Tanis împotriva Greciei

Reclamantul, dl Konstantinos Tanis, este un cetățean grec, născut în 1952 și care locuiește la Korydallos. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de avocatul C. Mylonopoulos, avocat în baroul Atena.

Guvernul grec („Guvernul") a fost reprezentat de delegata agentului său, doamna A. Magrippi, auditoare pe lângă Consiliul Juridic al Statului.

Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii angajate împotriva sa în fața jurisdicțiilor penale, precum și de absența pretinsă în dreptul grec a unui recurs efectiv care să îi permită să denunțe această durată.

La 28 august 2017, capetele de cerere întemeiate pe articolele 6 § 1 și 13 din Convenție privind durata procedurii în fața curții de apel criminale din Tracia, reunită în formație de trei judecători și statuând în primă instanță (τριμελές εφετείο κακουργημάτων), precum și absența pretinsă a unui recurs efectiv în această privință, au fost comunicate Guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă în rest, conform articolului 54 § 3 din regulamentul Curții. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 5 și 27 martie 1998, reclamantul a fost citat să se prezinte în fața judecătorului de instrucție pentru a răspunde la acuzațiile de fals (πλαστογραφία), de fraudă (απάτη) și de tentativă de fraudă aduse împotriva sa. Polițistul însărcinat cu notificarea, neputându-l găsi pe reclamant și nici pe vreuna dintre rudele sale, a urmat procedura prevăzută de articolul 156 din codul de procedură penală (CPP) pentru persoanele cu domiciliu necunoscut și a depus citațiile la primărie.

La o dată neprecizată în 1998, a fost emis un mandat de arestare împotriva reclamantului.

La 28 ianuarie 2000, camera de acuzare a curții de apel din Tracia l-a trimis pe reclamant în judecată în fața curții de apel criminale din Tracia, reunită în formație de trei judecători și statuând în primă instanță („formația de trei judecători a curții de apel") pentru infracțiunile de instigare la uzul de fals săvârșit cu ajutorul unor complici și în mod repetat (κατ' εξακολούθηση) în detrimentul Statului pentru o sumă care depășea 50 de milioane de drahme [adică aproximativ 146.735 euro (EUR)], de fraudă săvârșită cu ajutorul unor complici și în mod repetat în detrimentul Statului pentru o sumă care depășea 50 de milioane de drahme (adică aproximativ 146.735 EUR), și de corupție (δωροδικία) săvârșită în mod repetat (ordonanța nr. 31/2000).

La 19 aprilie 2000, această ordonanță a fost notificată reclamantului conform procedurii prevăzute la articolul 156 din CPP pentru persoanele cu domiciliu necunoscut.

La 18 mai 2001, procurorul de pe lângă curtea de apel din Tracia, prin ordonanța nr. 10/2001, a amânat ședința cauzei, în conformitate cu articolul 432 § 1 din CPP. Această ordonanță a fost notificată reclamantului conform procedurii prevăzute la articolul 156 sus-menționat.

La 16 octombrie 2011, reclamantul a fost arestat.

La 17 septembrie 2012, a avut loc o ședință în fața formației de trei judecători a curții de apel. În aceeași zi, printr-o decizie premergătoare, ședința a fost amânată pentru 10 ianuarie 2013 (decizia nr. 305/2012).

La 21 martie 2013, reclamantul a fost declarat vinovat de capetele de uz de fals care a cauzat Statului un prejudiciu în cuantum de 256.413.000 de drahme (adică aproximativ 75.140.357 EUR), de falsificarea unei garanții (εγγυητική επιστολή) care a cauzat Statului un prejudiciu în cuantum de 256.413.000 de drahme (adică aproximativ 75.140.357 EUR), și de fraudă săvârșită în mod repetat în detrimentul Statului și al Băncii Centrale Europene de către o persoană care acționează în exercitarea atribuțiilor sale. Acesta a fost condamnat la o pedeapsă globală de treizeci și opt de ani de închisoare (hotărârea nr. 13/2013).

La o dată neprecizată, reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii de condamnare.

