Comunicat la 2 mai 2019 Prima secțiune Cerere nr. 17789/16 Andreas LOIZOU împotriva Greciei introdusă la 21 martie 2016 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Andreas Loiszou, este un resortisant cipriot născut în 1966 și în prezent încarcerat la închisoarea Diavata din Salonic. El este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Kazanas, avocat care își desfășoară activitatea în Salonic. Faptul cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, poate fi rezumat după cum urmează: arestat în flagrant delict și acuzat de comiterea infracțiunilor de către o organizație criminală și de prelucrare ilegală a migranților, reclamantul a fost pus în detenție provizorie la 30 septembrie 2014. În perioada 30 septembrie 2014-27 ianuarie 2015, a fost deținut într-o celulă a Direcției Străinilor de la Hotărârea Generală Poliție din Salonic. La 27 ianuarie 2015, a fost transferat la închisoarea Diavata unde se afla în ziua în care a fost introdus cererea sa. Reclamantul a declarat că a fost plasat într-o cameră de 20 m2 împreună cu alți 9 deținuți. De asemenea, a afirmat că nu a fost suficient încălzită și că a primit, până la data sesizării Curții, niciun răspuns la solicitarea sa, formulată în iulie 2015, de a se examina prostata într-un spital. Detenția provizorie a reclamantului a încetat la 8 ianuarie 2016, dată la care a fost condamnat în primă instanță la o pedeapsă de 14 ani. La 8 mai 2015, reclamantul nu a fost eliberat la sfârșitul primului semestru al detenției sale provizorii și nu i s-a comunicat nicio decizie de prelungire a detenției sale (art. 287 alineatul (2)). 1 și 2 din Codul de procedură penală), a formulat obiecții în fața camerei de judecată a Tribunalului de apel [art. 287 alineatul (5) din același cod] și a solicitat eliberarea sa. La 16 septembrie 2015, camera de acuzare a Tribunalului de apel a respins obiecțiile reclamantului (Decizia 686/2015). 287 § 1, 2 și 5 stabilea două tipuri de control din oficiu al detenției provizorii: primul se referea la menținerea în detenție, iar al doilea la examen a prelungirii, ținând cont de limita maximă a deținerii. Cu toate acestea, din paragrafele de mai sus reiese că pârâtul putea formula obiecții numai în cazul unei prelungiri suplimentare de șase luni a detenției sale pentru a atinge limita maximă a acesteia [de la 18 luni] la art. 287 alineatul (2) și nu în cazul unei prelungiri de la 6 la 12 luni [art. 287 alineatul (1) ]. În cazul în care legiuitorul ar fi dorit să-i dea pârâtului posibilitatea de a formula obiecții în cazul prelungirii de la 6 la 12 luni, acesta ar fi precizat la alineatul (5) din art. 287, după cum a făcut, de altfel, cu privire la alineatul (1) din același articol privind audierea pârâtului și a procurorului. Acuzarea a arătat că arestarea provizorie a reclamantului a început la 30 septembrie 2014 și a fost întreruptă la decembrie 2014 pentru ca acesta să execute o pedeapsă cu închisoarea de 18 luni impusă de instanța corecțională din Pireu, care poate fi transformată într-o pedeapsă pecuniară de 10 EUR pe zi și care a fost acuzată până la 5 mai 2015, data la care pedeapsa reclamantului a fost considerată ca fiind executată. Prin urmare, potrivit camerei de acuzare, întrucât obiecțiile reclamantului erau îndreptate împotriva prelungirii detenției de la 6 la 12 luni, care nu fusese ordonată de către camera de acuzare, acestea erau nefondate. La 10 martie 2011, Tribunalul corecțional din Pireu îl condamnase pe reclamant în absență la o pedeapsă de 18 luni de închisoare pentru o pedeapsă pecuniară de 10 EUR pe zi. Reclamantul nu a fost prezent la proces deoarece citația a fost notificată ca fiind către o persoană la domiciliul necunoscut, în timp ce la data acestei notificări reclamantul era deținut la Hotărârea Generală Poliție din Salonic. Reclamantul susține că această hotărâre nu i-a fost notificată în mod valabil și că a aflat că a executat o pedeapsă în temeiul acestei hotărâri și nu în calitate de deținut provizoriu, la 4 februarie 2015, când a solicitat și primit din închisoarea Diavata un certificat de detenție. La 4 decembrie 2014, reclamantul a formulat un apel împotriva hotărârii de condamnare în fața instanței de apel din Pireu, susținând în primul rând că apelul său nu era întârziat, deoarece, atunci când hotărârea menționată anterior îl notificase ca fiind unei persoane de domiciliu necunoscute, acesta era deținut la Hotărârea Generală