CtEDO 28.06.2011 Auto

CODREANU c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
28.06.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CODREANU c. ROUMANIE (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34513/04 prezentate de Constantin CODREAUN și de alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 28 iunie 2011 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători; și a lui Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 septembrie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, soții Constantin și Carmen Codreanu și copiii lor Gabriela și Andrei Codreanu sunt apatrizi de origine română, născuți în 1951, 1954, 1982 și 1990. Reclamanții, care au fost admiși în beneficiul asistenței judiciare, au fost reprezentați în fața Curții de către domnul A. Simion, avocat la București. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, dl Răzvan Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1990, reclamanții au părăsit România pentru Germania. În 1993, au devenit apatrizi după ce au renunțat la cetățenia românească. În 1994, ei au fost expulzați pentru prima dată din Germania, dar, la sosirea lor în România, au fost trimiși înapoi în Germania din cauza statutului lor apatrid. Printr-o notă diplomatică transmisă autorităților germane prin Ambasada României la Berlin, la 2 mai 2001, aceasta din urmă le-a informat că autoritățile române au acceptat să găzduiască pe teritoriul României douăzeci și două de persoane, inclusiv reclamanții, care se aflau sub comanda unei proceduri de expulzare. În noiembrie 2002, autoritățile germane au recunoscut reclamanților că șederea lor în Germania era ilegală și au fost informați că aveau obligația de a părăsi teritoriul german înainte de 31 decembrie 2002 și că, în caz contrar, urmau să fie expulzați. La 10 martie 2003, reclamanții au fost duși cu forța în România, la bordul unui avion aparținând unei companii germane. Ei au fost escortați de polițiști germani care i-au scos din avion la aeroportul internațional București. Pe pista de aterizare, ei au fost interpelați de polițiști români care i-au urcat într-un autobuz și i-au dus la sediul poliției de la aeroport. Ei au refuzat orice contact cu autoritățile române pe motiv că acordul autorităților române cu privire la primirea lor în România era ilegal. Prin urmare, ei au considerat că nu există nici un temei legal pentru expulzarea lor și au cerut o întoarcere imediată în Germania. Ei au invocat două acorduri încheiate în 1992 și 1998 între autoritățile române și germane care excludeau de la măsuri de expulzare persoanele care deveniseu apatrizi înainte de 1998. Ei au aflat în zona aeroportului și au depus o plângere penală împotriva polițiștilor români care i-au interogat pe pista aeroportului, acuzându-i că au exercitat violență fizică și că i-au amenințat pentru a-i aduce pe teritoriul român. A doua zi, ei au fost duși într-un centru de primire pentru refugiați situat în suburbiile București. Reclamanții au refuzat să fie ținuți acolo și s-au întors în holul aeroportului. 11. Ei au cerut Tribunalului de Apel din București recunoașterea statutului lor de apatrid și a dreptului lor de a nu intra pe teritoriul României. Ei și-au reiterat refuzul de a intra în contact cu autoritățile române și au solicitat condamnarea acestora să le elimine de pe lista persoanelor vizate de acordul de readmisie. Ei au susținut că nu există nici o bază legală pentru primirea lor în România și au considerat că ar trebui să beneficieze de același tratament ca în 1994, și anume să fie trimiși înapoi în Germania din cauza statutului lor de apatrid. 12. Printr-o hotărâre din 27 mai 2003, camera de judecată administrativă a tribunalului de apel din București a respins acțiunea pe motiv că prin deplasarea în centrul de primire a refugiaților din București, reclamanții acceptaseră intrarea pe teritoriul României. În orice caz, instanța de apel a considerat că primirea reclamanților pe teritoriul României are un caracter umanitar în ceea ce privește statutul lor anterior de cetățeni români și decizia definitivă a autorităților germane de a-i expulza. 13. Reclamanții au formulat un recurs care susținea că respingerea acțiunii lor a fost rezultatul mai multor erori de judecată. Ei au subliniat că deplasarea lor în centrul refugiaților nu a fost voluntară și că nu a avut nici un temei legal pentru expulzarea lor. 14. Prin hotărârea definitivă din 30 martie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. În plus, Înalta Curte a considerat că acordul de readmisie nu putea fi cenzurat de instanțele administrative din momentul în care a acționat într-un acord diplomatic cu privire la litigiul administrativ. 