S.C. PAULUS S.R.L. v. ROMANIA

S.C. PAULUS S.R.L. v. ROMANIA (CtEDO, 2019)

CUARTA DECIZIE A SECȚIEI Nr. 36419/13 S.C. PAULUS S.R.L. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așeză la 30 aprilie 2019 în calitate de comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători și Andrea Tamietti, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 8 mai 2013, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, S.C. Paulus S.R.L. („societatea reclamantă”), este o companie română înființată în 1993 și are sediul său în Ploiesti. A fost reprezentată în fața Curții de către dna C.M. Vieru, un avocat care practică în București. Guvernul român („ Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Finanțarea proiectului societății reclamante din fonduri europene La 17 septembrie 2009, societatea reclamantă a prezentat Ministerului Economiei și Comerțului („ Ministerul”) o propunere de proiect de investiții privind construcția unei fabrici care să fie finanțate de stat din fonduri europene. Prin scrisoarea din 21 iulie 2010, Ministerul a informat societatea reclamantă că finanțarea proiectului lor a fost respinsă. Societatea reclamantă a contestat respingerea. Prin decizia pronunțată la 9 august 2010, Ministerul a confirmat respingerea proiectului său. Prin decizia din 1 septembrie 2010, Ministerul și-a anulat decizia anterioară și a aprobat finanțarea proiectului societății reclamante. La 26 noiembrie 2010, societatea reclamantă și Ministerul au semnat un contract de finanțare prin care prima a devenit beneficiară de necunoscut. Fonduri rambursabile pentru punerea în aplicare a proiectului său privind construcția unei fabrici. Valoarea totală a proiectului a fost de 26 750.088.86 lei român („RON”) (echivalentul de 6.369.068 euro (EUR)). La 9 februarie 2011, societatea reclamantă a fost informată de Ministerul că există suspiciuni cu privire la modul în care proiectul său de investiții a fost evaluat și selectat și, prin urmare, contractul de finanțare a fost suspendat. În conformitate cu o scrisoare explicativă ulterioară trimisă societății reclamante la 4 mai 2011, suspendarea contractului de finanțare a fost rezultatul nerespectării procedurii de licitație pentru proiecte. La 18 octombrie 2011, societatea reclamantă a introdus proceduri administrative împotriva Ministerului, în scopul de a obține finanțarea proiectului său în conformitate cu contractul semnat. Societatea reclamantă a formulat o cerere alternativă de rambursare a RON 941.929.32 (echivalentul de 224.268), reprezentând cheltuielile pe care le-a suportat deja în finalizarea proiectului în cazul în care principalele sale cereri au fost respinse de către instanță. Societatea reclamantă a susținut că cheltuielile pe care le-a suportat deja se referă la achiziționarea de terenuri, la obținerea tuturor autorizațiilor și permiselor relevante necesare pentru exploatarea fabricăi, la plata serviciilor de consultanță pentru dezvoltarea proiectului său și la elaborarea taxelor privind planurile de afaceri, gestionarea și arhitectele. Societatea reclamantă a susținut că aceste cheltuieli au fost eligibile pentru rambursare în conformitate cu dispozițiile juridice aplicabile și cu art. 4 din contractul de finanțare și au fost susținute de facturi, copii de contracte și documente contabile. La 12 martie 2011, instanța a desemnat un expert pentru a stabili cheltuielile deja suportate de societatea reclamantă în executarea contractului de finanțare. Potrivit raportului de experți, care a fost depus la instanță la 17 aprilie 2012, societatea reclamantă a suportat deja cheltuieli în valoare de RON 941.929.32. Prin hotărârea din 25 iunie 2012, Curtea de Apel Ploiești a permis acțiunea societății reclamante și a ordonat Ministerului să continue finanțarea proiectului. Curtea a remarcat că, în conformitate cu procedura de examinare a provocărilor împotriva deciziilor privind evaluarea și evaluarea proiectelor de finanțare, comitetul de examinare a provocărilor nu a fost autorizat să anuleze propria decizie prin care a respins o propunere; o astfel de decizie trebuie anulată de către o instanță administrativă. În plus, instanța a remarcat că anularea primei decizii de respingere din 9 august 2010, urmată de adoptarea unei noi decizii de a furniza finanțare societății reclamante (a se vedea punctele 6-7 de mai sus) a fost atribuită Ministerului. Curtea a susținut că contractul de finanțare ar trebui să rămână în vigoare cu toate efectele sale juridice, deoarece anularea acestuia nu va servi niciun interes public. 14. Curtea a remarcat, de asemenea, că reclamantul a suportat cheltuieli în legătură cu executarea proiectului său, astfel cum a dovedit dovezile justificative prezentate (a se vedea punctul 12 mai sus). Curtea a considerat că nu este necesar să examineze cererea alternativă făcută de societatea reclamantă pentru rambursarea cheltuielilor eligibile, atâta timp cât a permis cererea principală. 