Poliție din Salonic. Prin hotărârea din 5 mai 2015, Tribunalul de apel a pus capăt urmăririi penale împotriva reclamantului din motive de prescripție și a recunoscut anterior că cererea reclamantului nu era întârziată, deoarece la data notificării hotărârii recurentul era deținut la Hotărârea Generală Poliție din Salonic, fapt cunoscut de autoritățile judiciare. Prin urmare, termenul de depunere a unei cereri de recurs nu a început niciodată să curgă. Dreptul și practica internă relevante Dispozițiile relevante din art. 287 din Codul de procedură penală sunt astfel formulate În cazul în care arestarea provizorie a durat șase luni (...), camera de judecată se pronunță printr-o decizie suficient de motivată cu privire la problema eliberării în libertate a acuzatului sau la menținerea acestuia în detenție. (...) În toate cazurile și până la luarea unei decizii definitive, detenția provizorie pentru aceeași infracțiune nu poate depăși un an. În cazuri deosebit de excepționale și în cazul în care acuzația se referă la infracțiuni pasibile de pedeapsa cu închisoarea pe viață sau de sentințe de reținere pe o perioadă de până la douăzeci de ani, detenția provizorie poate fi prelungită cu încă șase luni, printr-o decizie suficient de motivată. (...) Orice îndoială și obiecții cu privire la prelungirea detenției provizorii (...) sunt soluționate de către camera de judecată în cazul prevăzut la alineatul (2) (...). La art. 3 alineatul (10) din Legea nr. 2408/1996 dispune Pentru ca o persoană care este reținută temporar pentru o altă infracțiune să fie transformată în pedepse pecuniare, există o întrerupere fictivă a detenției provizorii și reținută numai atunci când deținutul declară în mod provizoriu că nu va plăti valoarea pedepsei pecuniare. (...) Raportul explicativ al Legii nr. 2408/1996 preciza că un număr mare de deținuți din închisori diferite, în perioada care a fost ținută în mod provizoriu până la tribunal, au fost notificați cu privire la diverse decizii definitive ale instanțelor penale. În astfel de cazuri, directorii închisorilor îl eliberau în mod fictiv pe deținut și îl puneau automat în detenție în executarea deciziei notificate, ceea ce se petrecea în mod indiscutabil dacă pedepsele impuse puteau fi transformate în pedepse financiare. De asemenea, de multe ori deținutul nu a fost informat că a încetat să mai fie reținut temporar și că era reținut în virtutea pedepselor care puteau fi transformate în pedepse pecuniare. Atunci când a fost informat, era deja prea târziu, deoarece el nu mai avea posibilitatea de a plăti (chiar și ulterior) sumele stabilite de instanță și de a obține astfel încât pedeapsa cu închisoarea să fie considerată la fel ca la închisoarea provizorie și nu ca urmare a condamnării. Cu privire la acest articol, Curtea de Casație (hotărârea nr. 1301/2009) a subliniază că această dispoziție stabilește o nouă reglementare, potrivit căreia, spre deosebire de practica anterioară, aceaceasta a fost doar în cazul unei declarații negative din partea lai . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de condițiile de detenție la închisoarea Diavata. Invocând art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o acțiune efectivă pentru a se plânge de condițiile de detenție. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de menținerea sa în detenție provizorie după primul semestru al acesteia, fără o hotărâre, camera de judecată a instanței judecătorești a recursului fiind în acțiune la șase luni de la sfârșitul primului semestru. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul se plânge că camera de judecată a instanței judecătorești nu a fost reținută în termen scurt, ci la numai 4 luni și 8 zile de la sesizarea sa. Întrebări cu privire la părți A fost reținut în condiții compatibile cu art. 3 din Convenție în închisoarea Diavata A avut reclamantul la dispoziție, după cum se prevede la art. 13 din convenție, o cale de atac internă efectivă prin care ar fi putut formula o acțiune de necunoaștere a articolului 3 în ceea ce privește condițiile sale de detenție Detenția reclamantului începând cu 30 martie 2015 și până la 16 septembrie 2015, data deciziei camerei de acuzare, aceaceasta a fost În sensul art. 5 alin. (1) din Convenție, termenul scurt de la art. 5 alin. (4) din Convenție a fost respectat la data la care reclamantul a examinat obiecțiile formulate în fața camerei de judecată a instanței de apel.
