HACIÖMEROĞLU c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
HACIÖMEROĞLU c. TURQUIE (CtEDO, 2019)
A DOUA SECȚIE
DECIZIE
Cererea nr. 26778/05
Mustafa HACIÖMEROĞLU
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), reunită la 30 aprilie 2019 într-un comitet compus din:
Valeriu Grițco, președinte,
Ivana Jelić,
Darian Pavli, judecători,
și Hasan Bakırcı, grefier adjunct de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 22 iulie 2005,
Având în vedere observațiile transmise de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, domnul Mustafa Hacıömeroğlu, este cetățean turc, născut în 1976. La momentul introducerii cererii, el era deținut la penitenciarul Isparta. El este reprezentat în fața Curții de domnii M. Sürücü și S. Sürücü, avocați care își desfășoară activitatea la İzmir.
Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său.
A. Circumstanțele speței
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 15 martie 1999, reclamantul a împușcat-o mortal pe prietena sa și pe mama acesteia, apoi a fugit.
La 11 iulie 2002, el a fost arestat, plasat în arest preventiv și urmărit penal în fața curții cu jurați din İzmir.
La ședința din 11 iunie 2003, curtea cu jurați a audiat un martor care a declarat că vinde produse chimice, printre care eter și diluant pentru produse de vopsea (tiner), dar că nu își amintea pe care dintre cele două produse le cumpărase persoana interesată. Cercetarea în registrele de contabilitate ale acestui comerciant s-a dovedit, de asemenea, imprecisă cu privire la cumpărarea făcută de reclamant.
La 30 iunie 2003, avocatul inculpatului a sesizat parchetul cu o plângere pentru mărturie mincinoasă, susținând că martorul audiat nu vindea diluant în magazinul său și că declarațiile sale în acest sens erau mincinoase. La 21 octombrie 2003, reclamantul s-a plâns de transcrierea eronată a declarațiilor martorului în litigiu în procesele-verbale de ședință. În opinia sa, acesta ar fi declarat că vinde toate tipurile de produse chimice și nu ar fi precizat în niciun fel că vinde diluant, contrar celor ce reieșeau din aceste procese-verbale. La 12 noiembrie 2003, procurorul Republicii din İzmir a pronunțat o decizie de neîncepere a urmăririi penale față de martorul pus în cauză.
La 21 noiembrie 2003, curtea cu jurați a audiat în pledoaria sa pe avocatul reclamantului, care, fără a nega răspunderea inculpatului, a contestat totuși orice premeditare în comiterea infracțiunilor reproșate.
La sfârșitul acestei ședințe, curtea cu jurați l-a recunoscut pe reclamant vinovat de omoruri cu premeditare. Ea și-a întemeiat motivarea, în special, pe concluziile mai multor expertize medico-legale, în special cea efectuată pe un prosop însângerat și impregnat cu diluant, pe concluziile balistice, pe analizele de amprente digitale, pe rapoartele de autopsie, pe mărturii și pe procesele-verbale de cercetare, precum și pe fotografiile locurilor săvârșirii infracțiunilor. Ea a indicat, de asemenea, că mărturia vânzătorului sus-menționat nu avea nicio consecință, întrucât s-a stabilit că reclamantul impregnase cu diluant prosopul găsit în gura uneia dintre victime. Pentru a concluziona că a existat premeditare, ea a luat în considerare prezența urmelor de diluant în sângele victimelor, precum și pregătirile și deplasările întreprinse de reclamant, manipularea armei sale și diferitele sale declarații față de anturajul său care au precedat omorurile, precum și diferite mărturii privind fapte concordante referitoare la comportamentul reclamantului, în special faptul că ascunsese o sticlă pe balconul domiciliului victimelor cu o seară înainte de omoruri. În consecință, ea l-a condamnat la închisoare pe viață cu munci silnice (müebbet ağır hapis) în temeiul articolelor 2 § 2 și 450 § 4 din codul penal și al articolului 1/A din Legea nr. 4771 din 9 august 2002 privind abolirea pedepsei cu moartea, cu excepția celei pronunțate pentru fapte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război, și modificarea anumitor legi. Ea a considerat, de asemenea, că reclamantul își ucisese prietena cu premeditare pentru a o împiedica să dezvăluie crima săvârșită împotriva mamei sale și pentru a scăpa astfel de urmărirea penală. Ea l-a condamnat din această cauză la închisoare pe viață cu munci silnice (müebbet ağır hapis) în temeiul articolului 450 §§ 4 și 9 din codul penal și al articolului 1/A din Legea nr. 4771. Ea a pronunțat, în plus, că sancțiunea finală trebuia să fie, în aplicarea regulilor de contopire a pedepselor, închisoarea pe viață cu munci silnice (müebbet ağır hapis), a cărei executare trebuia să includă un an de izolare.
