Virprod-Lux S.R.L. împotriva Republicii Moldova

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE VIRPROD-LUX S.R.L. c. REPUBLICA DE MOLDOVA (Depunerea nr. 5067/08) JUDITUL Strasburg 18 iunie 2019 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Virprod-Lux S.R.L. c. Republica Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Egidijus Kūris, președinte, Valeriu Grițco, Darian Pavli, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, după ce a deliberat în privat la 28 mai 2019, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nr. 5067/08) împotriva Republicii Moldova depusă în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția”) de o societate înscrisă în Moldova, Virprod-Lux S.R.L.

(„societatea reclamantă”), la 14 decembrie 2007. Societatea reclamantă a fost reprezentată de dl V. Nagacevschi, avocat care practică în Chișinău. Guvernul Moldovei („ Guvernul”) era reprezentat de agentul lor la momentul respectiv, dl L. Apostol. Societatea reclamantă a susținut, în special, că a fost victimă de proceduri civile neloiale și de privare arbitrară a proprietăților. La 6 mai 2011, guvernul a primit notificarea cererii. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Societatea reclamantă, Virprod-Lux S.R.L., este o societate înființată în Moldova. La 13 aprilie 2000, Autoritatea Fiscală a confiscat o clădire dintr-un stat. proprietatea companiei V., din cauza impozitelor datorate. La 1 octombrie 2000, la cererea Autorității Fiscale, clădirea a fost evaluată de o agenție de proprietate la 352,000 lei moldoveni (MDL).

La 29 ianuarie 2001, Departamentul de Privatizare și Administrație a Proprietății de Stat a vândut clădirea în cauză societății B. pentru MDL 360.500 (aproximativ 29.678 Euro), în urma unei licitații publice. La 25 aprilie 2003, societatea reclamantă a cumpărat clădirea de la societatea B. pentru MDL 628.000 (aproximativ 22.053). 10. La 29 martie 2007, Procurorul General a inițiat proceduri judiciare în care a solicitat anularea vânzării clădirii la 29 ianuarie 2001 și a tranzacției ulterioare între societatea B și societatea reclamantă. De asemenea, a solicitat returnarea clădirii la proprietarul său inițial, societatea V. Motivul invocat de Procurorul General a fost faptul că evaluarea clădirii efectuate de agenția de proprietate nu a fost efectuată în conformitate cu dispozițiile legii.

Societatea reclamantă s-a opus acțiunii Procurorului General și a argumentat, printre altele, că a fost limitată la timp. 11. La 21 august 2007, Curtea Economică de Apel a respins acțiunea Procurorului General ca timp interzis. Curtea a reținut, printre altele, că, în conformitate cu statutul de limită, acțiunea Procurorului General nu a putut fi inițiată mai mult de trei ani după ce evenimentele în litigiu au avut loc. 12. La 11 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a susținut apelul procurorului general, a anulat hotărârea Curții Economice de Apel și a susținut acțiunea în întregime. Curtea Supremă a considerat că acțiunea procurorului general se referă la o declarație a nulității absolute a contractelor în cauză și că, prin urmare, în conformitate cu art. 217 din Codul Civil, adoptată la 12 iunie 2003, aceasta nu poate fi limitată în timp.

În urma acestei hotărâri, tranzacțiile de 29 Ianuarie 2001 și 25 aprilie 2003 au fost anulate și fiecare parte implicată a fost ordonată să se întoarcă la celelalte părți orice au primit în temeiul acestor tranzacții. 13. La 7 decembrie 2007, societatea reclamantă a depus o cerere de revizuire împotriva hotărârii de mai sus, în care a indicat că a efectuat o evaluare expertă a clădirii contestate de către un expert independent care și-a determinat valoarea la 8 550.000 MDL (aproximativ 511.440) după îmbunătățirile făcute de societatea reclamantă. 14. Între timp, societatea reclamantă nu a părăsit clădirea contestată deoarece avea linie de producție acolo și a avut nevoie de timp și resurse pentru a găsi o altă clădire adecvată și pentru a-și muta linia de producție.

