SECȚIUNEA A DOUA CAUZA DMITRIEVA c. REPUBLICA MOLDOVA (Cercetarea nr. 28347/08) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 martie 2019 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Dmitrieva c. Republica Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus dintr-un comitet compus din Ivana Jelić, președinte, Valeriu Grițco, Darian Pavli, judecători, și Hasan Bak grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera Consiliului la 5 martie 2019, Tribunalul de Primă Instanță, adoptat la această dată, La originea cauzei, se află o instanță (n 28347/08) îndreptată împotriva Republicii Moldova și al cărei resortisant al acestui stat, dl Tatiana Dmitrieva, a sesizat Curtea la 28 mai 2008 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv a Convenției privind drepturile omului) Recurenta a fost reprezentată de dl V. Tarnovschi, avocat la Chișinău. Guvernul moldoven a fost reprezentat de agentul său. La 7 iulie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. Recurenta s-a nascut in 1956 si locuieste in Chișinău. La momentul faptelor, ea era arhitect coordonator in cadrul Institutului Municipal de Proiectii Chișinăuproiect La sfârșitul anului 2005 a fost discutată la locul de muncă de către I., care i-ar fi cerut să elaboreze un plan preliminar în vederea construirii unei anexe la apartamentul său, situat la o adresă dată în Chișin. Recurenta ar fi fost de acord să realizeze acest plan în afara orelor sale de lucru. După I., a cărei declarație a fost primită ulterior de către autorități (punctul 11 de mai jos), recurenta i-a solicitat o mită care, în opinia sa, trebuia să faciliteze obținerea unui plan oficial de construcție. Ulterior, a fost anexată de V., care ar fi acționat în calitate de reprezentant al I. decembrie. 2005, I. semnează o împuternicire în numele V. În aceeași zi, V. ar fi predat reclamantei 100 de dolari americani (USD). Printr-o plângere din 4 ianuarie 2006, V. a denunțat-o pe reclamantă la poliție, acuzând-o pe reclamantă că a solicitat mită în schimbul elaborării și eliberării planului de construcție din anexa . În aceeași zi, reclamanta a transmis către V. planul pe care l-a elaborat și acesta i-a dat restul sumei convenite de 200. USD. La scurt timp după aceea, reclamanta a fost arestată de poliție. 10. La 4 ianuarie 2006, ofițerul de urmărire penală a cauzei a deschis o anchetă penală pentru corupție pasivă. Acesta din urmă a declarat că a mituit prima dată la 5 decembrie 2005 și că a depus plângere la poliție în ianuarie 2006. El a precizat că a înregistrat conversațiile pe care le-a avut cu reclamanta. La 6 ianuarie 2006, ofițerul care se ocupă de caz a primit, de asemenea, declarația ca martor. Potrivit acestei declarații, I. a intrat în contact cu reclamanta din întâmplare, în timp ce a încercat să afle ce măsuri trebuie întreprinse pentru a obține un plan de construcție în mod corespunzător și, prin urmare, reclamanta i-ar fi cerut o mită pentru accelerarea și facilitarea procedurii. din cauza stării sale de sănătate, care nu i-ar fi permis să continue demersurile legate de obținerea planului de construcție în cauză. 12. Prin scrisoarea din 27 ianuarie 2006, institutul a informat avocatul reclamantei că V. nu a depus o cerere la această instituție pentru a obține un plan de construcție. 13. Din scrisoarea din 16 februarie 2006, adresată de către oficiul cadastral teritorial din Chișinău avocatului recurentei reiese că apartamentul face parte nu din I. ci dintr-o persoană terță. 14. În cursul fazei judiciare a procesului, Tribunalul din Buiucani a emis, la 11 ianuarie 2007, o hotărâre înainte de a pronunța dreptul de a dispune prezentarea forțată a I. Prin o declarație din 19 ianuarie 2007 I. a informat secția de poliție din Buiucani că a suferit două infarcturi miocardice și că starea sa de sănătate nu îi permitea să se deplaseze. Într-un raport din 22 ianuarie 2007, ofițerul de poliție judiciară însărcinat cu executarea sentinței înainte de a pronunța dreptul în cauză nota că, din cauza stării de sănătate a lui I., era imposibil să-l obligăm să se prezinte în instanță. Tribunalul din Buiucani a decis atunci să examineze cauza în absența I. și a dat în timpul citirii acuarele a declarației făcute de acesta în faza de investigație. 15. Pentru a se pronunța, instanța audiază, în plus, reclamanta, V. și notarul care au autentificat împuternicirea din 5 decembrie 2005. Din declarația lui V., așa cum a fost reprodusă de instanță, rezultă că acesta a luat mai întâi legătura cu poliția și apoi a transmis reclamantei primele 100 USD. 16. La 16 martie 2007, Tribunalul din Buiucani și-a pronunțat hotărârea pe fond, motivând recurenta pe motivul că nu era caracterizată cu privire la încălcarea dreptului comunitar. În acest scop, Tribunalul a acceptat, printre altele, argumentul avocatului reclamantei potrivit căruia acesta fusese victima unei provocari polițienești. a declarat, în special, în timpul procesului de luare a contactului cu poliția la o zi sau două după ce a primit, la 5 decembrie 2005, împuternicirea de la I., în timp ce plângerea oficială depusă de V. la poliție datează din data de 4 În ianuarie 2006. De asemenea, el a remarcat că nu mai era proprietar al apartamentului încă din anul 2000 și că, prin urmare, nu avea nici un interes legitim să solicite un plan de construcție a unei anexe la acest apartament 17. La 30 martie 2007, Parchetul a făcut apel la această hotărâre. 18. Prin hotărârea din 28 iunie 2007, Curtea de Apel din Chișinău a primit parțial recursul de la Parchet, a infirmat judecata din partea instanței inferioare și a rejudecat cauza. În cursul procedurii, aceasta a abordat procurorul, reclamanta și avocatul său. V. și I. nu au fost prezenți. Curtea de apel a recalificat faptele și a judecat-o pe reclamantă vinovată de încălcarea dreptului comunitar. primirea de către un funcționar al unui avantaj neimplicat (primera de a crea un funcționar a remunerat ilicit). Luând în considerare, printre altele, că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 17 august 2007, avocatul recurentei a formulat un recurs împotriva arestării instanței de apel. Printre altele, el considera condamnarea întemeiată pe declarația lui I. El susținea, de asemenea, că în timpul fazei de anchetă și citită în timpul procesului, el susținea de la bun început acest motiv de probă. El susținea, de asemenea, că nu a fost motivată arestarea instanței judecătorești, menționând că aceasta nu era pronunțată cu privire la constatările făcute de prima instanță, în special cu privire la problema dacă, în acest caz, a existat sau nu o provocare polițienească. În cele din urmă, acesta susținea că hotărârea de condamnare se baza pe depozițiile persoanelor care ar fi acționat pe baza instrucțiunilor ofițerilor de poliție și ar fi determinat-o pe reclamantă să comită acuzația. Printr-o decizie din 5 decembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca fiind vădit nefondat, precum și ..recepabil pe motiv că nu a fost semnat de reclamantă, ci numai de avocatul acesteia. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . în niciun moment al procedurii, aceasta nu a putut să interogheze I., a cărei mărturie primită în cadrul procedurii ar fi fost considerată decisivă pentru condamnarea sa. Curtea de Justiie din Chișinău, prin înfășurarea hotărârii pronunțate de prima instană, nu a rejudecat cauza în conformitate cu dispoziiile procedurale aplicabile, ci numai a auzit avizul părilor cu privire la cererea interjucată de Parchet tribunalele care au pronunat sentina nu își motivează suficient deciziile Curtea Supremă de Justiție a respins recursul avocatului său ca fiind inadmisibil pe motiv că nu a semnat acest document. La art. 6 din Convenție este astfel formulat în pasajele sale relevante în speță Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice inculpat are dreptul în special la (...) să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) PRIVIND DECLARAȚIA UNILATERALĂ A GUVERNULUI După comunicarea cauzei, guvernul a informat Curtea cu privire la intenția sa de a face o declarație unilaterală și a considerat că chestiunile ridicate de prezenta cauză erau similare celor deja abordate în alte cauze de către Curte, în special în cauza Dan c. Moldova 8999/07, 5 iulie 2011). Părțile relevante ale acestei declarații se citesc după cum urmează (...) în vederea soluționării acestei cauze, guvernul propune să facă următoarea declarație unilaterală: Guvernanța recunoaște că, în prezenta cauză, a existat o încălcare a drepturilor recurentei garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție, în special că recursul în instanță al lui Chișinău, prin înfășurarea procedurii inițiale a acesteia pronunțate de instanța de primă instanță, a fost condamnat fără a asculta martorii în persoană. (...), guvernul consideră că această recunoaștere ar putea servi cel puțin unei satisfacții echitabile parțiale în ceea ce privește prejudiciul moral. (...), în această etapă a procedurii, statul membru nu este în măsură să evalueze suma care ar trebui alocată reclamantei pentru satisfacția echitabilă. (...) 23. Recurenta nu este de acord cu termenii acestei declarații și solicită respingerea acesteia. Aceasta indică faptul că principala problemă ridicată de prezenta cauză se referă la acuzațiile sale de provocare polițienească. Curtea face trimitere la principiile stabilite de jurisprudența sa cu privire la examinarea declarațiilor unilaterale (Tahsin Acar c. Turcia (întrebare preliminară) [GC], 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003 VI și Jeronovičs c. Letonia [GC], n 44898/10, § 64, 5 iulie 2016). Aceasta arată, printre altele, că printre factorii implicați în această chestiune se numără, printre altele, natura concesiilor formulate în declarația unilaterală, în special recunoașterea unei încălcări a convenției și angajamentul de a plăti despăgubiri adecvate pentru o astfel de încălcare, modalitățile de redresare pe care guvernul pârât intenționează să o ofere reclamantului și întrebarea dacă aceste modalități permit sau nu eliminarea consecințelor unei astfel de încălcări. 25. În speță, Curtea arată că, în declarația sa unilaterală, guvernul nu recunoaște încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție decât în ceea ce privește motivul întemeiat de recurenta neaudiției martorilor de către instana de apel. Comisia observă că guvernul nu menționează în niciun fel celelalte obiecții ridicate de persoana în cauză, printre care cele întemeiate pe o provocare polițienească și pe o nelămurire a unuia dintre martorii cheie. În plus, Comisia constată că, nici în declarația sa unilaterală, nici în observațiile ulterioare, Ö Õ nu a precizat ce despăgubire sau ce redresare inteniona să ofere reclamantei. 26. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate accepta declarația unilaterală formulată de guvern și, prin urmare, consideră că nu este necesar să se șteargă cererea de participare în temeiul art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție. Prin urmare, aceasta va continua examinarea admisibilității și a fondului cauzei. II. PRIVIND RECEVABILITATEA 27. Constatând că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului (a) din Convenție și că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv, Curtea o declară admisibilă. III. PE FONDUL 28, reclamanta susține că a fost îndemnată, de către persoane care ar fi acționat la instrucțiunea poliției, să comită infracțiunea pentru care a fost condamnată. Aceasta arată că, în aplicarea criteriilor stabilite de jurisprudența Curții în această privință, Tribunalul de Primă Instanță a constatat că a existat în speță o provocare polițienească. Aceasta aduce atingere organelor ierarhice care l-au infirmat pronunțat în instanță de către prima instanță de a nu fi luat pe bună dreptate seama dacă a existat sau nu o provocare. 29. Curtea amintește că principiile generale referitoare la garanțiile de un proces echitabil în contextul utilizării unor tehnici speciale de înfășurare în vederea combaterii traficului de stupefiante sau a corupției, prevăzute în Ramanauskas c. Lituania ([GC], n 74420/01, §§ 49-61, CEDH 2008) și Bannikova c. Rusia 18757/06, § 33-65, 4 noiembrie 2010) au fost precizate în Matanović c. Croația 2742/12, § 121-135, 4 aprilie 2017), Ramanauskas c. Lituania (n 55146/14, § 52-62, 20 februarie 2018) și Virgil Dan Vasile c. România 35517/11, § 37-50, 15 mai 2018). 31. Pentru a distinge între provocarea polițienească și utilizarea permisă a unor tehnici speciale de : un criteriu de fond și un criteriu procedural (a se vedea rechemarea acestor criterii în Matanović, citată anterior, §§ 123-130, și Virgil Dan Vasile , citată anterior, §§ 40-46). 