Comunicat la 3 aprilie 2019 CINCEA SECȚIUNE Cerere nr. 41298/17 Giselle BOISSENOT împotriva Franței introdusă la 7 iunie 2017 EXPOSAT DE FAPTE recurenta, domnul Giselle Boisenot, este un resortisant francez născut în 1943 și rezident în Meylan. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Chaboud, avocat care exercită în Grenoble. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta s-a născut în afara căsătoriei în 1943 și a fost recunoscută de mama sa în 1945. Printr-un testament autentic din 12 noiembrie 1981, aceasta din urmă i-a lăsat dreptul disponibil al succesiunii sale. Mama a murit în 1985, lăsându-i să-i succeadă doi copii legitimi și pe reclamantă. În 1988, una dintre cele două surori vitrege ale reclamantei cedează celuilalt, D.F., întregul său drept succesoral. Printr-un act din 6 iunie 1992, D.F. a numit-o pe reclamantă în fața Tribunalului de Mare Instanță (TGI) de la Chalon pe Saône pentru a pune capăt subdiviziunii dintre ele și pentru a primi ordin de împărțire și de lichidare a succesiunii. Ea a solicitat ca drepturile recurentei să fie reduse în conformitate cu normele prevăzute la art. 760 din Codul civil atunci în vigoare conform căruia copilul adulterian mai întâi va primi o jumătate din partea la care ar fi avut dreptul în cazul în care toți copiii defunctului, inclusiv el însuși, au fost legitimi. Fără a se opune încetării subdiviziunii, recurenta se prevalează în fața TGI a articolului 14 din convenție pentru a obține o repartizare egală a succesiunii. Printr-o hotărâre din 13 aprilie 1993, TGI a dispus încetarea diviziunii și deschiderea operațiunilor de cont, lichidare și împărțire a succesiunii. El a declarat că activul și pasivul succesoral ar fi repartizate în limita a 5/6 pentru D.F. și de 1/6 pentru reclamantă. După condamnarea sa de către Curte în cauza Mazurek c. Franța, nr 34406/97, CEDH 2000 II), Franța a modificat, prin Legea nr. 2001-1135 din 3 decembrie 2001 privind drepturile soțului supraviețuitor și ale copiilor Printr-un act din 10 ianuarie 2013, întrucât nu a intervenit niciodată, recurenta l-a numit pe fiul D.F., decedat în 2011, în scopul de a se limita la bunurile imobile care depind de diviziunea succesorală menținută din 1993 și a fost recunoscută drept drepturi în concurență cu jumătate din activele succesoare în conformitate cu noile dispoziții egale ale legii din 2001. Prin hotărârea din 22 aprilie 2014, TGI a respins cererea recurentei și a considerat că scopul de a securiza drepturile definitiv recunoscute în 1993 era de o greutate atât de mare încât ar fi trebuit să se ridice asupra revendicării recurentei. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2015, tribunalul de apel al Dijon a confirmat hotărârea. Comisia a considerat că repunerea în discuție, fără restricții în timp, a unei distribuții definitive în justiție a bunurilor de la locul de succesiune între moștenitori, ar constitui un mijloc disproporționat de a asigura eficiența principiului regulii de egalitate care interzice orice discriminare pe motive de naștere. Prin urmare, Comisia a indicat că dispozițiile tranzitorii din Legea din 2001, în măsura în care acestea rezervau regula de egalitate în cazul unor hotărâri judecătorești irevocabile, nu erau contrare dispozițiilor convenționale, nici chiar în cazul în care nu exista o împărțire efectivă, din moment ce: menținerea subdiviziunii care rezultă numai din lipsa de acord între părți cu privire la valoarea bunurilor, a rămas fără influență asupra cunoașterii pe care le-au dobândit definitiv începând cu 1993 din repartizarea între ele a activelor succesiunii În conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. Recurenta a formulat un recurs în cassație și a invocat încălcarea art. 8 și 14 din Convenție, precum și a art. 1 din protocol. 1 pe motiv că menținerea unei diferențe de tratament pe motiv de naștere era lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă. Ea a susținut că o autoritate a lucrului considerat legat de hotărârea din 13 aprilie 1993 pe care o opoza Tribunalul de Primă Instană era în contradicție cu jurisprudența Curții. Prin hotărârea din 22 martie 2017, Curtea de Casație a respins recursul Cu toate acestea, așteptând, în primul rând, ca hotărârea, din motive proprii și adoptate, să precizeze că Õ în temeiul articolului 25, II, 2o din Legea nr. 2001-1135 din 3 decembrie 2001, numai o împărțire realizată, un acord amiabil încheiat sau o hotărâre irevocabilă permite excluderea, în succesiunile deja deschise, a noilor drepturi ale copiilor ai căror părinți erau, în timpul conceperii, angajați în legăturile căsătoriei ; (d) constată că hotărârea din 13 aprilie 1993 a determinat drepturile succesoriale ale moștenitorilor; (c) reține că securitatea juridică care rezultă dintr-o