CASE OF VIERU v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE VIERU c. REPUBLICA MOLDOVA (Depunerea nr. 25763/10) HOTĂRÂREA STASBOURG 18 iunie 2019 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Vieru c. Republica Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), în calitate de comitet compus din: Egidijus Kūris, Președinte, Valeriu Grițco, Darian Pavli, judecători, și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 28 mai 2019, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (n. 25763/10) împotriva Republicii Moldova depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național moldovenesc, dl Igor Vieru („reclamantul”), la 21 aprilie 2010. Reclamantul a fost reprezentat de dl R. Zadoinov, avocat care practică în Chișinău. Guvernul moldovenesc („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor interimar la momentul respectiv, dna Ruxanda Revencu. Reclamantul a susținut, în special, că drepturile sale garantate în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție au fost încălcate ca urmare a anulării abuzive a unei decizii judiciare finale emise în favoarea sa. La 30 mai 2016 avizul de plângere privind art. 6 § 1 din Convenție a fost dat guvernului și restul cererii a fost declarat inadmisibil în temeiul articolului 3 din Regulamentul Curții. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1971 și trăiește în Chișinău. În 2007 au fost inițiate proceduri penale în ceea ce privește reclamantul pentru acuzații de alocare ilegală a proprietăților. La 25 aprilie 2008, procurorul a întrerupt procedurile în ceea ce privește reclamantul pentru lipsă de probe. O parte civilă, G., a apelat împotriva acestei decizii. La 26 iunie 2009, judecătorul de investigare din districtul Centru a respins apelul G. și a susținut decizia procurorului din 25 aprilie 2008. G. a depus un recurs extraordinar la Curtea Supremă de Justiție. La 26 ianuarie 2010, Curtea Supremă de Justiție a permis apelul extraordinar al G., a anulat decizia judecătorului de investigare și a trimis cazul pentru o proaspătă examinare judecătorului de investigare. Curtea a susținut că ancheta nu a examinat cu amănuntul plângerile G... II. Legea internă relevantă a fost rezumată în Beșliu c. Republica Moldova (nr. 28178/10, §§ 9-10, 9 iulie 2013). PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 10. Reclamantul s-a plâns că anularea hotărârii finale din 26 iunie 2009 ar fi constituit o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea oricărei acuzații penale împotriva lui, fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial...” Admisibilitate 11. Curtea remarcă că cererea nu este, vădit nefondată în sensul art. (a) din Convenție, subliniază, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă. Curtea reiterează că securitatea juridică presupune respectarea principiului res judicata, adică principiul finalității hotărârilor, subliniind faptul că nici o parte nu are dreptul să caute o revizuire a unei hotărâri finale și obligatorii doar în scopul obținerii unei recereri și a unei noi hotărâri ale cazului. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare și a avorturilor justiției, dar pentru a nu efectua un proaspăt examen. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două opinii asupra acestui subiect nu este un motiv de reexaminare. O deplasare de la acest principiu este justificată numai atunci când este făcută necesară prin circumstanțe de caracter substanțial și convingător ( Ryabykh c. Rusia nr. 52854/99, § 52, ECHR 2003 IX, și Roșca c. Republica Moldova , nr. 6267/02, § 25, 22 martie 2005). 14. Curtea a susținut că hotărârile de revizuire a hotărârilor finale trebuie să fie în conformitate cu criteriile legale relevante; și abuzul unei astfel de proceduri poate fi contrar Convenției. Curtea are sarcina de a determina dacă această procedură a fost aplicată într-un mod care a fost compatibil cu art. 6 din Convenție și a asigurat astfel respectarea principiului certitudii juridice. În acest sens, Curtea trebuie să țină cont de faptul că, în primul rând, competența instanțelor naționale de interpretare a dispozițiilor de drept național (a se vedea Waite și Kennedy c. Germania [GC], nr. 26083/94, § 54, ECHR 1999-I). 15. În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea constată că reclamantul a avut o hotărâre finală în favoarea sa din 26 iunie 2009. Această hotărâre a fost anulată de Curtea Supremă atunci când a permis un recurs extraordinar depus de victimă. Curtea constată că motivul invocat pentru a justifica anularea hotărârii din 27 iunie 2009 a fost presupusa ilegalitate. Cu toate acestea, nu au fost furnizate explicații de către judecătorii Curții Supreme, care s-au limitat la o nouă evaluare a concluziilor judecătorului judecătorului de primă instanță. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că procedura de reexaminare în cauză a fost, de fapt, un „apel deghizat”, scopul căruia a fost să obțină o examinare proaspătă a cauzei, mai degrabă decât o procedură de reexaminare autentică, cum ar fi cea prevăzută de dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală. 16. Curtea constată că reclamantul în cazul în cauză a fost parte la același proces ca și reclamantul din Beșliu c. Republica Moldova (n. 28178/10, 9 iulie 2013), în cazul în care a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din cauza unui abuz de procedură de reexaminare. În acest caz, Curtea nu constată motive să se depărteze de concluziile sale în cazul citat anterior. 17. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că autoritățile de stat nu au reușit să stabilească un echilibru echitabil între interesele reclamantului și nevoia de a asigura eficacitatea sistemului justiției penale. 18. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 19. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 20. Având în vedere încălcarea constatată mai sus, Curtea consideră că în acest caz este justificată o atribuire a compensației pentru prejudiciu moral. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1.787,50 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 24. Guvernul a susținut că suma solicitată este excesivă. 25. Considerând că, având în vedere documentele deținute în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea întregii sume solicitate pentru costuri și cheltuieli. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 2000 EUR (2 mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1,787,50 EUR (o mie șapte sute și optzeci și șapte de sute de euro și cincizeci de sute de cenți), plus orice impozit care poate fi taxat reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare, plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii de satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 iunie 2019, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Egidijus Kūris Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