15. Ministerul a apelat, susținând că suspendarea contractului de finanțare a fost justificată în conformitate cu reglementările aplicabile ale Comisiei Europene, care prevede că orice neregularitate comisă de către un operator economic care aduce atingere bugetului Uniunii Europene a afectat licența contractului de finanțare. Prin decizia finală din 28 noiembrie 2012, Curtea Înaltă de Cassare și Justiție a permis recursul și a respins acțiunea societății reclamante ca fiind nefondată. Acesta a susținut că contractul de finanțare este nul și nul din cauza neregularității în procedura de licitație și modul în care provocarea societății reclamante a fost examinată indiferent de răspunderea părților contractante. Cu toate acestea, fără a furniza niciun motiv, instanța nu a examinat cererea depusă de societatea reclamantă în alternativă pentru rambursarea cheltuielilor pe care le-a suportat deja (a se vedea punctele 10-11 mai sus). Setul al doilea de proceduri civile introduse de societatea reclamantă La 1 aprilie 2013, societatea reclamantă a introdus noi proceduri civile împotriva Ministerului care urmărește să obțină rambursarea RON 941.929.32, reprezentând cheltuielile pe care le-a suportat deja în finalizarea proiectului. Prin hotărârea din 22 iulie 2013, Curtea de Apel Ploiești a admis că Curtea Înaltă de Cassare și Justiție a omis să examineze reclamația subsidiară a societății reclamante în decizia sa din 28 noiembrie 2012 (a se vedea punctul 16 de mai sus). După examinarea cererii cu privire la fondul său, instanța a respins-o ca fiind nefondată din cauza faptului că cheltuielile suportate fără respectarea reglementărilor naționale și europene nu au putut fi considerate eligibile pentru rambursare. Hotărârea a fost susținută de Curtea Înaltă de Casare și Justiție, care a respins la 1 octombrie 2014 un recurs asupra punctelor de drept de către societatea reclamantă. 20. Curtea a remarcat că societatea reclamantă a suportat trei tipuri de cheltuieli în executarea contractului de finanțare: (i) cheltuielile declarate neeligibile prin scrisoarea din 8 septembrie 2010 trimise societății solicitantă înainte de semnarea contractului; (ii) cheltuielile suportate între semnarea contractului și notificarea societății reclamante a neregularității la 9 februarie 2011 (a se vedea punctul 9 mai sus) și (iii) cheltuielile suportate după notificare. 21. În ceea ce privește primul tip de cheltuieli, instanța a remarcat că, în conformitate cu o scrisoare de 8 În septembrie 2010, care au fost închise cu dosarul, cheltuielile suportate de societatea reclamantă pentru a obține finanțarea proiectului, cum ar fi cheltuielile legate de terenurile desemnate pentru proiect, birouri, sediul, depozite, spații verzi, mobilier, taxe, autorizații și autorizații, au fost declarate ineligibile la evaluarea inițială a proiectului. Scrisoarea și alte documente prezentate de societatea reclamantă referitoare la aceste cheltuieli au făcut parte din contractul de finanțare semnat la 26 noiembrie 2010 (a se vedea punctul 8 mai sus). Prin semnarea contractului de finanțare, societatea reclamantă a convenit cu privire la termenii și condițiile în care a obținut finanțarea, inclusiv nereturnarea acestor cheltuieli. 22. În ceea ce privește al doilea tip de cheltuieli, Curtea Înaltă de Cassare și Justiție a subliniat că societatea reclamantă ar fi putut avea o așteptare legitimă de a le recupera din Minister, cu condiția ca mai multe condiții să fie îndeplinite. Cu toate acestea, aceste condiții nu au fost îndeplinite din următoarele motive. În primul rând, validitatea contractului de finanțare a fost dublă de la început din cauza neregularității observate în etapa inițială a proiectului în procedura de ofertare. Atunci, chiar dacă contractul de finanțare ar fi fost valabil, eligibilitatea pentru rambursarea cheltuielilor suportate pentru punerea în aplicare a proiectului nu ar fi fost garantată, deoarece ar fi trebuit să fie evaluată pe baza documentelor prezentate de societatea reclamantă. Cheltuielile suportate după notificarea suspendării contractului de finanțare nu au fost eligibile pentru rambursare din motive evidente. Legea internă relevantă 24. Cadrul juridic privind finanțarea proiectelor din Fondurile structurale europene este prevăzut în Regulamentul (CE) nr. 1828/2006 al Comisiei. 25. Decizia guvernamentală nr. 759/2007 reglementează normele de eligibilitate aplicabile cheltuielilor suportate în operațiunile finanțate din fonduri structurale europene. COMPLAINTE 26. Societatea reclamantă s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că Înalta Curte de cassare și Justiție nu a decis în decizia sa din 28 noiembrie 2012 cu privire la afirmația sa formulată în alternativă care urmează să fie compensată de Ministerul pentru cheltuielile pe care le-a suportat deja în legătură cu contractul de finanțare pe care l-au încheiat. 27. În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, societatea reclamantă s-a plâns de suspendarea contractului de finanțare și de refuzul de către instanțele interne de a permite cererea de rambursare a cheltuielilor pe care le-a suportat deja în legătură cu contractul de finanțare. Societatea reclamantă s-a plâns că dreptul său de acces la un tribunal a fost încălcat de către Curtea Înaltă de Cassare și Justiție în decizia sa din 28 noiembrie 2012. Acesta s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Concluziile părților (a) Guvernul Guvernul a susținut că societatea reclamantă și-a pierdut statutul de victimă din moment ce în noul set de proceduri, instituit după depunerea cererii cu Curtea, instanța internă și-a examinat cererea de rambursare a cheltuielilor suportate în legătură cu contractul de finanțare (a se vedea punctele 17-23 de mai sus). De asemenea, Guvernul a susținut că cererea