Communiquée le 2 mai 2019
Requête n
o
17789/16
Andreas LOIZOU
contre la Grèce
introduite le 21 mars 2016
Le requérant, M. Andreas Loizou, est un ressortissant chypriote né en 1966 et actuellement incarcéré à la prison de Diavata, à Thessalonique. Il est représenté devant la Cour par M
e
Thessalonique.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Arrêté en flagrant délit et soupçonné d’avoir commis les infractions de direction d’une organisation criminelle et de facilitation d’acheminement illégal de migrants, le requérant fut placé en détention provisoire le 30
septembre 2014.
Du 30 septembre 2014 au 27 janvier 2015, il fut détenu dans une cellule de la Direction des étrangers de la Direction générale de police de Thessalonique.
Le 27 janvier 2015, il fut transféré à la prison de Diavata où il se trouvait au jour de l’introduction de sa requête. Le requérant allègue qu’il fut placé dans une chambrée de 20 m² avec 9 autres détenus. Il allègue aussi que la chambrée n’était pas suffisamment chauffée et qu’il n’avait reçu, jusqu’à la date de la saisine de la Cour, aucune réponse à sa demande, formulée en juillet 2015, de se faire examiner la prostate dans un hôpital.
La détention provisoire du requérant prit fin le 8 janvier 2016, date à
laquelle il fut condamné en première instance à une peine de réclusion de 14
ans et 7 mois par la cour d’appel criminelle de Thessalonique.
Le 8 mai 2015, le requérant n’ayant pas été mis en liberté à la fin du premier semestre de sa détention provisoire et aucune décision lui notifiant la prolongation de sa détention ne lui ayant été communiquée (article 287 §§
1 et 2 du code de procédure pénale), il formula des objections devant la chambre d’accusation de la cour d’appel (article 287 § 5 du même code) et demandait sa mise en liberté.
Le 16 septembre 2015, la chambre d’accusation de la cour d’appel rejeta les objections du requérant (décision 686/2015). Elle souligna que l’article
287 §§ 1, 2 et 5 établissait deux types de contrôle d’office de la détention provisoire
: le premier concernait le maintien en détention, et le deuxième l’examen de la prolongation compte tenu de la limite maximale de la détention. Or, il ressortait des paragraphes précités de cet article que l’accusé pouvait formuler des objections seulement en cas de prolongation supplémentaire de six mois de sa détention pour atteindre la limite maximale de celle-ci (de 18 mois – paragraphe 2 de l’article 287) et non en cas de prolongation de 6 à 12 mois (paragraphe 1 de l’article 287). Si le législateur avait souhaité donner à l’accusé la possibilité de formuler des objections dans le cas de la prolongation de 6 à 12 mois, il l’aurait précisé dans le paragraphe 5 de l’article 287, comme il l’a fait d’ailleurs en se référant au paragraphe 1 du même article concernant l’audition de l’accusé et du procureur.
La chambre d’accusation releva que la détention provisoire du requérant avait commencé le 30 septembre 2014 et avait été interrompue le
12
décembre 2014 afin que celui-ci purge une peine d’emprisonnement de dix-huit mois qui lui avait été imposée par le tribunal correctionnel du Pirée, transformable en une peine pécuniaire de 10 euros par jour, et qui avait été poursuivie jusqu’au 5 mai 2015, date à laquelle la peine du requérant était considérée comme purgée. Par conséquent, selon la chambre d’accusation, comme les objections du requérant étaient dirigées contre la prolongation de la détention de 6 à 12 mois, qui n’avait pas été ordonnée par la chambre d’accusation, elles étaient mal fondées.
Le 10 mars 2011, le tribunal correctionnel du Pirée avait condamné le requérant in absentia à une peine de 18 mois d’emprisonnement transformable en une peine pécuniaire de 10 euros par jour. Le requérant n’était pas présent au procès car la citation à comparaître lui avait été notifié comme à une personne au domicile inconnu alors qu’à la date de cette notification le requérant était détenu à la Direction générale de police de Thessalonique. Le requérant allègue que ce jugement ne lui fut pas notifié de manière valide et qu’il en avait appris qu’il purgeait une peine en vertu de ce jugement et non en tant que détenu provisoirement, le 4 février 2015, lorsqu’il avait demandé et avait reçu de la prison de Diavata un certificat de détention.
Le 4 décembre 2014, le requérant introduisit un appel contre le jugement de condamnation devant la cour d’appel du Pirée. Il soutenait d’abord que son appel n’était pas tardif, car, lorsque le jugement précité lui avait notifié comme à une personne de domicile inconnu, lui, il était détenu à la Direction générale de police de Thessalonique.