La 25 februarie 2004, reclamantul a formulat recurs în casație. În memoriul său de recurs, avocatul său a susținut că elementele constitutive ale premeditării nu erau întrunite.
La 23 februarie 2005, Curtea de casație a confirmat această sentință, corectând pedeapsa principală pronunțată împotriva persoanei interesate ca urmare a intrării în vigoare, la 20 iulie 2004, a Legii nr. 5218 privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele și modificarea anumitor legi. În consecință, ea a înlocuit condamnarea reclamantului cu o „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis).
Ordinul de executare a pedepsei (müddetname) întocmit la 29 iulie 2005 de parchet indică faptul că calculul executării a fost făcut bazându-se pe 20 de ani de închisoare, plus o reducere lunară de șase zile. Acest ordin reține ca dată de eliberare condiționată 13 iulie 2018 și ca dată de eliberare definitivă 11 iulie 2038.
B. Dreptul intern relevant
Potrivit articolului 13 din vechiul cod penal (Legea nr. 765), în vigoare la data faptelor:
„Închisoarea pe viață cu munci silnice este închisoarea pe viață sau închisoarea pe termen determinat.
Închisoarea pe viață continuă până la moarte. Închisoarea pe termen determinat este de la unu la douăzeci și patru de ani, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. (...)”
Articolul 450 din vechiul cod penal putea fi citit după cum urmează în pasajele sale relevante în speță, astfel cum era în vigoare la data săvârșirii infracțiunilor:
Omor calificat
„Fapta de a ucide (...)
cu premeditare; (...)
pentru a ascunde o infracțiune sau pentru a distruge probele și indiciile, sau pentru a evita să fie condamnat, sau pentru a permite cuiva să scape de o condamnare; (...) se pedepsește cu pedeapsa cu moartea.”
Legea nr. 4771 privind abolirea pedepsei cu moartea, cu excepția celei pronunțate pentru fapte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război, și modificarea anumitor legi a intrat în vigoare la 9 august 2002. Articolul 1/A al acesteia modifică pedeapsa cu moartea prevăzută în codul penal sus-menționat într-o „închisoare pe viață cu munci silnice” (müebbet ağır hapis). Printre excepțiile prevăzute la diferitele paragrafe ale acestui articol, articolul 450 sus-menționat nu figurează. Rezultă că omorul calificat săvârșit în timp de pace era de acum pedepsit cu „închisoarea pe viață cu munci silnice” (müebbet ağır hapis).
Articolul 19 § 1 din Legea nr. 647 privind executarea pedepselor, în versiunea sa modificată prin Legea nr. 19052 din 11 martie 1986, prevede posibilitatea eliberării condiționate, sub rezerva bunei conduite, a persoanelor condamnate la o pedeapsă de „închisoare pe viață cu munci silnice” (müebbet ağır hapis) după o perioadă minimă de detenție de 20 de ani.
Legea nr. 5218 privind abolirea pedepsei capitale în toate circumstanțele și modificarea anumitor legi a intrat în vigoare la 21 iulie 2004.
- Articolul 1 – A 3) introduce expresia „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis) în sistemul penal.
- Articolul 1 – A 44) prevede sancțiunea articolului 450 din codul penal ca fiind „închisoarea pe viață cu munci silnice agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis).