individuală depusă de societatea reclamantă constituie un abuz al dreptului de cerere în măsura în care societatea reclamantă nu a informat Curtea cu privire la faptul că cererea de rambursare a cheltuielilor legate de executarea contractului de finanțare a fost examinată ulterior de instanțe interne. (b) Societatea reclamantă 30. Societatea reclamantă nu a prezentat nicio observație în acest sens. Evaluarea Curții 31. Curtea reiterează că, în temeiul articolului 34 din Convenție, aceasta poate primi cereri de la oricare persoană care pretinde a fi o persoană victima unei încălcări de către una dintre Înaltele părți contractante a drepturilor prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În primul rând, autoritățile naționale revin să remedieze orice presupusă încălcare a Convenției. În acest sens, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este un o decizie sau o măsură favorabilă pentru un solicitant nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de statutul său de „victă”, cu excepția cazului în care autoritățile naționale au recunoscut, fie în mod explicit, fie în substanță, și apoi au acordat reparații pentru încălcarea convenției (a se vedea, de exemplu, Scordino v. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 178-80, CEHR 2006 V. 32. În acest caz, Curtea observă că, în noul set de proceduri civile, Curtea de Apel Ploiești a recunoscut în mod expres că, în primul set de proceduri civile, Curtea Înaltă de Casezare și Justiție a omis să examineze cererea subsidiară a societății reclamante (a se vedea punctul 18 mai sus). Prin urmare, Comisia a examinat fondurile acestei cereri și l-a respins pe baza unor motive suficiente și relevante. Prin apelul societății reclamante la puncte de drept, o altă examinare a cererii subsidiare a fost efectuată de Înaltul Tribunal de cassare și justiție (a se vedea punctele 19-23 de mai sus). În opinia Curții, acest lucru a privat societatea reclamantă de statutul său de victimă în ceea ce privește plângerea sa de lipsa de acces la instanță. Faptul că cererea sa de rambursare a fost respinsă de către instanțele interne nu poate modifica această concluzie. 33. În consecință, reclamația sa este incompatibilă cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. 34. Prin urmare, nu este necesar să se examineze argumentul guvernului cu privire la presupusul abuz al dreptului de cerere individuală (a se vedea punctul 29 de mai sus; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Chim și Przywieczerski c. Polonia , nos. 36661/07 și 38433/07, § 185, 12 aprilie 2018). Societatea reclamantă s-a plâns că suspendarea contractului de finanțare, urmată de nerambursarea cheltuielilor pe care le-a suportat deja în legătură cu executarea contractului, și-a încălcat drepturile de proprietate. „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Observațiile părților (a) Guvernul 36. Guvernul a susținut că plângerea societății reclamante a fost inadmisibilă Rationne materiae , susținând că societatea reclamantă nu ar putea avea o așteptare legitimă de a obține finanțare și/sau rambursarea cheltuielilor suportate în legătură cu proiectul său. 37. În ceea ce privește suspendarea contractului de finanțare, Guvernul a susținut că societatea reclamantă nu a demonstrat niciodată existența unor prejudicii cauzate de acest minister. În cursul celor trei luni, între semnarea contractului și notificarea neregularității, societatea reclamantă nu a primit nici o sumă ca subvenție de la Minister. Prin urmare, nu a avut obligația de a returna nici un ban după ce Ministerul a decis să respingă proiectul. 38. În opinia Guvernului, toate cheltuielile suportate de societatea reclamantă în legătură cu contractul de finanțare nu au fost eligibile pentru rambursare, susținând că această chestiune a fost examinată în mod corespunzător de către instanțele interne în deciziile lor din 22 iulie 2013 și din 1 octombrie 2014 (a se vedea punctele 18 și 19-23 de mai sus). (b) Societatea reclamantă 39. Societatea reclamantă a susținut că avea o așteptare legitimă de a obține finanțarea proiectului său după semnarea contractului de finanțare și rambursarea sumei de RON 941.929,32 reclamate în instanță, deoarece a corespuns cu sumele pe care le-a cheltuit pentru a obține finanțarea proiectului (a se vedea punctul 12 de mai sus). 40. Acesta a susținut, de asemenea, că nu ar putea fi considerat responsabil pentru neregulile din procedura de ofertare și, prin urmare, nu ar trebui să fie obligat să suporte consecințele. Evaluarea Curții 41. Curtea reamintește că conceptul de „poșezie” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 are un sens autonom care nu se limitează la proprietatea bunurilor materiale și este independent de clasificarea formală în dreptul intern: anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate, de asemenea, drepturi de proprietate și, prin urmare, „poședințe” în sensul prezentei dispoziții (a se vedea Parrillo v. Italia [GC], nr. 46470/11, § 211, CEDO 2015). 