AFFAIRE YILMAZ c. TURQUIE

AFFAIRE YILMAZ c. TURQUIE (CtEDO, 2019)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA YILMAZ c. TURCIA (Cercetarea nr 36607/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 iunie 2019 DEFINIF 04/09/2019 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Yalmaz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o Cameră compusă din Robert Spano, președinte, Ișl Karakaș, Julia Laffranque, Egidijus Kūris, Marko Bošnjak, Arnfinn Bårdsen, Darian Pavli, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 14 mai 2019, Renunță la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 36607/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, M. La data de 3 august 2006, Abdul Yalmaz a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). La 19 ianuarie 2010, reclamantul a fost reprezentat de dl V. Ata, avocat la Eskișehir. Guvernul turc (atl'a's) a fost reprezentat de agentul său. La 19 ianuarie 2010, obiecțiile referitoare la articolele 6 § 1 (durata procedurii, lipsa de echitate a procedurii pentru încălcarea principiilor egalității de arme și contradictorie și divergențele de jurisprudență) și 8 ale Convenției (dreptul la respectarea vieții private) au fost comunicate guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus. Nici reclamantul, nici Registrul nu au depus observații cu privire la fond. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA LASPECE Reclamantul s-a născut în 1965 și a locuit în Eskișehir. Pe vremea faptelor, el era profesor în cultură religioasă și a avut succes într-un concurs organizat de Ministerul Educației Naționale ( După încheierea concursului, s-a stabilit un document datat 4 august 2000 și care conține următoarele pasaje: Abdullah Yalmaz (...) a fost pus în arest la data de 19.06.1987 pentru fapte de degradare a unui bust d'Atatürk la Kayseri [și apoi] a fost eliberat la data de 22.06.1987 de către instanța în fața căreia a prezentat o separare [bărbați] ( haremlik-selamlik mai) acasă [dintre care] soție, A.Y., îmbrăcat în conformitate cu codul de îmbrăcăminte islamic în viața de zi cu zi, dar poartă o perucă în școala în care își exercită funcțiile (...) Acest document poartă, de asemenea, următoarea mențiune: Aceste informații, care au natura informațiilor, nu pot fi utilizate din punct de vedere juridic ca dovezi. [îl vrea] să utilizeze [aceste informații] (...), faptele menționate (...) trebuie să fie documentate de organele și instituțiile în cauză fără ca originea [acestei informații] să fie dezvăluită. La 21 august 2000, o comisie de evaluare a ministerului a întocmit o listă de paisprezece profesori care au reușit să obțină acces la posturile din străinătate, dar care, din cauza rezultatului examinării situației lor realizate în temeiul articolului 15 din Directiva privind securitatea și arhivele ( Pe această listă nu au putut fi accesate aceste posturi. Numele reclamantului a fost inclus pe această listă. În noiembrie 2000, reclamantul a adresat autorităților administrative competente o cerere de informații prin care le-a cerut să-i explice de ce, în timp ce a ajuns în al doilea rând la concurs, nu a obținut încă un post în străinătate. El a precizat că persoana care a sosit al treilea la concursul respectiv fusese deja numită pe un astfel de post 10. La 17 noiembrie 2000, Ministerul a scris conducerii departamentale pentru educație națională pentru a informa că examinarea situației reclamantului în lumina criteriilor pe care trebuiau să le îndeplinească candidații la concurs și la o numire în străinătate și care erau stabilite prin dispozițiile art. 5 din secțiunea A din Circulara 938 (2000) din 4 februarie 2000 (□ circulara La data de 5 ianuarie 2001, reclamantul sesizase instanța administrativă din orașul Eskișehir cu privire la o acțiune în suspendare și în anulare a deciziei de refuzare a numirii ( El a solicitat, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care a declarat că l-a suferit. În sprijinul acțiunii sale, el susținea, printre altele, că comisia de evaluare a adoptat o decizie care nu se bazează pe niciun motiv concret și, prin urmare, a făcut uz arbitrar de prerogativele care îi erau conferite în temeiul articolului 13 la 9 februarie 2001, Ministerul a depus o memoriul în apărare în care invoca criteriile enunțate în art. 5 din secțiunea A a circularei, din care nu există niciun impediment în exercitarea funcțiilor (la stabilirea de către comisia de evaluare a Ministerului, pe baza concluziilor anchetei privind siguranța personalului și a cercetării în materie de date) În plus, a adăugat că informațiile referitoare la solicitant au fost evaluate de o comisie constituită în conformitate cu art. 15 din această directivă și, pentru a justifica decizia în litigiu, s-a referit la principiul interesului public, precum și la nevoile și specificitățile serviciilor de educație și de învățământ. 14. La 27 februarie 2001, instanța administrativă a respins cererea de suspendare a executării formulată de solicitant. La 13 aprilie 2001, acesta a prezentat apoi un memoriu cu privire la fondul în care susținea că art. 8 din directivă limita obligația de a efectua o anchetă privind siguranța numai persoanelor numite definitiv în străinătate și că, prin urmare, nu ar fi trebuit să facă obiectul unei astfel de anchete. El a arătat, de asemenea, că a lucrat ca profesor de mulți ani, fără ca acest lucru să fi ridicat vreodată orice problemă, că el a ajuns al doilea la concurs și că nu a avut niciodată un comportament reprobabil El a explicat că acest lucru a fost ca urmare a unei neînțelegeri pe care a fost arestat în 1987, în timp ce era student și că, la momentul respectiv, a beneficiat de un refuz al urmăririi penale. În această privință, acesta susținea că, în cazul în care încheierea anchetei de securitate ar fi fost negativă numai pentru acest motiv, aceasta era contrară dreptului. El a adăugat că modul în care își conducea viața privată nu avea nici un impact asupra îngrijirii cu care își exercită funcțiile. El a susținut, de asemenea, că el a incomodat administrația în cauză de a-și susține în mod concret afirmațiile și de a explica în ce măsură viața sa privată îi părea de natură să împiedice exercitarea funcțiilor sale. În opinia sa, acest lucru nu a fost cazul în speță. 