32. În Matanović (citată la punctul 131-135) și Virgil Dan Vasil (citată la punctul 47-50), Comisia a explicat, de asemenea, metodologia în care aplică aceste criterii. În analiza sa, Curtea trebuie în primul rând să răspundă la întrebarea preliminară dacă laon este în prezența unei persoane care poate fi apărată de o provocare din partea autorităților statului. În acest sens, pentru a efectua o examinare suplimentară, aceasta trebuie să se asigure că situația care îi este supusă pare să facă parte din categoria cauzelor de provocare În cazul în care Curtea ajunge la concluzia că persoana solicitantă trebuie să fie examinată în categoria cauzelor provocatoare, aceasta va examina, într-o primă etapă, criteriul de fond. În ceea ce privește criteriul de fond, în cazul în care Curtea consideră, cu un grad suficient de certitudine, pe baza informațiilor disponibile, că autoritățile naționale au investigat activitățile reclamantului în principal pasiv și că acestea nu l-au determinat să comită o infracțiune, aceasta concluzionează, în mod normal, că utilizarea ulterioară în cadrul procedurii penale desfășurate împotriva reclamantului de probe obținute prin intermediul măsurilor de supraveghere nu ridică nicio întrebare din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție. Cu toate acestea, în cazul în care concluziile Curții referitoare la criteriul de fond nu sunt concludente din cauza lipsei de informații în dosar, a lipsei de dezvăluire a informațiilor sau a existenței contradicțiilor în interpretarea evenimentelor de către părți sau în cazul în care Curtea consideră, pe baza criteriului de fond, că reclamantul a fost supus provocarii, iar acest fapt în necunoașterea cerințelor art. 6 alin. (1) din Convenție, aceasta trebuie să procedeze, într-o a doua etapă, la examinarea garanțiilor procedurale. 33.Îndreptându-se spre faptele prezentei cauze, Curtea constată că reclamanta, în calitate de funcționar, a fost condamnată pentru o infracțiune de corupție, și anume pentru că a primit mită din partea V. care acționase în numele I., pentru a facilita și a accelera obținerea unui plan de construcție. Comisia consideră că una dintre întrebările principale ridicate de prezenta cauză este dacă reclamanta a acceptat mita ca urmare a influenței pe care ar fi exercitat-o asupra acesteia V., în calitate de agent sub acoperire, sau dacă acesta din urmă, asistat de autoritățile de urmărire penală, este atașat la activitatea irecuperabilă a recurentei. 34. Având în vedere circumstanțele din speță, Curtea consideră că prezenta cauză se referă la categoria de cauze de provocare (comparată cu Matanović, citată anterior, §§ 136-137, și Ramanauskas (n, citată anterior, § 64; a se vedea totuși, Trifontsov c. Rusia (dec.), n 12025/02, 9 octombrie 2012). 35. Curtea ia notă de faptul că nu reiese din elementele de care dispunea că, înainte de faptele în litigiu, autoritățile de stat suspectau recurenta de a atinge mită sau că dețineau dovezi obiective în această privință. 36. Curtea observă, de asemenea, că rolul V. în procedura care a urmat denunțării recurentei poate fi asimilat celui al unui agent sub acoperire. Aceasta reamintește că, în principiu, nu vede nimic din partea autorităților de a continua să dea instrucțiuni unui particular pentru a acționa ca informator după ce le-a informat cu privire la oferta de corupție făcută de un solicitant (Gorgievski c. l. fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, n 18002/02, § 52, 16) Cu toate acestea, Comisia observă în speță că elementele care i-au fost prezentate nu permit să se știe cu certitudine în ce moment a devenit V. În decembrie 2005, Curtea arată că, în declarația sa din 4 ianuarie 2006, V. declara că a dat prima mită reclamantei și apoi a luat legătura cu poliția, în timp ce, în fața instanței de primă instanță, părea să fi declarat că a transmis prima mită după ce a fost pusă în legătură cu autoritatea de urmărire penală. 37. Curtea observă, de asemenea, că, în elementele cauzei, nu se face menționat nici d ui că poliția ar fi dat-o lui V. sau a procedurii care ar fi fost urmată în scopul de a autoriza executarea operațiunii secrete. În acest sens, Comisia reamintește că utilizarea operațiunilor efectuate de agenții infiltrați sau de informatori trebuie să fie deosebit de bine justificată, să facă obiectul unei proceduri de autorizare riguroasă și să fie documentată într-un mod care să permită o examinare ulterioară atentă independentă de conduita actorilor (a se vedea Matanović , citată anterior, § 124, și cauzele menționate mai sus.) Lipsa garanțiilor procedurale atunci când o tranzacție secretă este ordonată generează un risc de arbitrare și de provocare a poliției (ibidem 38. De asemenea, elementele de care dispune nu permit Curții să stabilească dacă rolul V. a fost un factor determinant pentru activitatea infracțională a recurentei. În această privință, Comisia observă că V. susținea că și-a înregistrat conversațiile cu persoana în cauză. Or, nicio transcriere a acestor înregistrări nu figurează în dosar și, în plus, instanțele naționale nu le menționează deloc. Curtea consideră că înregistrările în cauză ar fi putut furniza elemente foarte utile pentru determinarea conduitei V. precum și pe cea a recurentei (compararea cu Pareniuc c. Republica Moldova, n 17953/08, § 39, 1 iulie 2014 și Ramanauskas (n, citată anterior, § 67). 39. Având în vedere cele de mai sus și, în special, lipsa de informare în dosar, Curtea nu este în măsură să încheie în mod neechivoc existența sau absența unei provocari polițienești. 40. În aceste condiții, Comisia va proceda la examinarea garanțiilor procedurale. În această privință, Comisia reamintește că examinarea procedurii în cadrul căreia s-a ajuns la o hotărâre cu privire la pretinsa provocare a poliției este necesară pentru a verifica dacă, în cazul de față, drepturile la apărare au fost protejate în mod corespunzător, în special respectarea principiului contradictoriei și al egalității armelor (Ramanauskas, citată anterior, § 61, și Virgil Dan Vasile, citată anterior, § 44). De asemenea, aceasta reiterează faptul că dovada lipsei de provocare îi revine părții acuzate, cu condiția ca afirmațiile pârâtului să nu fie lipsite de orice îndoială. În lipsa unei astfel de dovezi contrare, este de competența autorităților judiciare să efectueze o examinare a faptelor cauzei și să ia măsurile necesare pentru manifestarea adevărului pentru a determina dacă a existat sau nu o provocare. Instanțele naționale trebuie să examineze, în special, motivele pentru care operațiunea specială a fost ridicată, sfera participării poliției la acțiune, precum și natura provocarii sau a presiunilor exercitate asupra reclamantului (Ramanauskas, menționat anterior, § 70-71, și Virgil Dan Vasile, menționat anterior, § 45). 