DUMENIL c. FRANCE

Comunicată la 5 iulie 2019

SECȚIA A CINCEA

Cererea nr. 63418/13

Alain DUMENIL

împotriva Franței

introdusă la 4 octombrie 2013

EXPUNEREA FAPTELOR

Reclamantul, dl Alain Dumenil, este un resortisant franco-elvețian, născut în 1949 și locuind la Geneva. El este reprezentat în fața Curții de avocatul E. Piwnica, avocat la Conseil d'État și la Curtea de Casație.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Societatea S.K. SA era specializată în fabricarea și comercializarea de pantofi de lux. Unitatea sa de producție era situată pe teritoriul comunelor Romans și Bourg-de-Péage.

La 23 septembrie 2002, ea a fost plasată în redresare judiciară. O ofertă de preluare a fost prezentată de o filială a unui grup condus de reclamant, societatea S. Holding.

La 23 decembrie 2002, tribunalul de comerț a omologat planul de cesiune. În executarea acestuia, o societate K. Holding a achiziționat activele societății S.K., care au fost repartizate între diverse filiale, în special: pe de o parte, societatea S.K. Production (SKP) care asigura exclusiv producția de pantofi la Bourg-de-Péage și deținea marca S.K.; pe de altă parte, societatea S.K. Commercialisation (SKC), care cumpăra această producție pentru a o distribui la alți distribuitori ai grupului sau la distribuitori multimarcă. Cumpărătorul se angaja la menținerea locurilor de muncă, precum și la a nu ceda elementele de activ timp de doi ani.

După două exerciții deficitare ale societății SKP și anunțul unor noi pierderi în vara anului 2005, reclamantul a anunțat, la 21 iulie 2005, decizia sa de a nu mai susține financiar activitatea uzinei de producție.

De altfel, declarația de încetare a plăților societății SPK a fost efectuată la grefa tribunalului de comerț din Romans la 12 august 2005, iar lichidarea sa a fost pronunțată printr-o hotărâre din 22 august 2005, prin care tribunalul l-a desemnat pe N.G. în calitate de lichidator judiciar. În acest context, marca S.K., care aparținea societății SKP, ar fi fost cedată la 28 iulie 2005, în timp ce actul de vânzare indică data de 14 aprilie 2005.

Pasivul exigibil în cuantum de 8 117 000 euro (EUR), fiind achitat de reclamant, închiderea lichidării judiciare, pentru executarea pasivului, a fost pronunțată printr-o hotărâre a curții de apel din Grenoble din 15 ianuarie 2009.

La 14 septembrie 2005, ca urmare a unei plângeri depuse de primarii comunelor Romans și Bourg-de-Péage pentru „abuz de drept" al grupului S. în operațiunea de răscumpărare a societății S.K., procurorul Republicii din Valence a sesizat poliția judiciară din Lyon cu o anchetă preliminară referitoare la operațiunile de lichidare judiciară a societății SKP. La 19 septembrie 2005, N.G., lichidator judiciar al societății SKP, a denunțat existența unor operațiuni suspecte procurorului Republicii. Un expert desemnat pentru a studia activitatea societății SKP a constatat că, în săptămâna care a precedat depunerea bilanțului, conducătorii încercaseră să golească această întreprindere de activele sale, în special privând-o de marca sa, transferând trezoreria către societatea-mamă și, în sfârșit, diminuând datoria grupului față de aceasta folosind societatea SKC.

Ancheta poliției a permis reconstituirea grupului, având în frunte societatea A.D., condusă de reclamant. S-a descoperit în special în documentele grupului că o procedură de alertă ar fi fost lansată de comisarul de conturi al SKP încă din 15 februarie 2005, dar că era vorba de fapt despre documente întocmite fictiv în iulie 2005 și antedatate. S-a constatat că diferitele societăți rezultate din preluarea societății S.K. în 2002 nu își datoraseră supraviețuirea decât sprijinului societății-mamă, care decidea singură viitorul lor compensând absența capitalurilor proprii, evitându-le astfel să fie în stare de încetare a plăților, dar și privându-le de autonomie. Ancheta a stabilit existența unui montaj destinat să scoată societatea SKP din grup și să o sărăcească pentru a obține maximum de avantaje. În special, societatea SKP fusese privată de marca sa, de stocul de materii prime și de produse finite, în timp ce datoria societății SKC față de ea era făcută să dispară printr-un joc de înregistrări contabile de ultim moment și cu o compensare cu creanța în cont curent a societății-mamă SK. Reieșea de asemenea din investigații că reclamantul era informat despre diferitele operațiuni și că, în calitatea sa de acționar principal și președinte al grupului, deciziile nu puteau fi luate fără acordul său.