- Articolul 1 § E – 3 modifică articolul 19 § 1 din Legea nr. 647 și prevede posibilitatea eliberării condiționate, sub rezerva bunei conduite, a persoanelor condamnate la o pedeapsă de „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis) după o perioadă minimă de detenție de 25 de ani.
Prin mai multe legi intrate în vigoare la 1 iunie 2005, a fost realizată o reformă a dreptului penal.
- Articolul 6 din Legea nr. 5252 din 1 iunie 2005 privind intrarea în vigoare a noului cod penal și aplicarea sa, astfel cum a fost modificat prin articolul 2 din Legea nr. 5349 din 18 mai 2005, abolește termenul „silnice” și indică faptul că „închisorile pe viață cu munci silnice” care figurează în legi sunt modificate în „închisori pe viață”.
- Articolul 107 § 2 din noua Lege nr. 5275 privind executarea pedepselor și a măsurilor preventive prevede posibilitatea eliberării condiționate, sub rezerva bunei conduite, a persoanelor condamnate la o pedeapsă de „închisoare pe viață agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet hapis) după o perioadă minimă de detenție de 30 de ani.
Pentru alte detalii, Curtea face trimitere la hotărârea sa Öcalan c. Turciei (nr. 2) (nr. 24069/03, 197/04, 6201/06 și 10464/07, §§ 62-71, 18 martie 2014) și la decizia sa Karsu și alții c. Turciei (nr. 34971/05, 34974/05 și 1057/06, §§ 23-38, 27 martie 2018).
CAPETE DE CERERE
Invocând articolul 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii desfășurate împotriva sa, din cauza modului de apreciere a probelor de către instanțele interne. El contestă calificarea de omor cu premeditare reținută de instanțele naționale, susținând că premeditarea nu era în niciun fel stabilită, ci se baza exclusiv pe mărturia vânzătorului de produse chimice, care de altfel a fost transcrisă în mod eronat în procesul-verbal aferent.
În același context, întemeindu-se pe articolul 13 din Convenție, el contestă decizia de neîncepere a urmăririi penale pronunțată în legătură cu plângerea sa pentru mărturie mincinoasă împotriva vânzătorului în cauză.
Invocând articolul 7 din Convenție, reclamantul susține, în plus, că a fost condamnat la o pedeapsă mai mare decât cea pronunțată în primă instanță. El precizează că Curtea de casație i-a modificat pedeapsa de „închisoare pe viață cu munci silnice” într-o pedeapsă de „închisoare pe viață cu munci silnice agravată”.
ÎN DREPT
A. Cu privire la articolul 6
Reclamantul se plânge de calificarea premeditării reținută de instanțele naționale, motivat de faptul că aceasta se baza pe mărturia vânzătorului de produse chimice. El consideră, de asemenea, că decizia de neîncepere a urmăririi pronunțată față de acest martor cu privire la plângerea sa pentru mărturie mincinoasă este eronată și că aceasta a determinat calificarea de premeditare în cauză. El invocă articolele 6 și 13 din Convenție.
Guvernul contestă alegațiile reclamantului.
Curtea reamintește că un capăt de cerere cuprinde două elemente: alegații factuale și argumente juridice. În virtutea principiului jura novit curia, ea nu este ținută de mijloacele de drept invocate de reclamanți în temeiul Convenției și al protocoalelor sale și poate decide cu privire la calificarea juridică ce urmează a fi dată faptelor unui capăt de cerere examinându-l pe terenul altor articole sau dispoziții ale Convenției decât cele invocate de reclamanți (Radomilja și alții c. Croației [MC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 126, 20 martie 2018). În speță, ea consideră că se impune examinarea capetelor de cerere ale reclamantului numai din perspectiva articolului 6 din Convenție, care are următorul cuprins:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”
Curtea a hotărât deja că nu îi revine să examineze erorile de fapt sau de drept pretins săvârșite de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților apărate de Convenție. De altfel, dacă Convenția garantează la articolul 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care intră astfel, în primul rând, în domeniul dreptului intern și al instanțelor naționale (García Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).
