BONNEMAISON c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

19.03.2019

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

BONNEMAISON c. FRANCE (CtEDO, 2019)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 32216/15 Nicolas BONNAISON împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 19 martie 2019 într-un comitet compus din Mārti 368/š Mits, președinte, André Potocki, Latif Hüseynov, judecători, și din Milano Blaško, grefier adjunct de secțiune, având în vedere cererea formulată la 25 iunie 2015, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT pe reclamant, dl Nicolas Bonmaison, este un cetățean francez născut în 1961 și rezident în Bayonne. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Fontaine, avocat care lucrează la Neuilly-sur-Seine. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 2011, reclamantul, medic generalist, a preluat funcția de responsabil de urgență în cadrul unității de spitalizare de scurtă durată (UHCD) a centrului spitalicesc din Côte Basque din Bayonne. La 9 august 2011, un cadru de sănătate a fost desemnat un raport de raportare a unor evenimente grave în serviciul UHCD, adresat directorului centrului spitalicesc. În acest raport, întocmit pe baza constatărilor făcute de membrii echipei de îngrijire a serviciului, autorii au suspectat că reclamantul a provocat moartea a patru pacienți, considerați la sfârșitul vieții, la scurt timp după ce a părăsit camerele lor. Într-un articol din 13 august 2011 al ziarului sud-vest, Consiliul reclamantului a declarat că clientul său a recunoscut faptele și a precizat următoarele fapte [El] își asumă responsabilitatea Pentru că a luat decizii medicale, în sufletul și conștiința sa, în fața pacienților aflați în suferință, într-un proces de moarte inevitabil și iminent. El a decis în funcție de cazurile clinice. El a scurtat suferințele pacienților, conform jurământului pe care l-a dat. La 12 august 2011, reclamantul a fost acuzat de infracțiune de otrăvire cu persoane vulnerabile de către un judecător judecătoresc în instanță din Bayonne, care a fost, de asemenea, pus sub supraveghere judiciară. printr-o ordonanță din 15 octombrie 2013, judecătorul judecător l-a pus sub acuzare pe reclamant și l-a trimis înapoi în fața instanței judecătorești din Bayonne. La 25 iunie 2014, Tribunalul din Pirinei-Atlantice l-a numit pe solicitant. În foaia de motivare, s-a indicat că reclamantul însuși a efectuat injecții letale, fără să fi informat echipa de îngrijire și familiile și fără a informa dosarele medicale ale pacienților, dar că, cu toate acestea, intenția omucidere nu a fost stabilită ținând cont de efectele posibile, necăutate, ale produselor utilizate. Prin hotărârea din 24 octombrie 2015, Tribunalul din Maine și Loire, hotărând în apel, l-a acuzat pe reclamant de șase decese despre care era suspectat, din cauza faptului că avea dubii cu privire la intenția sa de crimă. În schimb, l-a declarat vinovat pentru decesul unei paciente, cu intenția de a-i da moartea, fiind stabilită la doi ani de închisoare cu suspendare. La 1 septembrie 2011, Consiliul departamental din Pirinei-Atlantice a decis să nu sesizeze instanța disciplinară cu privire la o plângere împotriva reclamantului. La 14 septembrie 2011, Consiliul național al llui Ordin al medicilor a decis să sesizeze organele disciplinare cu privire la o plângere. 11. În decembrie 2011, camera disciplinară națională de la mail-Ordinul medicilor a respins o cerere de suspiciune legitimă prezentată de Consiliul Național al Medicilor, care solicita ca acest caz să fie atribuit unei alte formări decât cea din regiunea Aquitaine. 12. După cum s-a afirmat la 11 mai 2012 de către consilierul raportor al Camerei Disciplinare de primă instanță din ordinea medicilor din Aquitaine, reclamantul a declarat că și-a dat seama pe deplin de gravitatea actelor care i-au fost reproșate, motivate exclusiv de preocuparea de a evita suferințe extreme pacienților și de a le respecta demnitatea. 13. La 15 decembrie 2012, Camera disciplinară de Primă Instanță din cadrul tribunalului din Luxemburg, hotărând asupra plângerii depuse de Consiliul Național al Medicilor, a decis să-l pedepsească pe reclamant cu pedeapsa disciplinară pentru radierea tabloului de bord al medicilor, având în vedere gravitatea și caracterul repetat al deficiențelor deontologice comise. Aceasta s-a bazat pe raportul de raportare adresat directorului centrului spitalicesc la 9 august 2011, pe declarațiile Consiliului recurentului din ziarul sud-vest, pe declarațiile reclamantului și pe lipsa unei contestații cu privire la exactitatea materială a faptelor reproșate și și-a întemeiat decizia pe articolul R. 4127-38 din Codul de sănătate publică, susținând în același