La 6 decembrie 2013, curtea de apel din Tracia, reunită în formație de cinci judecători și statuând în apel, a respins recursul reclamantului și l-a declarat pe acesta vinovat de capetele de uz de fals săvârșite cu ajutorul unor complici și în mod repetat, care a cauzat Statului un prejudiciu în cuantum mai mare de 150.000 EUR, de uz de fals săvârșite cu ajutorul unor complici în detrimentul unei bănci și al unei persoane juridice, care a cauzat un prejudiciu în cuantum mai mare de 150.000 EUR, de fraudă și tentativă de fraudă săvârșite cu ajutorul unor complici și în mod repetat în detrimentul Statului, și de fraudă săvârșită cu ajutorul unor complici și în mod repetat în detrimentul intereselor economice ale Comunităților Europene, care a cauzat un prejudiciu în cuantum mai mare de 75.000 EUR. Aceasta l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă globală de cincisprezece ani de închisoare (hotărârea nr. 494/2013).

La 25 august 2014, reclamantul a formulat recurs.

La 17 decembrie 2014, Curtea de Casație s-a pronunțat asupra recursului reclamantului (hotărârea nr. 1330/2014). Aceasta a casat hotărârea nr. 494/2013 a formației de cinci judecători a curții de apel din Tracia în ceea ce privește, pe de o parte, condamnarea reclamantului pentru capătul de tentativă de fraudă - infracțiune pentru care l-a declarat pe cel interesat nevinovat - și, pe de altă parte, stabilirea unei pedepse globale, și a trimis cauza spre rejudecare la curtea de apel din Tracia reunită în formație de cinci judecători, cu privire la acest din urmă punct. Aceasta a respins recursul reclamantului în rest. B. Dreptul intern pertinent

Dispozițiile pertinente în speță ale CPP se citesc după cum urmează: Articolul 156 Comunicarea actelor persoanelor cu domiciliu necunoscut „1. Dacă cel interesat este de negăsit la domiciliul său [cunoscut] și domiciliul său [actual] este necunoscut (απουσιάζει από τον τόπο της κατοικίας του και η διαμονή του είναι άγνωστη), documentul este înmânat soțului său sau, în lipsa unui soț, [unuia dintre] părinții săi, sau [unuia dintre] frații și surorile sale, sau altor rude (...) 2. Dacă niciuna dintre persoanele menționate la paragraful precedent nu se află la domiciliul celui interesat, notificarea se efectuează către primar sau către un angajat al primăriei (...), care se angajează să afișeze documentul respectiv într-un loc public (...)." Articolul 432 Amânarea procesului „1. Dacă cel care a fost trimis în judecată pentru a fi judecat pentru o crimă este absent sau dacă domiciliul său este necunoscut, și dacă nu se prezintă sau nu este arestat într-un termen de o lună de la citație (...), procedura este amânată prin decizia procurorului de pe lângă curtea de apel, până când acesta este arestat sau se prezintă."

Reclamantul susține că durata procedurii litigioase a încălcat principiul termenului rezonabil și că nu există niciun recurs efectiv în dreptul intern care să îi permită să se plângă în această privință. Acesta invocă articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, astfel formulate în părțile lor pertinente în speță: Articolul 6 § 1 „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)" Articolul 13 „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

Guvernul susține că singura perioadă pentru care autoritățile interne pot fi considerate responsabile a început la 16 octombrie 2011, data arestării reclamantului, și că s-a încheiat la 21 martie 2013, data pronunțării hotărârii nr. 13/2013 de către formația de trei judecători a curții de apel. Acesta consideră că durata în cauză de un an și cinci luni pentru o instanță nu este nerezonabilă în speță. În această privință, acesta arată, pe de o parte, că, înainte de data de 16 octombrie 2011, procedura litigioasă nu a avut „repercusiuni importante" asupra situației reclamantului, acesta neprezentându-se în fața jurisdicțiilor interne, și, pe de altă parte, că amânarea procedurii, în conformitate cu articolul 432 § 1 din CPP, era necesară pentru a se evita ținerea unui proces in absentia.

Reclamantul susține că durata procedurii a fost excesivă.