La 14 septembrie 2006, un judecător de instrucție al tribunalului de mare instanță din Valence l-a pus pe reclamant sub acuzare pentru bancrută, complicitate la fals în înscrisuri și uz de fals.

La 25 ianuarie 2010, judecătorul de instrucție a pronunțat o ordonanță de trimitere a reclamantului în fața tribunalului corecțional pentru a fi judecat pentru faptele reproșate.

Printr-o hotărâre din 27 ianuarie 2011, tribunalul corecțional din Valence a apreciat că reclamantul fusese conducătorul de fapt al societății SKP la momentul comiterii infracțiunilor. L-a declarat vinovat de infracțiunea de bancrută rezultată din cesiunea creanțelor societății SKP asupra societății SKC, apoi din compensarea cu societatea-mamă SK, condamnându-l la douăsprezece luni de închisoare cu suspendare și 75 000 EUR amendă. În schimb, l-a achitat pe reclamant pentru rest, în special în ceea ce privește vânzarea mărcii, cesiunea stocurilor și reducerea marjei beneficiare a pantofilor facturați societății SKC, precum și pentru faptele de complicitate la fals în înscrisuri și uz de fals.

La 6 februarie 2012, curtea de apel din Grenoble a infirmat hotărârea. În hotărârea sa, ea a considerat că, în absența reținerii ca autor principal al infracțiunii de bancrută, reclamantul era complicele acesteia, deoarece deciziile sale se analizau în instrucțiuni pentru comiterea bancrutei. L-a declarat deci vinovat de complicitate la bancrută prin deturnarea de active a societății SKP, anume cesiunea mărcii SK, cesiunea stocurilor și operațiunile pe contul clienți prin modificarea calculelor de marjă. Recalificând faptele în complicitate la bancrută în cursul deliberării sale, fără a-l invita pe reclamant să se exprime asupra acestui punct, curtea de apel a precizat că această calificare era în dezbatere, persoana în cauză apărându-se expres în concluziile sale. De altfel, l-a declarat pe reclamant de asemenea vinovat de complicitate la fals în înscrisuri și uz de fals privind cesiunea mărcii SK, dar l-a achitat în privința altor falsuri. L-a condamnat la douăsprezece luni de închisoare cu suspendare și 75 000 EUR amendă.

Reclamantul a declarat recurs. În memoriul său amplu, a invocat în special articolul 6 din Convenție pentru a se plânge de recalificarea, de către curtea de apel, a faptelor de bancrută în complicitate la bancrută. A susținut în special că această nouă calificare era străină de faptele vizate de prevenție, că nu acceptase expres să fie judecat pentru aceste noi fapte și că nu fusese pus în măsură să se explice asupra acestei infracțiuni, chiar dacă elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la bancrută sunt distincte de cele ale infracțiunii de bancrută. A contestat afirmația curții de apel conform căreia s-ar fi exprimat asupra acestei noi calificări în concluziile sale, subliniind, pe de o parte, faptul că acestea din urmă nu evocau problema unei eventuale complicități decât în cadrul acuzației de fals în înscrisuri care îi era reproșată și, pe de altă parte, că niciodată, în concluziile sale sau în cursul dezbaterilor, nu se explicase asupra unei pretinse complicități la bancrută, întrucât niciodată nu fusese vorba despre aceasta în cursul procedurii care îl privea.

În concluziile sale, avocatul general a considerat că recalificarea faptelor în complicitate la bancrută în loc de bancrută era regulată. A apreciat mai întâi că ordonanța de trimitere din 25 ianuarie 2010 viza anumite instrucțiuni date de reclamant și că curtea de apel reținuse, pentru a reține o nouă calificare, că acesta dăduse instrucțiuni pentru a comite instrucțiunea de bancrută: a dedus că faptele nu erau distincte în materialitatea lor. A constatat apoi că, în fața curții de apel, reclamantul contestându-și calitatea de conducător de fapt al societății SKP și afirmând că nu dăduse nicio instrucțiune, fusese pus în măsură să se explice asupra calificării de complicitate la bancrută.