42. Deși art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică numai posesiunilor existente ale unei persoane și nu creează dreptul de a dobândi proprietăți (a se vedea Stummer v. Austria [GC], nr. 37452/02, § 82, CEDH 2011), în anumite circumstanțe, o „așteptare legitimată” de a obține un „activ” poate, de asemenea, să beneficieze de protecția articolului 1 din Protocolul nr. Astfel, în cazul în care un interes proprietar este în natura unei creanțe, persoana în care este investită poate fi considerată ca având o „așteptare legitimată” dacă există o bază suficientă pentru interesul în dreptul național, de exemplu atunci când există jurisprudența stabilită a instanțelor interne care confirmă existența sa. Cu toate acestea, nu se poate spune că există nici o așteptare legitimă în cazul în care există un litigiu privind interpretarea și aplicarea corectă a dreptului intern, iar argumentele reclamantei sunt respinse ulterior de către instanțele naționale (a se vedea, printre multe alte autorități, Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia [GC], nr. 73049/01, §§ 64-65, ECHR 2007-I și Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, §§ 50 și 52, CEDO 2004-IX). 43. Una dintre liniile jurisprudenței Curții privind „așteptarea legitimată” se referă la situațiile în care persoanele în cauză au dreptul să se bazeze pe faptul că un act juridic, pe baza căruia au asumat obligații financiare, nu ar fi invalidat retrospectiv în detrimentul lor (a se vedea mutatis mutandis, Pine Valley Developments Ltd și alții v. Irlanda , 29 noiembrie 1991 § 51, Serie A nr. 222, și Stretch v. Regatul Unit nr. 44277/98, §§ 33-35, 24 iunie 2003). 44. În ceea ce privește prezent, Curtea constată că plângerea societății reclamante are două aspecte. Pe de o parte, societatea reclamantă s-a plâns de suspendarea contractului de finanțare din cauza neregulilor din procedura de licitație atribuibilă autorității contractante. Pe de altă parte, s-a plâns că nu a putut obține rambursarea cheltuielilor pe care le-a suportat în ceea ce privește același contract. 45 Curtea consideră oportun să se ocupe de aceste două chestiuni separat. (a) Suspenderea contractului de finanțare 46. Curtea va examina în primul rând dacă societatea reclamantă a avut o așteptare legitimă de a obține executarea contractului de finanțare. 47. De la început, Curtea constată că finanțarea proiectelor din fonduri europene este reglementată de directive și regulamentele UE, care impun cerințe stricte în evaluarea, selecția și monitorizarea proiectelor care urmează să fie finanțate (a se vedea punctul 24 de mai sus). Prin urmare, în majoritatea cazurilor, neregulile, calificate ca substanțiale, nu au putut fi remediate altfel decât prin declararea nulității contractului. 48. În cazul în cauză, după semnarea contractului de finanțare, autoritatea competentă care a monitorizat conformitatea procedurii de licitație cu reglementările aplicabile a remarcat că s-a comis o eroare în ceea ce privește revizuirea celei de-a doua provocări a societății reclamante împotriva deciziei de respingere a propunerii sale. Acesta a considerat că eroarea a fost atât de semnificativă încât a decis să suspende executarea contractului de finanțare (a se vedea punctul 9 de mai sus). 49. Hotărârea autorității de a suspenda contractul de finanțare a fost revizuită de către instanțele naționale. Curtea Înaltă de Cassare și Justiție a examinat argumentele societății reclamante și a respins-le într-o decizie motivată. 16 mai sus). Curtea nu are nici un motiv să se îndoiască de concluziile sale. (b) Rambursarea cheltuielilor 50. Curtea va continua să examineze dacă așteptarea legitimă de a obține rambursarea cheltuielilor suportate în legătură cu acest contract a apărut în circumstanțele prezentului caz. 51. Acesta remarcă că, după ce Curtea Înaltă de Casare și Justiție a omit inițial să examineze această cerere în decizia sa din 28 noiembrie 2012 (a se vedea punctul 16 mai sus), în a doua serie de proceduri civile, Curtea de Apel Ploiești l-a examinat și l-a respins într-o hotărâre din 22 iulie 2013 (a se vedea punctul 18 mai sus). Curtea a susținut că, deoarece contractul de finanțare a fost nul, nu ar fi putut produce efecte juridice. Hotărârea instanței de recurs a fost susținută de Înaltul Tribunal de Cassare la 1 octombrie 2014, care a examinat în detaliu natura diferitelor cheltuieli suportate de societatea reclamantă și a expus motivele pentru care niciunul dintre acestea nu ar putea fi rambursată (a se vedea punctele 19-23 de mai sus). 52. Curtea consideră că instanța internă a respins cererile societății reclamante pe baza unor motive relevante și suficiente. În astfel de circumstanțe, hotărârile lor de respingere a cererii civile ale societății reclamante nu pot fi considerate arbitrare sau, în mod evident, irezonabile. (c) Concluzie 53. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea este de părere că societatea reclamantă nu a avut nici o „poziție” în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, nici o așteptare legitimă în temeiul legislației interne relevante, astfel cum au fost aplicate și interpretate în mod corespunzător de autoritățile interne, de a obține executarea contractului și rambursarea cheltuielilor suportate în legătură cu acest contract. În consecință, faptele cazului nu intră în cadrul articolului 1 din Protocolul nr. 1. 54. Rezultă că plângerea societății reclamante în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție este incompatibilă cu rațiae materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă. Eliberată în limba engleză și notificată în scris la 23 mai 2019. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Președintele Adjunct al Registrului