15. Întrucât societatea V. nu a avut nevoie de clădirea contestată, societatea reclamantă i-a propus și aceasta din urmă a acceptat să încheie un acord de soluționare prietenos în conformitate cu care societatea V. a convenit că societatea reclamantă va păstra proprietatea clădirii în schimb de MDL 325.092 (aproximativ 19,328). 16. La 20 martie 2008, în cadrul procedurii de reexaminare, Curtea Supremă de Justiție a susținut cererea părților de a soluționa cazul. A confirmat acordul de soluționare prietenos între societatea reclamantă și societatea V. și, pe această bază, a anulat hotărârea anterioară și a respins acțiunea procurorului general. 17. Nu este clar din materialele cauzei și depunerile părților dacă după adoptarea hotărârii din 11 octombrie 2007 de către Curtea Supremă de Justiție, societatea B. a revenit societății reclamante suma primită ca urmare a tranzacției din 25 aprilie 2003. II.

LEI DOMESTIC RELEVANT 18. Dispozițiile relevante ale Codului Civil, în vigoare înainte de 12 iunie 2003, cu condiția: art. 74 „Perioada de limitare generală pentru protejarea drepturilor unei persoane prin intermediul unei acțiuni judiciare este de trei ani; este de un an pentru procese între organizațiile de stat, fermele colective și alte organizații sociale.” art. 78 „Curtea competentă ... aplică perioada de limitare, indiferent dacă părțile solicită sau nu cererea [pentru perioada de limitare].” art. 83 „Excluderea perioadei de prelungire anterioară inițierii procedurii judiciare constituie motive de respingere a cererii. Dacă instanța competentă ... constată că acțiunea nu a început în termenul de prelungire pentru motive fondate, dreptul în cauză este protejat.” Dispozițiile relevante ale noului Cod Civil, în vigoare după 12 iunie 2003, se citesc după cum urmează: art. 6. Acțiunea în timpul dreptului civil „(1) Legea civilă nu are efect retroactiv.

Nu poate modifica sau aboli condițiile în care a fost constituită o situație juridică prealabilă sau condițiile în care această situație juridică a încetat să existe. Noua lege nu poate modifica sau elimina efectele deja create ale unei situații juridice care a încetat să existe sau este în curs de desfășurare.” art. 217. Nulitatea absolută a unui act juridic „(1) Nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată de orice persoană cu un interes [în procedura relevantă]. Instanța poate invoca-l din propria moțiune ... (3) O acțiune de declarare a nulității absolute [de un act juridic] nu este limitată în timp.” Într-o hotărâre din 20 aprilie 2005 (cazul nr. 2ra-563/05) Curtea Supremă de Justiție a respins argumentele unui reclamant bazate pe dispozițiile noului Cod Civil, din motivul faptului că faptele cauzei au legătură cu o perioadă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod Civil și, prin urmare, dispozițiile vechii Cod Civil au fost aplicabile.

Societatea reclamantă se plângea că procedura relevantă a fost nedreaptă, în contravenție cu art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este cazul, prevede: „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal … ” 22. Societatea reclamantă a reclamat, de asemenea, că dreptul său garantat în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a fost încălcat ca urmare a rezultatului procedurii. art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a susținut că societatea reclamantă și-a pierdut statutul de victimă, deoarece a încheiat un acord de decontare prietenos cu societatea V. și a reținut proprietatea clădirii. Societatea reclamantă nu este de acord și a susținut că a trebuit să plătească din nou pentru clădire pentru a menține proprietatea. În plus, încălcarea drepturilor sale nu a fost recunoscută și nu a primit nicio compensație pentru această încălcare.

24. Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă unei reclamante nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de statutul de victimă, cu excepția cazului în care autoritățile naționale au recunoscut, fie în mod expres, fie în substanță, și apoi au oferit o reparație pentru încălcarea Convenției (a se vedea Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 36, Raporturi de hotărâri și decizii 1996 III). 25. În cazul instantaneu, este adevărat că societatea reclamantă a fost capabilă să păstreze proprietatea clădirii. Cu toate acestea, acest lucru s-a întâmplat numai după ce a încheiat un acord de decontare prietenos cu compania V. și a plătit această companie pentru clădire. Cu toate acestea, nu se pare că autoritățile naționale au recunoscut încălcarea drepturilor Convenției sau că a fost acordată reparație pentru daunele pe care le-au avut.

Prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă. 26. Curtea consideră că plângerile societății reclamante pun întrebări de fapt și de drept suficient de serioase că determinarea lor ar trebui să depinde de o examinare a fondului și nu au fost stabilite alte motive de declarare inadmisibilă. Prin urmare, Curtea declară cererea admisibilă. II. VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 A CONVENȚIEI 27. Societatea reclamantă a susținut că procedura a fost nedreaptă deoarece instanța internă nu a aplicat statutul de limitări în conformitate cu dispozițiile fostului cod civil. Prin urmare, Procurorul General a putut contesta cu succes vânzarea clădirii către societatea B. După mai mult de șase ani de la vânzare, guvernul nu a formulat nicio observație cu privire la fondul acestei plângeri.

29. Curtea se referă la jurisprudența sa anterioară, în care a declarat că respectarea cerințelor de admisibilitate pentru efectuarea actelor procedurale constituie un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Rolul jucat prin perioade de limitare este de o importanță majoră atunci când se interpretează în lumina Preamblei la Convenție, care, în rolul său relevant, declară statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante (a se vedea Dacia SRL c. Moldova , nr. 3052/04, § 75, 18 martie 2008). 30. Curtea reiterează că nu este sarcina sa de a prelua locul instanțelor interne în interpretarea legislației interne, însă este în primul rând în favoarea autorităților naționale, în special a instanțelor, de a rezolva problemele de interpretare, ceea ce se aplică în special interpretării de către instanțe de drept procedural, cum ar fi termenul stabilit pentru instituirea acțiunilor judiciare.

Rolul Curții se limitează la a se asigura dacă efectele unei astfel de interpretații sunt compatibile cu Convenția în general și cu principiul certitudinei juridice, garantat în special de art. 6 (a se vedea, mutatis mutandis Platakou c. Grecia, nr. 38460/97, § 37, CEDH 2001 I). 31. În cazul în cauză, Curtea constată că termenul de contestare a vânzării din 29 ianuarie 2001, prevăzut de Codul Civil în vigoare în momentul material, a expirat în 2004. Acest lucru a fost confirmat de Curtea Economică de Apel, care a acceptat obiecția reclamantului privind statutul de limitări (a se vedea punctul 11 mai sus). Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție a decis să nu respingă acțiunea procurorului general în conformitate cu dispozițiile vechii Coduri Civile, ci să aplice dispozițiile noului Cod Civil, care a intrat în vigoare în iunie 2003. 32. Curtea nu contestă competența statului de a adopta noi legislații care reglementează termenele în cadrul procedurilor civile.

Cu toate acestea, nu se urmărește că este compatibil cu Convenția să aplice aceste noi norme într-un mod care ar deranja situațiile juridice care au devenit finale din cauza aplicării perioadei de limitare relevante înainte de adoptarea unei astfel de legislații. Recunoașterea contrară ar consta în faptul că un stat este liber să ignore un termen și să provoace situații juridice finale pur și simplu prin utilizarea puterii sale de a adopta nouă legislație după expirarea termenului în cauză (a se vedea Ipteh SA și alții c. Moldova , nr. 35367/08, § 35, 24 Noiembrie 2009). Curtea constată că concluzia de mai sus pare să fie în conformitate cu art. 6 din noul Cod Civil, care prevede că noul Cod nu poate avea efect retroactiv și nu poate „alterarea sau abolirea condițiilor în care a fost constituită o situație juridică prealabilă sau condițiile în care o astfel de situație juridică a încetat să existe” (a se vedea punctul 19 de mai sus).