Curtea subscrie la teza Guvernului, potrivit căreia perioada de luat în considerare a început la 16 octombrie 2011, data arestării reclamantului. Această circumstanță a fost incontestabil prima care a avut o repercusiune importantă asupra situației reclamantului (Eckle c. Germaniei, 15 iulie 1982, seria A nr. 51, § 73, și Pothoulakis c. Greciei, nr. 1677/02, § 15, 15 iulie 2004), acesta nefiind afectat până la această dată de procedura care se desfășura în absența sa (Ipsilanti c. Greciei, nr. 56599/00, § 31, 6 martie 2003). Această perioadă s-a încheiat la 21 martie 2013, data la care formația de trei judecători a curții de apel a pronunțat hotărârea nr. 13/2013. Procedura a durat deci în speță un an și mai mult de cinci luni pentru o instanță.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru cel interesat (a se vedea, printre multe altele, Michelioudakis c. Greciei, nr. 54447/10, § 42, 3 aprilie 2012).

În speță, ea constată că procedura s-a întins pe un an și mai mult de cinci luni, ceea ce, în sine, nu este nerezonabil pentru o instanță (Stavoradis c. Greciei, nr. 45140/98, 12 octombrie 2000 și Manetas c. Greciei, [comitet], nr. 35131/13, § 21, 20 octombrie 2015). În plus, ea consideră că nu se poate reproșa autorităților judiciare perioade de inactivitate sau de lentoare nejustificate și că procedura a fost desfășurată cu diligența necesară (a se vedea Zacharis c. Greciei (dec.), nr. 32283/02, 14 decembrie 2004, și Skoulaki și alții c. Greciei, [comitet], nr. 47731/16, § 15, 14 noiembrie 2017). Rezultă că durata procedurii litigioase nu poate fi considerată incompatibilă cu cerințele art. 6, §1 din Convenție.

Având în vedere ansamblul elementelor culese, Curtea concluzionează că, în speță, nu a existat depășirea „termenului rezonabil" în sensul art. 6, §1 din Convenție.

Prin urmare, trebuie respins acest capăt de cerere pentru lipsa vădită de fond, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Cât privește capătul de cerere întemeiat pe articolul 13 din Convenție, Curtea reamintește că această dispoziție a fost interpretată ca neimpunând un recurs în dreptul intern decât în privința capetelor de cerere care pot fi considerate „susținute" potrivit Convenției (a se vedea, printre altele, Boyle și Rice c. Regatului Unit, 21 iunie 1988, § 52, seria A nr. 131).

Având în vedere concluziile sale sus-menționate privind capătul de cerere întemeiat pe art. 6, §1 din Convenție (paragrafele 26 și 27 mai sus), Curtea consideră că reclamantul nu are niciun capăt de cerere susținut în temeiul articolului 13 din Convenție (Passaris c. Greciei (dec.), nr. 5334/07, 24 septembrie 2009).

Rezultă că respectivul capăt de cerere trebuie de asemenea respins, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 13 iunie 2019. Renata Degener Aleš Pejchal Grefier adjunct Președinte

Le requérant, M. Konstantinos Tanis, est un ressortissant grec, né en 1952 et résidant à Korydallos. Il a été représenté devant la Cour par M e C. Mylonopoulos, avocat au barreau d’Athènes.

Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par la déléguée de son agent, M me A. Magrippi, auditrice auprès du Conseil juridique de l’État.

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée de la procédure engagée contre lui devant les juridictions pénales, ainsi que de l’absence alléguée en droit grec d’un recours effectif lui permettant de dénoncer celle-ci.

Le 28 août 2017, les griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention concernant la durée de la procédure devant la cour d’appel criminelle de Thrace siégeant en formation de trois juges et statuant en première instance ( τριμελές εφετείο κακουργημάτων ) et l’absence alléguée d’un recours effectif à cet égard ont été communiqués au Gouvernement, et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les 5 et 27 mars 1998, le requérant fut cité à comparaître devant le juge d’instruction pour répondre à des accusations de faux ( πλαστογραφία ), de fraude ( απάτη ) et de tentative de fraude portées contre lui. Le policier chargé de la notification, n’ayant pas trouvé le requérant ni un de ses proches, suivit la procédure prévue par l’article 156 du code de procédure pénale (CPP) pour les personnes de domicile inconnu et déposa les citations à comparaître à la mairie. 7. À une date non précisée en 1998, un mandat d’arrêt fut émis à l’encontre du requérant.