VIERU v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

(Application no. 25763/10)

JUDGMENT

STRASBOURG

18 June 2019

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Vieru v. the Republic of Moldova,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Egidijus Kūris,

President,

Valeriu Grițco,

Darian Pavli,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 28 May 2019,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 25763/10) against the Republic of Moldova lodged with the Court under Article

34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Moldovan national, Mr Igor Vieru (“the applicant”), on 21 April 2010.

2.

The applicant was represented by Mr R. Zadoinov, a lawyer practising in Chișinău. The Moldovan Government (“the Government”) were represented by their Agent

ad interim

at the time, Ms Ruxanda Revencu.

3.

The applicant alleged, in particular, that his rights guaranteed under Article 6 § 1 of the Convention had been breached as a result of the abusive quashing of a final judicial decision issued in his favour.

4.

On 30

May 2016 notice of the complaint concerning Article 6 § 1 of the Convention was given to the Government and the remainder of the application was declared inadmissible pursuant to Rule

54

§

3 of the Rules of Court.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5.

The applicant was born in 1971 and lives in Chișinău.

6.

In 2007 criminal proceedings were initiated in respect of the applicant on charges of unlawful appropriation of property. On 25 April 2008 the prosecutor discontinued the proceedings in respect of the applicant for lack of evidence. A civil party, G., appealed against that decision.

7.

On 26 June 2009 the Centru District investigating judge dismissed G.’s appeal and upheld the prosecutor’s decision of 25 April 2008. That decision was final.

8.

G. lodged an extraordinary appeal with the Supreme Court of Justice. On 26 January 2010 the Supreme Court of Justice allowed G.’s extraordinary appeal, quashed the decision of the investigating judge and remitted the case for a fresh examination to the investigating judge. The court argued that the investigation had not thoroughly examined G.’s complaints.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

9.

The relevant domestic law was summarised in

Beșliu v. the Republic of Moldova

(no. 28178/10, §§ 9-10, 9 July 2013).