41. În ceea ce privește circumstanțele din speță, Curtea remarcă faptul că reclamanta a susținut în cursul procedurii în fața instanțelor naționale că aceasta a fost provocată să comită încălcarea dreptului comunitar. Cu toate acestea, Comisia constată că instanța din Chișinău a condamnat-o fără a da un răspuns la întrebarea dacă a existat sau nu o provocare, chiar dacă prima instanță a răspuns la aceasta și a pronunțat o achitare. Ea observă, de asemenea, că Curtea Supremă de Justiție a confirmat hotărârea instanței judecătorești fără să se pronunțe cu privire la această chestiune. 42. Curtea arată, de asemenea, că I. nu s-a prezentat în fața instanțelor și că, în nici un moment al procedurii, reclamanta nu a putut să-l interogheze. care a luat inițial legătura cu .. și i-a cerut să elaboreze planul de construcție, și rolul acestuia pare să fi fost cel mai puțin semnificativ în succesiunea evenimentelor care au condus la predarea de mită. El a fost cu atât mai important de interogat I. în măsura în care s-a dovedit că acesta nu este proprietarul apartamentului pentru care a solicitat planul de construcție a unei anexe. Curtea amintește că aceasta impune ca agenții sub acoperire, precum și orice persoană care poate depune mărturie cu privire la problema provocarii polițienești să fie audiate de către instanță și contra-interogați de către apărare sau cel puțin din motive detaliate să fie date atunci când acest lucru se dovedește imposibil (Lagutin și alții c. Rusia, nr 6228/09 și 4 alții, § 101, 24 aprilie 2014 și Virgil Dan Vasile, menționat anterior, 46. În speță, Curtea constată că instanța de primă instanță nu a putut auzi mărturia lui I. pe motiv că acesta nu era în stare să se deplaseze. Cu toate acestea, Curtea constată că nici un certificat medical referitor la starea de sănătate a lui I. nu figurează în dosarul cauzei. În plus, Curtea constată că, pe de altă parte, instanța de apel nu a luat în serios stabilirea persistenței problemelor de sănătate ale I. Curtea consideră, prin urmare, că aceste instanțe nu au prezentat motive detaliate și suficiente pentru a justifica absența I. în fața acestora (compararea cu Bobeșc. România, nr. 29752/05, § 39, 9 iulie 2013). 43. În cele din urmă, Curtea arată că instanța de apel, prin infirmarea punerii în aplicare a primei instanțe, nu a ascultat nici V. în persoană, în timp ce mărturia sa era, de asemenea, esențială pentru a determina dacă a existat sau nu o provocare polițienească și pentru a soluționa cauza. Aceasta reiterează faptul că, atunci când o instanță de apel trebuie să cunoască fapte ca dreptul și că trebuie să studieze în ansamblu problema vinovăției sau a nevinovăției reclamantului, aceasta nu poate, în scopul unui proces echitabil, să soluționeze în mod corect aceste chestiuni fără o apreciere directă a probelor (Ekbatani c. Suedia, 26 mai 1988, § 32, seria A n 134, și Dan , citată anterior, §§ 32-33). În ceea ce privește acest din urmă punct, Curtea subliniază, de asemenea, că guvernul recunoaște, în declarația sa unilaterală, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în calitate de reclamant. 44. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră, prin urmare, că recurenta nu a beneficiat de garanții procedurale adecvate în cadrul procedurii în care și-a ridicat cauza de provocare polițienească. Prin urmare, Comisia consideră că procedura penală împotriva ui nu a fost echitabilă și că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în calitate de șef al acesteia. 45. Având în vedere această concluzie, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat celelalte obiecțiuni ale recurentei întemeiate pe art. 6 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Ramanauskas , citată anterior, punctul 80, și Pareniuc, citată anterior, punctul 41). IV. PRIVIND LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 46. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 47. Recurenta solicită 10 000 EUR (EUR) pentru prejudiciu moral. 48. De asemenea, Curtea solicită 2 860 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Aceasta produce copii ale facturilor și ale contractului încheiat cu reprezentantul care a susținut în fața Curții, precum și un extras detaliat al orelor de lucru efectuate de acesta din urmă pentru această cauză (38 de ore la rata orară de 75 EUR). 49. Guvernul contestă aceste sume. 50. În ceea ce privește cererea depusă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața acesteia și acordul acordat recurentei. Declarația unilaterală a guvernului declară că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului 600 EUR (trei mii șase sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru daune morale, ii. 000 EUR (două mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamanta cu titlu de impozit pe această sumă, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 26 martie 2019, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Hasan Bak
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE DMITRIEVA c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA
(Requête n
o
28347/08)
ARRÊT
26 mars 2019
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Dmitrieva c. République de Moldova,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Ivana Jelić,
présidente,
Valeriu Grițco,
Darian Pavli,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 mars 2019,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
28347/08) dirigée contre la République de Moldova et dont une ressortissante de cet État, M
me
Tatiana Dmitrieva («
la requérante
»), a saisi la Cour le 28 mai 2008 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante a été représentée par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le 7 juillet 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement.