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 36419/13

S.C. PAULUS S.R.L.

against Romania

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 30

April 2019 as a Committee composed of:

Paulo Pinto de Albuquerque,

President,

Egidijus Kūris,

Iulia Antoanella Motoc,

judges,

and Andrea Tamietti,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 8 May 2013,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicant, S.C. Paulus S.R.L. (“the applicant company”), is a Romanian company which was set up in 1993 and has its headquarters in Ploiesti. It was represented before the Court by Ms C.M. Vieru, a lawyer practising in Bucharest.

2.

The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs C. Brumar, from the Ministry of Foreign Affairs.

A.

The circumstances of the case

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

1.

Financing of the applicant company’s project from European funds

4.

On 17 September 2009 the applicant company submitted to the Ministry of the Economy and Commerce (“the Ministry”) a proposal for an investment project concerning the construction of a factory to be financed by the State from European funds.

5.

By a letter dated 21 July 2010 the Ministry informed the applicant company that the financing of their project had been rejected.

6

.

The applicant company challenged the rejection. By a decision delivered on 9 August 2010 the Ministry confirmed the rejection of its project.

7

.

A new challenge lodged by the applicant company was allowed. By a decision of 1 September 2010 the Ministry annulled its prior decision and approved the financing of the applicant company’s project.

8

.

On 26 November 2010 the applicant company and the Ministry signed a financing contract by which the former became the beneficiary of non

‑

reimbursable funds for the implementation of its project concerning the construction of a factory. The total value of the project was 26,750,088.86 Romanian lei (“RON”) (the equivalent of 6,369,068 euros (EUR)).

9

.

On 9 February 2011 the applicant company was informed by the Ministry that there was a suspicion about the way in which its investment project had been assessed and selected and therefore the financing contract was suspended. According to a subsequent explanatory letter sent to the applicant company on 4 May 2011, the suspension of the financing contract was the result of non-compliance with the tendering procedure for the projects.

2.

First set of civil proceedings brought by the applicant company

10

.

On 18 October 2011 the applicant company brought administrative proceedings against the Ministry, seeking to obtain the financing of its project according to the signed contract. The applicant company made an alternative request for the reimbursement of RON 941,929.32 (the equivalent of EUR 224,268) representing the expenses it had already incurred in completing the project in the event that its main claim were dismissed by the court. The applicant company submitted that the expenses it had already incurred concerned the acquisition of land, the obtaining of all relevant authorisations and permits necessary for the operation of the factory, payment to consultancy services for the development of its project and the elaboration of business plans, management, and architects’ fees.

11

.

The applicant company contended that such expenses were eligible for reimbursement according to the applicable legal provisions and Article 4 of the financing contract and were supported by invoices, copies of contracts and accounting documents.