timp că reclamantul a luat o decizie fără a respecta procedurile prevăzute la articolele L. 1111-4, L. 1111-13 și R. 4127-37 din Codul de sănătate publică, și anume respectarea procedurii colegiale și consultarea persoanei de încredere, a familiilor sau a rudelor acestora și, dacă este cazul, a directivelor anticipate ale pacienților. Camera disciplinară a subliniat faptul că procedura disciplinară era independentă de procedura penală 14. La 15 aprilie 2014, camera disciplinară națională de la mai multe medici, sesizată de solicitant și de Consiliul departamental din Pirinei-Atlantice, a respins recursurile acestora. În special, Comisia a considerat că procedurile disciplinare erau regulate, că procedurile penale și disciplinare erau independente și că camera disciplinară de primă instanță nu se baza pe mențiunile Camerei de l'inginerie a instanței de apel din Pau. Camera disciplinară națională a considerat că reclamantul a săvârșit acte, încălcând articolele L. 1111 4, L. 1111 13 și R. 4127-37 din Codul de sănătate publică, interzise prin art. 4127 38, care interzice medicului să provoace în mod deliberat moartea. În plus, Comisia a considerat că procedura a fost contradictorie, că reclamantul a contestat, nici în primă instanță, nici în apel, exactitatea faptelor constatate de membrii echipei de îngrijire, pe care le-a recunoscut verbal în fața sa, în mod deliberat, a cauzat moartea unei paciente prin injecție. De asemenea, Comisia a răspuns la declarațiile Consiliului său din ziarul sud-vest, pe care reclamantul nu le-a dezmințit niciodată. 15. Printr-o hotărâre motivată pe termen lung din 30 decembrie 2014, Consiliul de Stat a respins recursul reclamantului. El a examinat apoi temeinicia deciziei atacate. În acest sens, a presupus că hotărârea de a detașa de pe teritoriul Pyrénées-Atlantics nu a fost definitivă și, în orice caz, că a fost reieșit din camera disciplinară națională. Pe de o parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, membrii acestei instanțe se bazau pe evidențele reclamantului însuși, care nu contestase moartea a trei pacienți prin injectarea unui medicament, și pe de altă parte, pe faptul că apreciaseră faptele din toate documentele din dosarul disciplinar, în special în ceea ce privește mărturiile precise și concordante ale personalului medical care erau anexate la acest dosar. Apoi, analizând sancțiunea aplicată reclamantului, el a amintit că, dacă alegerea acesteia ar fi fost luată în considerare de judecătorii din fond, îi aparținea, în calitatea sa de judecător de casație, să verifice dacă aceasta nu era în afara proporției cu greșeala comisă. În acest context, el a considerat că radiația reclamantului din tabloul ordinii medicilor era justificată. La 17 iunie 2016, camera disciplinară națională din a decis să mențină sancțiunea. Dreptul intern relevant și practica 17. Dispozițiile relevante din Codul sănătății publice, cum ar fi cele din momentul faptelor, se citeau după cum urmează Articolul L. 1111-4 Orice persoană ia, împreună cu profesionistul din domeniul sănătății și ținând seama de informațiile și de recomandările pe care i le furnizează, deciziile privind sănătatea sa. Medicul trebuie să respecte voința persoanei după ce a informat cu privire la consecințele alegerii sale. (...) Când persoana este în afara statului de voința sa, nici o intervenție sau investigație nu poate fi efectuată, cu excepția cazului în care este urgent sau imposibil, fără consultarea persoanei de încredere prevăzute în art. L. 1111-6, sau a familiei, sau în absența acesteia. În cazul în care persoana este în afara statului membru în care aceasta își exprimă voința, limitarea sau încetarea tratamentului care ar putea pune viața în pericol nu poate fi realizată fără a fi respectat procedura colegială definită de Codul de conduită medicală și fără ca persoana de încredere prevăzută la articolul L. 1111-6 sau familia sau, în caz contrar, unul dintre rudele sale și, dacă este cazul, directivele anticipate ale persoanei, au fost consultate. Decizia motivată de limitare sau de încetare a tratamentului este înscrisă în dosarul medical. (...) Articolul L. 1111-13 În cazul în care o persoană, în stadiu avansat sau în stadiu terminal al unei afecțiuni grave și incurabile, indiferent de cauză, își exprimă voința, medicul poate decide să limiteze sau să întrerupă un tratament inutil, disproporționat sau cu alte scopuri decât prelungirea artificială a vieții persoanei respective, după ce a respectat procedura colegială definită de codul deontologic medical și a consultat persoana de încredere menționată la articolul L. 1111-6, familia sau, în caz contrar, unul dintre rudele sale și, dacă este cazul, directivele anticipate ale persoanei. Decizia sa, motivată, este înscrisă în dosarul medical. (...) Articolul R. 4127-37 I.