SECȚIUNEA 2 KILENç c. TURCIA (Cercetarea nr. 73954/11) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 iulie 2019 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza K După deliberarea sa în camera Consiliului la 11 iunie 2019, Tribunalul a adoptat, la această dată, o hotărâre La originea cauzei se află o cerere (n 73954/11) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Nuray K 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului) Recurenta a fost reprezentată de dl S. Akbaș, avocat la Istanbul. Guvernul turc a fost reprezentat de agentul său. La 22 noiembrie 2017, cererea a fost comunicată guvernului. Recurenta s-a nascut in 1972 si locuieste in Diyarbakýr. La momentul faptei, ea a fost un reprezentant local al DTP (Partene pentru o societate democratica) la Malatya. La 21 martie 2007, reclamanta a participat la Malatya la o reuniune publica organizata in timpul sarbatoriilor de la Nevroz si a ținut un discurs la aceasta. Prin actul de punere sub acuzare din 30 mai 2007, procurorul general al Republicii Malatya ( Procurorul a declarat că reclamanta a ținut un discurs prin care a auzit să-și arate sprijinul pentru PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan, organizație armată ilegală). [Întrebarea] nu este de a câștiga o luptă militară împotriva PKK, deoarece PKK este realitatea internă a Turciei și nu o realitate transfrontalieră. Pe de o parte, cei care nu vor să vadă această realitate atacă partidul nostru prin mijloace ilegale, pe de altă parte, ei nu ezită să recurgă la metode care accentuează tensiunea politică. Dar DTP reprezintă un semn de progres în calea unei metamorfoze în Turcia. Cei care doresc să mențină linia de fisură a tensiunii politice joacă, de asemenea, uneori jocuri foarte periculoase. Învățăm [de ce] a existat o otrăvire la Dacă statul susține că aceste afirmații nu sunt întemeiate, el trebuie să accepte că o expertiză este condusă de un comitet de medici independenți (...) la 6 martie 2008, instanța de judecată a Malatyei ( A recunoscut-o pe reclamantă vinovată de propagandă în favoarea unei organizații teroriste și a condamnat-o la 10 luni de închisoare pe baza articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului (□ Legea nr. 3713) Comisia a remarcat faptul că recurenta a ținut discursul respectiv în cadrul unei adunări publice și a considerat că, în ansamblul său, conținutul discursului său a analizat într-o propagandă în favoarea PKK. La 31 mai 2011, Curtea de Casație a respins recursul recurentei și a confirmat hotărârea Curții. La 10 iulie 2012, Curtea, luând act de intrarea în vigoare a Legii nr. 6352 (punctul 13 de mai jos), a decis, în temeiul articolului 1 din Legea nr. 3713, să suspende temporar executarea pedepsei aplicate recurentei. 3713 privind combaterea terorismului, care a intrat în vigoare la 12 aprilie 1991, a fost formulat după cum urmează: "Cine acordă asistență organizațiilor menționate mai sus" și face propagandă în favoarea acestora va fi condamnat la o pedeapsă de un an până la cinci ani de închisoare, precum și la o pedeapsă cu închisoarea, de la 50 de milioane la 100 de milioane de lire (...) 11. După ce a fost modificat prin Legea nr. 5532, intrată în vigoare la 18 iulie 2006, art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 dispunea de următoarele: oricine face propagandă în favoarea unei organizații teroriste va fi condamnat la o pedeapsă de un an până la cinci ani de închisoare (...) 12. De la modificarea efectuată prin Legea nr. 6459, care a intrat în vigoare la 30 aprilie 2013, această dispoziție se citește astfel: Oricine face propagandă în favoarea unei organizații teroriste prin legitimarea metodelor de constrângere, de violență sau de amenințare a acestui tip de organizații, făcând apologie sau invocând utilizarea lor va fi condamnat la o pedeapsă de un an până la cinci ani de închisoare (...) Legea nr. 6352 Legea nr. 6352, intitulată Legea de modificare a diferitelor legi în scopul optimizării eficienței serviciilor judiciare și al suspendării procedurilor și a pedepselor impuse în cauzele privind infracțiunile comise prin intermediul presei și al mijloacelor de informare în masă art. 1 alineatul (1) litera (c) și alineatul (3) din regulamentul respectiv prevede că o perioadă de trei ani va fi suspendată pentru executarea oricărei pedepse care a devenit