Le 28 janvier 2000, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Thrace renvoya le requérant en jugement devant la cour d’appel criminelle de Thrace siégeant en formation de trois juges et statuant en première instance (« la formation de trois juges de la cour d’appel ») pour les infractions d’instigation à l’usage de faux commise avec l’aide de complices et de manière répétée ( κατ΄εξακολούθηση ) au détriment de l’État pour un montant dépassant 50 millions de drachmes [soit environ 146 735 euros (EUR)], de fraude commise avec l’aide de complices et de manière répétée au détriment de l’État pour un montant dépassant 50 millions de drachmes (soit environ 146 735 EUR), et de corruption ( δωροδικία ) commise de manière répétée (ordonnance n o 31/2000).

Le 19 avril 2000, cette ordonnance fut notifiée au requérant selon la procédure prévue par l’article 156 du CPP pour les personnes de domicile inconnu.

Le 18 mai 2001, le procureur près la cour d’appel de Thrace, par l’ordonnance n o 10/2001, ajourna l’audience de l’affaire, conformément à l’article 432 § 1 du CPP. Cette ordonnance fut notifiée au requérant selon la procédure prévue par l’article 156 susmentionné.

Le 16 octobre 2011, le requérant fut arrêté.

Le 17 septembre 2012, une audience eut lieu devant la formation de trois juges de la cour d’appel. Le même jour, par une décision avant dire droit, l’audience fut ajournée au 10 janvier 2013 (décision n o 305/2012).

Le 21 mars 2013, le requérant fut déclaré coupable des chefs d’usage de faux ayant causé à l’État un préjudice d’un montant de 256 413 000 drachmes (soit environ 75 140 357 EUR), de falsification d’un cautionnement ( εγγυητική επιστολή ) ayant causé à l’État un préjudice d’un montant de 256 413 000 drachmes (soit environ 75 140 357 EUR), et de fraude commise de manière répétée au détriment de l’État et de la Banque centrale européenne par une personne agissant dans l’exercice de ses fonctions. Il fut condamné à une peine globale de trente-huit ans de réclusion (jugement n o 13/2013). 14. À une date non précisée, le requérant interjeta appel contre le jugement de condamnation.

Le 6 décembre 2013, la cour d’appel de Thrace siégeant en formation de cinq juges et statuant en appel rejeta le recours du requérant, et déclara ce dernier coupable des chefs d’usage de faux commis avec l’aide de complices et de manière répétée ayant causé à l’État un préjudice d’un montant supérieur à 150 000 EUR, d’usage de faux commis avec l’aide de complices au détriment d’une banque et d’une personne morale ayant causé un préjudice d’un montant supérieur à 150 000 EUR, de fraude et tentative de fraude commises avec l’aide de complices et de manière répétée au détriment de l’État, et de fraude commise avec l’aide de complices et de manière répétée au détriment des intérêts économiques des Communautés européennes ayant causé un préjudice d’un montant supérieur à 75 000 EUR. Elle condamna le requérant à une peine globale de quinze ans d’emprisonnement (arrêt n o 494/2013).

Le 25 août 2014, le requérant se pourvut en cassation.

Le 17 décembre 2014, la Cour de cassation se prononça sur le recours du requérant (arrêt n o 1330/2014). Elle cassa l’arrêt n o 494/2013 de la formation de cinq juges de la cour d’appel de Thrace en ce qui concernait, d’une part, la condamnation du requérant du chef de tentative de fraude – infraction pour laquelle elle déclara l’intéressé innocent – et, d’autre part, la fixation d’une peine globale, et elle renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Thrace siégeant en formation de cinq juges quant à ce dernier point. Elle rejeta le pourvoi du requérant pour le surplus. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes en l’espèce du CPP se lisent ainsi : Article 156 Signification aux personnes de domicile inconnu « 1. Si l’intéressé est introuvable à son domicile [connu] et que son domicile [actuel] est inconnu ( απουσιάζει από τον τόπο της κατοικίας του και η διαμονή του είναι άγνωστη ), le document est délivré à son conjoint ou, à défaut de conjoint, à [l’un de] ses parents, ou [à l’un de ses] frères et sœurs, ou à d’autres proches (...) 2. Si aucune des personnes mentionnées au paragraphe précédent ne se trouve au domicile de l’intéressé, la notification s’effectue auprès du maire ou d’un employé de la mairie (...), qui s’engagent à afficher ledit document dans un lieu public (...). » Article 432 Ajournement du procès « 1. Si celui qui a été déféré au tribunal pour être jugé pour un crime est absent ou si son domicile est inconnu, et s’il ne comparaît pas ou n’est pas arrêté dans un délai d’un mois à compter de la citation à comparaître (...), la procédure est ajournée par décision du procureur près la cour d’appel, jusqu’à ce qu’il soit arrêté ou qu’il comparaisse. » GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure engagée à son encontre devant la formation de trois juges de la cour d’appel, ainsi que de l’absence alléguée d’un recours effectif en droit interne lui permettant de dénoncer celle-ci. EN DROIT Sur la violation alléguée des articles 6 § 1 et 13 de la Convention