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

10.

The applicant complained that the annulment of the final judgment of 26 June 2009 had constituted a violation of his right to a fair trial. He relied on Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by an independent and impartial tribunal...”

A.

Admissibility

11.

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article

35

§

3

(a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

12.

The Government maintained that the quashing of the final judgment had been carried out in order to ensure the guarantees of a fair trial to the victim.

13.

The Court reiterates that legal certainty presupposes respect for the principle of

res judicata

, that is the principle of the finality of judgments. This principle underlines that no party is entitled to seek a review of a final and binding judgment merely for the purpose of obtaining a rehearing and a fresh determination of the case. Higher courts’ power of review should be exercised to correct judicial errors and miscarriages of justice, but not to carry out a fresh examination. The review should not be treated as an appeal in disguise, and the mere possibility of there being two views on the subject is not a ground for re-examination. A departure from that principle is justified only when made necessary by circumstances of a substantial and compelling character (

Ryabykh v. Russia

,

no. 52854/99, §

52, ECHR

2003

‑

IX, and

Roșca v. the Republic of Moldova

, no 6267/02, §

25, 22

March 2005).

14.

The Court has held that decisions to revise final judgments must be in accordance with the relevant statutory criteria; and the misuse of such a procedure may well be contrary to the Convention. The Court’s task is to determine whether this procedure was applied in a manner which was compatible with Article 6 of the Convention, and thus ensured respect for the principle of legal certainty. In doing so, the Court must bear in mind that it is in the first place the responsibility of national courts to interpret provisions of national law (see

Waite and Kennedy v. Germany

[GC], no.

26083/94, § 54, ECHR 1999-I).

15.

Turning to the circumstances of the present case, the Court notes that the applicant had a final judgment in his favour dated 26 June 2009. That judgment was quashed by the Supreme Court when it allowed an extraordinary appeal lodged by the victim. The Court notes that the reason relied upon to justify the quashing of the judgment of 27 June 2009 was its alleged unlawfulness. Nevertheless, no explanation was given by the Supreme Court judges, who limited themselves to giving a new assessment of the findings of the first-instance court judge. In such circumstances, the Court considers that the review procedure in question was in fact an “appeal in disguise”, the purpose of which was to obtain a fresh examination of the case, rather than a genuine review procedure such as that provided for by the relevant provisions of the Code of Criminal Procedure.

16.

The Court notes that the applicant in the present case was a party to the same proceedings as the applicant in

Beșliu v. the Republic of Moldova

(no.

28178/10, 9 July 2013), where it found a violation of Article 6 § 1 on account of a misuse of review proceedings. In the present case, the Court finds no reasons to depart from its findings in the above-cited case.

17.

In the light of the above, the Court considers that the State authorities failed to strike a fair balance between the interests of the applicant and the need to ensure the effectiveness of the criminal justice system.

18.

There has, accordingly, been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.

II.

APPLICATION OF ARTICLE

41 OF THE CONVENTION

19.

Article

41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

20.

The applicant claimed 6,000 euros (EUR) in respect of non

‑

pecuniary damage.

21.

The Government contested the amount claimed by the applicant and argued that it was excessive.

22.

Having regard to the violation found above, the Court considers that an award of compensation for non-pecuniary damage is justified in this case. Making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant EUR 2,000.

B.

Costs and expenses

23.

The applicant also claimed EUR 1,787.50 for the costs and expenses incurred before the Court.

24.

The Government argued that the amount claimed was excessive.

25.

Regard being had to the documents in its possession, the Court considers it reasonable to award the entire amount claimed for costs and expenses.

C.

Default interest

26.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts,

to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 2,000 (two thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 1,787.50 (one thousand seven hundred and eighty-seven euros and fifty cents), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period, plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 18 June 2019, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Hasan Bakırcı

Egidijus Kūris

Deputy Registrar

President