În observațiile sale complementare ca răspuns la concluziile avocatului general, reclamantul a subliniat că ordonanța de trimitere din 25 ianuarie 2010 nu viza decât infracțiunea de bancrută, fără indicarea unor fapte sau instrucțiuni care ar fi fost date altcuiva. În plus, invocând hotărârea Pélissier și Sassi c. Franței ([MC], nr. 25444/94, 25 martie 1999), a constatat că Curtea a condamnat faptul că o curte de apel a recalificat fapte de bancrută în complicitate la bancrută fără să fi informat în prealabil reclamanții și fără să le permită să se exprime în această privință. A insistat asupra faptului că nu fusese informat de vreo schimbare de calificare și că nu se putea deduce, după aceea, că s-ar fi apărat în același mod dacă ar fi avut cunoștință de recalificarea avută în vedere de curtea de apel.

Printr-o hotărâre din 23 mai 2013, Curtea de Casație a respins recursul său, pronunțându-se în special după cum urmează:

„Având în vedere că, în starea [motivelor reținute de curtea de apel], și dat fiind că (...) complicitatea la bancrută reținută împotriva [reclamantului] era în dezbatere, curtea de apel și-a justificat decizia (...)"

CAPĂT DE CERERE

Invocând articolul 6 §§ 1 și 3 a) și b) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat despre recalificarea infracțiunii de „bancrută" în „complicitate la bancrută", curtea de apel procedând la această schimbare în cursul deliberării, fără a-l informa și fără a-i propune să se exprime asupra acestei noi calificări, și aceasta chiar dacă nu fusese urmărit și judecat decât pentru acuzația de „bancrută", ale cărei elemente constitutive sunt diferite. El insistă asupra faptului că nu a luat cunoștință de această nouă calificare decât la lectura hotărârii curții de apel și că nu este posibil să se deducă, după aceea, din afirmațiile pe care le-a putut face în fața acesteia, că s-ar fi apărat în același mod dacă ar fi avut cunoștință de recalificarea avută în vedere.

ÎNTREBĂRI PĂRȚILOR

Communiquée le 5 juillet 2019

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

63418/13

Alain DUMENIL

contre la France

introduite le 4 octobre 2013

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Alain Dumenil, est un ressortissant franco-suisse, né en 1949 et résidant à Genève. Il est représenté devant la Cour par M

e

E.

Piwnica, avocat au Conseil d’État et à la Cour de cassation.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

La société S.K. SA était spécialisée dans la fabrication et la commercialisation de chaussures de luxe. Son unité de production était située sur les communes de Romans et de Bourg-de-Péage.

Le 23 septembre 2002, elle fut placée en redressement judiciaire. Une offre de reprise fut présentée par une filiale d’un groupe dirigé par le requérant, la société S. Holding,

Le 23 décembre 2002, le tribunal de commerce homologua le plan de cession. En exécution de ce dernier, une société K. Holding acquit les actifs de la société S.K. qui furent répartis entre diverses filiales, notamment

: d’une part, la société S.K. Production (SKP) qui assurait exclusivement la production de chaussures à Bourg-de-Péage et détenait la marque S.K.

; d’autre part, la société S.K. Commercialisation (SKC), qui achetait cette production pour la distribuer auprès d’autres distributeurs du groupe ou de distributeurs multimarques. L’acquéreur s’engageait au maintien des emplois, ainsi qu’à ne pas céder les éléments d’actif pendant deux ans.

Après deux exercices déficitaires de la société SKP et l’annonce de nouvelles pertes durant l’été 2005, le requérant annonça, le 21 juillet 2005, sa décision de ne plus soutenir financièrement l’activité de l’usine de production.

Par ailleurs, la déclaration de cessation de paiement de la société SPK fut effectuée au greffe du tribunal de commerce de Romans le 12 août 2005 et sa liquidation fut prononcée par un jugement du 22 août 2005, par lequel le tribunal désigna N.G. en qualité de liquidateur judiciaire. Dans ce contexte, la marque S.K., qui appartenait à la société SKP, aurait été cédée le 28

juillet 2005, tandis que l’acte de vente indique la date du 14 avril 2005.

Le passif exigible d’un montant de 8 117 000 euros (EUR), ayant été réglé par le requérant, la clôture de la liquidation judiciaire, pour exécution du passif, fut prononcée par un arrêt de la cour d’appel de Grenoble du 15

janvier 2009.