definitivă, constând într-o amendă sau într-o închisoare mai mică de cinci ani, în cazul unei infracțiuni comise prin intermediul presei, al mass-mediei sau al altor mijloace de comunicare a gândirii și a opiniei publice, cu condiția ca infracțiunea să fi fost săvârșită înainte de 31 decembrie 2011. În conformitate cu art. 10 din Convenția privind susținerea pretențiilor sale, reclamanta vede în condamnarea sa penală o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare. Pe de o parte, acesta indică faptul că reclamanta a beneficiat de o suspendare a executării pedepsei pronunțate în privința sa și consideră că aceasta nu are, prin urmare, statutul de victimă. Pe de altă parte, acesta arată că faptele reproșate au fost stabilite de instanțele interne pe baza unor elemente de probă pe care el trebuie să le recunoască și susține că, din acest motiv, cererea este în mod clar greșit întemeiată. 16. recurenta contestă teza guvernului. 17. În ceea ce privește prima excepție, Curtea consideră că măsura de suspendare a executării pedepsei nu era în măsură să prevină sau să repare consecințele dăunătoare ale procedurii penale direct comise de 56566/00, §§ 32 și 33, 24 ianuarie 2006, și Ergündosan c. Turcia , n 48979/10, § 17, 17 aprilie 2018). Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. 18. În ceea ce privește a doua excepție, Curtea consideră că ridică întrebări care solicită o examinare pe fond a fondului articolului 10 din convenție, și nu o examinare a admisibilității acestui motiv. 19. Constatând, pe de altă parte, că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv dat de aceasta, Curtea o declară admisibilă. Pe fond 20. Recurenta susține că condamnarea sa penală și-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare. 21. Guvernul susține că ingerința în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare a fost prevăzută la art. 2 din Legea nr. 3713 și urmărește obiective legitime, și anume protecția securității naționale, apărarea ordinii și prevenirea criminalității. Comitetul consideră că, în calitate de politician și de personalitate publică, recurenta ar fi trebuit să vorbească mai responsabil și mai unificator, iar declarațiile incriminate ale recurentei ar fi manifestat sprijinul și aprecierea acesteia față de PKK și de membrii săi. Din acest motiv, intervenția în litigiu ar fi fost necesară într-o societate democratică și proporționată cu obiectivele legitime urmărite. 22. Curtea observă că nu este controversat între părți că condamnarea penală a recurentei s.n., în cadrul unei ingerințe în exercitarea de către reclamantă a dreptului la libertatea de exprimare, că această ingerință era prevăzută de lege, mai precis de art. 7 alineatul (2) din Legea nr 3713, și că aceasta urmărea obiective legitime în raport cu art. 2 din Convenție, și anume protecția securității naționale, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunii. 23. În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe, Curtea reamintește principiile care decurg din jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare, care sunt rezumate în special în Hotărârile Bedat c. Elveția ([GC], n 56925/08, § 48, 29 martie 2016) și Belge c. Turcia 50171/09, § 31, 34 și 35, 6 decembrie 2016). Examinând pasajele incriminate din aceste declarații, care au indicat în principal că PKK reprezintă o problemă internă a Turciei și că DTP reprezintă o garanție de securitate pentru apărarea din punct de vedere politic (punctul 6 de mai sus), Comisia consideră că aceste pasaje, luate în ansamblu, nu pot fi considerate ca conținând un apel la utilizarea violenței, la rezistență armată sau la revoltă, nici ca fiind un discurs de toriu, ceea ce, în opinia sa, este elementul esențial care trebuie luat în considerare ( Sürek c. Turcia 4) [GC], nr. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999, și Belek și Velioatorulu c. Turcia, nr. 44227/04, § 25, 6 octombrie 2015). 25. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că măsura luată de autoritățile interne în privința recurentei nu răspundea unei nevoi sociale impetuoase, pe care nu a fost în niciun caz proporțională cu scopurile legitime vizate și, prin urmare, nu era necesară într-o societate democratică. 26. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 27. Recurenta solicită 40 000 de lire sterline (GBP) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le consideră a fi suferit și solicită, de asemenea, 5 000 GBP pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Guvernul indică faptul că cererea depusă pentru daune materiale nu este susținută de documente relevante și consideră că aceaceasta este excesivă. În ceea ce privește cererea formulată pentru daune morale, Tribunalul susține că aceasta nu prezintă o legătură de cauzalitate cu încălcarea care a avut loc, că nu este, în orice caz, susținută de documente, că este excesivă și că nu corespunde sumelor acordate în jurisprudența Curții. În ceea ce privește cererea pentru cheltuieli de judecată, acesta arată că reclamanta nu a furnizat niciun document sau justificare în sprijinul acestei cereri. 29. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge cererea în cauză. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 2 500 30. În ceea ce privește cererea de cheltuieli și cheltuieli de judecată, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea respinge această cerere, din cauza faptului că reclamanta nu a prezentat documentele necesare în acest sens. PE CESURI, CURTEA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni, suma de 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru daune morale, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 2 iulie 2019, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Hasan Bak
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE KILINÇ c. TURQUIE
(Requête n
o
73954/11)
ARRÊT
2 juillet 2019
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Kılınç c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Egidijus Kūris,
Darian Pavli,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 juin 2019,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
73954/11) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Nuray Kılınç («
la requérante
»), a saisi la Cour le 3 novembre 2011 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante a été représentée par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le 22 novembre 2017, la requête a été communiquée au Gouvernement.
I.
4.
La requérante est née en 1972 et réside à Diyarbakır. À l’époque des faits, elle était une représentante locale du DTP (Parti pour une société démocratique) à Malatya.
5.
Le 21 mars 2007, la requérante participa à Malatya à une réunion publique organisée à l’occasion de la célébration des fêtes de Nevroz et y tint un discours.
6
.
Par un acte d’accusation daté du 30 mai 2007, le procureur de la République de Malatya («
le procureur
») inculpa la requérante du chef de propagande en faveur d’une organisation terroriste. Le procureur exposa que la requérante avait tenu un discours par lequel elle avait entendu montrer son soutien au PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, organisation armée illégale). Les passages du discours pertinents en l’espèce pouvaient se lire comme suit
:
«
[La question] n’est pas de gagner un combat militaire contre le PKK, car le PKK constitue la réalité interne de la Turquie et non pas une réalité transfrontalière. D’un côté ceux qui ne veulent pas voir cette réalité attaquent notre parti par des moyens illégaux, de l’autre ils, n’hésitent pas à avoir recours à des méthodes qui accentuent la tension politique. Or le DTP représente un gage de progrès dans la voie d’une métamorphose en Turquie. Ceux qui souhaitent maintenir la ligne de faille de la tension politique jouent aussi parfois à des jeux très dangereux. On apprend [qu’il y a eu] un empoisonnement à İmralı
; si l’État soutient que ces allégations ne sont pas fondées, il doit accepter qu’une expertise soit menée par un comité de médecins indépendants (...)
»
7.
Le 6 mars 2008, la cour d’assises de Malatya («
la cour d’assises
») reconnut la requérante coupable de l’infraction de propagande en faveur d’une organisation terroriste et la condamna à dix mois d’emprisonnement sur le fondement de l’article 7 § 2 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme («
la loi n
o
3713
»). Elle observa que la requérante avait tenu le discours susmentionné lors d’un rassemblement public et considéra que, dans son ensemble, le contenu de ses propos s’analysait en une propagande en faveur du PKK.
8.
Le 31 mai 2011, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante et confirma le jugement de la cour d’assises.