16. La 13 septembrie 2001, instanța administrativă a respins cererea în anulare formulată de solicitant. În acest scop, el ține seama de dispozițiile art. 5 din secțiunea A a circularei și art. 2 și 15 din directivă și se pronunță după cum urmează (...) conform art. 5 din secțiunea A din Circulara 04.02.2000 (...), în cazul în care nu există niciun mijloc de a-și exercita funcțiile în străinătate (în conformitate cu concluziile anchetei privind siguranța personalului și cu căutarea unor informații) va fi stabilit de comisia de evaluare a Ministerului L Această directivă (...) conține principiile și procedurile referitoare la investigațiile privind siguranța și cercetarea în legătură cu care [este] supus tot personalul care urmează să fie desemnat permanent în străinătate (...) L în cazul în care informațiile obținute în urma anchetei privind siguranța și a căutării unor documente sunt nefavorabile (...). De asemenea, s-a constatat că reclamantul a trecut cu succes concursul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Având în vedere aceste circumstanțe, documentele din dosar, importanța pozițiilor în străinătate și necesitățile specifice acestor posturi, instanța administrativă concluzionează că decizia în cauză ținea de competența de apreciere a administrației. 17. La 2 octombrie 2001, reclamantul se ocupa în fața Consiliului de Stat. 18. La 23 ianuarie 2002, Consiliul de Stat a respins cererea de suspendare a executării deciziei Tribunalului Administrativ. 19. La 13 mai 2005, Consiliul de Stat a respins acțiunea reclamantului, considerând că decizia de primă instanță era conformă cu dreptul și cu procedura. Din această hotărâre reiese că judecătorul raportor emite un aviz favorabil confirmării deciziei de primă instanță. Procurorul general a considerat că nenominalizarea în litigiu se baza numai pe concluziile anchetei de securitate care fusese efectuată de serviciile de informații și care, prin natura sa, nu putea constitui un element de probă. El a adăugat că: (...) faptele reprobabile au dus la un refuz al urmăririi penale în 1987 De asemenea, s-a considerat că, în afara informațiilor care au natura de informații, nu s-a prezentat niciun argument care să justifice nenominarea în cauză. La 5 iulie 2005, reclamantul a formulat o acțiune în rectificarea hotărârii respective. În memoriul său, acesta susținea în special că decizia administrativă în litigiu nu se baza pe niciun criteriu obiectiv și că aceasta era arbitrară și a adăugat că aceste elemente fuseseră identificate de procurorul general în avizul său. 21. Prin hotărârea din 19 decembrie 2005 notificată la 7 februarie 2006, Consiliul de Stat a respins recursul formulat de solicitant și rezultă din această hotărâre că judecătorul raportor emite un aviz favorabil pentru respingerea acțiunii. În ceea ce privește procurorul general, acesta a considerat că utilizarea în detrimentul reclamantului a informațiilor care au natura de informații care au fost colectate era contrară principiului statului de drept, întrucât acestea fuseseră obținute de o instituție neidentificată și că, pe de altă parte, acestea nu erau confirmate de nicio altă informație sau document valabil din punct de vedere juridic. Prin urmare, Tribunalul a solicitat anularea deciziei de primă instanță, considerând, de asemenea, că, în lumina jurisprudenței referitoare la acest tip de cauze, aceasta era contrară principiului egalității. ÎN termenul rezonabil De asemenea, Comitetul consideră că, în necomunicarea avizelor judecătorului raportor și ale procurorului general aproape de Consiliul de Stat, încălcarea principiilor egalității de arme și contradictorie și denunță în acest sens o neechivocitate a procedurii. În cele din urmă, acesta se plânge de o divergență de jurisprudență și prezintă, în sprijinul acestei afirmații, două hotărâri ale instanțelor administrative care ar fi dat câștig de cauză profesorilor candidați la posturi în străinătate a căror numire a fost refuzată din cauza concluziilor unor anchete de securitate. art. 6 din Convenție, astfel cum este formulat în pasajele sale relevante în speță art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 23. Guvernul nu se pronunță. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 din Convenție 24. În lumina principiilor enunțate în jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Vilho Eskelinen și altele c. Finlanda [GC], n 63235/00, §§ 40-64, CEDH 2007 II și Emel Boyraz c. Turcia, n 61960/08, § 62, 2 decembrie 2014), Curtea consideră că art. 6 din Convenție trebuie aplicat în speță. În ceea ce privește necomunicarea avizului judecătorului raportor aproape de Consiliul de Stat 25, Curtea amintește că aceasta este deja pronunțată cu privire la o problemă similară în cadrul cauzei Meral c. Turcia 3346/02, §§ 40/43, 27 noiembrie 2007) și că a ajuns la concluzia că nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Convenția acestui șef. În opinia sa, nici o circumstanță a prezentei cauze nu îi permite să se abată de la această constatare. În consecință, Comisia consideră că acest aspect este vădit nefondat și că trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește necomunicarea avizului procurorului general în apropierea Consiliului de Stat 26. Curtea amintește că a examinat deja o problemă similară în cauza K În exercitarea dreptului lor de a participa în mod corespunzător la procedura în litigiu și, în consecință, aceasta a declarat inadmisibilitatea lor în temeiul articolului (b) din convenție. 27. În speță, Curtea constată că avizul procurorului general a fost favorabil reclamantului și că acesta a putut, de altfel, să facă trimitere la acesta în acțiunea sa în rectificare (punctele 19-20 de mai sus). Ea nu vede niciun motiv special pentru a se abate de la concluziile la care a ajuns în cauza K Prin urmare, Curtea consideră că această cauză trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (b) din Convenție. În ceea ce privește declaraia de divergenă a jurisprudenei 29. În lumina jurisprudenei sale (Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turcia [GC], n 13279/05, §§ 49-58 și 94-95, 20 octombrie 2011), Curtea consideră că nu dispune de suficiente elemente pentru a concluziona că o situație de incertitudine jurisprudențială de natură să aducă atingere principiului securității juridice ar fi în discuție în prezenta cauză. Prin urmare, Comisia consideră că această cauză a reclamantului este vădit nefondată și că trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. În ceea ce privește durata procedurii 30. Curtea subliniază că Õ nu a prezentat nicio referire în prezenta cauză. În lumina jurisprudenței sale privind recursul în despăgubire introdus în Turcia la în urma aplicării procedurii de pronunțare a unei hotărâri-pilot în cauza Ümmühan Kaplan c. Turcia 24240/07, 20 martie 2012), Comisia consideră că, în cazul în care nu se face nicio excepție cu privire la această cale de atac ar trebui să se examineze în continuare cauza reclamantului întemeiat pe durata procedurii (Sodan c. Turcia, n 18650/05, §§ 63-65, 2 februarie 2016). 31. Constatând că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului (a) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv, Curtea declară că este admisibil. Pe fond 32. În speță, Curtea constată că procedura în litigiu a durat aproximativ patru ani și unsprezece luni în fața instanțelor administrative, dintre care trei ani și șapte luni în fața Consiliului de Stat înainte ca acesta să se pronunțe asupra fondului cauzei. În această privință, Curtea amintește că durata : complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și dreptul la litigiu pentru părțile interesate (Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000 VII și Rodoplu c. Turcia, nr. 41665/02, § 31, 23 ianuarie 2007). 33. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea articolului 6 1 din Convenție (Frydlender, citată anterior, § 46 și Rodoplu, citată anterior, § 32). 34. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea nu identifică niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la temeinicia cauzei în cauză. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, procedura în litigiu a cunoscut o durată excesivă, incompatibilă cu cerința termenului rezonabil Prin urmare, aceasta concluzionează încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ÎNALT DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIA 35. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta viața privată și reproșează autorităților interne că el și familia sa au fost supuși unei anchete de securitate și că au refuzat, pe baza informațiilor privind viața sa privată obținute la sfârșitul acestei anchete, să-l numească la unul dintre posturile la care trebuia să-i dea acces concursul de succes. Acesta se referă la art. 8 din Convenție, astfel cum este formulat Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și de familie (...) O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. Cu privire la aplicabilitatea articolului 8 din Convenția 36. Curtea constată mai întâi că prezenta cauză se referă la un litigiu profesional între un individ și un stat. Ea reamintește apoi că a fost deja sesizată cu litigii care pun în discuție problema aplicabilității noțiunii de viață privată În sensul articolului 8 din convenție, obiecțiile referitoare la exercitarea funcțiilor profesionale. 37. În Hotărârea Denisov c. Ucraina ([GC], nr. 76639/11, 25 September 2018), Comisia a stabilit recent o tipologie evolutivă a cauzelor referitoare la litigiile profesionale asupra cărora a trebuit să se pronunțe. Recunoscând că aceste litigii nu sunt, prin natura lor, excluse din domeniul de aplicare al noțiunii de viață privată În acest context, Comisia a stabilit că, în general, poate apărea o problemă în ceea ce privește viața privată în două moduri: separat: fie din cauza motivelor care stau la baza măsurii în litigiu (în care aceasta reține abordarea bazată pe motive), fie din cauza consecințelor asupra vieții private a măsurii în cauză (în care aceasta reține abordarea bazată pe consecințe) (ibidem, § 115). 38. Curtea va examina prezenta cauză în lumina abordărilor astfel definite și, prin urmare, trebuie să stabilească modul în care o chestiune care afectează viața privată poate apărea în speță: din cauza motivelor care stau la baza nenominației reclamantului sau din cauza consecințelor acesteia asupra vieții sale private. 39. Reclamantul susține că numirea sa în străinătate a fost refuzată din motive legate de viața sa privată și de cea a soției sale. În această privință, trebuie amintit că reclamantul În urma succesului acestui concurs, el a urmat, de asemenea, un seminar de adaptare (punctul 16 de mai sus). Cu toate acestea, o comisie de evaluare a Ministerului a considerat că reclamantul se afla într-o situație care nu-i permitea să fie numit în străinătate. Având în vedere documentele din dosar și, în special, hotărârile instanțelor administrative, Curtea constată că refuzul de numire a reclamantului a rezultat dintr-o anchetă de securitate care dezvăluise informații referitoare la viața privată a persoanei în cauză, cum ar fi stilul său de viață și îmbrăcămintea soției sale. A fost menționată, de asemenea, o arestare veche care a dus la un refuz al urmăririi penale. 40. Curtea constată, de asemenea, că, în afara informațiilor obținute la încheierea anchetei privind siguranța, organismele administrative competente nu au prezentat motivele de ordin profesional și/sau administrativ care ar fi putut justifica faptul că reclamantul ar trebui să fie numit în străinătate (punctele 8 și 10 de mai sus). Această situație a fost, de altfel, denunțată de procurorul general aproape de Consiliul de Stat de două ori (punctele 19 și 21 de mai sus). Curtea subliniază, de asemenea, că organismele administrative nu au explicat în ce măsură informațiile obținute la încheierea anchetei de securitate erau de natură să constituie în sine un obstacol în exercitarea de către solicitant a funcțiilor sale în străinătate. 41. Având în vedere toate aceste elemente, Curtea este de acord cu teza reclamantului potrivit căreia motivele care stau la baza nenominalizării sale se bazau numai pe informații privind viața sa privată. Or, motivele care stau la baza măsurilor referitoare la viața profesională pot avea legătură cu viața privată a persoanei vizate și, prin intermediul lor, pot implica art. 8 din convenție (Denisov, citată anterior, § 103, Smith și Grady c. Regatul Unit, nr. 33985/96 și 33986/96, § 71, CEDH 1999 VI, Obst c. Germania, n 425/03, § 43 și următoarele, 23 septembrie 2010 și Özp , nr. 20999/04, § 47-48, 19 octombrie 2010).În consecință, Curtea apreciază că art. 8 din Convenție se aplică în speță. Cu privire la admisibilitate 42. Constatând că acest În speță, Curtea consideră că refuzul de numire la care reclamantul și-a exprimat opinia într-o interferență în exercitarea dreptului său la respectarea vieții sale private. Astfel de ingerințe nu respectă art. 8, cu excepția cazului în care, conform legii, aceasta urmărește unul sau mai multe obiective legitime în temeiul alineatului (2) și, în plus, este necesară într-o societate democratică . 44. Curtea observă că Ön Õ a indicat nici temeiul juridic al acestei ingerințe, nici scopul legitim pe care îl urmărea, nici motivele pentru care ar putea fi considerată necesară într-o societate democratică. 45. În acest sens, Curtea consideră util să reamintească faptul că, pe baza dispozițiilor unei circulare și a unei directive, instanțele naționale au considerat că reclamantul nu era în măsură să îndeplinească un post în străinătate (punctele 8, 10 și 13 de mai sus). Ministerul Educației s-a referit la principiul interesului public și la imperativele de necesitate pentru a justifica această decizie, fără a aduce însă explicații cu privire la motivele de interes public în cauză sau la necesitățile și particularitățile serviciilor de educație și de educație care ar fi putut explica că un profesor, angajat de minister, nu poate ocupa un post în străinătate (punctul 13 de mai sus). 46.În lumina deciziei Comisiei de evaluare (punctul 8 de mai sus), Curtea subliniază, de asemenea, că această Comisie nu era pronunțată cu privire la competențele sau capacitățile reclamantului de a exercita funcțiile în cauză, ci ținând cont numai de rezultatele anchetei privind siguranța. Cu toate acestea, aceste rezultate au acordat un loc important elementelor vieții private a reclamantului și a soției sale, în special celui pe care îl purta (punctul 7 de mai sus). 47. În această privință, Curtea amintește că a considerat deja că preocuparea de a păstra neutralitatea serviciului public nu putea justifica includerea în decizia de a muta un funcționar a împrejurării că soția sa purta voalul, element care ținea de viața privată a persoanelor interesate (Sodan, § 57, citată anterior). Într-adevăr, Curtea nu este de părere că, în anumite circumstanțe, cerințele specifice funcției publice pot necesita luarea în considerare a constatărilor din cursul investigațiilor privind siguranța. Cu toate acestea, Comisia înțelege greșit în speță în ce măsură portul de navigatie de către soția reclamantului și modul în care acesta se comportă la domiciliul său (punctul 7 de mai sus) În plus, aceasta arată că arestarea anterioară a reclamantului nu a dus la urmărirea penală și nu a fost nici o cauză de împiedicare a accesului reclamantului la funcția publică de profesor. 48. În urma acestei evaluări a circumstanțelor din speță, Curtea consideră că decizia de a nu numi reclamantul în străinătate era motivată de elemente care țin de viața sa privată. Presupunând că această interferență era prevăzută de lege și că aceasta urmărea unul dintre scopurile legitime prevăzute la art. 8 alineatul (2) litera (a), Curtea consideră că nu era necesară în orice caz într-o societate democratică. 49. Prin urmare, Curtea concluzionează că încălcarea articolului 8 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 50. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 51. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din cauza duratei excesive a procedurii administrative; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 iunie 2019, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Stanley Naismith Robert Spano modulier Președintele

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE YILMAZ c. TURQUIE

(Requête n

o

36607/06)

ARRÊT

STRASBOURG

4 juin 2019

DÉFINITIF

04/09/2019

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Yılmaz c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une Chambre composée de

:

Robert Spano,

président,

Ișıl Karakaș,

Julia Laffranque,

Egidijus Kūris,

Marko Bošnjak,

Arnfinn Bårdsen,

Darian Pavli,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 mai 2019,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

36607/06) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.

Abdullah Yılmaz («

le requérant

»), a saisi la Cour le 3 août 2006 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

e

V. Ata, avocat à Eskișehir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Le 19 janvier 2010, les griefs concernant les articles 6

de la Convention (droit au respect de la vie privée) ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus.

4.

Ni le requérant ni le Gouvernement n’ont déposé d’observations sur le fond.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1965 et réside à Eskișehir.

6.

À l’époque des faits, il était enseignant en culture religieuse et avait passé avec succès un concours organisé par le ministère de l’Éducation nationale («

le ministère

») qui permettait d’accéder à des postes d’enseignants à l’étranger.

7.

Après la clôture du concours, un document daté du 4 août 2000 et portant la mention «

secret

» fut établi, qui comportait les passages

suivants:

«

Abdullah Yılmaz

(...)

–

a été placé en garde à vue le 19.06.1987 pour des faits de dégradation d’un buste d’Atatürk à Kayseri [et a] ensuite [été] libéré le 22.06.1987

par le tribunal devant lequel il avait comparu

;

–

pratique une séparation [hommes-femmes] («

haremlik-selamlik

») chez lui

;

–

[dont] l’épouse, A.Y., s’habille selon le code vestimentaire islamique dans sa vie quotidienne, mais porte une perruque dans l’école où elle exerce ses fonctions (...)

»

Ce document porte également la mention suivante

:

«

Ces informations, qui ont la nature de renseignements, ne peuvent être utilisées juridiquement comme preuve. [Lorsque l’on veut] utiliser [ces informations] (...), les faits mentionnés (...) doivent être documentés par les organes et institutions concernés sans que l’origine [de ces informations] ne soit dévoilée.

»

8.

Le 21 août 2000, une commission d’évaluation du ministère établit une liste de quatorze enseignants qui avaient réussi le concours d’accès aux postes à l’étranger mais qui, en raison du résultat de l’examen de leur situation réalisé en application de l’article 15 de la directive relative à la sécurité et aux archives («

la directive

»), ne pouvaient accéder à ces postes. Le nom du requérant figurait sur cette liste.

9.

Le 1

er

novembre 2000, le requérant adressa aux instances administratives compétentes une demande d’informations les invitant à lui expliquer pourquoi, alors qu’il était arrivé deuxième au concours, il n’avait pas encore obtenu un poste à l’étranger. Il précisait que la personne arrivée troisième au concours en question avait déjà été nommée sur un tel poste.

10.

Le 17 novembre 2000, le ministère écrivit à la direction départementale de l’éducation nationale pour l’informer que l’examen de la situation du requérant à la lumière des critères que devaient remplir les candidats au concours et à une nomination à l’étranger et qui étaient fixés par les dispositions de l’article 5 de la section A de la circulaire

938 (2000/11) du 4 février 2000 («

la circulaire

») n’avait pas permis la nomination de l’intéressé.

11.

Cette information fut transmise au requérant.

12.

Le 5 janvier 2001, le requérant saisit le tribunal administratif d’Eskișehir d’une action en sursis à exécution et en annulation de la décision portant refus de nomination («

la décision litigieuse

») pour absence de motif. Il demanda également des dommages et intérêts au titre du préjudice moral qu’il disait avoir subi. À l’appui de son recours, il arguait notamment que la commission d’évaluation avait adopté une décision qui ne reposait sur aucun motif concret et qu’elle avait donc fait un usage arbitraire des prérogatives qui lui étaient dévolues en vertu de l’article

5 de la section A de la circulaire.

13.

Le 9 février 2001, le ministère soumit un mémoire en défense dans lequel il invoquait les critères énoncés à l’article 5 de la section A de la circulaire, dont «

l’absence d’empêchement à l’exercice des fonctions (à

déterminer par la commission d’évaluation du ministère au vu des conclusions de l’enquête de sécurité du personnel et de la recherche d’archives)

», ainsi que les articles 8, 12 et 15 de la directive. Il ajoutait que les informations concernant le requérant avaient été évaluées par une commission constituée conformément à l’article 15 de cette directive et, pour justifier la décision litigieuse, renvoyait au principe de l’intérêt public ainsi qu’aux nécessités et aux spécificités des services d’éducation et d’enseignement.

14.

Le 27 février 2001, le tribunal administratif rejeta la demande de sursis à exécution formée par le requérant.

15.

Le 13 avril 2001, celui-ci déposa alors un mémoire sur le fond dans lequel il arguait que l’article 8 de la directive limitait l’obligation de procéder à une enquête de sécurité aux seules personnes nommées définitivement en poste à l’étranger et qu’il n’aurait donc pas dû être soumis à une telle enquête. Il indiquait également qu’il travaillait comme enseignant depuis de nombreuses années sans que cela eût jamais suscité le moindre problème, qu’il était arrivé deuxième au concours et qu’il n’avait jamais eu de comportements répréhensibles – ce dont son casier judiciaire pouvait selon lui attester. Il expliquait que c’était à la suite d’un malentendu qu’il avait été arrêté en 1987, alors qu’il était étudiant, et qu’il avait à l’époque bénéficié d’un non-lieu à poursuivre. À cet égard, il soutenait que si la conclusion de l’enquête de sécurité avait été négative pour ce seul motif, elle était contraire au droit. Il ajoutait que la manière dont il menait sa vie privée n’avait aucune incidence sur le soin avec lequel il exerçait ses fonctions. Il arguait également qu’il incombait à l’administration en cause d’étayer concrètement ses allégations et d’expliquer dans quelle mesure sa vie privée lui paraissait de nature à l’empêcher d’exercer ses fonctions. Selon lui, cela n’avait pas été le cas en l’espèce.

16.

Le 13 septembre 2001, le tribunal administratif rejeta la demande en annulation formée par le requérant. Pour ce faire, il tint compte des dispositions de l’article 5 de la section A de la circulaire et des articles 2 et 15 de la directive et se prononça comme suit

:

«

(...)

Aux termes de l’article 5 de la section A de la circulaire du 04.02.2000 (...), «

l’absence d’empêchement à l’exercice de fonctions à l’étranger (selon les conclusions de l’enquête de sécurité du personnel et la recherche d’archives) sera établie par la commission d’évaluation du ministère

»

;

L’article 2 de la directive (...) se lit ainsi

: «

Cette directive (...) contient les principes et les procédures relatifs aux enquêtes de sécurité et recherches d’archives auxquelles [est soumis] tout le personnel devant être nommé de manière permanente à l’étranger (...)

»

L’article 15 intitulé «

évaluation

» dispose quant à lui

: «

(...) une commission d’évaluation est constituée

(...)

lorsque les informations obtenues au terme de l’enquête de sécurité et de la recherche d’archives sont défavorables (...). »

(...).

»

Il releva également que le requérant avait passé avec succès le concours litigieux, qu’il avait suivi un séminaire d’adaptation à cet égard, mais que la commission d’évaluation, constituée après l’exécution de l’enquête de sécurité et la recherche d’archives, avait décidé qu’il ne pouvait pas être nommé en poste à l’étranger. Au vu de ces circonstances, des pièces du dossier, de l’importance des postes à l’étranger et des nécessités propres à ces postes, le tribunal administratif conclut que la décision litigieuse relevait du pouvoir d’appréciation de l’administration.

17.

Le 2 octobre 2001, le requérant se pourvut devant le Conseil d’État.

18.

Le 23 janvier 2002, le Conseil d’État rejeta la demande de sursis à exécution de la décision du tribunal administratif.

19.

Le 13 mai 2005, le Conseil d’État rejeta le recours du requérant, estimant que la décision de première instance était conforme au droit et à la procédure. Il ressort de cet arrêt que le juge rapporteur émit un avis favorable à la confirmation de la décision de première instance. Le procureur général estima quant à lui que la non-nomination litigieuse était fondée uniquement sur les conclusions de l’enquête de sécurité qui avait été réalisée par les services de renseignement et qui, de par sa nature, ne pouvait constituer un élément de preuve. Il ajouta que «

(...) les faits reprochés avaient abouti à un non-lieu à poursuivre en 1987

». Il releva également que, en dehors des informations ayant la nature de renseignements, aucun argument susceptible de justifier la non-nomination litigieuse n’avait été avancé. Il estima que la décision était contraire au droit, qu’elle devait être annulée et qu’il fallait faire droit au recours du requérant.

20.

Le 5 juillet 2005, le requérant forma un recours en rectification de cet arrêt. Dans son mémoire, il soutenait notamment que la décision administrative litigieuse ne reposait sur aucun critère objectif et qu’elle était arbitraire. Il ajoutait que ces éléments avaient été relevés par le procureur général dans son avis.

21.

Par un arrêt du 19 décembre 2005 notifié le 7 février 2006, le Conseil d’État rejeta le recours formé par le requérant. Il ressort de cet arrêt que le juge rapporteur émit un avis favorable au rejet du recours. Le procureur général, quant à lui, estima que l’utilisation faite au détriment du requérant des informations ayant la nature de renseignements qui avaient été recueillies était contraire au principe de l’État de droit, dès lors qu’elles avaient été obtenues par une institution non identifiée et que par ailleurs elles n’étaient confirmées par aucun autre renseignement ou document juridiquement valable. Il requit donc l’annulation de la décision de première instance, estimant en outre que, à la lumière de la jurisprudence relative à ce type d’affaires, elle était contraire au principe d’égalité.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

22.

Le requérant plaide que la durée de la procédure devant les instances nationales était incompatible avec l’exigence du «

délai raisonnable

». Il voit également dans la non-communication des avis du juge rapporteur et du procureur général près le Conseil d’État un manquement aux principes de l’égalité des armes et du contradictoire et dénonce à cet égard un défaut d’équité de la procédure. Enfin, il se plaint d’une divergence de jurisprudence et présente, à l’appui de cette allégation, deux décisions de juridictions administratives qui auraient donné gain de cause à des enseignants candidats à des postes à l’étranger dont la nomination avait selon lui été refusée en raison des conclusions d’enquêtes de sécurité.

Il invoque l’article 6 de la Convention, ainsi libellé en ses passages pertinents en l’espèce

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

23.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

A.

Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention

24.

À la lumière des principes énoncés dans sa jurisprudence (voir, entre autres,

Vilho Eskelinen et autres c. Finlande

[GC], n

o

63235/00, §§ 40-64, CEDH 2007

‑

II, et

Emel Boyraz

c. Turquie

, n

o

61960/08, § 62, 2 décembre 2014), la Cour estime que l’article 6 de la Convention trouve à s’appliquer en l’espèce.

B.

Sur la recevabilité

1.

En ce qui concerne la non-communication de l’avis du juge rapporteur près le Conseil d’État

25.

La Cour rappelle qu’elle s’est déjà prononcée sur une question similaire dans le cadre de l’affaire

Meral c. Turquie

(n

o

33446/02, §§

40-43, 27

novembre 2007) et qu’elle a conclu à l’absence de violation de l’article

6

§

1 de la Convention de ce chef. Elle estime qu’aucune circonstance de la présente affaire ne lui permet de s’écarter de ce constat. Par conséquent, elle considère que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

En ce qui concerne la non-communication de l’avis du procureur général près le Conseil d’État

26.

La Cour rappelle avoir déjà examiné une question similaire dans l’affaire

Kılıç et autres c. Turquie

((déc.), n

o

33162/10, §§

19-32, 3

décembre 2013). Dans cette affaire, elle a conclu que les requérants n’avaient pas subi un «

préjudice important

» dans l’exercice de leur droit de participer de manière adéquate à la procédure litigieuse et, en conséquence, elle a déclaré leur grief irrecevable en vertu de l’article

35

§

3

b) de la Convention.

27.

En l’espèce, la Cour note que l’avis du procureur général était favorable au requérant et que celui-ci a d’ailleurs pu s’y référer dans son recours en rectification (paragraphes 19-20 ci-dessus). Elle ne voit pas de raisons particulières de se départir des conclusions auxquelles elle est parvenue dans l’affaire

Kılıç et autres

précitée.

28.

La Cour estime donc que ce grief doit être déclaré irrecevable en application de l’article 35 § 3 b) de la Convention.

3.

En ce qui concerne l’allégation de divergence de jurisprudence

29.

À la lumière de sa jurisprudence (

Nejdet Șahin et Perihan Șahin c.

Turquie

[GC], n

o

13279/05, §§ 49-58 et 94-95, 20 octobre 2011), la Cour estime qu’elle ne dispose pas d’éléments suffisants pour conclure qu’une situation d’incertitude jurisprudentielle de nature à porter atteinte au principe de la sécurité juridique serait en cause dans la présente affaire. Partant, elle considère que ce grief du requérant est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

4.

Quant à la durée de la procédure

30.

La Cour souligne que le Gouvernement n’a pas soumis d’observations dans la présente affaire. À la lumière de sa jurisprudence concernant le recours en indemnisation instauré en Turquie à

la suite de l’application de la procédure d’arrêt pilote dans l’affaire

Ümmühan Kaplan c.

Turquie

(n

o

24240/07, 20 mars 2012) elle estime que dès lors que le Gouvernement n’a pas soulevé d’exception portant sur ce recours

il

convient de poursuivre l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure (

Sodan c.

Turquie

, n

o

18650/05, §§ 63-65, 2

février 2016).

31.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article

35

§

3

a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

C.

Sur le fond

32.

En l’espèce, la Cour note que la procédure litigieuse a duré environ quatre ans et onze mois devant les juridictions administratives, dont trois ans et sept mois devant le Conseil d’État avant que celui-ci ne statue sur le fond du litige. À cet égard, elle rappelle que la durée «

raisonnable

» d’une procédure doit s’apprécier suivant les circonstances de la cause et à l’aide des critères suivants

: la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000

‑

VII, et

Rodoplu c. Turquie

, n

o

41665/02, § 31, 23 janvier 2007).

33.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et y a constaté la violation de l’article 6

§

1 de la Convention (

Frydlender,

précité, § 46 et

Rodoplu

précité § 32).

34.

Après examen de l’ensemble des éléments qui lui ont été soumis, la Cour ne décèle aucun fait ou argument propre à la convaincre de parvenir à une conclusion différente quant au bien-fondé du grief en question. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime qu’en l’espèce la procédure litigieuse a connu une durée excessive, incompatible avec l’exigence du «

délai raisonnable

». Partant, elle conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION

35.

Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie privée. Il reproche aux autorités internes de l’avoir – lui et sa famille – indûment soumis à une enquête de sécurité et d’avoir refusé, sur la base des informations concernant sa vie privée obtenues à l’issue de cette enquête, de le nommer à l’un des postes auxquels le concours réussi par lui était censé

lui donner accès.

Il invoque l’article 8 de la Convention, ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...)

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

A.

Sur l’applicabilité de l’article 8 de la Convention

36.

La Cour note tout d’abord que la présente affaire porte sur un litige professionnel opposant un individu à un État. Elle rappelle ensuite qu’elle a déjà été plusieurs fois saisie de litiges mettant en cause la question de l’applicabilité de la notion de «

vie privée

», au sens de l’article 8 de la Convention, aux griefs relatifs à l’exercice de fonctions professionnelles.

37.

Dans son arrêt

Denisov c. Ukraine

([GC], n

o

76639/11, 25

septembre 2018), elle a récemment dressé une typologie évolutive des affaires relatives à des litiges professionnels sur lesquelles elle a eu à statuer. Reconnaissant que ces litiges ne sont pas, par nature, exclus du champ d’application de la notion de «

vie privée

», elle s’est prononcée sur les critères qui fondaient l’applicabilité de l’article 8 de la Convention dans de tels contextes. Elle a ainsi établi que, d’une manière générale, un problème peut se poser au regard de la vie privée de deux manières

distinctes : soit du fait des motifs à l’origine de la mesure litigieuse (auquel cas elle retient l’approche fondée sur les motifs), soit du fait des conséquences sur la vie privée de la mesure en cause (auquel cas elle retient l’approche fondée sur les conséquences) (

ibidem

, § 115).

38.

La Cour examinera la présente affaire à la lumière des approches ainsi définies. Il lui faut donc déterminer de quelle manière une question touchant la vie privée peut se poser en l’espèce : du fait des motifs à l’origine de la non-nomination du requérant ou du fait des conséquences de celle-ci sur sa vie privée.

39.

Le requérant soutient que sa nomination à l’étranger a été refusée en raison de motifs liés à sa vie privée et à celle de son épouse. À cet égard, il convient de rappeler que le requérant – alors enseignant en culture religieuse – a passé avec succès un concours qui devait lui permettre d’être affecté à l’étranger. À la suite de la réussite de ce concours, il a également suivi un séminaire d’adaptation (paragraphe 16 ci-dessus). Une commission d’évaluation du ministère a toutefois estimé que le requérant était dans une situation qui ne lui permettait pas d’être nommé à l’étranger. Au vu des pièces du dossier et, en particulier, des décisions des juridictions administratives, la Cour observe que le refus de nomination du requérant résultait des conclusions d’une enquête de sécurité qui avait révélé des informations relatives à la vie privée de l’intéressé, telles que son mode de vie et la tenue vestimentaire de son épouse. Une arrestation ancienne qui avait abouti à un non-lieu à poursuivre était également mentionnée.

40.

La Cour constate également que, en dehors des informations obtenues au terme de l’enquête de sécurité, les instances administratives compétentes n’ont pas exposé les motifs d’ordre professionnel et/ou administratif qui avaient pu justifier l’impossibilité pour le requérant d’être nommé en poste à l’étranger (paragraphes 8 et 10 ci-dessus). Cette circonstance fut d’ailleurs dénoncée par le procureur général près le Conseil d’État à deux reprises (paragraphes 19 et 21 ci-dessus). La Cour relève en outre que les instances administratives n’ont pas non plus exposé en quoi les informations obtenues au terme de l’enquête de sécurité étaient de nature à constituer en soi un empêchement à l’exercice par le requérant de ses fonctions à l’étranger.

41.

Au vu de tous ces éléments, la Cour souscrit à la thèse du requérant selon laquelle les motifs à l’origine de sa non-nomination reposaient uniquement sur des informations relatives à sa vie privée. Or des motifs à l’origine de mesures touchant à la vie professionnelle peuvent avoir un rapport avec la vie privée de la personne concernée et, par eux-mêmes, faire entrer en jeu l’article 8 de la Convention (

Denisov,

précité, §

103,

Smith et

Grady c. Royaume-Uni

, n

os

33985/96 et 33986/96, § 71, CEDH 1999

‑

VI,

Obst c. Allemagne

, n

o

425/03, § 43 et suivants, 23 septembre 2010 et

Özpınar c. Turquie

, n

o

20999/04, §§ 47-48, 19 octobre 2010). La Cour estime en conséquence que l’article 8 de la Convention trouve à s’appliquer en l’espèce.

B.

Sur la recevabilité

42.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article

35

§

3

a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

C.

Sur le fond

43.

En l’espèce, la Cour estime que le refus de nomination auquel le requérant s’est heurté s’analyse en une ingérence dans l’exercice de son droit au respect de sa vie privée. Pareille ingérence méconnaît l’article

8 sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et, de plus, est « nécessaire dans une société démocratique

» pour les atteindre.

44.

La Cour observe que le Gouvernement n’a indiqué ni la base légale de cette ingérence, ni le but légitime qu’elle poursuivait, ni les raisons pour lesquelles elle pourrait être considérée comme nécessaire dans une société démocratique.

45.

À cet égard, la Cour estime utile de rappeler qu’en se fondant sur les dispositions d’une circulaire et d’une directive, les instances nationales estimèrent que le requérant n’était pas en mesure de pourvoir un poste à l’étranger (paragraphes 8, 10 et 13 ci-dessus). Le ministère de l’éducation renvoya au principe de l’intérêt public et à des impératifs de nécessités pour justifier cette décision, sans pour autant apporter d’explications quant aux raisons d’intérêt public en cause ou quant aux nécessités et aux spécificités des services d’éducation et d’enseignement qui auraient pu expliquer qu’un enseignant, employé par le ministère, ne puisse occuper un poste à l’étranger (paragraphe 13 ci-dessus).

46.

À la lecture de la décision de la Commission d’évaluation (paragraphe 8 ci-dessus), la Cour souligne également que cette Commission ne s’était pas prononcée sur les compétences ou les capacités du requérant à exercer les fonctions en cause mais tint uniquement compte des résultats de l’enquête de sécurité. Or, ces résultats accordaient une place prépondérante à des éléments de la vie privée du requérant et de celle de son épouse, et notamment à la circonstance qu’elle portait le voile (paragraphe

7 ci

‑

dessus).

47.

À cet égard, la Cour rappelle avoir déjà considéré que le souci de préserver la neutralité du service public ne pouvait justifier l’entrée en compte, dans la décision de muter un fonctionnaire, de la circonstance que son épouse portait le voile, élément qui relevait de la vie privée des intéressés (

Sodan

, § 57, précité). Certes, la Cour n’exclut pas que dans certaines circonstances, les exigences propres à la fonction publique puissent requérir la prise en compte des constats opérés au cours d’enquêtes de sécurité. Pour autant, elle comprend mal en l’espèce dans quelle mesure le port du voile par l’épouse du requérant et la manière dont il se comporte à son domicile (paragraphe 7 ci-dessus) – questions relevant de la sphère privée – pourraient porter atteinte aux impératifs d’intérêt public ou aux nécessités des services d’enseignement et d’éducation. Elle relève en outre que l’arrestation passée du requérant n’avait pas donné lieu à des poursuites pénales et n’avait pas non plus été une cause d’empêchement à l’accès du requérant à la fonction publique enseignante.

48.

Au terme de cette appréciation des circonstances de l’espèce, la Cour tient pour établi que la décision de ne pas nommer le requérant à l’étranger était motivée par des éléments relevant de sa vie privée. À supposer que cette ingérence était prévue par la loi et qu’elle poursuivait l’un des buts légitimes énoncés à l’alinéa 2 de l’article 8, la Cour considère qu’en tout état de cause celle-ci n’était pas nécessaire dans une société démocratique.

49.

Partant, la Cour conclut à la violation de l’article 8 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

50.

Aux termes de l’article

41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

51.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 (en raison de la durée de la procédure) et 8 de la Convention et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 en raison la durée excessive de la procédure

administrative;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 juin 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Stanley Naismith

Robert Spano

Greffier

Président