4.
La requérante est née en 1956 et réside à Chișinău.
5.
Au moment des faits, elle était architecte coordonnatrice dans le cadre de l’Institut municipal de projections «
Chișinăuproiect
» («
l’Institut
»).
6.
L’intéressée dit avoir été abordée fin 2005 sur son lieu de travail par I., qui lui aurait demandé d’élaborer un plan préliminaire en vue de la construction d’une annexe à son appartement sis à une adresse donnée à Chișinău («
l’appartement
»). La requérante aurait accepté de réaliser ce plan en dehors de ses heures de travail.
7.
D’après I., dont la déposition fut recueillie par la suite par les autorités (paragraphe 11 ci-dessous), la requérante lui avait demandé un pot-de-vin qui devait, selon elle, permettre de faciliter l’obtention d’un plan de construction officiel.
8
.
Par la suite, l’intéressée fut jointe par V., qui aurait agi en tant que représentant de
5
décembre
2005, I. signa une procuration au nom de V. Le même jour, V. aurait remis à la requérante 100
dollars américains (USD).
9
.
Par une plainte du 4 janvier 2006, V. dénonça la requérante à la police, accusant celle-ci d’avoir demandé un pot-de-vin en échange de l’élaboration et de la délivrance du plan de construction de l’annexe susmentionnée. Le même jour, la requérante transmit à V. le plan qu’elle avait élaboré et ce dernier lui donna le restant de la somme convenue de 200
USD. L’argent avait auparavant été marqué par la police au moyen d’une substance visible aux rayons ultraviolets. Peu de temps après, la requérante fut arrêtée par la police.
10.
Le 4 janvier 2006, l’officier des poursuites pénales en charge de l’affaire décida l’ouverture d’une enquête pénale pour corruption passive. Le même jour, il auditionna V. en tant que victime de l’infraction. Ce dernier déclara avoir donné un premier pot-de-vin le 5 décembre 2005 et avoir porté plainte auprès de la police en janvier 2006. Il précisa avoir enregistré les conversations qu’il avait eues avec la requérante.
11
.
Le 6 janvier 2006, l’officier en charge de l’affaire recueillit également la déposition de
12.
Par une lettre du 27 janvier 2006, l’Institut informa l’avocat de la requérante que V. n’avait pas déposé de demande auprès de cet établissement afin d’obtenir un plan de construction.
13.
Il ressort d’une lettre du 16 février 2006, adressée par l’office cadastral territorial de Chișinău à l’avocat de la requérante, que l’appartement appartenait non pas à I. mais à une tierce personne.
14.
Au cours de la phase judiciaire du procès, le tribunal de Buiucani émit, le 11
janvier
2007, un jugement avant dire droit ordonnant la comparution forcée de I. Par une déclaration du 19
janvier
2007, I. informa le commissariat de police de Buiucani qu’il avait subi deux infarctus du myocarde et que son état de santé ne lui permettait pas de se déplacer. Dans un rapport du 22 janvier 2007, l’agent de police judiciaire en charge de l’exécution du jugement avant dire droit en question nota que, en raison de l’état de santé de I., il était impossible de le contraindre à se rendre au tribunal. Le tribunal de Buiucani décida alors d’examiner l’affaire en l’absence de
15.
Afin de statuer, le tribunal auditionna en outre la requérante, V. et le notaire ayant authentifié la procuration du 5 décembre 2005. Il ressortait de la déclaration de V., telle que reproduite par le tribunal, que celui-ci avait d’abord pris contact avec la police et ensuite transmis les premiers 100
USD à la requérante.
16.
Le 16 mars 2007, le tribunal de Buiucani rendit son jugement sur le fond, acquittant la requérante au motif que l’infraction reprochée n’était pas caractérisée. Pour ce faire, il accueillit, entre autres, l’argument de l’avocat de la requérante selon lequel l’intéressée avait été victime d’une provocation policière. Il indiqua en particulier que V. avait notamment déclaré pendant l’audience avoir pris contact avec la police un ou deux jours après avoir reçu, le 5 décembre 2005, la procuration de la part de I., alors que la plainte officielle déposée par V. auprès de la police datait du 4
janvier 2006. Il releva également qu’aucune demande officielle d’élaboration d’un plan de construction n’avait été déposée par V. auprès de l’Institut. Il nota en outre que I. n’était plus propriétaire de l’appartement depuis l’année 2000 et que, par conséquent, il n’avait aucun intérêt légitime à demander un plan de construction d’une annexe à cet appartement.
17.
Le 30 mars 2007, le parquet interjeta appel de ce jugement.
18.
Par un arrêt du 28 juin 2007, la cour d’appel de Chișinău accueillit partiellement l’appel du parquet, infirma le jugement de l’instance inférieure et rejugea l’affaire. Au cours de l’audience, elle entendit le procureur, la requérante et son défenseur. V. et I. n’étaient pas présents. La cour d’appel requalifia les faits et jugea la requérante coupable de l’infraction de «
réception par un fonctionnaire d’un avantage indû
» (
primirea de către un funcționar a recompensei ilicite
). Prenant en compte, entre autres, que l’intéressée avait un casier judiciaire vierge, elle condamna celle-ci au paiement d’une amende de 8
000
lei moldaves (environ 500 euros à l’époque). La cour d’appel fonda principalement son arrêt sur les dépositions de V. et de I. qui avaient été recueillies au cours des phases antérieures de la procédure.
19.
Le 17 août 2007, l’avocat de la requérante forma un pourvoi contre l’arrêt de la cour d’appel. Il relevait, entre autres, que la condamnation était fondée sur la déposition de I. recueillie au cours de la phase d’enquête et lue pendant l’audience, et il arguait de l’irrecevabilité de ce moyen de preuve. Il affirmait également que l’arrêt de la cour d’appel n’était pas motivé, précisant que celle-ci ne s’était pas prononcée sur les constats opérés par la première instance en particulier sur la question de savoir si, en l’espèce, il y avait eu ou non provocation policière. Il soutenait enfin que l’arrêt de condamnation était fondé sur les dépositions de personnes qui auraient agi sur instruction des agents de police et incité la requérante à commettre l’infraction reprochée.