12

.

On 12 March 2011 the court appointed an expert to establish the expenses already incurred by the applicant company in the execution of the financing contract. According to the expert report, which was submitted to the court on 17

April

2012, the applicant company had already incurred expenses amounting to RON 941,929.32.

13

.

By a judgment of 25 June 2012 the Ploiești Court of Appeal allowed the applicant company’s action and ordered the Ministry to continue the financing of the project. The court noted that in accordance with the procedure for the examination of challenges against decisions concerning the assessment and evaluation of financing projects, the committee for the examination of challenges was not allowed to annul its own decision by which it had rejected a proposal; such a decision had to be annulled by an administrative court. Moreover, the court noted that the annulment of the first decision of rejection of 9 August 2010 followed by the adoption of a new decision to provide financing to the applicant company (see

paragraphs

6-7 above) was attributable to the Ministry. The court held that the financing contract should remain in force with all its legal effects, as its annulment would not serve any public interest.

14.

The court also noted that the applicant had incurred expenses in connection with the execution of its project, as proved by the supporting evidence submitted (see paragraph 12 above). The court considered that it was not necessary to examine the alternative request made by the applicant company for reimbursement of the eligible expenses as long as it allowed its main claim.

15.

The Ministry appealed, claiming that the suspension of the financing contract had been justified in accordance with the applicable regulations of the European Commission which stipulate that any irregularity committed by an economic operator causing prejudice to the European Union’s budget affected the lawfulness of the financing contract.

16

.

By a final decision of 28 November 2012 the High Court of Cassation and Justice allowed the appeal and dismissed the applicant company’s action as unfounded. It held that the financing contract was null and void on account of the irregularity in the tendering procedure and the way in which the applicant company’s challenge had been examined irrespective of the liability of the contracting parties. However, without providing any reason, the court did not examine the claim lodged by the applicant company in the alternative for the reimbursement of the expenses it had already incurred (see paragraphs 10-11 above).

3.

Second set of civil proceedings brought by the applicant company

17

.

On 1 April 2013 the applicant company brought new civil proceedings against the Ministry seeking to obtain the reimbursement of RON 941,929.32 representing the expenses it had already incurred in completing the project.

18

.

By a judgement of 22 July 2013 the Ploiești Court of Appeal admitted that the High Court of Cassation and Justice had omitted to examine the applicant company’s subsidiary claim in its decision of 28

November 2012 (see paragraph 16 above). After examining the claim on its merits, the court dismissed it as unfounded on the grounds that any expenses incurred without observing national and European regulations could not be considered eligible for reimbursement. The court also held that since the financing contract between the applicant company and the Ministry was null and void it could not produce any legal effects.

19

.

The judgment was upheld by the High Court of Cassation and Justice, which dismissed on 1 October 2014 an appeal on points of law by the applicant company.

20.

The court noted that the applicant company had incurred three types of expenses in the execution of the financing contract: (i) expenses declared non-eligible by a letter of 8 September 2010 sent to the applicant company before the signing of the contract; (ii) expenses incurred between the signing of the contract and the notification to the applicant company of the irregularity on 9 February 2011 (see paragraph 9 above) and (iii) expenses incurred after the notification.

21.

As to the first type of expenses the court noted that according to a letter of 8

September 2010, which had been enclosed with the file, the expenses incurred by the applicant company in order to obtain financing for the project, such as the expenses relating to the land designated for the project, offices, headquarters, warehouses, green spaces, furniture, fees, authorisations and approvals, had been declared ineligible at the initial assessment of the project. The letter and other documents submitted by the applicant company relating to these expenses had been part of the financing contract signed on 26 November 2010 (see paragraph 8 above). By signing the financing contract the applicant company had agreed upon the terms and conditions under which it had obtained the financing, including the non-reimbursement of those expenses.

22.

As to the second type of expenses the High Court of Cassation and Justice pointed out that the applicant company could have had a legitimate expectation to recover them from the Ministry provided that several conditions had been met. However, such conditions had not been met for the following reasons. First of all, the validity of the financing contract had been questionable from the beginning because of the irregularity noted at the initial stage of the project in the tendering procedure. Then, even if the financing contract had been valid, the eligibility for reimbursement of the expenses incurred for the implementation of the project had not been guaranteed as it should have been assessed on the basis of the documents submitted by the applicant company.

23

.

The expenses incurred after the notification of the suspension of the financing contract were not eligible for reimbursement for obvious reasons.

B.

Relevant domestic law

24.

The legal framework concerning the financing of projects from European Structural Funds is set out in the Commission Regulation (EC) no.

1828/2006.

25.

Government Decision no. 759/2007 regulates the eligibility rules applicable to expenses incurred in operations funded from European structural funds.

COMPLAINTS

26.