hotărâre irevocabilă satisface un scop legitim în ceea ce privește faptul că împiedică repunerea în discuție, fără limitare în timp, a unei repartizări definitive în justiție a bunurilor de la activ succesoral între moștenitori ;pe care le adaugă faptul că absența unei împărțiri efective a bunurilor indivizionate a rămas fără influență asupra cunoașterii pe care părțile o dobândiseră definitiv, din 1993, a repartizării între ele a activelor succesiunii ; (b) În stadiul acestor constatări și (c) în care Curtea de Apel a putut deduce din aceasta că, prin aplicarea articolului 25 menționat anterior, în măsura în care acesta rezervă hotărâri judecătorești irevocabile, nu a adus atingere în mod excesiv drepturilor reclamantului garantate prin articolele 8 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și 1 din protocol ; Și apoi, așteptându-se, după ce a constatat că hotărârea din 13 aprilie 1993 a distribuit irevocabil drepturile succesoriale ale părților, instanța de apel a dedus pe bună dreptate că noua cerere de repartizare formulată de [rectoreasă] nu putea fi primită, chiar și din perspectiva unei jurisprudențe ulterioare a Curții Europene a Drepturilor Omului În conformitate cu hotărârea Curții, bunurile imobiliare care depind de succesiunea care face obiectul unei licitații la preț de 85 000 EUR. Prețul de vânzare nu a fost împărțit între moștenitori. Dreptul și practica internă relevantă Curtea face trimitere la partea relevantă a hotărârii Fabris c. Franța ([GC], n 16574/08, § 27-33, CEDH 2013 (extrași) și a hotărârii judecătorești Quilichini c. France 38299/15, § 20, 14 martie 2019, fără caracter definitiv. GRIFS Invocând art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 și art. 8 din Convenție, recurenta susține că diferența de tratament dintre aceasta și celălalt moștenitor este disproporționată. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE ÎN lumina hotărârii Fabris c. Franța ([GC], n 16574/08, CEDH/08, 2013 (extrageri)), a fost recurenta victimă, în exercitarea drepturilor garantate prin convenție, a unei discriminări pe motiv de naștere contrară articolului 14 din convenție, coroborat cu art. 1 din Protocolul 1 și cu art. 8 din convenție
Communiquée le 3 avril 2019
Requête n
o
41298/17
Gisèle BOISSENOT
contre la France
introduite le 7 juin 2017
La requérante, M
me
Gisèle Boissenot, est une ressortissante française née en 1943 et résidant à Meylan. Elle est représentée devant la Cour par M
e
M.
Chaboud, avocat exerçant à Grenoble.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante est née hors mariage en 1943 et fut reconnue par sa mère en 1945. Par un testament authentique du 12 novembre 1981, cette dernière lui légua la quotité disponible de sa succession. La mère décéda en 1985, laissant pour lui succéder deux enfants légitimes et la requérante. En 1988, l’une des deux demi-sœurs de la requérante céda à l’autre, D.F., l’ensemble de ses droits successoraux.
Par un acte du 6 juin 1992, D.F. assigna la requérante devant le tribunal de grande instance (TGI) de Chalon
‑
sur
‑
Saône pour faire cesser l’indivision entre elles et voir ordonner le partage et la liquidation de la succession. Elle demanda que les droits de la requérante soient réduits en application des règles posées par l’article 760 du code civil alors en vigueur selon lequel l’enfant «
adultérin
» ne recevra que «
la moitié de la part à laquelle il aurait eu droit si tous les enfants du défunt, y compris lui-même, eussent été légitimes
». Sans s’opposer à la cessation de l’indivision, la requérante se prévalut devant le TGI de l’article 14 de la Convention pour obtenir une répartition égalitaire de la succession.
Par un jugement du 13 avril 1993, le TGI ordonna la cessation de l’indivision et l’ouverture des opérations de compte, liquidation et partage de la succession. Il dit que l’actif et le passif successoral seraient répartis à concurrence de 5/6
e
pour D.F. et de 1/6
e
pour la requérante.
Après sa condamnation par la Cour dans l’affaire
Mazurek
c. France
, n
o
2000
‑
II), la France modifia, par la loi n
o
2001-1135 du 3
décembre 2001 relative aux droits du conjoint survivant et des enfants «
adultérins
» et modernisant diverses dispositions de droit successoral (ci
‑
après la loi de 2001) sa législation et supprima les discriminations successorales applicables aux enfants «
adultérins
».
Par un acte du 10 janvier 2013, le partage n’étant jamais intervenu, la requérante assigna le fils de D.F., décédée en 2011, aux fins d’ordonner la licitation des biens immobiliers dépendant de l’indivision successorale maintenue depuis 1993 et se voir reconnaître des droits à concurrence de la moitié de l’actif successoral conformément aux nouvelles dispositions égalitaires de la loi de 2001.
Par un jugement du 22 avril 2014, le TGI rejeta la demande de la requérante. Il considéra que le but de la sécurisation des droits définitivement reconnus en 1993 était d’un poids tel qu’il devait l’emporter sur la prétention de la requérante.
Par un arrêt du 19 novembre 2015, la cour d’appel de Dijon confirma le jugement. Elle considéra que la remise en cause, sans limitation dans le temps, d’une répartition définitivement arrêtée en justice des biens de l’actif successoral entre des héritiers, constituerait un moyen disproportionné d’assurer l’effectivité du principe de la règle d’égalité prohibant toute discrimination fondée sur la naissance. Elle indiqua dès lors que les dispositions transitoires de la loi de 2001, en ce qu’elles faisaient réserve de la règle d’égalité en cas de décisions judiciaires irrévocables, n’étaient pas contraires aux dispositions conventionnelles, même en cas d’absence de partage effectif dès lors que «
le maintien de l’indivision résultant seulement du défaut d’accord entre les parties sur la valeur des biens, est resté sans influence sur la connaissance qu’elles avaient définitivement acquise depuis 1993 de la répartition entre elles de l’actif de la succession
». La cour d’appel désigna deux notaires pour procéder aux opérations de partage sous la surveillance de la vice-présidente du TGI. Elle indiqua qu’à défaut d’accord amiable entre les parties sur la cession des biens dans un délai de cinq
mois, il serait procédé à leur licitation en un lot unique sur une mise à prix de 70
000 euros (EUR).
La requérante forma un pourvoi en cassation. Elle invoqua la violation des articles 8 et 14 de la Convention ainsi que de l’article 1
er
du Protocole
n
o
1 au motif que le maintien d’une différence de traitement fondée sur la naissance était dépourvu de justification objective et raisonnable. Elle fit valoir que l’autorité de la chose jugée attachée au jugement du 13 avril 1993 que lui opposait la cour d’appel était en contradiction avec la jurisprudence de la Cour.
Par un arrêt du 22 mars 2017, la Cour de cassation rejeta le pourvoi
:
«
Mais attendu, d’abord, que l’arrêt, par motifs propres et adoptés, énonce qu’en application de l’article 25, II, 2o, de la loi no 2001-1135 du 3 décembre 2001, seul un partage réalisé, un accord amiable intervenu ou une décision judiciaire irrévocable permettent d’exclure, dans les successions déjà ouvertes, les droits nouveaux des enfants dont l’un des parents était, au temps de la conception, engagé dans les liens du mariage
; qu’il constate que le jugement du 13 avril 1993 a déterminé les droits successoraux des héritiers
; qu’il retient que la sécurité juridique résultant d’un jugement irrévocable satisfait un but légitime en ce qu’elle fait obstacle à la remise en cause, sans limitation dans le temps, d’une répartition définitivement arrêtée en justice des biens de l’actif successoral entre des héritiers
; qu’il ajoute que l’absence de partage effectif des biens indivis est restée sans influence sur la connaissance que les parties avaient définitivement acquise, depuis 1993, de la répartition entre elles de l’actif de la succession
; qu’en l’état de ces constatations et énonciations, la cour d’appel a pu en déduire que l’application de l’article 25 précité, en ce qu’il fait réserve des décisions judiciaires irrévocables, n’avait pas porté une atteinte excessive aux droits de [la requérante] garantis par les articles 8 et 14 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales et 1er du Protocole
no
1
; Et attendu, ensuite, qu’ayant constaté que le jugement du 13 avril 1993 avait irrévocablement réparti les droits successoraux des parties, la cour d’appel en a justement déduit que la nouvelle demande de répartition formée par [la requérante] ne pouvait être accueillie, fût-ce au regard d’une jurisprudence postérieure de la Cour européenne des droits de l’homme
;
»
En application de l’arrêt de la cour d’appel, les biens immobiliers dépendant de la succession firent l’objet d’une vente aux enchères au prix de 85
000
EUR. Le prix de vente n’a pas été partagé entre les héritiers.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
La Cour renvoie à la partie pertinente de l’arrêt
Fabris c. France
([GC], n
o
16574/08, §§ 27 à 33, CEDH 2013 (extraits)) et de l’arrêt
Quilichini c.
France
(n
o
38299/15, § 20, 14 mars 2019, non définitif).
Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1
er
du Protocole
n
o
1 et l’article 8 de la Convention, la requérante soutient que la différence de traitement entre elle et l’autre héritier est disproportionnée.
A la lumière de l’arrêt
Fabris c. France
([GC], n
o
2013 (extraits)), la requérante a-t-elle été victime, dans l’exercice de ses droits garantis par la Convention, d’une discrimination fondée sur la naissance contraire à l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1
er
du Protocole
n
o
1 et l’article 8 de la Convention
?