9.
Le 10 juillet 2012, la cour d’assises, prenant acte de l’entrée en vigueur de la loi n
o
6352 (paragraphe 13 ci-dessous), décida, en application de l’article 1 provisoire de celle-ci, de surseoir à l’exécution de la peine infligée à la requérante.
II.
A.
L’article 7 § 2 de la loi n
o
3713
10.
L’article 7 § 2 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, entrée en vigueur le 12 avril 1991, était libellé comme suit
:
«
Quiconque apporte une assistance aux organisations mentionnées [à l’alinéa ci
‑
dessus] et fait de la propagande en leur faveur sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement ainsi qu’à une peine d’amende de 50 millions à 100 millions de livres (...)
»
11.
Après avoir été modifié par la loi n
o
5532, entrée en vigueur le 18
juillet 2006, l’article 7 § 2 de la loi n
o
3713 disposait ce qui suit
:
«
Quiconque fait de la propagande en faveur d’une organisation terroriste sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement (...)
»
12.
Depuis la modification opérée par la loi n
o
6459, entrée en vigueur le 30 avril 2013, cette disposition se lit
ainsi
:
«
Quiconque fait de la propagande en faveur d’une organisation terroriste en légitimant les méthodes de contrainte, de violence ou de menace de ce type d’organisations, en faisant leur apologie ou en incitant à leur utilisation sera condamné à une peine de un an à cinq ans d’emprisonnement (...)
»
B.
La loi n
o
6352
13
.
La loi n
o
6352, intitulée «
loi portant modification de diverses lois aux fins de l’optimisation de l’efficacité des services judiciaires et de la suspension des procès et des peines imposées dans les affaires concernant les infractions commises par le biais de la presse et des médias
» («
la loi n
o
6352
»), est entrée en vigueur le 5 juillet 2012. Elle prévoit en son article 1 provisoire, alinéas 1 c) et 3, qu’il sera sursis pendant une période de trois ans à l’exécution de toute peine devenue définitive consistant en une amende ou en un emprisonnement inférieur à cinq ans infligée pour la commission d’une infraction réalisée par le biais de la presse, des médias ou d’autres moyens de communication de la pensée et de l’opinion, à la condition que l’infraction sanctionnée par une telle peine ait été commise avant le 31 décembre 2011.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 10 DE LA CONVENTION
14.
La requérante voit dans sa condamnation pénale une atteinte à son droit à la liberté d’expression. Elle invoque l’article 10 de la Convention au soutien de ses prétentions.
A.
Sur la recevabilité
15.
Le Gouvernement soulève deux exceptions d’irrecevabilité. D’une part, il indique que la requérante a bénéficié d’un sursis à l’exécution de la peine prononcée à son égard et considère qu’elle n’a donc pas le statut de victime. D’autre part, il expose que les faits reprochés à l’intéressée ont été établis par les juridictions internes sur la base d’éléments de preuve qu’il qualifie d’irréfutables et argue que, de ce fait, la requête est manifestement mal fondée.
16.
La requérante conteste les thèses du Gouvernement.
17.
En ce qui concerne la première exception, la Cour estime que la mesure de sursis à l’exécution de la peine était inapte à prévenir ou réparer les conséquences dommageables de la procédure pénale directement subies par l’intéressée à raison de l’atteinte portée à sa liberté d’expression (voir,
mutatis mutandis
,
Aslı Güneș c.
Turquie
(déc.), n
o
53916/00, 13 mai 2004,
Yașar Kaplan c.
Turquie
, n
o
56566/00, §§ 32 et
33, 24 janvier 2006, et
Ergündoğan c.
Turquie
, n
o
48979/10, § 17, 17
avril 2018). Il convient donc de rejeter cette exception.
18.
Quant à la deuxième exception, la Cour considère qu’elle soulève des questions appelant un examen au fond du grief tiré de l’article 10 de la Convention, et non pas un examen de la recevabilité de ce grief.
19.
Constatant par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.