În speță, Curtea remarcă faptul că, pentru a concluziona că a existat premeditare, curtea cu jurați a indicat în mod clar că mărturia în litigiu nu avea nicio consecință și că s-a întemeiat pe o multitudine de probe concordante, în special pe pregătirile reclamantului (paragraful 9 de mai sus). Curtea remarcă, de asemenea, că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie și de asistența unui avocat. El a putut, în diferitele stadii ale procedurii, să prezinte argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. Decizia curții cu jurați era amplu motivată, atât în fapt, cât și în drept. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
A. Cu privire la articolul 7
Reclamantul se plânge, de asemenea, că i s-a aplicat o pedeapsă mai mare de către Curtea de casație, în comparație cu cea pronunțată de curtea cu jurați în primă instanță. El indică faptul că, prin adăugarea cuvântului „agravată”, în plus, în aplicarea unei legi care a intrat în vigoare după condamnarea sa, denumirea pedepsei sale a devenit „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” și că chiar și acest lucru este suficient pentru a constata că este vorba despre o pedeapsă mai mare. El invocă articolul 7 din Convenție, care are următorul cuprins:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
(...)”
Guvernul contestă această teză. El indică faptul că, în cursul tuturor diferitelor perioade de tranziție din sistemul penal, regula legii celei mai favorabile a fost aplicată reclamantului și semnalează că sancțiunea finală de executat nu a fost decât de 16 ani, astfel cum reiese din ordinul de executare. El precizează, de asemenea, că sancțiunea de izolare de un an, pronunțată prin același verdict, nu a fost niciodată executată.
Curtea face trimitere la principiile generale care se desprind din jurisprudența sa în materie (Kafkaris c. Ciprului [MC], nr. 21906/04, § 142, CEDO 2008, Scoppola c. Italiei (nr. 2) [MC], nr. 10249/03, §§ 92-109, 17 septembrie 2009, și Del Río Prada c. Spaniei [MC], nr. 42750/09, §§ 81-90, CEDO 2013).
În speță, Curtea observă că reclamantul fusese condamnat de curtea cu jurați la „închisoare pe viață cu munci silnice” (müebbet ağır hapis) și că Curtea de casație a îndreptat această sentință ținând seama de modificarea legislativă din 2004, transformând-o într-o „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” (ağırlaștırılmıș müebbet ağır hapis) (paragrafele 9 și 11 de mai sus).
Reclamantul își întemeiază teza pe denumirea sancțiunii și pe data legii care a adus această nouă terminologie. El nu explică în niciun fel consecințele modificării asupra cazului său.
Cu toate acestea, Curtea constată că, în versiunea sa în vigoare la data condamnării reclamantului în primă instanță, articolul 19 din vechea lege privind executarea pedepselor prevedea o durată de 20 de ani pentru eliberarea condiționată în ceea ce privește „închisoarea pe viață cu munci silnice”. Prin modificarea din 2004, durata prevăzută pentru eliberarea condiționată a unei persoane condamnate la „închisoare pe viață cu munci silnice agravată” a fost indicată ca fiind de 25 de ani (paragrafele 16-17 de mai sus). Începând cu 1 iunie 2005, această durată prevăzută pentru „închisoarea pe viață cu munci silnice agravată” a fost reglementată de noua lege ca fiind de 30 de ani (paragrafele 12 și 18 de mai sus).
În speță, Curtea remarcă faptul că ordinul de executare din 29 iulie 2005 a fost întocmit luând în considerare situația cea mai favorabilă reclamantului în această perioadă tranzitorie. Într-adevăr, calculul datei de eliberare condiționată a fost efectuat pe baza unei durate de 20 de ani (paragraful 12 de mai sus).
Astfel, Curtea constată că reclamantul nu a suferit de pe urma aplicării unei pedepse mai mari în sensul articolului 7 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 23 mai 2019.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Grefier adjunct
Președinte