15. La 3 iulie 2003, în jurul orei 23, mai mulți polițiști și agenți de securitate au desfășurat o operațiune de control a persoanelor care se aflau în aeroport. Cu această ocazie, ei au interpelat o duzină de persoane, printre care M. Codreanu, care, în absența celorlalți membri ai familiei sale, ținea lucrurile personale în holul aeroportului. Ea a fost condusă cu forța într-un birou al poliției unde i s-a cerut să părăsească zona aeroportului. 17. Recurenta a formulat o plângere penală împotriva polițiștilor, acuzându-i că i-au acuzat de violență fizică, amenințări și dizgrație și că i-au furat și distrus anumite bunuri. Codreanu s-a prezentat la Institutul de Medicină Legală din București, care a constatat existența a trei vânătăi de 2-3 cm pe brațul stâng. Medicii au considerat că aceste vânătăi nu necesitau îngrijire medicală și că acestea puteau fi produse în noaptea de 3-4 iulie 2003 prin lovituri sau prin compresie a brațului. 19. În august 2003, potrivit reclamanților, sau la 25 iulie 2003, potrivit guvernului, cu ocazia unui nou control efectuat pe aeroport, domnul și domnul Codreanu au fost interpelați de polițiști și agenți de securitate și canalizați de forță la biroul de poliție din gara centrală din București. Deoarece nu a fost reținută nicio sarcină împotriva lor, ei s-au întors în aceeași zi la aeroport. Ei au fost din nou arestați și reduși la stația centrală că au plecat imediat și s-au întors la aeroport. Ei au refuzat să semneze procesul-verbal de restituire a bunurilor lor pe motiv că polițiștii nu au întocmit lista bunurilor confiscate. Aceste bunuri le-au fost restituite cinci zile mai târziu. 20. Ei au formulat o plângere penală împotriva polițiștilor, acuzându - i că au comis acte de violență fizică, amenințări și amenințări pentru a - i îndepărta de la aeroport și pentru că le - au furat și le - au distrus bunurile. În cadrul anchetei privind circumstanțele în care familia Codreanu s-a mutat la aeroportul internațional București, după ce l-a interogat pe dl Codreanu și pe polițiștii implicați, Parchetul din apropierea tribunalului departamental din București a încheiat la 10 octombrie La 24 ianuarie 2005, reclamanții au fost expulzați definitiv de la aeroport. 23. Decizia Parchetului din 10 octombrie 2003 a fost comunicată avocatului reclamanților la 2 martie 2005. În ceea ce privește plângerile referitoare la evenimentele din 3 și 25 iulie 2003, după ce i-a intervievat pe dl și dl. Codreanu, polițiștii și agenții de securitate implicați, Parchetul de lângă curtea de apel a Bucureștiului a ajuns la concluzia, la 13 iunie 2006, că nu a existat nici o violență în cazul în care polițiștii și agenții de securitate nu au comis nici o infracțiune, în ceea ce privește vânătăile de pe brațul lui M. Codreanu, Parchetul a considerat că acestea ar fi putut fi cauzate cu ocazia arestării sale, dar a considerat că polițiștii nu au avut intenția de a o răni, ci de a o duce la biroul de poliție. 25. Acuzarea a fost comunicată avocatului reclamanților la 15 iunie 2006. La 24 septembrie 1992, miniștrii de limbă germană și română și-au angajat reciproc să-și primească resortisanții în mod ilegal pe teritoriul altei țări. La 9 iunie 1998, cele două țări și-au luat angajamentul de a-și primi foștii resortisanți care au renunțat după data intrării în vigoare a acordului cu cetățenia lor, în timp ce se aflau pe teritoriul altei țări. 27. La 2 mai 2001, ambasada României din Berlin a informat autoritățile administrative germane că autoritățile române și-au dat acordul ca douăzeci și două de persoane expulzate din Germania, inclusiv reclamanții, să intre în România cu documente de călătorie eliberate de autoritățile germane. Codul de procedură penală 28. La art. 278 alineatul (3) din Codul de procedură penală prevede posibilitatea de a contesta procurorului-șef un neloc sau o decizie de clasificare. Termenul este de douăzeci de zile și începe să curgă de la data comunicării către persoana interesată a deciziei Parchetului. La art. 278-1 alineatul (1) din același cod prevede posibilitatea de a contesta decizia procurorului-șef în fața instanței. GRIEF 29. Invocând articolele 3, 6 și 9 din convenție și articolele 2 din Protocolul nr. 4 și 1 din Protocolul nr. 12 La Convenție, reclamanții se plâng de condițiile de viață la aeroportul București, de relele tratamente comise de polițiștii români și de la sfârșitul procedurii în litigiu administrativ. Ei denunță presiunile pe care autoritățile române le-ar fi supus pentru a-i obliga să intre în România și pentru a prelua legătura juridică cu acest stat. Ei consideră că, în exercitarea drepturilor menționate anterior, au făcut obiectul unei discriminări din cauza statutului lor de apatrid. Curtea ia notă de faptul că aceste obiecțiuni se referă, pe de o parte, la condițiile de viață la aeroport și, pe de altă parte, la violența care se presupune că se referă la sosirea la aeroport și la controalele polițienești. 