa."

Guvernul consideră că cererea este vădit nefondată. El consideră că în speță, spre deosebire de cauza Găitănaru c. României (nr. 26082/05, 26 iunie 2012), curtea de apel și-a întemeiat verdictul de condamnare exclusiv pe documente scrise de care reclamanții avuseseră cunoștință și pe care avuseseră toată libertatea de a le contesta.

Reclamanții fac trimitere la hotărârea Mischie c. României (nr. 50224/07, 16 septembrie 2014) și susțin că curtea de apel nu putea infirma achitarea lor fără a proceda la administrarea de noi probe.

Curtea reamintește că are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu îi revine să cunoască erorile de fapt sau de drept comise pretins de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. De asemenea, dacă Convenția garantează la art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care ține astfel în primul rând de dreptul intern și de jurisdicțiile naționale (García Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

În speță, ea remarcă faptul că procedura care s-a desfășurat în fața curții de apel a fost o procedură completă, care urma aceleași reguli ca și o procedură de fond. Astfel, curtea de apel putea decide fie să confirme achitarea reclamanților pronunțată în primă instanță, fie să îi declare vinovați, după ce ar fi efectuat o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției lor, dacă este cazul prin administrarea de noi mijloace de probă (a se vedea, mutatis mutandis, Dănilă c. României, nr. 53897/00, § 38, 8 martie 2007, Găitănaru, citată anterior, § 30, și Văduva c. României, nr. 27781/06, § 43, 25 februarie 2014).

Curtea observă că, judecând că reclamanții se făcuseră vinovați de mărturie mincinoasă (paragraful 11 de mai sus), curtea de apel a procedat la o nouă interpretare a faptelor și, pentru a ajunge la această concluzie, nu a administrat probe noi, ci a pronunțat verdictul de vinovăție întemeindu-se exclusiv pe documentele scrise care fuseseră depuse la dosar în stadiile anterioare ale procedurii penale (paragrafele 12-16 de mai sus).

În ceea ce privește opinia exprimată de expertul-geometru în fața judecătoriei (paragrafele 8 și 9 de mai sus), Curtea constată că curtea de apel nu a pus la îndoială credibilitatea acestei mărturii, ci a judecat că nu era relevantă, întrucât nu se referea la faptele pentru care reclamanții fuseseră recunoscuți vinovați de mărturie mincinoasă (paragraful 15 de mai sus; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Marilena-Carmen Popa c. României, nr. 1814/11, 46, 18 februarie 2020). În consecință, ea consideră că prezenta cauză trebuie distinsă de cele în care reclamanții, achitați de instanțele inferioare, au fost recunoscuți vinovați de instanța de ultim grad pe baza unei noi interpretări a unor mărturii ai căror autori această din urmă instanță nu i-a audiat (Găitănaru, citată anterior, § 32, și Mischie, citată anterior, § 38).

Ca și Guvernul, Curtea consideră că reclamanții aveau cunoștință de documentele scrise care au jucat un rol determinant în condamnarea lor de către curtea de apel, în special de actul de vânzare din 1921 (paragraful 14 de mai sus), și că aveau posibilitatea de a-și apăra poziția și de a-și expune argumentele în favoarea confirmării achitării (paragraful 10 de mai sus).

În ceea ce privește motivarea hotărârii curții de apel, Curtea nu detectează niciun indiciu de arbitrar sau de lipsă de echitate. Faptul că curtea de apel a apreciat, printr-o hotărâre motivată și după analiza probelor scrise ale dosarului, că reclamanții se făcuseră vinovați de mărturie mincinoasă în cadrul procesului civil la care participaseră în calitate de experți nu este suficient pentru a pune sub semnul întrebării echitatea procedurii penale în cauză.

În concluzie, având în vedere procedura considerată în ansamblul său, Curtea nu detectează nicio aparență de încălcare a dreptului reclamanților la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 §1 din Convenție.

În consecință, cererile sunt vădit nefondate și trebuie respinse, în temeiul art. 35 §§3 lit. a) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să conexeze cererile; Declară cererile inadmisibile. Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 8 octombrie 2020. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Grefieră adjunctă Președinte

Le requérant de la requête n o 29662/14, M. Lucian Dragomirescu (« le premier requérant »), est un ressortissant roumain né en 1968.

Le requérant de la requête n o 31058/14, M. Vasile Trânc (« le deuxième requérant »), est un ressortissant roumain né en 1958. Les deux requérants résident à Bacau. Les requérants ont été autorisés à assurer eux ‑ mêmes la défense de leurs intérêts devant la Cour (article 36 § 2 du règlement de la Cour).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par ses agents, en dernier lieu M me S.M. Teodoroiu, du ministère des Affaires étrangères. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par un réquisitoire du 29 mars 2010, le parquet près le tribunal de première instance de Bacau renvoya les requérants, experts-géomètres, devant ce tribunal pour répondre du chef de faux témoignage dans un procès civil relatif à l’annulation d’un titre de propriété sur un terrain revendiqué par des tiers. L’enquête avait été ouverte à la suite d’une plainte de la personne qui avait été déboutée de sa demande d’annulation et qui s’estimait lésée par l’expertise cadastrale effectuée par les requérants dans le cadre du procès civil.