20.
Par une décision du 5 décembre 2007, la Cour suprême de justice rejeta le pourvoi comme étant manifestement mal fondé ainsi qu’irrecevable au motif qu’il n’avait pas été signé par la requérante mais seulement par son avocat.
21.
Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante présente les griefs suivants
:
a)
elle s’estime victime d’une provocation policière
;
b)
à aucun moment de la procédure, elle n’a pu interroger I., dont le témoignage recueilli lors de l’investigation de l’affaire aurait été jugé déterminant pour sa condamnation
;
c)
la cour d’appel de Chișinău, en renversant l’acquittement prononcé par la première instance, n’a pas rejugé l’affaire dans le respect des dispositions procédurales applicables, mais a seulement entendu l’avis des parties sur l’appel interjeté par le parquet
;
d)
les tribunaux ayant prononcé sa condamnation n’ont pas suffisamment motivé leurs décisions
;
e)
la Cour suprême de justice a rejeté le pourvoi de son avocat comme étant irrecevable au motif qu’elle-même n’avait pas signé ce document.
L’article 6 de la Convention est ainsi libellé dans ses passages pertinents en l’espèce
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
(...)
»
I.
22
.
Après la communication de l’affaire, le Gouvernement a avisé la Cour de son intention de faire une déclaration unilatérale. Il considérait que les questions soulevées par la présente affaire étaient similaires à celles déjà traitées dans d’autres affaires par la Cour, en particulier dans l’affaire
Dan c.
Moldova
(n
o
8999/07, 5 juillet 2011). Les parties pertinentes de cette déclaration se lisent comme suit
:
«
(...) en vue de régler la présente affaire, le Gouvernement propose de faire la déclaration unilatérale suivante
:
Le Gouvernent reconnaît que dans la présente affaire il y a eu violation des droits de la requérante garantis par l’article 6 § 1 de la Convention, en particulier que la cour d’appel de Chișinău, en renversant l’acquittement initial de celle-ci prononcé par le tribunal de première instance, l’a condamnée sans entendre les témoins en personne.
(...), le Gouvernement considère que cette reconnaissance pourrait servir au moins de satisfaction équitable partielle au titre du dommage moral.
(...), à cette étape de la procédure, le Gouvernement n’est pas en mesure d’évaluer le montant qui devrait être alloué à la requérante au titre de la satisfaction équitable. (...)
»
23.
La requérante n’approuve pas les termes de cette déclaration et demande le rejet de celle-ci. Elle indique que la question principale soulevée par la présente affaire concerne ses allégations de provocation policière. Elle déplore que le Gouvernement n’ait pas abordé ce point dans sa déclaration.
24.
La Cour renvoie aux principes dégagés par sa jurisprudence quant à l’examen des déclarations unilatérales (
Tahsin Acar c. Turquie
(question préliminaire) [GC],
n
o
‑
VI, et
Jeronovičs c.
Lettonie
[GC], n
o
44898/10, § 64, 5 juillet 2016). Il en ressort notamment que, parmi les facteurs qui entrent en jeu en la matière, figurent entre autres la nature des concessions formulées dans la déclaration unilatérale, en particulier la reconnaissance d’une violation de la Convention et l’engagement de verser une réparation adéquate pour une telle violation, les modalités du redressement que le gouvernement défendeur entend offrir au requérant et la question de savoir si ces modalités permettent ou non d’effacer les conséquences d’une violation alléguée.
25.
En l’espèce, la Cour relève que, dans sa déclaration unilatérale, le Gouvernement ne reconnaît la violation de l’article 6 § 1 de la Convention que relativement au grief tiré par la requérante de la non-audition des témoins par l’instance d’appel. Elle observe que le Gouvernement ne mentionne nullement les autres griefs soulevés par l’intéressée, dont ceux tirés d’une provocation policière et d’une impossibilité d’interroger un des témoins clés. Elle note en outre que, ni dans sa déclaration unilatérale ni dans ses observations subséquentes, le Gouvernement n’a précisé quelle réparation ou quel redressement il entendait offrir à la requérante.
26.
Eu égard à ce qui précède, la Cour ne saurait accepter la déclaration unilatérale formulée par le Gouvernement. Elle estime donc qu’il n’y pas lieu de rayer la requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) de la Convention. Partant, elle va poursuivre l’examen de la recevabilité et du fond de l’affaire.
II.
27.
Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article
35
§
3
a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.
III.
28.
La requérante affirme avoir été incitée, par des personnes qui auraient agi sur instruction de la police, à commettre l’infraction pour laquelle elle a été condamnée. Elle expose que, faisant application des critères dégagés par la jurisprudence de la Cour en la matière, le tribunal de première instance a constaté qu’il y avait eu en l’espèce provocation policière. Elle fait grief aux instances hiérarchiques qui ont infirmé l’acquittement prononcé à son égard par la première instance de n’avoir nullement pris le soin de déterminer s’il y avait eu ou non provocation.
29.
Le Gouvernement n’a pas soumis d’observations sur le fond de l’affaire.
30.
La Cour rappelle que les principes généraux relatifs aux garanties d’un procès équitable dans le contexte du recours à des techniques spéciales d’investigation afin de lutter contre le trafic de stupéfiants ou la corruption, énoncés dans
Ramanauskas c. Lituanie
([GC], n
o
74420/01, §§
49-61, CEDH 2008) et
Bannikova c. Russie
(n
o
18757/06, §§ 33-65, 4
novembre 2010), ont été précisés dans
Matanović c. Croatie
(n
o
2742/12, §§ 121-135, 4
avril 2017),
Ramanauskas c. Lituanie (n
o
2)
(n
o
55146/14, §§ 52-62, 20
février 2018) et
Virgil Dan Vasile c. Roumanie
(n
o
35517/11, §§ 37-50, 15
mai 2018).