The applicant company complained under Article 6 § 1 of the Convention that the High Court of Cassation and Justice had not ruled in its decision of 28 November 2012 on its claim made in the alternative to be compensated by the Ministry for the expenses it had already incurred in connection with the financing contract they had entered into.

27.

Under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicant company complained about the suspension of the financing contract and the refusal by the domestic courts to allow its claim for the reimbursement of the expenses it had already incurred in relation to the financing contract.

THE LAW

A.

Complaint under Article 6 § 1 of the Convention

28.

The applicant company complained that its right of access to a tribunal had been infringed by the High Court of Cassation and Justice in its decision of 28 November 2012.

It relied on Article 6 § 1 of the Convention, which, in so far as relevant, reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”

1.

The parties’ submissions

(a)

The Government

29

.

The Government contended that the applicant company had lost its victim status since in the new set of proceedings, instituted after the application with the Court had been lodged, the domestic courts had examined its claim for reimbursement of the expenses incurred in relation to the financing contract (see paragraphs 17-23 above). The Government also argued that the individual application lodged by the applicant company was an abuse of the right of application in so far as the applicant company had not informed the Court of the fact that its claim for reimbursement of the expenses related to the execution of the financing contract had been subsequently examined by the domestic courts.

(b)

The applicant company

30.

The applicant company did not submit any observations in this respect.

2.

The Court’s assessment

31.

The Court reiterates that under Article 34 of the Convention it may receive applications from any person claiming to be a

victim of a violation by one of the High Contracting Parties of the rights set forth in the Convention or the Protocols thereto. It falls first to the national authorities to redress

any alleged violation of the Convention. In this regard, the question whether an applicant can claim to be a

victim of the violation alleged is relevant at all stages of the proceedings under the Convention. A decision or measure favorable to an applicant is not, in principle, sufficient to deprive him of his status as a “victim”

unless the national authorities have acknowledged, either expressly or in substance, and then afforded redress for, the breach of the Convention (see, for example,

Scordino v. Italy

(no. 1)

[GC], no. 36813/97, §§

178-80, ECHR 2006

‑

V).

32.

In the present case, the Court observes that in the new set of civil proceedings the Ploiești Court of Appeal expressly acknowledged that in the first set of civil proceedings the High Court of Cassation and Justice had omitted to examine the applicant company’s subsidiary claim (see

paragraph 18 above). Subsequently, it examined the merits of this claim and dismissed it on the basis of sufficient and relevant reasons. Upon appeal on points of law by the applicant company, another examination of the subsidiary claim was carried out by the High Court of Cassation and Justice (see paragraphs 19-23 above). In the Court’s view, this deprived the applicant company of its victim status in respect of its complaint of lack of access to court. The fact that its claim for reimbursement was dismissed by the domestic courts cannot change this conclusion.

33.

It follows that the applicant company can no longer claim to be the victim of a violation of Article 6 § 1 of the Convention. Accordingly, its complaint is incompatible

rationae personae

with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected in accordance with Article 35 § 4.

34.

It is therefore unnecessary to examine the Government’s argument concerning the alleged abuse of the right of individual application (see paragraph 29 above; see also,

mutatis mutandis

,

Chim and Przywieczerski v.

Poland

, nos.

36661/07 and 38433/07, § 185, 12 April 2018).

B.

Complaint under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention

35.

The applicant company complained that the suspension of the financing contract followed by the non-reimbursement of the expenditure it had already incurred in connection with the execution of the contract had violated its property rights.

It relied on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which reads as follows:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

1.

The parties’ submissions

(a)

The Government

36.

The Government claimed that the applicant company’s complaint was inadmissible

ratione materiae

, arguing that the applicant company could not have a legitimate expectation of obtaining financing and/or reimbursement of the expenses incurred in connection with its project.

37.

With regard to the suspension of the financing contract, the Government maintained that the applicant company had never proved the existence of any prejudice caused to it by the Ministry. During the three months, between the signing of the contract and the notification of the irregularity, the applicant company had not received any amount as subvention from the Ministry. Accordingly, it had had no obligation to return any money after the Ministry had decided to reject the project.

38.

In the Government’s opinion all expenses incurred by the applicant company in connection with the financing contract had not been eligible for reimbursement. They submitted that this issue had been properly considered by the domestic courts in their decisions of 22 July 2013 and of 1 October 2014 (see paragraphs 18 and

19-23 above).

(b)

The applicant company

39.

The applicant company submitted that it had had a legitimate expectation of obtaining the financing of its project after the signing of the financing contract and the reimbursement of the sum of RON 941.929,32 claimed in court, since it had corresponded to the sums it had spent in order to obtain the financing of the project (see paragraph 12 above).

40.