B.
Sur le fond
20.
La requérante soutient que sa condamnation pénale a méconnu son droit à la liberté d’expression.
21.
Le Gouvernement argue que l’ingérence dans l’exercice par la requérante de son droit à la liberté d’expression était prévue par l’article
7
§
2 de la loi n
o
3713 et poursuivait des buts légitimes, à savoir la protection de la sécurité nationale, la défense de l’ordre et la prévention du crime. Il estime que, en tant que politicienne et personnalité publique, la requérante était censée tenir des propos plus responsables et plus unificateurs. Or les déclarations incriminées de la requérante auraient manifesté le soutien et l’encouragement de celle-ci à l’égard du PKK et de ses membres. Pour cette raison, l’ingérence litigieuse aurait été nécessaire dans une société démocratique et proportionnée aux buts légitimes poursuivis.
22.
La Cour observe qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation pénale de la requérante s’analyse en une ingérence dans l’exercice par la requérante de son droit à la liberté d’expression, que cette ingérence était prévue par la loi, plus précisément par l’article 7 § 2 de la loi n
o
3713, et qu’elle poursuivait des buts légitimes au regard de l’article
10
§
2 de la Convention, à savoir la protection de la sécurité nationale, la défense de l’ordre et la prévention du crime.
23.
Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour rappelle les principes découlant de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression, lesquels sont résumés notamment dans les arrêts
Bédat c. Suisse
([GC], n
o
56925/08, § 48, 29 mars 2016) et
Belge c. Turquie
(n
o
50171/09, §§ 31, 34 et 35, 6
décembre 2016).
24.
Elle note que, en l’espèce, la requérante a été condamnée au pénal pour propagande en faveur d’une organisation terroriste à raison du contenu des déclarations qu’elle avait faites à l’occasion d’un rassemblement public. Examinant les passages incriminés de ces déclarations, lesquelles indiquaient principalement que le PKK constituait un problème interne de la Turquie et que le DTP était un gage de sûreté pour la défense d’un point de vue politique (paragraphe 6 ci-dessus), elle estime que, pris dans leur ensemble, ces passages ne peuvent être considérés comme contenant un appel à l’usage de la violence, à la résistance armée ou au soulèvement, ni comme constituant un discours de haine, ce qui est, à ses yeux, l’élément essentiel à prendre en considération (
Sürek c. Turquie
(n
o
4) [GC], n
o
24762/94, § 58, 8
juillet 1999, et
Belek et Velioğlu c. Turquie
, n
o
44227/04, § 25, 6 octobre 2015).
25.
Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que la mesure prise par les autorités internes à l’égard de la requérante ne répondait pas à un besoin social impérieux, qu’en tout état de cause elle n’était pas proportionnée aux buts légitimes visés et que, de ce fait, elle n’était pas nécessaire dans une société démocratique.
26.
Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
La requérante réclame 40
000 livres sterling (GBP) au titre des préjudices matériel et moral qu’elle estime avoir subis. Elle demande aussi 5
000 GBP pour frais et dépens. Elle n’a produit aucune pièce justificative à l’appui de ses demandes.
28.
Le Gouvernement indique que la demande présentée pour dommage matériel n’est pas étayée par des documents pertinents et estime qu’elle est excessive. En ce qui concerne la demande formulée pour dommage moral, il soutient qu’elle ne présente pas de lien de causalité avec la violation alléguée, qu’en tout état de cause elle n’est pas étayée par des justificatifs, qu’elle est excessive et qu’elle ne correspond pas aux montants accordés dans la jurisprudence de la Cour. Pour ce qui est de la demande pour frais et dépens, il expose que la requérante n’a fourni aucun document ou justificatif à l’appui de cette prétention.
29.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette la demande y afférente. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 2
500
euros (EUR) pour préjudice moral.
30.
Quant à la demande pour frais et dépens, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour rejette cette demande, faute pour la requérante d’avoir produit les justificatifs nécessaires à ce titre.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, la somme de 2
500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 juillet 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président