31.
Pour distinguer entre la provocation policière et l’utilisation permise de techniques spéciales d’investigation, la Cour se sert principalement de deux critères
: un critère de fond et un critère procédural (voir le rappel de ces critères dans
Matanović
, précité, §§
123-130, et
Virgil Dan Vasile
, précité, §§ 40-46).
32.
Dans
Matanović
(précité, §§
131-135) et
Virgil Dan Vasile
(précité, §§
47-50), elle a en outre expliqué selon quelle méthodologie elle applique ces critères. Il en ressort ce qui suit.
a)
Dans son analyse, la Cour doit d’abord répondre à la question préliminaire de savoir si l’on est en présence d’un grief défendable tiré d’une provocation de la part des autorités de l’État. À cet égard, afin de procéder à un examen complémentaire, elle doit s’assurer que la situation qui lui est soumise semble relever de la «
catégorie des affaires de provocation
». Si la Cour conclut que le grief du requérant doit être examiné dans la «
catégorie des affaires de provocation
», elle examinera dans un premier temps le critère de fond.
b)
S’agissant du critère de fond, lorsque la Cour estime avec un degré suffisant de certitude, sur la base des informations disponibles, que les autorités nationales ont enquêté sur les activités du requérant de manière essentiellement passive et qu’elles ne l’ont pas incité à commettre une infraction, elle conclut normalement que l’utilisation ultérieure dans le cadre de la procédure pénale menée à l’encontre du requérant des preuves obtenues par le biais des mesures de surveillance ne soulève aucune question sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention.
c)
Cependant, si les conclusions de la Cour relatives au critère de fond ne sont pas concluantes en raison d’un manque d’informations dans le dossier, de l’absence de divulgation d’informations ou de l’existence de contradictions dans l’interprétation des événements par les parties, ou si la Cour estime, sur la base du critère de fond, que le requérant a été soumis à la provocation, et ce en méconnaissance des exigences de l’article 6 § 1 de la Convention, elle doit procéder, dans un second temps, à l’examen des garanties procédurales.
33.
Se tournant vers les faits de la présente cause, la Cour note que la requérante, en tant que fonctionnaire, a été condamnée pour une infraction de corruption, à savoir pour avoir touché des pots-de-vin de la part de V., lequel avait agi pour le compte de I., afin de faciliter et d’accélérer l’obtention d’un plan de construction. Elle estime qu’une des questions principales soulevées par la présente affaire est celle de savoir si la requérante a accepté les pots-de-vin à la suite de l’influence qu’aurait exercée sur elle V., en tant qu’agent infiltré, ou si ce dernier, assisté par les autorités de poursuite, s’est joint à l’activité infractionnelle de la requérante.
34.
Compte tenu des circonstances de l’espèce, la Cour estime que la présente affaire se rapporte à la «
catégorie des affaires de provocation
» (comparer avec
Matanović
, précité, §§ 136-137, et
Ramanauskas (n
o
2)
, précité, § 64
; voir, cependant,
Trifontsov c. Russie
(déc.), n
o
12025/02, 9
octobre 2012).
35.
La Cour note qu’il ne ressort pas des éléments dont elle dispose que, avant les faits litigieux, les autorités étatiques soupçonnaient la requérante de toucher des pots-de-vin ou qu’elles détenaient des preuves objectives à cet égard.
36.
La Cour remarque également que le rôle de V. dans la procédure qui a suivi la dénonciation de la requérante peut être assimilé à celui d’un agent infiltré. Elle rappelle qu’en principe elle ne voit rien d’inadéquat ou d’arbitraire dans la décision des autorités de poursuite de donner des instructions à un particulier pour qu’il agisse comme informateur après qu’il les a informées de l’offre de corruption faite par un requérant (
Gorgievski c.
l’ex-République yougoslave de Macédoine
, n
o
18002/02, §
52, 16
juillet 2009). Cela étant, elle note en l’espèce que les éléments qui lui ont été soumis ne permettent pas de savoir avec certitude à quel moment précis V. est devenu «
agent
». En effet, la plainte officielle de V. date du 4
janvier 2006
; cependant, celui-ci a déclaré devant le tribunal de première instance qu’il avait pris contact avec la police un ou deux jours après le 5
décembre 2005. La Cour relève en outre que, dans sa déposition du 4 janvier 2006, V. déclarait avoir d’abord donné le premier pot-de-vin à la requérante et ensuite pris contact avec la police, alors que, devant le tribunal de première instance, il semblait déclarer avoir transmis le premier pot-de-vin après s’être mis en relation avec l’autorité de poursuite.
37.
La Cour observe en outre que, dans les éléments de l’affaire, il n’est fait mention ni d’instructions que la police aurait données à V. ni de la procédure qui aurait été suivie aux fins d’autoriser l’exécution de l’opération secrète. À ce sujet, elle rappelle que le recours à des opérations effectuées par les agents infiltrés ou par les informateurs doit être particulièrement bien justifié, faire l’objet d’une procédure d’autorisation rigoureuse et être documenté d’une manière qui permette un examen subséquent minutieux indépendant de la conduite des acteurs (voir
Matanović
, précité, § 124, et les affaires qui y sont citées). L’absence de garanties procédurales lorsqu’une opération secrète est ordonnée génère un risque d’arbitraire et de provocation policière (
ibidem
).
38.
Les éléments dont elle dispose ne permettent pas non plus à la Cour d’établir si le rôle de V. a été un facteur déterminant pour l’activité criminelle de la requérante. À cet égard, elle observe que V. soutenait avoir enregistré ses conversations avec l’intéressée. Or aucune transcription de tels enregistrements ne figure dans le dossier et, par ailleurs, les tribunaux nationaux ne les mentionnent nullement. La Cour estime que les enregistrements en cause auraient pu fournir des éléments très utiles pour déterminer la conduite de V. ainsi que celle de la requérante (comparer avec
Pareniuc c. République de Moldova
, n
o
17953/08, § 39, 1
er
juillet 2014, et
Ramanauskas (n
o
2)
, précité, § 67).