31. În ceea ce privește condițiile de viață la aeroport, Curtea constată că autoritățile române și-au dat consimțământul la intrarea pe teritoriul României. Reclamanții au refuzat cu fermitate să intre pe teritoriul României sau să aibă relații juridice cu statul român. De asemenea, aceștia au opus un refuz categoric propunerii de a fi ținuți într-un centru de primire. 32. Prin urmare, Curtea consideră că această situație a constat în alegerea deliberată a persoanelor în cauză și că aceasta nu poate fi imputată statului român (a se vedea, mutatis mutandis, Mogoșcc. România, n 20420/02, § 111, 13 octombrie 2005 și Mihai c. România (dec), n 38125/03, 10 noiembrie 2009). În ceea ce privește presupusa violență în cadrul controalelor polițienești, guvernul ridică o excepție de la epuizarea căilor de atac interne. Acesta arată că reclamanții au omis să sesizeze procurorul-șef și instanța competentă, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, pentru a se plânge de deciziile de clasificare și de nu data de 10 octombrie 2003 și 13 iunie 2006. 34. Curtea reamintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne, prevăzută la art. 35 din Convenție, impune persoanelor care doresc să inițieze împotriva unui stat o acțiune în fața Curții, obligația de a utiliza anterior acțiunile pe care le oferă sistemul juridic al țării lor. 36. În speță, Curtea constată că cele două hotărâri ale Parchetului au fost aduse la cunoștința avocatului reclamanților la 2 martie 2005 și 15 Începând cu aceste date, reclamanții au la dispoziție o perioadă de 20 de zile pentru a introduce o contestație în fața procurorului-șef al Parchetului și apoi în fața instanței competente care ar fi fost investită în examinarea veridicității afirmațiilor lor și a eficacității anchetei. Or, reclamanții au omis să prevaleze. 37. acceptă excepția guvernului și respinge această parte a spătarului în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție pentru neobosirea căilor de atac interne. Alte obiecții 38. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de rezultatul procedurii în litigiu administrativ. Instanțele române nu ar fi aplicat în mod corect dreptul intern și acordurile încheiate între Germania și România și ar fi încălcat dreptul lor de a nu intra pe teritoriul român și de a fi retrimise în Germania. 39. Curtea amintește că hotărârile referitoare la intrarea, șederea și la landul teritoriului nu aduc atingere drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil și nici nu se referă la binefacerea unei acuzații în materie penală, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenția (Maaouia c. Franța [GC], nr 39652/98, 5 octombrie 2000, CEDH 2000-X, § 40 și Mogoș și Krifka c. Germania ( (cc.), nr. 78084/01, 27 martie 2003). 40. Prin urmare, Curtea concluzionează că acest litigiu este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (4). 41. Reclamanții invocă o încălcare a dreptului lor la libertatea de circulație, prevăzut la art. 2 alineatul (2) din Protocolul nr. 4, din cauza refuzului autorităților române de a le trimite înapoi în Germania. 42. Curtea amintește că dreptul de liberă circulație, astfel cum este recunoscut la alineatele (1) și (2) din art. 2 din Protocolul nr. 4 are scopul de a asigura dreptul oricărei persoane, garantat, de a circula în interiorul teritoriului în care se află și de a-l părăsi, ceea ce implică dreptul de a călători într-o țară la alegerea sa în care ar putea fi autorizată să intre (Mogoșc. România (dec.), nr. 20420/02, 6 mai 2004). 43. Prin urmare, libertatea de circulație interzice orice măsură care ar putea aduce atingere acestui drept sau de a restrânge exercitarea, dacă aceasta nu îndeplinește cerința unei măsuri care ar putea trece drept necesară într-o societate democratică. 33592/96, § 61, 22 mai 2001). 44. În speță, Curtea constată că reclamanții se plâng de refuzul autorităților române de a le permite să se întoarcă în Germania. Curtea subliniază că reclamanții pot intra în mod liber pe teritoriul României, pot solicita documente și pot face demersuri în fața autorităților consulare ale oricărei alte țări pentru a obține dreptul de a intra în România. Curtea consideră că o astfel de situație nu este imputată statului pârât (a se vedea, mutatis mutandis, Mogoș (dec.), menționat anterior). 47. În consecință, Curtea concluzionează că această cauză este incompatibilă rațiae personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respins în temeiul art. 35 alin. (4). 48. În cele din urmă, Curtea constată că afirmațiile reclamanților referitoare la libertatea de conștiință și discriminarea de care ar fi fost victime datorită statutului lor de apatrid nu sunt susținute de niciun element din dosar. 49. Având în vedere elementele aflate în posesia sa, Curtea nu identifică, în faptele cauzei, nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. 50. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt în mod vădit justificate greșit și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Moduler Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă