Haciömeroğlu împotriva Turciei

Reclamantul, domnul Mustafa Hacıömeroğlu, este cetățean turc, născut în 1976. La momentul introducerii cererii, el era deținut la penitenciarul Isparta. El este reprezentat în fața Curții de domnii M. Sürücü și S. Sürücü, avocați care își desfășoară activitatea la İzmir.

Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său. A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 15 martie 1999, reclamantul a împușcat-o mortal pe prietena sa și pe mama acesteia, apoi a fugit.

La 11 iulie 2002, el a fost arestat, plasat în arest preventiv și urmărit penal în fața curții cu jurați din İzmir.

La ședința din 11 iunie 2003, curtea cu jurați a audiat un martor care a declarat că vinde produse chimice, printre care eter și diluant pentru produse de vopsea (tiner), dar că nu își amintea pe care dintre cele două produse le cumpărase persoana interesată. Cercetarea în registrele de contabilitate ale acestui comerciant s-a dovedit, de asemenea, imprecisă cu privire la cumpărarea făcută de reclamant.

La 30 iunie 2003, avocatul inculpatului a sesizat parchetul cu o plângere pentru mărturie mincinoasă, susținând că martorul audiat nu vindea diluant în magazinul său și că declarațiile sale în acest sens erau mincinoase. La 21 octombrie 2003, reclamantul s-a plâns de transcrierea eronată a declarațiilor martorului în litigiu în procesele-verbale de ședință. În opinia sa, acesta ar fi declarat că vinde toate tipurile de produse chimice și nu ar fi precizat în niciun fel că vinde diluant, contrar celor ce reieșeau din aceste procese-verbale. La 12 noiembrie 2003, procurorul Republicii din İzmir a pronunțat o decizie de neîncepere a urmăririi penale față de martorul pus în cauză.

La 21 noiembrie 2003, curtea cu jurați a audiat în pledoaria sa pe avocatul reclamantului, care, fără a nega răspunderea inculpatului, a contestat totuși orice premeditare în comiterea infracțiunilor reproșate.

La sfârșitul acestei ședințe, curtea cu jurați l-a recunoscut pe reclamant vinovat de omoruri cu premeditare. Ea și-a întemeiat motivarea, în special, pe concluziile mai multor expertize medico-legale, în special cea efectuată pe un prosop însângerat și impregnat cu diluant, pe concluziile balistice, pe analizele de amprente digitale, pe rapoartele de autopsie, pe mărturii și pe procesele-verbale de cercetare, precum și pe fotografiile locurilor săvârșirii infracțiunilor. Ea a indicat, de asemenea, că mărturia vânzătorului sus-menționat nu avea nicio consecință, întrucât s-a stabilit că reclamantul impregnase cu diluant prosopul găsit în gura uneia dintre victime. Pentru a concluziona că a existat premeditare, ea a luat în considerare prezența urmelor de diluant în sângele victimelor, precum și pregătirile și deplasările întreprinse de reclamant, manipularea armei sale și diferitele sale declarații față de anturajul său care au precedat omorurile, precum și diferite mărturii privind fapte concordante referitoare la comportamentul reclamantului, în special faptul că ascunsese o sticlă pe balconul domiciliului victimelor cu o seară înainte de omoruri. În consecință, ea l-a condamnat la închisoare pe viață cu munci silnice (müebbet ağır hapis) în temeiul articolelor 2 § 2 și 450 § 4 din codul penal și al articolului 1/A din Legea nr. 4771 din 9 august 2002 privind abolirea pedepsei cu moartea, cu excepția celei pronunțate pentru fapte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război, și modificarea anumitor legi. Ea a considerat, de asemenea, că reclamantul își ucisese prietena cu premeditare pentru a o împiedica să dezvăluie crima săvârșită împotriva mamei sale și pentru a scăpa astfel de urmărirea penală. Ea l-a condamnat din această cauză la închisoare pe viață cu munci silnice (müebbet ağır hapis) în temeiul articolului 450 §§ 4 și 9 din codul penal și al articolului 1/A din Legea nr. 4771. Ea a pronunțat, în plus, că sancțiunea finală trebuia să fie, în aplicarea regulilor de contopire a pedepselor, închisoarea pe viață cu munci silnice (müebbet ağır hapis), a cărei executare trebuia să includă un an de izolare.

La 25 februarie 2004, reclamantul a formulat recurs în casație. În memoriul său de recurs, avocatul său a susținut că elementele constitutive ale premeditării nu erau întrunite.

La 23 februarie 2005, Curtea de casație a confirmat această sentință, corectând pedeapsa principală pronunțată împotriva persoanei interesate ca urmare a intrării în vigoare, la 20 iulie 2004, a Legii nr. 5218 privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele și modificarea anumitor legi. În consecință, ea a înlocuit condamnarea reclamantului cu o „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis).

Ordinul de executare a pedepsei (müddetname) întocmit la 29 iulie 2005 de parchet indică faptul că calculul executării a fost făcut bazându-se pe 20 de ani de închisoare, plus o reducere lunară de șase zile. Acest ordin reține ca dată de eliberare condiționată 13 iulie 2018 și ca dată de eliberare definitivă 11 iulie 2038. B. Dreptul intern relevant

Potrivit articolului 13 din vechiul cod penal (Legea nr. 765), în vigoare la data faptelor: „Închisoarea pe viață cu munci silnice este închisoarea pe viață sau închisoarea pe termen determinat. Închisoarea pe viață continuă până la moarte. Închisoarea pe termen determinat este de la unu la douăzeci și patru de ani, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. (...)”

Articolul 450 din vechiul cod penal putea fi citit după cum urmează în pasajele sale relevante în speță, astfel cum era în vigoare la data săvârșirii infracțiunilor: Omor calificat „Fapta de a ucide (...) 4. cu premeditare; (...) 9. pentru a ascunde o infracțiune sau pentru a distruge probele și indiciile, sau pentru a evita să fie condamnat, sau pentru a permite cuiva să scape de o condamnare; (...) se pedepsește cu pedeapsa cu moartea.”

Legea nr. 4771 privind abolirea pedepsei cu moartea, cu excepția celei pronunțate pentru fapte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război, și modificarea anumitor legi a intrat în vigoare la 9 august 2002. Articolul 1/A al acesteia modifică pedeapsa cu moartea prevăzută în codul penal sus-menționat într-o „închisoare pe viață cu munci silnice” (müebbet ağır hapis). Printre excepțiile prevăzute la diferitele paragrafe ale acestui articol, articolul 450 sus-menționat nu figurează. Rezultă că omorul calificat săvârșit în timp de pace era de acum pedepsit cu „închisoarea pe viață cu munci silnice” (müebbet ağır hapis).

Articolul 19 § 1 din Legea nr. 647 privind executarea pedepselor, în versiunea sa modificată prin Legea nr. 19052 din 11 martie 1986, prevede posibilitatea eliberării condiționate, sub rezerva bunei conduite, a persoanelor condamnate la o pedeapsă de „închisoare pe viață cu munci silnice” (müebbet ağır hapis) după o perioadă minimă de detenție de 20 de ani.

Legea nr. 5218 privind abolirea pedepsei capitale în toate circumstanțele și modificarea anumitor legi a intrat în vigoare la 21 iulie 2004. - Articolul 1 – A 3) introduce expresia „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis) în sistemul penal. - Articolul 1 – A 44) prevede sancțiunea articolului 450 din codul penal ca fiind „închisoarea pe viață cu munci silnice agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis). - Articolul 1 § E – 3 modifică articolul 19 § 1 din Legea nr. 647 și prevede posibilitatea eliberării condiționate, sub rezerva bunei conduite, a persoanelor condamnate la o pedeapsă de „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis) după o perioadă minimă de detenție de 25 de ani.

Prin mai multe legi intrate în vigoare la 1 iunie 2005, a fost realizată o reformă a dreptului penal. - Articolul 6 din Legea nr. 5252 din 1 iunie 2005 privind intrarea în vigoare a noului cod penal și aplicarea sa, astfel cum a fost modificat prin articolul 2 din Legea nr. 5349 din 18 mai 2005, abolește termenul „silnice” și indică faptul că „închisorile pe viață cu munci silnice” care figurează în legi sunt modificate în „închisori pe viață”. - Articolul 107 § 2 din noua Lege nr. 5275 privind executarea pedepselor și a măsurilor preventive prevede posibilitatea eliberării condiționate, sub rezerva bunei conduite, a persoanelor condamnate la o pedeapsă de „închisoare pe viață agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet hapis) după o perioadă minimă de detenție de 30 de ani.

Pentru alte detalii, Curtea face trimitere la hotărârea sa Öcalan c. Turciei (nr. 2) (nr. 24069/03, 197/04, 6201/06 și 10464/07, §§ 62-71, 18 martie 2014) și la decizia sa Karsu și alții c. Turciei (nr. 34971/05, 34974/05 și 1057/06, §§ 23-38, 27 martie 2018).

Invocând articolul 7 din Convenție, reclamantul susține, în plus, că a fost condamnat la o pedeapsă mai mare decât cea pronunțată în primă instanță. El precizează că Curtea de casație i-a modificat pedeapsa de „închisoare pe viață cu munci silnice” într-o pedeapsă de „închisoare pe viață cu munci silnice agravată”. ÎN DREPT A. Cu privire la articolul 6

Reclamantul se plânge de calificarea premeditării reținută de instanțele naționale, motivat de faptul că aceasta se baza pe mărturia vânzătorului de produse chimice. El consideră, de asemenea, că decizia de neîncepere a urmăririi pronunțată față de acest martor cu privire la plângerea sa pentru mărturie mincinoasă este eronată și că aceasta a determinat calificarea de premeditare în cauză. El invocă articolele 6 și 13 din Convenție.

Guvernul contestă alegațiile reclamantului.

Curtea reamintește că un capăt de cerere cuprinde două elemente: alegații factuale și argumente juridice. În virtutea principiului jura novit curia, ea nu este ținută de mijloacele de drept invocate de reclamanți în temeiul Convenției și al protocoalelor sale și poate decide cu privire la calificarea juridică ce urmează a fi dată faptelor unui capăt de cerere examinându-l pe terenul altor articole sau dispoziții ale Convenției decât cele invocate de reclamanți (Radomilja și alții c. Croației [MC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 126, 20 martie 2018). În speță, ea consideră că se impune examinarea capetelor de cerere ale reclamantului numai din perspectiva articolului 6 din Convenție, care are următorul cuprins: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Curtea a hotărât deja că nu îi revine să examineze erorile de fapt sau de drept pretins săvârșite de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților apărate de Convenție. De altfel, dacă Convenția garantează la articolul 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care intră astfel, în primul rând, în domeniul dreptului intern și al instanțelor naționale (García Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

În speță, Curtea remarcă faptul că, pentru a concluziona că a existat premeditare, curtea cu jurați a indicat în mod clar că mărturia în litigiu nu avea nicio consecință și că s-a întemeiat pe o multitudine de probe concordante, în special pe pregătirile reclamantului (paragraful 9 de mai sus). Curtea remarcă, de asemenea, că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie și de asistența unui avocat. El a putut, în diferitele stadii ale procedurii, să prezinte argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. Decizia curții cu jurați era amplu motivată, atât în fapt, cât și în drept. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. A. Cu privire la articolul 7

Reclamantul se plânge, de asemenea, că i s-a aplicat o pedeapsă mai mare de către Curtea de casație, în comparație cu cea pronunțată de curtea cu jurați în primă instanță. El indică faptul că, prin adăugarea cuvântului „agravată”, în plus, în aplicarea unei legi care a intrat în vigoare după condamnarea sa, denumirea pedepsei sale a devenit „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” și că chiar și acest lucru este suficient pentru a constata că este vorba despre o pedeapsă mai mare. El invocă articolul 7 din Convenție, care are următorul cuprins: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. (...)”

Guvernul contestă această teză. El indică faptul că, în cursul tuturor diferitelor perioade de tranziție din sistemul penal, regula legii celei mai favorabile a fost aplicată reclamantului și semnalează că sancțiunea finală de executat nu a fost decât de 16 ani, astfel cum reiese din ordinul de executare. El precizează, de asemenea, că sancțiunea de izolare de un an, pronunțată prin același verdict, nu a fost niciodată executată.

Curtea face trimitere la principiile generale care se desprind din jurisprudența sa în materie (Kafkaris c. Ciprului [MC], nr. 21906/04, § 142, CEDO 2008, Scoppola c. Italiei (nr. 2) [MC], nr. 10249/03, §§ 92-109, 17 septembrie 2009, și Del Río Prada c. Spaniei [MC], nr. 42750/09, §§ 81-90, CEDO 2013).

În speță, Curtea observă că reclamantul fusese condamnat de curtea cu jurați la „închisoare pe viață cu munci silnice” (müebbet ağır hapis) și că Curtea de casație a îndreptat această sentință ținând seama de modificarea legislativă din 2004, transformând-o într-o „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis) (paragrafele 9 și 11 de mai sus).

Reclamantul își întemeiază teza pe denumirea sancțiunii și pe data legii care a adus această nouă terminologie. El nu explică în niciun fel consecințele modificării asupra cazului său.

Cu toate acestea, Curtea constată că, în versiunea sa în vigoare la data condamnării reclamantului în primă instanță, articolul 19 din vechea lege privind executarea pedepselor prevedea o durată de 20 de ani pentru eliberarea condiționată în ceea ce privește „închisoarea pe viață cu munci silnice”. Prin modificarea din 2004, durata prevăzută pentru eliberarea condiționată a unei persoane condamnate la „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” a fost indicată ca fiind de 25 de ani (paragrafele 16-17 de mai sus). Începând cu 1 iunie 2005, această durată prevăzută pentru „închisoarea pe viață cu munci silnice agravată” a fost reglementată de noua lege ca fiind de 30 de ani (paragrafele 12 și 18 de mai sus).

În speță, Curtea remarcă faptul că ordinul de executare din 29 iulie 2005 a fost întocmit luând în considerare situația cea mai favorabilă reclamantului în această perioadă tranzitorie. Într-adevăr, calculul datei de eliberare condiționată a fost efectuat pe baza unei durate de 20 de ani (paragraful 12 de mai sus).

Astfel, Curtea constată că reclamantul nu a suferit de pe urma aplicării unei pedepse mai mari în sensul articolului 7 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 23 mai 2019. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Grefier adjunct Președinte

Le requérant, M. Mustafa Hacıömeroğlu, est un ressortissant turc né en 1976. Lors de l’introduction de la requête, il était détenu à la prison d’Isparta. Il est représenté devant la Cour par M es M. Sürücü et S. Sürücü, avocats exerçant à İzmir.

Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 15 mars 1999, le requérant tua par balles sa petite amie et la mère de celle-ci, puis prit la fuite.

Le 11 juillet 2002, il fut arrêté, placé en détention provisoire et poursuivi devant la cour d’assises d’İzmir. 6. À l’audience du 11 juin 2003, la cour d’assises entendit un témoin qui déclara vendre des produits chimiques, dont de l’éther et du diluant pour des produits de peinture ( tiner ), mais ne pas se souvenir lequel de ces deux produits l’intéressé avait acheté. La recherche sur les registres de comptabilité de ce commerçant s’avéra aussi imprécise sur l’achat du requérant.

Le 30 juin 2003, l’avocat de l’inculpé saisit le parquet d’une plainte pour faux témoignage, soutenant que le témoin entendu ne vendait pas de diluant dans sa boutique et que ses déclarations en ce sens étaient mensongères. Le 21 octobre 2003, le requérant se plaignit de la transcription erronée des déclarations du témoin litigieux dans les procès-verbaux d’audience. Selon lui, celui-ci aurait déclaré vendre tout type de produits chimiques et n’aurait aucunement spécifié vendre du diluant, contrairement à ce qui ressortait de ces procès-verbaux. Le 12 novembre 2003, le procureur de la République d’İzmir prononça un non-lieu à poursuivre à l’égard du témoin mis en cause.

Le 21 novembre 2003, la cour d’assises entendit en sa plaidoirie l’avocat du requérant, lequel, sans nier la responsabilité de l’inculpé, contesta cependant toute préméditation dans la commission des crimes reprochés. 9 . Au terme de cette audience, la cour d’assises reconnut le requérant coupable de meurtres avec préméditation. Elle fonda sa motivation notamment sur les conclusions de plusieurs expertises médicolégales, en particulier celle menée sur une serviette ensanglantée et imprégnée de diluant, les conclusions balistiques, les analyses des empreintes digitales, les rapports d’autopsie, les témoignages et les procès-verbaux d’examen et les photographies des lieux de commission des crimes. Elle indiqua également que le témoignage du vendeur susmentionnée ne tirait à aucune conséquence puisqu’il était établi que le requérant avait imprégnée de diluant la serviette retrouvée dans la bouche de l’une des victimes. Pour conclure à la préméditation, elle prit en compte la présence de traces de diluant dans le sang des victimes, ainsi que les préparatifs et les trajets entrepris par le requérant, sa manipulation sur son arme et ses différentes déclarations à son entourage précédant les meurtres, ainsi que différents témoignages sur des faits concordants concernant le comportement du requérant, en particulier sur le fait qu’il avait dissimulé une bouteille au balcon du domicile des victimes la veille des meurtres. Elle le condamna en conséquence à la réclusion criminelle lourde à perpétuité ( müebbet ağır hapis ) en vertu des articles 2 § 2 et 450 § 4 du code pénal et de l’article 1/A de la loi n o 4771 du 9 août 2002 abolissant la peine de mort hormis celle prononcée pour des actes commis en temps de guerre ou de danger imminent de guerre, et la modification de certaines lois. Elle estima également que le requérant avait tué sa petite amie avec préméditation pour l’empêcher de révéler le crime commis contre sa mère et échapper ainsi à des poursuites pénales. Elle le condamna de ce fait à la réclusion criminelle lourde à perpétuité ( müebbet ağır hapis ) en vertu de l’article 450 §§ 4 et 9 du code pénal et de l’article 1/A de la loi n o 4771. Elle prononça en outre que la sanction finale devait être, en application des règles de confusion des peines, la réclusion criminelle lourde à perpétuité ( müebbet ağır hapis ) dont l’exécution devait comprendre un an d’isolement.

Le 25 février 2004, le requérant se pourvut en cassation. Dans son mémoire en pourvoi, son avocat soutint que les éléments constitutifs de la préméditation n’étaient pas réunis. 11 . Le 23 février 2005, la Cour de cassation confirma ce jugement en corrigeant la peine principale prononcée à l’encontre de l’intéressé en raison de l’entrée en vigueur, le 20 juillet 2004, de la loi n o 5218 abolissant la peine de mort en toutes circonstances et portant modification de certaines lois. Elle remplaça en conséquence la condamnation du requérant en une « réclusion criminelle lourde à perpétuité aggravée » ( ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis ). 12 . L’ordonnance d’exécution de la peine ( müddetname ) établie le 29 juillet 2005 par le parquet indique que le calcul de l’exécution a été fait en se basant sur 20 ans d’emprisonnement, puis de six jours de remise mensuel. Cette ordonnance retient comme date de libération conditionnelle le 13 juillet 2018, et comme date de libération définitive, le 11 juillet 2038. B. Le droit interne pertinent

Aux termes de l’article 13 de l’ancien code pénal (loi n o 765) en vigueur à l’époque des faits : « La réclusion criminelle est l’emprisonnement à perpétuité ou l’emprisonnement à temps. La perpétuité se poursuit jusqu’à la mort. L’emprisonnement à temps est de un à vingt-quatre ans sauf dans les cas où la loi en dispose autrement. (...) »

L’article 450 de l’ancien code pénal pouvait se lire comme suit en ses passages pertinents en l’espèce, tel qu’il était en vigueur à la date de commission des crimes : Meurtre qualifié « Le fait de tuer (...) 4. avec préméditation ; (...) 9. pour dissimuler une infraction ou pour détruire les preuves et indices ou pour éviter d’être condamné ou pour permettre à quelqu’un d’échapper à une condamnation ; (...) est puni de la peine de mort. »

La loi n o 4771 relative à l’abolition de la peine de mort hormis celle prononcée pour des actes commis en temps de guerre ou de danger imminent de guerre et la modification de certaines lois est entrée en vigueur le 9 août 2002. Son article 1/A amende la peine de mort prévue au code pénal susmentionné en une « réclusion criminelle lourde à perpétuité » ( müebbet ağır hapis ). Parmi les exceptions prévues aux différents paragraphes de cet article, l’article 450 susmentionné ne figure pas. Il en résulte que le meurtre qualifié commis en temps de paix était dorénavant punissable de la « réclusion criminelle lourde à perpétuité » ( müebbet ağır hapis ). 16 . L’article 19 § 1 de la loi n o 647 sur l’exécution des peines, dans sa version amendée par la loi n o 19052 du 11 mars 1986, prévoit la possibilité de libération conditionnelle sous réserve de bonne conduite, des personnes condamnées à une peine de « réclusion criminelle lourde à perpétuité » ( müebbet ağır hapis ) après une période minimale de détention de 20 ans. 17 . La loi n o 5218 relative à l’abolition de la peine capitale en toutes circonstances et portant modification de certaines lois est entrée en vigueur le 21 juillet 2004. - Son article 1 – A 3) introduit l’expression « réclusion criminelle lourde à perpétuité aggravée » ( ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis ) au système pénal. - Son article 1 – A 44) prévoit la sanction de l’article 450 du code pénal comme étant la « réclusion criminelle lourde à perpétuité aggravée » ( ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis ). - Son article 1 § E – 3 modifie l’article 19 § 1 de la loi n o 647 et prévoit la possibilité de libération conditionnelle, sous réserve de bonne conduite, des personnes condamnées à une peine de « réclusion criminelle lourde à perpétuité aggravée » ( ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis ) après une période minimale de détention de 25 ans. 18 . Par plusieurs lois entrées en vigueur le 1 er juin 2005, une réforme du droit pénal fut réalisée. - L’article 6 de la loi n o 5252 du 1 er juin 2005 sur l’entrée en vigueur du nouveau code pénal et son application, tel que modifié par l’article 2 de la loi n o 5349 du 18 mai 2005, abolit le terme « lourde » et indique que les « réclusions criminelles lourdes » figurant dans les lois sont modifiées en « réclusions criminelles ». - L’article 107 § 2 de la nouvelle loi n o 5275 relative à l’exécution des peines et des mesures préventives prévoit la possibilité de libération conditionnelle, sous réserve de bonne conduite, des personnes condamnées à une peine de « réclusion criminelle à perpétuité aggravée » ( ağırlaștırılmıș müebbet hapis ) après une période minimale de détention de 30 ans.

Pour d’autres détails, la Cour renvoi à son arrêt Öcalan c. Turquie (n o 2) (n os 24069/03, 197/04, 6201/06 et 10464/07, §§ 62-71, 18 mars 2014) et sa décision Karsu et autres c. Turquie (n os 34971/05, 34974/05 et 1057/06, §§ 23-38, 27 mars 2018). GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du défaut d’équité de la procédure menée à son encontre, en raison du mode d’appréciation des preuves par les juridictions internes. Il conteste la qualification de meurtre avec préméditation retenue par les juridictions nationales, soutenant que la préméditation n’était aucunement établie mais reposait uniquement sur le témoignage du vendeur de produits chimiques, lequel d’ailleurs a été transcrit de manière erronée sur le procès-verbal y afférent. Dans le même contexte, et se fondant sur l’article 13 de la Convention, il conteste le non-lieu à poursuivre rendu à l’égard de sa plainte pour faux témoignage à l’encontre du vendeur en question.

Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant allègue en outre avoir été condamné à une peine plus forte que celle prononcée en première instance. Il précise que la Cour de cassation a modifié sa peine de « réclusion criminelle lourde à perpétuité » en une peine de « réclusion criminelle lourde à perpétuité aggravée ». EN DROIT A. Sur l’article 6

Le requérant se plaint de la qualification de préméditation retenue par les juridictions nationales au motif que celle-ci reposait sur le témoignage du vendeur de produits chimiques. Il considère également que le non-lieu rendu à l’égard de ce témoin à propos de sa plainte pour faux témoignage est erronée et que cela a causé la qualification de préméditation en question. Il invoque les articles 6 et 13 de la Convention.

Le Gouvernement conteste les allégations du requérant.

La Cour rappelle qu’un grief comporte deux éléments : des allégations factuelles et des arguments juridiques. En vertu du principe jura novit curia , elle n’est pas tenue par les moyens de droit avancés par les requérants en vertu de la Convention et de ses Protocoles, et elle peut décider de la qualification juridique à donner aux faits d’un grief en examinant celui-ci sur le terrain d’articles ou de dispositions de la Convention autres que ceux invoqués par les requérants ( Radomilja et autres c. Croatie [GC], n os 37685/10 et 22768/12, § 126, 20 mars 2018). En l’espèce, elle estime qu’il convient d’examiner les griefs du requérant sous l’angle du seul article 6 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...), par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

La Cour a déjà dit qu’il ne lui appartenait pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I).

En l’espèce, la Cour note que, pour conclure à la préméditation, la cour d’assises a clairement indiqué que le témoignage litigieux ne tirait à aucune conséquence et qu’elle s’est basée sur une multitude de preuves concordantes, en particulier sur les préparatifs du requérant (paragraphes 9 ci-dessus). La Cour relève aussi que le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire et a bénéficié de l’assistance d’un avocat. Il a pu, aux différents stades de la procédure, présenter les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. La décision de la cour d’assises était amplement motivée, en fait comme en droit. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. A. Sur l’article 7

Le requérant se plaint aussi de s’être vu infliger une peine plus forte par la Cour de cassation, par rapport à celle prononcée par la cour d’assises en première instance. Il indique que par le rajout du mot « aggravée », au surplus en application d’une loi qui est entré en vigueur après sa condamnation, le libellé de sa peine est devenu la « réclusion criminelle lourde à perpétuité aggravée » et que même cela est suffisant pour constater qu’il s’agit d’une peine plus forte. Il invoque l’article 7 de la Convention, qui se lit ainsi : « 1. Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise. (...) »

Le Gouvernement conteste cette thèse. Il indique que durant toutes les différentes périodes de transition dans le système pénal, la règle de la loi la plus favorable a été appliquée au requérant et signale que la sanction finale à purger n’a été que de 16 ans, tel qu’il en ressort de l’ordonnance d’exécution. Il fait savoir également que la sanction d’isolement d’un an, prononcée par le même verdict, n’a jamais été exécutée.

La Cour renvoie aux principes généraux qui se dégagent de sa jurisprudence en la matière ( Kafkaris c. Chypre [GC], n o 21906/04, § 142, CEDH 2008, Scoppola c. Italie (n o 2) [GC], n o 10249/03, §§ 92-109, 17 septembre 2009, et Del Río Prada c. Espagne [GC], n o 42750/09, §§ 81 ‑ 90, CEDH 2013).

En l’espèce, la Cour observe que le requérant avait été condamné par la cour d’assises à la « réclusion criminelle lourde à perpétuité » ( müebbet ağır hapis ) et que la Cour de cassation a rectifié ce jugement en tenant compte de l’amendement législatif de 2004 en une « réclusion criminelle lourde à perpétuité aggravée » ( ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis ) (paragraphes 9 et 11 ci-dessus).

Le requérant fonde sa thèse sur le libellé de la sanction et la date de la loi qui a apporté cette nouvelle terminologie. Il n’explique aucunement les conséquences de l’amendement sur son cas.

La Cour constate néanmoins que dans sa version en vigueur à la date de la condamnation du requérant en première instance, l’article 19 de l’ancienne loi sur l’exécution des peines prévoyait une durée de 20 ans pour la libération conditionnelle s’agissant de la « réclusion criminelle lourde à perpétuité ». Par l’amendement de 2004, la durée prévue pour la libération conditionnelle d’une personne condamnée à la « réclusion criminelle lourde à perpétuité aggravée » fut indiquée comme étant de 25 ans (paragraphes 16-17 ci-dessus). À partir du 1 er juin 2005, cette durée prévue pour la « réclusion criminelle lourde à perpétuité aggravée » fut régie par la nouvelle loi comme étant de 30 ans (paragraphes 12 et 18 ci-dessus).

En l’espèce, la Cour relève que l’ordonnance d’exécution du 29 juillet 2005 fut établie en considération de la situation la plus favorable au requérant durant cette période transitoire. En effet, le calcul de la date de libération conditionnelle fut effectué au vu d’une durée de 20 ans (paragraphe 12 ci-dessus).

Ainsi la Cour constate que le requérant n’a pas souffert de l’application d’une peine plus forte au sens de l’article 7 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 23 mai 2019. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Greffier adjoint Président