Având în vedere factorii menționați mai sus, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ca urmare a acțiunii procurorului general de anulare a tranzacțiilor din 2001 și 2003 care au fost susținute în încălcarea principiului certitudii juridice. III. VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 din protocolul n. 1 la CONVENȚIUNEA 34. Societatea reclamantă a plâns că hotărârea care susține acțiunile procurorului general de anulare a tranzacțiilor relevante a avut ca efect violarea dreptului său la bucuria pașnică a bunurilor sale, astfel cum a fost garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Guvernul nu a formulat nicio observație în acest sens.

35. Curtea consideră că societatea reclamantă a avut o „poziție” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. În astfel de circumstanțe, Curtea nu poate decât să considere că susținerea acțiunii procurorului general constituie o interferență nejustificată cu dreptul de proprietate al societății reclamante, deoarece un echilibru echitabil nu a fost păstrat și societatea reclamantă a fost obligată să suporte și să continue să suporte o sarcină individuală și excesivă (a se vedea mutatis mutandis Brumărescu v. România [GC], nr. 28342/95, §§ 75-80, CEDO 1999 VII). Ca și în Dacia SRL (citată mai sus), instanțele interne nu au furnizat nici o justificare pentru interferența impugnată. Rezultă că a existat, de asemenea, o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 36. art. 41 din Convenția prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înălțimei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 37. Societatea reclamantă a solicitat 35.092.21 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material.

Sumele solicitate au fost defalcate după cum urmează: 20.720.52 EUR pentru banii pe care societatea reclamantă a trebuit să-i plătească societății V. în conformitate cu acordul de decontare prietenos pentru a menține proprietatea clădirii contestate; 1.086.23 EUR pentru taxele plătite pentru procedura de execuție; 924.08 pentru taxele judiciare; 950.58 EUR pentru taxele avocatului în timpul procedurii interne; și dobânzile nejustificate cu privire la sumele de mai sus până în decembrie 2011. 38. Guvernul a susținut că suma susținută este nefondată deoarece societatea reclamantă însuși a implicat aceste cheltuieli prin negocierea și semnarea acordului de decontare prietenos cu societatea V. și că nu există nicio legătură cauzală între suma respectivă și presupusa încălcare a drepturilor Convenției societății reclamante.

39. Curtea remarcă că guvernul nu a contestat faptul că societatea reclamantă a cheltuit sumele de mai sus pentru a putea păstra proprietatea clădirii contestate ca urmare a procedurii care au condus la anularea dreptului său de proprietate, nici guvernul nu a prezentat dovezi pentru a arăta această societate B. a revenit la societatea reclamantă banii pe care i-a plătit pentru clădire în ianuarie 2003. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că pretinderea societății solicitantă în ceea ce privește prejudiciu material este bine fondată și o atribuie în totalitate. Prejudiciu moral 40. Societatea reclamantă a solicitat, de asemenea, 10 000 EUR în ceea ce privește daunele nepecuniare. 41. Guvernul a susținut că afirmația a fost excesivă și a cerut Curții să o respingă.

42. Având în vedere încălcarea constatată mai sus, Curtea consideră că o atribuire în ceea ce privește daunele nepecuniare este justificată în acest caz. Evaluarea sa pe o bază echitabilă, Curtea atribuie societății reclamante 2.000 EUR în ceea ce privește daunele nepecuniare. Costuri și cheltuieli 43. Societatea reclamantă a solicitat, de asemenea, 1 610 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 44. Guvernul a susținut că suma este excesivă și a solicitat Curții să respingă reclamația. 45. Curtea reiterează că, pentru ca costurile și cheltuielile să fie incluse într-o atribuire în temeiul articolului 41 din Convenție, trebuie să se stabilească că acestea au fost de fapt și neapărat suportate și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, de exemplu, Amihalachioaie c. Moldova , nr. 60115/00, § 47, CEDO 2004 III).

46. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesie, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea totală a sumei solicitate. Dobânzile implicite 47. Curtea consideră că rata dobânzii implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Declară că cererea este admisibilă; declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; declară că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; depune (a) că statul contestat trebuie să plătească societatea reclamantă, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertită în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 35.092.21 EUR (13.5.000 și nouăzeci și nouăzeci și douăzeci și un cenți), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciu material; (iii) 2000 EUR (2.000 euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește daunele nepecuniare; (iii) 1,610 EUR (o mie șase sute și zece euro), plus orice impozit care poate fi perceput societății reclamante, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare plus trei puncte procentuale; respinge, în unanimitate, restul cererii societății reclamante pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 iunie 2019, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Egidijus Kūris Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF VIRPROD-LUX S.R.L. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA (Application no. 5067/08) JUDGMENT STRASBOURG 18 June 2019 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Virprod-Lux S.R.L. v. the Republic of Moldova, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Egidijus Kūris, President, Valeriu Grițco, Darian Pavli, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 28 May 2019, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5. The applicant company, Virprod-Lux S.R.L., is a company incorporated in Moldova.

RELEVANT DOMESTIC LAW

18. The relevant provisions of the Civil Code, in force before 12 June 2003, provided: Article 74 “The general limitation period for protecting an individual’s rights by means of a court action is three years; it is one year for lawsuits between State organisations, collective farms and any other social organisations.” Article 78 “The competent court ... shall apply the limitation period, whether or not the parties request the application [of the limitation period].” Article 83 “The expiry of the limitation period prior to the initiation of court proceedings constitutes grounds for rejecting the claim. If the competent court ... finds that the action has not commenced within the limitation period for well-founded reasons, the right in question shall be protected.” 19 . The relevant provisions of the new Civil Code, in force after 12 June 2003, read as follows: Article 6. The action in time of civil law “(1) Civil law does not have retroactive effect.

It cannot alter or abolish the conditions in which a prior legal situation was constituted, or the conditions in which such a legal situation ceased to exist. New law cannot alter or abolish the already created effects of a legal situation which has ceased to exist or is ongoing.” Article 217. The absolute nullity of a legal act “(1) The absolute nullity of a legal act can be invoked by any person with an interest [in the relevant proceedings]. The court can invoke it of its own motion … (3) An action to declare the absolute nullity [of a legal act] is not limited in time.” 20 . In a judgment of 20 April 2005 (case no. 2ra-563/05) the Supreme Court of Justice dismissed a claimant’s contentions based on the provisions of the new Civil Code, on the grounds that the facts of the case related to a period before the entry into force of the new Civil Code, and therefore the provisions of the old Civil Code were applicable.

THE LAW

ADMISSIBILITY OF THE COMPLAINTS

23. The Government submitted that the applicant company had lost its victim status, because it had concluded a friendly settlement agreement with company V. and had retained ownership of the building. The applicant company disagreed and argued that it had had to pay for the building once again in order to retain ownership. Moreover, the breach of its rights had not been acknowledged and it had not received any compensation for that breach.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

27. The applicant company submitted that the proceedings had been unfair because the domestic courts had failed to apply the statute of limitations in accordance with the provisions of the former Civil Code. As a result, the Prosecutor General had been able to successfully challenge the sale of the building to company B. more than six years after the sale had taken place, disregarding the principle set out in Article 6 of the new Civil Code (see paragraph 19 above).

APPLICATION OF ARTICLE

41 OF THE CONVENTION

36. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary Damage