Le 14 septembre 2005, à la suite d’une plainte déposée par les maires des communes de Romans et Bourg-de-Péage pour « abus de droit » du groupe S. dans l’opération de rachat de la société S.K., le procureur de la République de Valence saisit la police judiciaire de Lyon d’une enquête préliminaire relative aux opérations de liquidation judiciaire de la société SKP. Le 19 septembre 2005, N.G., liquidateur judiciaire de la société SKP, dénonça l’existence d’opérations suspectes au procureur de la République. Un expert désigné pour étudier l’activité de la société SKP constata que, dans la semaine ayant précédé le dépôt de bilan, les dirigeants avaient cherché à dépouiller cette entreprise de ses actifs, notamment en la privant de sa marque, en faisant remonter de la trésorerie vers la société mère et, enfin, en diminuant la dette du groupe à son égard en utilisant la société SKC.

L’enquête de police permit de reconstituer le groupe, avec à sa tête la société A.D., dirigé par le requérant. Ils découvrirent notamment dans les documents du groupe qu’une procédure d’alerte aurait été lancée par le commissaire aux comptes de SKP dès le 15 février 2005, mais qu’il s’agissait en fait de pièces établies fictivement en juillet 2005 et antidatées. Il apparut que les différentes sociétés issues de la reprise de la société S.K. en 2002 n’avaient dû leur survie qu’au soutien de la société mère, qui décidait seule de leur avenir en palliant leur absence de capitaux propres, leur évitant ainsi d’être en état de cessation de paiement tout en les privant d’autonomie. L’enquête établit l’existence d’un montage destiné à sortir la société SKP du groupe et à l’appauvrir pour en tirer le maximum d’avantages. En particulier, la société SKP avait été privée de sa marque, de son stock de matières premières et de produits finis, tout en faisant disparaître la dette de la société SKC à son égard, par un jeu d’écritures comptables de dernière minute et avec une compensation avec la créance en compte courant de la société mère SK. Il ressortait également des investigations que le requérant était informé des différentes opérations et qu’en sa qualité d’actionnaire principal et président du groupe, les décisions n’avaient pu être prises sans son aval.

Le 14 septembre 2006, un juge d’instruction du tribunal de grande instance de Valence mit le requérant en examen pour banqueroute, complicité de faux en écritures et usage.

Le 25 janvier 2010, le juge d’instruction rendit une ordonnance de renvoi du requérant devant le tribunal correctionnel pour y être jugé des faits reprochés.

Par un jugement du 27 janvier 2011, le tribunal correctionnel de Valence jugea que le requérant avait été le dirigeant de fait de la société SKP lors de la commission des délits. Il le déclara coupable du délit de banqueroute résultant de la cession des créances de la société SKP sur la société SKC, puis de la compensation avec la société mère SK, le condamnant à douze mois d’emprisonnement avec sursis et 75

000 EUR d’amende. En revanche, il relaxa le requérant pour le surplus, notamment s’agissant de la vente de la marque, de la cession des stocks et de la réduction de la marge bénéficiaire des chaussures facturées à la société SKC, ainsi que pour les faits de complicité de faux en écritures et usage.

Le 6 février 2012, la cour d’appel de Grenoble infirma le jugement. Dans son arrêt, elle considéra qu’à défaut d’être retenu comme auteur principal du délit de banqueroute, le requérant en était le complice puisque ses décisions s’analysaient en instructions pour commettre la banqueroute. Elle le déclara donc coupable de complicité de banqueroute par détournement d’actifs de la société SKP, à savoir la cession de la marque SK, la cession des stocks et les opérations sur le compte client par modification des calculs de marge. Ayant requalifié les faits en complicité de banqueroute au cours de son délibéré, sans inviter le requérant à s’exprimer sur ce point, la cour d’appel précisa que cette qualification était dans le débat, l’intéressé s’en étant défendu expressément dans ses conclusions. Par ailleurs, elle déclara le requérant également coupable de complicité de faux en écritures et usage concernant la cession de la marque SK, mais le relaxa concernant d’autres faux. Elle le condamna à douze mois d’emprisonnement avec sursis et 75

000 EUR d’amende.

Le requérant se pourvut en cassation. Dans son mémoire ampliatif, il invoqua notamment l’article

6 de la Convention pour se plaindre de la requalification, par la cour d’appel, des faits de banqueroute en complicité de banqueroute. Il soutint notamment que cette nouvelle qualification était étrangère aux faits visés dans la prévention, qu’il n’avait pas expressément accepté d’être jugé sur ces nouveaux faits et qu’il n’avait pas été mis en mesure de s’expliquer sur cette infraction, alors même que les éléments constitutifs du délit de complicité de banqueroute sont distincts de ceux du délit de banqueroute. Il contesta l’affirmation de la cour d’appel selon laquelle il se serait exprimé sur cette nouvelle qualification dans ses conclusions, soulignant, d’une part, le fait que ces dernières n’évoquaient la question d’une éventuelle complicité que dans le cadre de l’accusation de faux en écritures qui lui était reprochés et, d’autre part, qu’il ne s’était jamais, dans ses conclusions ou lors des débats, expliqué sur une prétendue complicité de banqueroute, dès lors qu’il n’en avait jamais été question au cours de la procédure le concernant.