- În orice situație, medicul trebuie să se străduiască să aline suferința pacientului prin mijloace adecvate stării sale și să-l asiste din punct de vedere moral. El trebuie să se abțină de la orice încăpățânare nejustificată în cadrul investigațiilor sau al tratamentului și poate renunța la efectuarea sau continuarea tratamentelor care par inutile, disproporționate sau care nu au alt obiect sau efect decât menținerea artificială a vieții. II.- În cazurile prevăzute la al cincilea paragraf al articolului L. 1111-4 și la primul paragraf al articolului L. 1111-13, decizia de limitare sau de încetare a tratamentelor acordate nu poate fi luată fără a fi pusă în aplicare în prealabil o procedură colegială. Medicul poate iniția procedura colegială din proprie inițiativă. Este obligat să facă acest lucru ținând cont de directivele anticipate ale pacientului prezentate de către unul dintre deținătorii acestora menționați la articolul R. 1111-19 sau la cererea persoanei de încredere, a familiei sau, dacă nu este cazul, a unuia dintre rude. Deținătorii directivelor anticipate ale pacientului, persoana de încredere, familia sau, dacă este cazul, una dintre rude sunt informați imediat ce a fost luată decizia de a pune în aplicare procedura colegială. Decizia de limitare sau de încetare a tratamentului este luată de medicul care se ocupă de pacient, după consultarea cu echipa de îngrijire, dacă există și pe baza avizului motivat al cel puțin unui medic, numit în calitate de consultant. Nu trebuie să existe nicio legătură de natură ierarhică între medicul responsabil de pacient și consultant. Acesti medici au cerut un al doilea aviz motivat în cazul în care un al doilea consultant este considerat util. Decizia de limitare sau de încetare a tratamentului ia în considerare dorințele pe care pacientul le-ar fi exprimat anterior, în special în directivele anticipate, în cazul în care acesta le-a redactat, avizul persoanei de încredere pe care ar fi desemnat-o, precum și cel al familiei sau, în absența acestora, cel al unuia dintre rudele sale. (...) Decizia de limitare sau de încetare a tratamentului se motivează. Opiniile primite, natura și sensul consultărilor care au avut loc în cadrul echipei de îngrijire, precum și motivele deciziei sunt înscrise în dosarul pacientului. Persoana de încredere, dacă a fost desemnată, familia sau, în absența acesteia, una dintre rudele pacientului sunt informate cu privire la natura și motivele deciziei de limitare sau de încetare a tratamentului. (...) Articolul R. 4127-38 Medicul trebuie să-l însoțească pe cel pe moarte până în ultimele sale momente, să asigure prin îngrijirea și măsurile corespunzătoare calitatea unei vieți care ia sfârșit, să protejeze demnitatea bolnavului și să-i consoleze pe cei din jur. El nu are dreptul de a provoca în mod deliberat moartea. GRIFS 18. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de independență a camerelor disciplinare de primă instanță și de recurs, care îi privesc sub influența externă a organelor de la mai multe medici, în special a președintelui consiliului său național. De asemenea, consideră că Consiliul de Stat este limitat la a prelua acuzațiile din partea camerelor disciplinare și că a dat dovadă de părtinire. Pe de altă parte, pe baza articolului 6 alineatul (2) din Convenție, reclamantul declară, pe de o parte, că Consiliul de Stat nu putea respinge cererile sale și, pe de altă parte și, mai presus de toate, că acțiunea pronunțată de Curtea a Pirinei-Atlantice în primă instanță, chiar dacă nu era definitivă, justifica că nu este sancționată disciplinar, din moment ce infracțiunile penale nu erau stabilite legal. 20. În cele din urmă, consideră că, având în vedere consecințele patrimoniale ale interdicției de a-și exercita activitatea de medic, sancțiunea de radiere încalcă art. 1 din Protocolul nr. Reclamantul se plânge de lipsa de independență a camerelor disciplinare, precum și de lipsa de imparțialitate a Consiliului de Stat. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 22. Curtea reamintește că din jurisprudența sa constantă reiese că o instanță disciplinară a cărei responsabilitate, ca și în speță, este dreptul de a continua să practice medicina cu titlu liberal, dă naștere unor , 10 februarie 1983, §§ 25-29, seria A n 58, Dienet c. Franța, 26 septembrie 1995, § 27, seria A n 325-A, și Gubler c. Franța, n 69742/01, § 24, 27 iulie 2006). 