Le requérant allègue que la durée de la procédure litigieuse a méconnu le principe du délai raisonnable et qu’il n’existe aucun recours effectif en droit interne lui permettant de se plaindre à cet égard. Il invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, ainsi libellés en leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

Le Gouvernement soutient que la seule période pour laquelle les autorités internes peuvent être considérées comme responsables a commencé le 16 octobre 2011, date de l’arrestation du requérant, et qu’elle s’est terminée le 21 mars 2013, date du prononcé du jugement n o 13/2013 par la formation de trois juges de la cour d’appel. Il considère que la durée en cause d’un an et cinq mois pour une instance n’est pas déraisonnable en l’espèce. À cet égard, il expose, d’une part, qu’avant la date du 16 octobre 2011 la procédure litigieuse n’a pas eu de « répercussions importantes » sur la situation du requérant, celui-ci n’ayant pas comparu devant les juridictions internes, et, d’autre part, que l’ajournement de la procédure, conformément à l’article 432 § 1 du CPP, était nécessaire pour éviter la tenue d’un procès in absentia .

Le requérant allègue que la durée de la procédure a été excessive.

La Cour souscrit à la thèse du Gouvernement, selon laquelle la période à prendre en considération a débuté le 16 octobre 2011, date de l’arrestation du requérant. Cette circonstance a sans conteste été la première à avoir une répercussion importante sur la situation du requérant ( Eckle c. Allemagne , 15 juillet 1982, série A n o 51, § 73, et Pothoulakis c. Grèce , n o 1677/02, § 15, 15 juillet 2004), celui-ci n’ayant pas été affecté jusqu’à cette date par la procédure qui se déroulait en son absence ( Ipsilanti c. Grèce , n o 56599/00, § 31, 6 mars 2003). Cette période s’est terminée le 21 mars 2013, date à laquelle la formation de trois juges de la cour d’appel a rendu le jugement n o 13/2013. La procédure a donc duré en l’espèce un an et plus de cinq mois pour une instance.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, Michelioudakis c. Grèce , n o 54447/10, § 42, 3 avril 2012).

En l’occurrence, elle constate que la procédure s’est étendue sur un an et plus de cinq mois, ce qui, en soi, n’est pas déraisonnable pour une instance ( Stavoradis c. Grèce, n o 45140/98, 12 octobre 2000 et Manetas c. Grèce , [comité], n o 35131/13, § 21, 20 octobre 2015). En outre, elle estime que l’on ne saurait reprocher aux autorités judiciaires des périodes d’inactivité ou de lenteur injustifiées et que la procédure a été menée avec la diligence requise (voir, Zacharis c. Grèce (déc.), n o 32283/02, 14 décembre 2004, et Skoulaki et autres c. Grèce , [comité], n o 47731/16, § 15, 14 novembre 2017). Il s’ensuit que la durée de la procédure litigieuse ne saurait être considérée comme incompatible avec les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.

Eu égard à l’ensemble des éléments recueillis, la Cour conclut qu’il n’y a pas eu, en l’espèce, dépassement du « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Dès lors, il convient de rejeter ledit grief pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Quant au grief tiré de l’article 13 de la Convention, la Cour rappelle que cette disposition a été interprétée comme n’exigeant un recours en droit interne que s’agissant des griefs pouvant passer pour « défendables » selon la Convention (voir, entre autres, Boyle et Rice c. Royaume-Uni , 21 juin 1988, § 52, série A n o 131).

Compte tenu de ses conclusions précitées concernant le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention (paragraphes 26 et 27 ci-dessus), la Cour estime que le requérant n’a aucun grief défendable au titre de l’article 13 de la Convention ( Passaris c. Grèce (déc.), n o 5334/07, 24 septembre 2009).

Il s’ensuit que ledit grief doit aussi être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 13 juin 2019. Renata Degener Aleš Pejchal Greffière adjointe Président