39.
Eu égard à ce qui précède et, en particulier, au manque d’information dans le dossier, la Cour n’est pas en mesure de conclure d’une manière non équivoque à l’existence ou à l’absence d’une provocation policière.
40.
Dans ces conditions, elle procédera à l’examen des garanties procédurales. À cet égard, elle rappelle que l’examen de la procédure dans le cadre de laquelle il a été statué sur l’allégation de provocation policière est nécessaire afin de vérifier si, dans le cas d’espèce, les droits de la défense ont été adéquatement protégés, notamment le respect du principe du contradictoire et de l’égalité des armes (
Ramanauskas
, précité, § 61, et
Virgil Dan Vasile
, précité,
44.). Elle redit également que la preuve de l’absence de provocation incombe à la partie poursuivante pour autant que les allégations du prévenu ne soient pas dépourvues de toute vraisemblance. À défaut d’une telle preuve contraire, il appartient aux autorités judiciaires de procéder à un examen des faits de la cause et de prendre les mesures nécessaires à la manifestation de la vérité afin de déterminer s’il y a eu ou non provocation. Les juridictions nationales doivent notamment examiner les raisons pour lesquelles l’opération d’investigation spéciale avait été montée, l’étendue de la participation de la police à l’infraction ainsi que la nature de la provocation ou des pressions exercées sur le requérant (
Ramanauskas
, précité, §§ 70-71, et
Virgil Dan Vasile
, précité,
41.
Pour en revenir aux circonstances de l’espèce, la Cour note que la requérante a fait valoir tout au long de la procédure devant les tribunaux nationaux qu’elle avait été provoquée à commettre l’infraction. Or elle constate que la cour d’appel de Chișinău a condamné l’intéressée sans apporter de réponse à la question de savoir s’il y avait eu ou non provocation, et ce alors même que la première instance y avait répondu par l’affirmative et avait prononcé un acquittement. Elle remarque également que la Cour suprême de justice a confirmé l’arrêt de l’instance d’appel sans se prononcer sur la question.
42.
La Cour relève par ailleurs que I. n’a pas comparu devant les tribunaux et que, en outre, à aucun moment de la procédure la requérante n’a pu l’interroger. C’est pourtant I. qui avait initialement pris contact avec l’intéressée et lui avait demandé d’élaborer le plan de construction, et le rôle de celui-ci semble avoir été pour le moins significatif dans la succession des événements ayant conduit à la remise des pots-de-vin. Il était d’autant plus important d’interroger I. dans la mesure où il a été avéré que celui-ci n’était pas le propriétaire de l’appartement pour lequel il avait demandé le plan de construction d’une annexe. La Cour rappelle qu’elle exige que les agents infiltrés ainsi que toute personne susceptible de témoigner sur la question de la provocation policière soient entendus par le tribunal et contre-interrogés par la défense ou qu’au moins des raisons détaillées soient données lorsque cela se révèle impossible (
Lagutin et autres c. Russie
, n
os
6228/09 et 4
autres, § 101, 24 avril 2014, et
Virgil Dan Vasile
, précité,
§
46). En l’espèce, la Cour note que le tribunal de première instance n’a pas pu entendre le témoignage de I. au motif que celui-ci n’était pas en état de se déplacer. Cependant, elle observe qu’aucune attestation médicale relative à l’état de santé de I. ne figure dans le dossier de l’affaire. Elle note en outre que la cour d’appel, quant à elle, n’a nullement pris le soin d’établir la persistance ou non des problèmes de santé de I. La Cour estime dès lors que ces instances n’ont pas avancé des raisons détaillées et suffisantes pour justifier l’absence de I. devant elles (comparer avec
Bobeș c. Roumanie
, n
o
29752/05, § 39, 9 juillet 2013).
43.
Enfin, la Cour relève que la cour d’appel, en infirmant l’acquittement de la première instance, n’a pas non plus entendu V. en personne, alors que son témoignage était également essentiel pour déterminer s’il y avait eu ou non provocation policière et pour trancher l’affaire. Elle redit que lorsqu’une cour d’appel a à connaître des faits comme du droit et qu’elle doit étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence du requérant, elle ne peut, aux fins d’un procès équitable, résoudre convenablement ces questions sans une appréciation directe des preuves (
Ekbatani c. Suède
, 26 mai 1988, § 32, série A n
o
134, et
Dan
, précité, §§ 32-33). Pour ce qui est de ce dernier point, la Cour souligne par ailleurs que le Gouvernement reconnaît, dans sa déclaration unilatérale, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans le chef de la requérante.
44.
À la lumière de ce qui précède, la Cour estime donc que la requérante n’a pas bénéficié des garanties procédurales adéquates dans le cadre de la procédure dans laquelle elle avait soulevé son grief de provocation policière. Partant, elle juge que la procédure pénale dirigée à l’encontre de l’intéressée n’a pas été équitable et qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans son chef.
45.
Eu égard à cette conclusion, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire d’examiner séparément les autres griefs de la requérante tirés de l’article 6 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Ramanauskas
, précité, § 80, et
Pareniuc
, précité, § 41).
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
46.
Aux termes de l’article
41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
47.
La requérante réclame 10
000 euros (EUR) pour préjudice moral.
48.
Elle demande également 2
860 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Elle produit des copies des factures et du contrat conclu avec le représentant qui l’a défendue devant la Cour, ainsi qu’un relevé détaillé des heures de travail effectuées par ce dernier pour la présente affaire (38
heures au taux horaire de 75 EUR).
49.
Le Gouvernement conteste ces sommes.
50.
Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 3
600 EUR pour dommage moral.
51.
Quant à la demande présentée au titre des frais et dépens, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 2
000 EUR pour la procédure devant elle et l’accorde à la requérante.
1.
Rejette
la déclaration unilatérale du Gouvernement
;
2.
Déclare
la requête recevable
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement
:
i.
3
600 EUR (trois mille six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral,
ii.
2
000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû par la requérante à titre d’impôt sur cette somme, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 mars 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Hasan Bakırcı
Ivana Jelić
Greffier adjoint
Présidente