23. Curtea constată apoi că reclamantul nu a ridicat litigiul întemeiat pe lipsa de independență a camerelor disciplinare de primă instanță și de apel în fața Consiliului de Stat 24. Prin urmare, nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. În sprijinul acestei afirmații, reclamantul susține că această instanță s-ar fi limitat la a lua în considerare acuzațiile camerelor disciplinare. Curtea nu împărtășește această analiză. În primul rând, aceasta observă că hotărârile camerelor disciplinare nu conțin acuzații. În cazul în care reclamantul nu este de acord cu acest lucru, acesta nu poate fi considerat ca fiind o încălcare a dreptului său de proprietate intelectuală. Pe de o parte, Comisia constată că, pe de altă parte, intră exact în atribuțiile Consiliului de Stat să reia constatările instanțelor din fond pentru a aprecia legalitatea acestora și, pe de altă parte, că hotărârea Consiliului de Stat nu se limitează, așa cum susține reclamantul, la repetarea motivelor judecătorilor disciplinari, ci mai degrabă că este motivat pe termen lung, care răspunde exact fiecărui motiv invocat. 26. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Cu privire la încălcarea art. 6 alin. (2) din Convenție 27. Reclamantul se plânge și de o încălcare a prezumției de nevinovăție. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. 28. Curtea reamintește că, în speță, procedura a dat naștere unor mai multe drepturi (...) cu caracter civil 1 din Convenție (punctul 22 de mai sus). Ea subliniază că faptul că o măsură constituie cea mai gravă sancțiune în domeniul sancțiunilor disciplinare nu face, în sine, să dispară caracteristicile unei infracțiuni disciplinare care nu se poate confunda cu o pedeapsă (Moullet c. Franța (dec.), nr 27521/04, 13 septembrie 2007 și Vagenas c. Grecia (dec.), 53372/07, 23 august 2011). 29. Prin urmare, procedurile privind sancțiunile disciplinare nu se referă, în principiu, la dreptul de a se aplica în mod corect unui astfel de litigiu (Moullet), astfel încât art. 6 alin. (2) nu se aplică în general acestui tip de litigiu (Moullet). Cu toate acestea, în cazul în care o decizie administrativă internă ar include o declarație de răspundere penală a reclamantului pentru faptele reproșate în cadrul procedurii administrative, aceasta ar pune o întrebare pe teren la art. 2 (a se vedea, mutatis mutandis, Norvegia 56568/00, § 43, CEDO 2003 II și Ringvold Norvegia 34964/97, § 38, CEDH 2003 II). Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze dacă, prin termenii utilizați în motivarea hotărârilor lor, instanțele interne au creat între procedura penală și procedura administrativă o legătură clară care să justifice ca landurile să extindă la a doua domeniul de aplicare al articolului 2 (Norvegia, citată anterior, § 43 și Moullet, citată anterior). 30. Or, în speță, din procedura disciplinară, în special din hotărârea Consiliului de Stat, rezultă că judecătorii s-au tinut la constatarea faptelor materiale, dintre care unii recunoscuți de reclamant Astfel, camerele disciplinare și Consiliul de Stat, pe baza dispozițiilor relevante ale Codului de sănătate publică, și-au menținut deciziile într-un domeniu strict disciplinar în legătură cu încălcări deontologice și străine ale prezumției de nevinovăție pe care reclamantul o invocă. 31. În plus, așa cum au arătat atât camerele disciplinare, cât și Consiliul de Stat, încheierea procedurii penale nu a fost decisivă pentru procedura administrativă, deoarece, independent de hotărârea pronunțată la sfârșitul procedurii penale, procedura administrativă în cauză, perfect autonomă în condițiile de punere în aplicare și regimul său procedural, nu era corolarul direct al acestei din urmă proceduri. 32. În concluzie, Curtea consideră că art. 6 alin. (2) nu se aplică în speță. 33. În consecință, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în conformitate cu art. 3 lit. (a) și 4 din Convenție. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 34. Reclamantul se plânge în sfârșit de o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 35. Curtea constată că, în speță, încălcarea dispozițiilor art. 1 nu a fost invocat în mod expres în fața Consiliului de Stat. Chiar dacă se admite că reclamantul a invocat această cauză în esență, Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia un venit profesional viitor nu poate fi considerat un Prin urmare, Comisia a considerat că încetarea unei activități profesionale, în special ca urmare a unei sancțiuni disciplinare de revocare, și pierderea unor câștiguri viitoare pe care le antrenează, nu aduce atingere bunurilor sale (De Diego Nafria c. Spania (dec.), nr. 46833/99, 14 martie 2000, Yavuz c. Turcia (dec.), nr. 69912/01, 27 mai 2004, Marschner c. Franța (dec.), nr. 51360/99, 13 mai 2003 și Bessis c. Franța (dec.), n 207/05, 13 septembrie 2011). 36. În consecință, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 aprilie 2019. Milano Blaško Mārtićš Mits Grefier Adjunct Președinte