Par un arrêt du 5 mai 2015, la cour d’appel mit fin aux poursuites contre le requérant pour cause de prescription. Il avait auparavant admis que l’appel du requérant n’était pas tardif, car à la date de la notification du jugement le requérant était détenu à la Direction générale de police de Thessalonique, fait qui était connu des autorités judiciaires. Par conséquent, le délai pour former un appel n’avait jamais commencé à courir.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les dispositions pertinentes de l’article 287 du code de procédure pénale sont ainsi libellées
:
«
1.
Si la détention provisoire a duré six mois (...), la chambre d’accusation se prononce par une décision suffisamment motivée sur la question de la mise en liberté de l’accusé ou sur son maintien en détention. (...)
2.
Dans tous les cas et jusqu’à la prise d’une décision définitive, la détention provisoire pour une même infraction ne peut pas dépasser un an. Dans des cas particulièrement exceptionnelles et lorsque l’accusation porte sur des infractions passibles des peines de réclusion à perpétuité ou des peines de réclusion jusqu’à une durée de vingt ans, la détention provisoire peut être prolongée de six mois supplémentaires par décision suffisamment motivée. (...)
5.
Tout doute et toute objection concernant la prolongation de la détention provisoire (...) sont résolus par la chambre d’accusation dans le cas prévu au paragraphe 2 (...).
»
L’article 3 § 10 de la loi n
o
2408/1996 dispose
:
«
Afin que de peines d’emprisonnement, qui ont été transformées en peines pécuniaires, soient purgées par une personne qui est provisoirement détenue pour une autre infraction, il y a une interruption fictive de la détention provisoire et remise en détention, seulement lorsque le détenu provisoirement déclare qu’il ne versera pas le montant de la peine pécuniaire. (...)
»
Le rapport explicatif de la loi n
o
2408/1996 précisait qu’il arrivait à un grand nombre de détenus dans différentes prisons, pendant la période qui étaient détenus provisoirement jusqu’à l’audience, de se voir notifier diverses décisions définitives des juridictions pénales. Dans ces cas, les directeurs des prisons mettaient fictivement en liberté le détenu et le remettaient automatiquement en détention en exécution de la décision notifiée. Cela se passait indistinctement de la question de savoir si les peines imposées pouvaient être transformées en peines pécuniaires. Il arrivait aussi souvent que le détenu ne soit pas informé qu’il avait cessé d’être détenu provisoirement et qu’il était détenu en vertu des peines qui étaient transformables en peines pécuniaires. Lorsqu’il en était informé, il était déjà trop tard, car il n’avait plus la possibilité de payer (même postérieurement) les sommes fixées par le tribunal et obtenir ainsi que la peine purgée soit considérée comme l’ayant été au titre de la détention provisoire et non au titre de la condamnation.
Au sujet de cet article, la Cour de cassation (arrêt n
o
1301/2009) a
souligné que cette disposition établissait une nouvelle règlementation, selon laquelle, contrairement à la pratique précédente, c’était seulement en cas de déclaration négative de la part de l’intéressé que celui-ci commençait à purger sa peine d’emprisonnement et que la détention provisoire était fictivement interrompue ou ne commençait pas à être effectuée.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint des conditions de sa détention à la prison de Diavata.
Invoquant l’article 13 combiné avec l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint qu’il ne disposait pas d’un recours effectif pour se plaindre des conditions de sa détention.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de son maintien en détention provisoire au-delà du premier semestre de celle-ci sans décision judiciaire, la chambre d’accusation de la cour d’appel ayant statué six mois après la fin du premier semestre.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint que la chambre d’accusation de la cour d’appel n’a pas statué à «
bref délai
», mais seulement 4 mois et 8 jours après sa saisine.
1.
Le requérant a-t-il été détenu dans des conditions compatibles avec l’article 3 de la Convention dans la prison de Diavata
?
2.
Le requérant avait-il à sa disposition, comme l’exige l’article
13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel il aurait pu formuler son grief de méconnaissance de l’article 3 en ce qui concerne ses conditions de détention
?
3.
La détention du requérant à partir du 30 mars 2015
et jusqu’au 16
septembre 2015, date de la décision de la chambre d’accusation, était
‑
elle «
régulière
» et «
selon les voies légales
», au sens de l’article 5 § 1 de la Convention
?
4.
Le «
bref délai
» exigé par l’article 5 § 4 de la Convention a-t-il été respecté en l’espèce à l’occasion de l’examen des objections formées par le requérant devant la chambre d’accusation de la cour d’appel
?