Le parquet reprochait aux requérants d’avoir commis plusieurs erreurs et il estimait que ces erreurs étaient volontaires. À cet égard, il soutenait que les intéressés ne s’étaient pas intégralement acquittés de leur mission d’identification des terrains revendiqués par les parties et qu’ils avaient caché au tribunal des éléments essentiels pour l’issue du litige.

Le parquet fondait son accusation sur la plainte de la personne qui s’estimait lésée, sur les déclarations des requérants, sur les pièces produites dans le procès civil et sur une expertise cadastrale ordonnée au cours de l’enquête. 8 . Le tribunal de première instance de Bacau entendit les parties ainsi que l’expert qui était intervenu au cours de l’enquête. Cet expert estima que l’erreur d’identification du terrain revendiqué par la partie lésée était due à l’absence de documentation cadastrale complète et aux indications erronées fournies par la partie lésée. Le tribunal désigna un nouvel expert-géomètre pour qu’il effectuât une nouvelle expertise. 9 . Par un jugement du 25 mars 2013, le tribunal de Bacau relaxa les requérants. Il jugea qu’il ressortait des pièces du dossier que les intéressés n’avaient pas volontairement cherché à induire le tribunal civil en erreur lorsqu’ils avaient mal répondu aux chefs de leur mission d’expertise et avaient omis de porter à sa connaissance des aspects essentiels pour l’issue du litige. Il estima que cette conclusion était corroborée par les avis des deux derniers experts-géomètres qui accréditaient la version des requérants. 10 . Le parquet interjeta appel. Arguant que le rapport d’expertise qu’ils avaient dressé reflétait leur propre appréciation des aspects techniques du litige et qu’en tout état de cause ce rapport n’avait pas influencé la décision du tribunal, les intéressés demandèrent la confirmation de la relaxe. 11 . Par un arrêt définitif du 17 octobre 2013, la cour d’appel de Bacău accueillit l’appel et condamna les requérants à une peine de trois mois d’emprisonnement avec sursis pour faux témoignage. 12 . Elle estima que le tribunal de première instance avait fait une appréciation erronée des pièces qui avaient été versées au dossier et elle procéda par conséquent à un nouvel examen de celles-ci. 13 . Après examen des pièces du dossier civil, elle conclut que les requérants avaient disposé d’une documentation complète qui leur permettait d’identifier les terrains revendiqués et de répondre ainsi aux chefs de mission de l’expertise cadastrale fixés par le tribunal civil. 14 . Elle considéra qu’il suffisait de consulter les pièces du dossier civil et, en particulier, un acte de vente daté de 1921 que la partie défenderesse avait produit à l’appui de sa demande d’obtention du titre de propriété litigieux, pour se rendre compte que ce titre de propriété était erroné étant donné qu’il concernait un terrain qui n’était pas celui identifié dans l’acte en question. Elle releva en outre que les requérants ne s’étaient pas référés aux documents du dossier dans leur rapport d’expertise. 15 . Quant au point de vue exposé par l’expert-géomètre devant le tribunal de première instance (paragraphes 8 et 9 ci-dessus), elle estima qu’il n’était pas pertinent pour l’établissement de la culpabilité des requérants étant donné qu’il ne portait pas sur l’erreur d’identification commise par les intéressés concernant le terrain de la partie défenderesse. 16 . Elle nota que le tribunal civil avait plusieurs fois attiré l’attention des intéressés sur la nécessité d’identifier correctement le terrain revendiqué. Par conséquent, elle jugea que cette erreur concernait un aspect essentiel pour l’issue du litige qui portait sur l’attribution irrégulière du titre de propriété à la partie défenderesse. 17 . Au vu de ces éléments, la cour d’appel conclut que les requérants s’étaient rendus coupables de faux témoignage au motif qu’ils avaient agi dans l’intention d’induire le tribunal en erreur en lui présentant une situation controuvée, et que peu importait que le tribunal eût ou non fondé sa décision sur l’expertise litigieuse. Le droit interne pertinent 18. Les dispositions du code de procédure pénale relatives aux pouvoirs des juridictions d’appel et de recours qui étaient en vigueur à l’époque des faits et sont pertinentes en l’espèce sont décrites dans l’affaire Găitănaru c. Roumanie (n o 26082/05, §§ 17-18, 26 juin 2012). GRIEF 19. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants soutiennent qu’ils n’ont pas bénéficié d’un procès équitable. EN DROIT Jonction des requêtes 20. Vu la similitude des présentes requêtes, la Cour juge opportun d’ordonner leur jonction, en application de l’article 42 § 1 de son règlement. Sur le grief formulé sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention 21. Les requérants reprochent à la cour d’appel de les avoir condamnés du chef de faux témoignage sans avoir procédé à l’administration de nouvelles preuves alors qu’ils avaient été relaxés par le tribunal de première instance pour cette même infraction. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit comme suit dans ses parties pertinentes en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » 22. Le Gouvernement estime que la requête est manifestement mal fondée. Il considère qu’en l’espèce, à la différence de l’affaire Găitănaru c. Roumanie (n o 26082/05, 26 juin 2012), la cour d’appel a fondé son verdict de condamnation uniquement sur des pièces écrites dont les requérants avaient eu connaissance et qu’ils avaient eu toute liberté de contester. 23. Les requérants renvoient à l’arrêt Mischie c. Roumanie (n o 50224/07, 16 septembre 2014) et maintiennent que la cour d’appel ne pouvait pas infirmer leur relaxe sans procéder à l’administration de nouvelles preuves. 24. La Cour rappelle qu’elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). 25. En l’espèce, elle note que la procédure qui s’est déroulée devant la cour d’appel était une procédure complète qui suivait les mêmes règles que celles d’une procédure au fond. Ainsi, la cour d’appel pouvait décider soit de confirmer la relaxe des requérants prononcée en premier ressort soit de les déclarer coupables, après s’être livrée à une appréciation complète de la question de leur culpabilité ou de leur innocence, le cas échéant en administrant de nouveaux moyens de preuve (voir, mutatis mutandis, Dănilă c. Roumanie , n o 53897/00, § 38, 8 mars 2007, Găitănaru , précité, § 30, et Văduva c. Roumanie , n o 27781/06, § 43, 25 février 2014). 26. La Cour observe qu’en jugeant que les requérants s’étaient rendus coupables de faux témoignage (paragraphe 11 ci-dessus) la cour d’appel s’est livrée à une nouvelle interprétation des faits, et que pour parvenir à cette conclusion elle n’a pas administré de nouvelles preuves mais a prononcé le verdict de culpabilité en se fondant exclusivement sur les documents écrits qui avaient été produits au dossier aux stades antérieurs de la procédure pénale (paragraphes 12 à 16 ci-dessus). 27. En ce qui concerne l’opinion exprimée par l’expert-géomètre devant le tribunal de première instance (paragraphes 8 et 9 ci-dessus), la Cour note que la cour d’appel n’a pas mis en doute la crédibilité de ce témoignage mais a jugé qu’il n’était pas pertinent dès lors qu’il ne portait pas sur les faits pour lesquels les requérants avaient été reconnus coupables de faux témoignage (paragraphe 15 ci-dessus ; voir aussi, mutatis mutandis, Marilena-Carmen Popa c. Roumanie, n o 1814/11, 46, 18 février 2020). Dès lors, elle estime qu’il convient de distinguer la présente affaire de celles où les requérants, acquittés par les juridictions inférieures, ont été reconnus coupables par la juridiction de dernier degré sur la base d’une nouvelle interprétation de témoignages dont cette dernière n’a pas entendu les auteurs ( Găitănaru , précité, § 32, et Mischie , précité, § 38). 28. Comme le Gouvernement, la Cour considère que les requérants avaient connaissance des documents écrits qui ont joué un rôle déterminant dans leur condamnation par la cour d’appel, en particulier de l’acte de vente de 1921 (paragraphe 14 ci-dessus), et qu’ils ont eu la possibilité de défendre leur position et d’exposer leurs arguments en faveur de la confirmation de la relaxe (paragraphe 10 ci-dessus). 29. En ce qui concerne la motivation de l’arrêt de la cour d’appel, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire ou de manque d’équité. Le fait que la cour d’appel ait estimé, par un arrêt motivé et après analyse des preuves écrites du dossier, que les requérants s’étaient rendus coupables de faux témoignage lors du procès civil auquel ils avaient participé en tant qu’experts ne suffit pas à mettre en doute l’équité de la procédure pénale en cause. 30. En conclusion, eu égard à la procédure considérée dans son ensemble, la Cour ne décèle aucune apparence de violation du droit des requérants à un procès équitable, tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. 31. Il s’ensuit que les requêtes sont manifestement mal fondées et qu’elles doivent être rejetées, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre les requêtes ; Déclare les requêtes irrecevables. Fait en français puis communiqué par écrit le 8 octobre 2020. Ilse Freiwirth Faris Vehabović Greffière adjointe Président