It also argued that it could not be held accountable for the irregularities in the tendering procedure and therefore it should not be obliged to bear the consequences.

2.

The Court’s assessment

41.

The Court recalls that the concept of “possession” within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 has an autonomous meaning which is not limited to ownership of material goods and is independent from the formal classification in domestic law: certain other rights and interests constituting assets can also be regarded as “property rights”, and thus as “possessions” for the purposes of this provision (see

Parrillo v. Italy

[GC], no. 46470/11, §

211, ECHR 2015).

42.

Although Article 1 of Protocol No. 1 applies only to a person’s existing possessions and does not create a right to acquire property (see

Stummer v. Austria

[GC], no. 37452/02, § 82, ECHR 2011), in certain circumstances a “legitimate expectation” of obtaining an “asset” may also enjoy the protection of Article 1 of Protocol No.

Anheuser-Busch Inc. v. Portugal

[GC], no. 73049/01, §§

64-65, ECHR 2007-I, and

Kopecký v. Slovakia

[GC], no.

44912/98, §§ 50 and 52, ECHR 2004-IX).

43.

One of the lines of the Court’s case-law on “legitimate expectation” referred to situations where the persons concerned were entitled to rely on the fact that a legal act, on the basis of which they had incurred financial obligations, would not be retrospectively invalidated to their detriment (see,

mutatis mutandis,

Pine Valley Developments Ltd and Others v. Ireland

, 29

November 1991, §

51, Series A no. 222, and

Stretch v. the United Kingdom

,

no.

44277/98, §§

33-35, 24 June 2003).

44.

Turning to the present the Court notes that the applicant company’s complaint has two aspects. On the one hand, the applicant company complained of the suspension of the financing contract on account of irregularities in the tendering procedure attributable to the contracting authority. On the other hand, it complained that it had been unable to obtain reimbursement of the expenses it had incurred in relation to the same contract.

45.

The Court finds it appropriate to deal with those two issues separately.

(a)

The suspension of the financing contract

46.

The Court will firstly consider whether the applicant company had a legitimate expectation to obtain the execution of the financing contract.

47.

From the outset, the Court notes that the financing of projects from European funds is governed by EU directives and regulations, which impose strict requirements in the assessment, selection and monitoring of the projects to be financed (see paragraph 24 above). Therefore, in most of the cases, irregularities, qualified as substantial, could not be remedied otherwise than by declaring the contract null and void.

48.

In the present case, after the financing contract had been signed, the competent authority which monitored the compliance of the tendering procedure with the applicable regulations noted that an error had been committed in relation to the review of the applicant company’s second challenge against the decision to reject its proposal. It considered that the error was so significant that it decided to suspend the execution of the financing contract (see paragraph 9 above).

49.

The authority’s decision to suspend the financing contract had been reviewed by the domestic courts. The High Court of Cassation and Justice examined the applicant company’s arguments and dismissed them in a well-reasoned decision. It explained why, in application of the relevant law, it could not uphold the applicant company’s allegations (see paragraph

16 above). The Court has no reason to doubt its findings.

(b)

The reimbursement of the expenses

50.

The Court will further proceed to examine whether a legitimate expectation to obtain reimbursement of the expenses incurred in connection with this contract arose in the circumstances of the present case.

51.

It notes that after the High Court of Cassation and Justice had initially omitted to examine this claim in its decision of 28 November 2012 (see paragraph 16 above), in the second set of civil proceedings the Ploiești Court of Appeal examined it and dismissed it in a judgment of 22 July 2013 (see paragraph 18 above). The court held that as the financing contract had been null it could not have produced any legal effects. The appeal court’s judgment was upheld by the High Court of Cassation on 1

October 2014, which examined in detail the different nature of the expenses sustained by the applicant company and exposed the reasons why none of them could be reimbursed (see paragraphs 19-23 above).

52.

The Court considers that the domestic courts rejected the applicant company’s claims on the basis of relevant and sufficient reasons. In such circumstances, their decisions to dismiss the applicant company’s civil claim cannot be deemed to have been arbitrary or manifestly unreasonable.

(c)

Conclusion

53.

In view of the above considerations, the Court is of the opinion that the applicant company had neither a “possession” under Article 1 of Protocol No. 1 nor a legitimate expectation under the relevant domestic law, as duly applied and interpreted by the domestic authorities, of obtaining the execution of the contract and the reimbursement of the expenses incurred in connection with this contract. Consequently, the facts of the case do not fall within the ambit of Article

1 of Protocol No. 1.

54.

It follows that the applicant company’s complaint under Article 1 of Protocol

No. 1 to the Convention is incompatible

rationae materiae

with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention and must be rejected in accordance with Article 35 § 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 23 May 2019.

Andrea Tamietti

Paulo Pinto de Albuquerque

Deputy Registrar

President