Dans ses conclusions, l’avocat général considéra que la requalification des faits en complicité de banqueroute au lieu de banqueroute était régulière. Il estima tout d’abord que l’ordonnance de renvoi du 25

janvier 2010 visait certaines instructions données par le requérant et que la cour d’appel avait retenu, pour retenir une nouvelle qualification, qu’il avait donné des instructions pour commettre l’instruction de banqueroute : il en déduisit que les faits n’étaient pas distincts dans leur matérialité. Il releva ensuite que, devant la cour d’appel, le requérant ayant contesté sa qualité de dirigeant de fait de la société SKP et affirmé n’avoir donné aucune instruction, il avait été mis en mesure de s’expliquer sur la qualification de complicité de banqueroute.

Dans ses observations complémentaires en réponse aux conclusions de l’avocat général, le requérant souligna que l’ordonnance de renvoi du 25

janvier 2010 ne visait que le délit de banqueroute, sans indication de faits ou d’instructions qui aurait été donnée à autrui. De plus, invoquant l’arrêt

Pélissier et Sassi c. France

([GC], n

o

25444/94, 25 mars 1999), il releva que la Cour avait condamné le fait, pour une cour d’appel, d’avoir requalifié des faits de banqueroute en complicité de banqueroute sans en avoir préalablement informé les requérants et leur avoir permis de s’exprimer à ce sujet. Il insista sur le fait qu’il n’avait pas été informé d’un quelconque changement de qualification et que l’on ne pouvait déduire, après coup, qu’il se serait défendu de la même manière s’il avait eu connaissance de la requalification envisagée par la cour d’appel.

Par un arrêt du 23 mai 2013, la Cour de cassation rejeta son pourvoi, se prononçant notamment comme suit :

«

Attendu qu’en l’état [des motifs retenus par la cour d’appel], et dès lors que (...) la complicité de banqueroute retenue à l’encontre [du requérant] était dans le débat, la cour d’appel a justifié sa décision (...)

»

GRIEF

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas été informé de la requalification du délit de «

banqueroute

» en «

complicité de banqueroute

», la cour d’appel ayant procédé à ce changement en cours de délibéré, sans l’en informer et sans lui proposer de s’exprimer sur cette nouvelle qualification, et ce alors qu’il n’avait été poursuivi et jugé que pour l’accusation de «

banqueroute

», dont les éléments constitutifs sont différents. Il insiste sur le fait qu’il n’a eu connaissance de cette nouvelle qualification qu’à la lecture de l’arrêt de la cour d’appel et qu’il n’est pas possible de déduire, après coup, des propos qu’il a pu tenir devant elle, qu’il se serait défendu de la même manière s’il avait eu connaissance de la requalification envisagée.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

Au regard de la jurisprudence pertinente de la Cour (cf., en particulier,

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, 25 mars 1999,

Mattéi c.

France,

n

o

34043/02, 19

décembre 2006, et

Miraux c. France

, n

o

73529/01, 26 septembre 2006), la requalification des faits opérée par la cour d’appel de Grenoble au moment du délibéré a-t-elle privé le requérant de la possibilité de discuter contradictoirement du bien-fondé de l’accusation pénale dirigée contre lui et de présenter sa défense sur la nouvelle qualification retenue dans des conditions satisfaisant aux exigences de l’article 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention

?

2.

En particulier, compte tenu, d’une part, de la position de la cour d’appel, des conclusions de l’avocat général devant la Cour de cassation, ainsi que de l’arrêt de la Cour de cassation et, d’autre part, de l’ordonnance de renvoi du 25 janvier 2010 et des conclusions du requérant devant la cour d’appel, est-il ou non établi que le requérant a eu connaissance de la possibilité d’une telle requalification en cours de délibéré et, dans l’affirmative, qu’il a eu la possibilité d’exercer ses droits de défense de manière concrète et effective concernant cette nouvelle qualification

?